Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1925 (Anul 6, nr. 226-229)
1925-04-05 / nr. 226
Deshumări Prietene nu simți în noaptea asta Ceea din vra a unui vers postum? Și oamenii, ce frică ti-i de tună Ce și-au lăsat toți slorul dinspre drum?».. Prietene, prietene... Ia-mi brațul Și ca in alte vremi să hoinărim... Vom merge 'n porc.. Și să scurtăm din cale. Ne-am strecura ușor prin țintirim... Când pe cărări își răspândesc belșugul Caișu -n roadă, aromatul dar. Noi vom gândi ce trist și cât de mică Se scutură o floare *ntrun pahar... Căsuța grădinarului, întinde — tir alb ditr’o găoace de mătase, — Călări ie... Ne-om aminti cum doarme Departe, hei... departe, altă casă.. Și-atunci, visa-vom c'adormim, drept pernă Pe mâna ce-om uita că ne a lovit, Și nu vom știi: lumină e de lună Sau pomii toți în parc au înflorit?... N. MÎLCU I. I. I. fIMUL VI: _ N ° 2263 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 10 LEI EX. IN STRĂINĂTATE FONDATORI : | AL. V. BELDIMAN 1388 189? CONST. WILLE 1897-1920 Onmlniel, § Aprilie I325 Literar == și Artistic: FONDAT în 1893 Intre brațele Chilia și Sulina se află ostrovul Letea, cuprinzând mai jumătate din Delta Dunării. Pe cea mai mare parte din această întindere, nu zărești decât lacuri și smârcuri acoperite de stuf și papură. Doar in partea de apus, pe lângă brațul Chilia, se înalță cam la doi metri de la fața apei, grindul Chilia, pe care este clădit târgușorul Chilia Veche, iar spre răsărit, pe malul mării se întinde grindul nisipos „Letea” unde se află și vestita pădure de stejari „Letea” dintre satele Periprava, Sfiștovca, Rosetti și Letea. Dintre lacurile ostrovului se deosebesc mai ales Matta și Babina, cari își revarsă apele unul într-altul prin gârla Lopatna. Pescarii din partea locului, povestesc că această gârlă a fost în vremuri vechi um braț al Dunării Pe țărmul Lopatnei, chiar la ieșirea din lacurile Sfîntița, albește în bătaia soarelui, chirhanaua lui moș Vacula. Și nici că s’ar fi putut găsi un loc mai potrivit pentru această așezare . Un grinduleț abia de un hectar, purta pe dânsul întreaga gospodărie. Chirhanaua, magazia pentru uneltele de pescuit, grajdul vacilor, cotețul păsărilor, precum și casa cu cele două odăi și o tindă. La spatele clădirilor se întinde până în malul bălții o frumoasă livadă de pomi și câțiva butuci de vie. Se mândrea moș Vacula că are o chirhana așa de încăpătoare și vestită între pescari, dar mai ales, se mândria cu nepoată sa Ileana, un drăcușor de fată frumoasă, none și harnică, lucru mare! Mai bine de zece ani, de când îi murise părinții, ducea gospodăria bunelului cu atâta bună rânduială și curățenie, că se dusese vestea prin tot cuprinsul Deltei. Mulți pescari vindeau peștele lor lui moș Vacula, pentru că era negustor cinstit, plătia drept, ospăta cu dragă inimă pe oricine se abatea pe la dânsul, dar mai ales pentru că Ileana știa să pregătească ceaiul la samovar atât de bine, încât era o nespusă plăcere să bei un ceai în casa unchiașului. Nu e vorbă că pescarii flăcăi, priviau mai mult în ochii cei frumoși ai fetei, decât la cana o ceai și se întâmpla prea adesea să se aleagă bieții tăieri, cu câte o opăreală, despre care spuneau glumind, că tot nu frige atât de tare ca ochii Ileanei. .Moș Vacula avea și sculele lui de pescărie: năvod, ave, vintire și cârlige, pe cari le încredințase lui Vanea atamanul unei artere de zece pescari, învoiala era limpede . Din peștele prins se făceau paisprezece părți deopotrivă, din cari moșneagul lua două pentru scule, atamanul alte două, iar pescarii câte una. Tovărășia dura de câțiva ani și niciodată nu s-a iscat vre-o nemulțumire ori neîncredere. Tovarășii fiind neînsurați, erau găzduiți la gospodăria moșului, care se îngrijea nu numai de hrana și îmbrăcămintea lor, dar și de cele sufletești. Odăița cea mai curată, unde găzduia fețele mai alese, cari inspectau din când în când chirhanaua, precum d-î agent al Administrației Bălților, d-1 Perceptor, ori d-î grandarm, avea peretele dinspre răsărit acoperit cu icoane așezate în regulă, ca la sfântul ,iconostas” din biserică. O cornișă eșită în afară ca de două palme, purta pe dânsa o perdea albă ca fulgul și cu dantelă pe margini. Această perdea se putea da la o parte, dacă trăgeai de șnurul cel roșu și lăsa liberă vederea întregului iconostas, înaintea acestui altar, îngenunchia în fiecare Duminică mica comunitate a chirhanalei, iar moș Vacula citia din Sfânta Evanghelie, capitolul zilei și din Cazanie, visile Sfinților. Unchiașul, cu alba lui barbă și cu adâncimea mistică a privirii, semănă bine cu patriarhii bibliei. * * * Era în ziua Sfinților împărați Constantin și Elena, întreaga deltă, părea o grădină de flori și liane. Privighetoarea de baltă, cățărată pe un fir de stuf verde, își trimetea răsunătorul ei cântec, până în slava cerului. Boul bălții, pasăre poznașe, își vâra ascuțitul cioc în apă și suflând cu putere, scoția acel răsunător buciumat, ce semăna cu glasul buhaiului. Stârcii, santinelele neclintite, pândeau cu răbdare de filosof, ivirea peștilor, cari să le potolească foamea. Nagâții și pescărușii se rotiau deasupra oglinzii nemișcate a lacului. Firea întreagă pare că lua parte la sfânta sărbătoare. In casa lui moș Vacula era praznic mare, căci Ileana si sărbătorea numele. Damian, flăcăul cel mai isteț din arteră, de mult îi făcea ochi dulci fetei și acum găsise prilej minunat să se apropie de dânsa, sub cuvânt că vrea să-i ajute la pusul mesei. Tovarășii îî luară în râs cât se amestecă în treburi femeești și bietul flăcău se retrase rușinat într-un colț. După borșul perscăresc și crapul fript la proțap, se aduse la masă două gâște fripte. Erau din gospodăria Ileanei și toți lăudară bunătatea lor. Fata își ceru iertare că nu sunt tocmai grase, fiindcă cele mai grase, patru la număr, au fost înghițite ieri, pe când plutiau pe gârlă. Le-a văzut cum s’au scufundat pe rând și cum nu s’au mai ivit deasupra. — „De bună seamă că vre un somn mare și-a făcut culcuș în gârlă și de-o fi așa, apoi nu mai scapă nici o gâscă! Pe toate le va înghiți nesățiosul!” Gherasim, cel cu ochii încrucișați, își dădu cu bănuiala să nu fie cumva o scorpie din neamul celeea omorîtă de Sfântul Gheorghe cu sulița, așa cum se arată in Sfânta icoană! Auzise vorbindu-se că la gârla Sulimanca de lângă Dunărea Chiliei, s’a zărit scorpia eșind din apă pe mal și apoi iar s’a scufundat in gârlă”. — Ași ce scorpie?! Este somn ca toți somnii, răspunse Damian. „Diseară ara s’așez cârligele și veți vedea că până la ziuă II și aducem la chirhana. Nu mai mănâncă dumnealui gâște îngrășate! Lasă Ileana, că te răzbun eu de necazul ce ți-a cășunat afurisitul de somn!” — Vezi să nu rămâi numai cu lauda, O luă în râs Gherasim! De mult cei doi flăcăi se dușmăneau din pricina fetei și la orice prilej se împungiau cu vorba. — Dacă îmi va ajuta Dumnezeu, vei vedea că nu-e nici o laudă! Măcar de ași sta toată noaptea la pândă, tot îl voiu prinde până la ziuă. Văzând că se înfierbântă tinerii, moșneagul căută să le schimbe vorba. — „Până se pregătește ceaiul, mai cinstiți câte un pahar de vin și trageți-i o cântare să ne meargă la inimă”. Când era vorba de cântare, Damian avea cel dintâiu cuvântul. Il înzestrase Dumnezeu cu un glas plăcut și cu un auz muzical de adevărat muzicant: începu lin și duios o melodie obișnuită prin Deltă. Pe rând se alăturară și ceilalți, cântând după felul vocii, unii partea îl-a, alții partea Ill-a și astfel se alcătui tracor pe trei voci, care răsuna din ce în ce mai tare, pătrunzând toate vecinătățile ! Când se întărâtă pescarii la cântare, n’o isprăvesc cu una cu două. Petrecerea a durat până spre seară! Cum se sculă de la masă, Damian se duse în Chirhana și își alese priponul cel mai bun pentru prinsul somnului. Era o frânghie tare de cânepă toarsă și răsucită în nenumărate fire; fusese cătrănită bine ca să nu putrezească în apă. De dânsa erau legate, la depărtare de cinci palme, câte o sârmă împletită de capătul căreia atârna câte o undiță mare. Flăcăul cercetă dacă vârfurile sunt îndeajuns de ascuțite și le mai pili pe unele. Rugă apoi pe Andrei, unul din tovarăși, să-i dea ajutor. Duseră priponul la o cotitură a gârlei, unde socotiră dânșii că își are culcuș sárimul. Aci legară un capăt al frânghiei de o salcie de pe mal și sărind în barcă, trecură gârla, întinzând bine în latul apei priponul, ale cărui undița se scufundară în adânc. Pe celalt țărm înodară capătul frânghiei de un par gros înfipt chiar în malul apei. La mijlocul priponului legară un măldurel de papură ca să fie frânghia aproape de fața apei. Când acest măldurel căruia pescarii îi spun „plută”, s’ar fi scufundat in adânc, era dovadă neîndoelnică că somnul este prins. După ce au așezat toate în bună rânduială se pregătiră de culcare. Iî. In anul acela vara începuse mai de timpuriu, așa că înainte de Sfântul Constantin roiurile de țânțari își părăsiseră adăposturile lor din stufării și acum năvăleau orbii peste ce nimereau. Nu era chip să se odihnească de răul lor nici vitele și nici oamenii. Nu arareori se plâgeau câșlarii cari creșteau vite prin grindurile Deltei, că le-au murit ba câte era mânzat, ba câte un nonten, supt de țânțari. Alt mijloc de scăpare nu era decât fumul. In preajma câștelor, prin ocoalele vitelor, se aprindeau grămezi de bălegar uscat, care fumega toată noaptea. Bietele vite erau mai bucuroase să stea în fum decât să fie pișcate de nesățioasele gângănii. Moș Vacula întinsese în pervazul ferestrelor câte o perdea de rețea deasă, care lăsa să intre doar aerul în casă, oprind țânțarii. Astfel oamenii puteau să se odihnească fără nici o grije. Damian și Andrei își aveau poloagele cu dânșii. Aleseră aproape de salcie o mică pajiște cu iarbă moale și deasă. Acolo bătură fiecare câte patru țăruși și-și așezară pologul, un fel de cort din pânză subțire. Cei patru țăruși țineau pânza întinsă în formă de pat, cu marginile până la pământ. Sub polog poți dormi nesupărat de țânțari! Ba parcă simți o mare bucurie când auzi, bâzâitul lor tângui, or parcă s’ar ruga să le dai drumul înăuntru. Astfel se tânguesc până la ziuă iar îndată ce simt răsărirea soarelui se ascund în umbra și răcoarea păpurișului, căci țânțarul are o adevărată spaimă de arșița soarelui de vară. Cum se revarsă de ziuă, Delta parcă se trezește din somn și se umple de mișcare. Vântul începe a șopti prin plăvii și prin răchitiș. Peștii sar deasupra undei și apoi recad în apă cu sgomot Baltanii și celelalte păsări pornesc după hrană. Rața și gâscă sălbatecă își scot boboceii la păscut. Broaștele încep salturile lor de acrobați pe frunzele celelate ale nufărului. Și chirhanaua se umplu de vițet și mișcare. Pescarii după ce își spălară fața la gârlă, se întoarseră spre răsărit și se închinară cu evlavie. Apoi unii ațâțară focul pentru ceaiul și borșul de dimineață, iar ceilalți începură să pregătească uneltele de pescuit. *** Deodată o duhoare grea, care aducea parcă cu mirosul de usturoi, le înăbușiră răsuflarea. Priviră nedomiriți spre salcie, căci dintracolo venea duhoarea. Damian și Andrei se făceau semne cu mâna să vie grabnic. Pricepând că s’a întâmplat ceva deosebit o porniră la goană spre cei doi. Apa gârlei în locul unde era priponul se înroșise de-a binele, iar mănunchiul de papură când se scufunda în adânc când se ivea iar deasupra. Valuri dese frământau undă, parcă ar fi clocotit pe foc. Bășici mari țâșneau din adânc și se spărgeau pocnind. Din când în când odgonul priponului se smucea cu putere, parcă ar fi fost tras de un uriaș. — „Nu mai înțeleg nimic”, zise atamanul. — „Pescuesc de treizeci de ani și cunosc năravurile tuturor peștilor de Dunăre și de Mare, dar așa ceva n’am mai mit!” Hotărît lucru, somn nu-i, căci somnul nu se sbate așa! După putoare parcă ar fi porc de mare, dar el nu poate trăi, decât în Mare! Du-te repede Mitea și cheamă pe moș Vacula! Cum sosi moșneagul, dădu sfaturi în ce chip să se tragă vânatul pe țărm. S’ău înțeles, că doi să treacă cu lotca mai în susul apei și deslegând priponul de pe celalt țărm, să-i aducă încet aproape de salcie și să-l lege lângă celalt capăt, apoi să tragă încetișor de frânghie până se va arăta capul dihaniei în fața apei. Atunci atamanul să-l lovească sdravăn cu toporul. Damian și Andrei, săriră sprinteni în lotcă și peste puțin timp aduseră capătul priponului lângă salcie! Cu cât îl trăgeau afară cu atât apa se înroșia mai mult, iar duhoarea otrăvea aerul. Pescarii stupiau, strănutau și înjurau ca niște păgâni. Deodată rămaseră încremeniți de spaimă. Deasupra apei se arată un cap cum numai văzuseră până atunci. Mare cât un buștean și cu un bot ascuțit ca de șopârlă. — „Asta-i scopina de la gârla Sulimanca! Valea! ne-am topit! ne mănâncă pe toți! — „Tacă-ți gura măi Gherasime! Ce tot te vreți ca o muere? Nu vezi că-i aproape moartă? Cârligele au sfâșiat-o de tot! — „Trageți voinicilor cu putere”, îndemnă unchiașul,— iar tu, atamane s’o lovești când îi va ajunge capul la mal. Pescarii își încordară puterile și suflând din greu, isbutîră să tragă tot priponul la mal Dihsmia prinsă în cârlige se mai svârcolia cu mișcări scurte și fără putere. Se cunoștea că își dă duhul. Tot pântecele era sfâșiat, iar mațele se revărsară pe mal ca o grămadă de frânghii groase. Ochii mari, verzi cu dungi roșii de sânge, sticleau crunii. Atamanul lovi cu toată puterea în țeasta capului, dar toporul sări în sus parcă ar fi fost împins de un rezort. Nici nu mai era nevoie de vr’o lovitură, căci dihania nu mai mișca. Murise de-a binele! După sângele scurs și după groaznicele sfâșieri ale pântecului se cunoștea că s’a fost prins în propon încă de cu seară și s’a sbătut toată noaptea, până în zori. Era ca o șopârlă uriașă, lunga de câțiva metri. Avea patru picioare groase și scurte, iar la degete ghiare. Pe spinare și pe coadă avea niște solzi mari de os, așezați unii peste alții, ca bucățile de șindrilă de pe acoperiș. O dihanie ca asta numai văzuse nici moș Vacula, cu toată bătrânețea lui. — „Scoateți cârligele din trupul ei, porunci scurt moșneagul. Pescarii scoaseră priponul, îl clătiră bine în gârlă apoi îl duseră în magazie. — „Apucați-o unii de coadă, alții de mijloc”. — „Tu Gherasim treci la cap și aduceți-a ici, pe pajiște”. Gherasim se îngălbeni de spaimă, dar întâlnind privirea Ileanei, își făcu curaj. Luă un par și-l vârî în gura monstrului. Se văzu atunci în uriașul bot două rânduri de dinți lungi și ascuțiți, orânduiți ca dinții dela fierăstrău. Când mai văzu și uns ca asta, spaima îi cuprinse din nou șî se rugă de moșneag să puie pe altul la cap, căci lui Ii este frică să nu-i muște scorpia: — „Damiane, treci tu în locul fricosului ăstuia!” După un ceas de trudă și opinieli strajnice, reușiră însfârșit să prăvale dihania pe pajiște, aproape de chirhana. Toate privirile se îndreptară întrebătoare către moș Vacula — „Știți ce cred eu măi voinici? Dihania asta nu-i nici sora, nici fiica scorpiei ucisă de Sfântul Gheorghe, cum zice Gherasim. Eu socot că trebuie să fie vreun sol de pește uriaș cu picioare, cum am auzit că s’ar fi aflând prin mările calde pe unde iernează berzele și cocorii. De bună seamă Administrația Pescăriilor o fi adus cu mare cheltueală câțiva pești de ăștia, și î-o fi lăsat în mare ori în Dunăre să se prăsească și la noi. Peștele aista o fi trecut din Dunăre pe gârla Sulimanca în lacul Babina și de acolo a ajuns în gârla noastră. De-o fi așa să știți că am pățit-o! Cine știe cât de scump o fi peștele asta? De-o afla guvernul ne dă în judecată, și nu ne putem plăti nici cu pielea noastră”. Pescarii rămaseră pe gânduri. — „Ce-i de făcut moș Vacula?” întrebă Atamanul. — „Nu-i alt chip decât să îngropăm dihania undeva să nu se mai afle nimic despre dânsa. Eu știu un loc foarte bun pentru treaba asta. Este o crăpătură adâncă lu malul gârlei „Tătara” lângă Chilia Veche”. La câțiva pași mai în jos, sub o salcie ale cărei ramuri atârnau până in unda gârlei erau legate dubele chirhanalei Damian fu trimes să aducă dubasul cel mare. Acolo așezară cu multă greutate stârvul dihaniei și îl acoperim peste tot cu măldurele de stuf verde. In amurg după ce ospătară din belșug, șî-i mai traseră câteva înghițituri de votcă, săriră în dubă și o porniră în cea mai mare taină spre gârla Tătaru. De abia pe la miezul nopții ajunseră la râpa din malul gârlei. .Moș Vacula porunci să se scoată leșul pe mal. Apoi opintindu-se cu toții, târâră dihania în râpă și o astupară cu lutul nisipos dinprejur. III. începuse să se reverse de zori când porniră înapoi spre Chirhana. Mori deși se îngrămădeau spre miazăzi. Fulagere mari despicau zarea și bubuiturile tunetului se auziau din ce în ce mai apropiat. Pescarii se închinau mereu sub stăpânirea unei tainice îngrijorări. Gherasim rupse tăcerea: — „Moș Vacula, eu rămân tot la gândul meu dintâi. Dihania nu-i nici pește, nici altă vietate adusă de guvern. Este chiar o scorpie din cele ucise de Sfântul Gheorghe Am auzit eu că se arată câte una la o mie de ani odată și aduce cu dânsa mari nenorociri: războae, ciumă și holeră, înnecuri, prăpădul lumii, Doamne ferește! Nu vezi ce mânie s’a stârnit un văzduh de când am îngropat-o în râpă. De bună seamă se vor sparge zăgazurile Iadului, și cine știe ce potop ne va înghiți într’o clipită!” Și, parcă spre ai adeveri spusa, dunga șerpuitoare a unui trăsnet îi orbi cu străfulgerarea, iar o pârâitură îngrozitoare îi făcu să se creadă omoriți de-a binele. Numai răpăiala strașnică a boabelor de grindină mai mari decât alunele îi desmetici, începură să morroze înfricoșați crâmpeie de rugăciuni și să depene la cruci cu atâta grabă, parcă ar fi tras pri ponițl din adâncul apei. Când au ajuns la chirhana nu se mai putea zări nici la doi pași, din pricina trâmbelor de apă ce curgeau din nori ca un potop. Scorpia din Delta Dunărei de T. VOICU Mărturisiri îmi vântur gându 'n soare să simt lumina bine Și mă adun in noapte să ad pui un contrast. Râd crud ae clocotirea ce stăruie în mine Și mă închin tăcerii ascunsă *n cerut vast Prn viață trec sărac și gol, ca printr un râu în care chiar de-aș vrea nu pot să 'nsemn o urmă. Cânt fiindcă simt în piept un spic bogat de grâu Și gem penimeă gândul cu lâna de fier mă scurmă ZAHARIA STANCU -—-----eocsro&Osast»--------ul NIȘTE S’aplecar falduri, de rochii albe — crengi mlădioase de mesteacăn Și, ca pe un fân de fată mare, pe apă umbra să așterne, Un cer brodat cu fir de aur ș’o oglindă in unda adormită iar din pădure vin mirezme și-o liniște ca de vecerne. Sfielnice, o rugă ’nsează în cer frunzișurile ’ngână din ison florile gătite cu rona’n salbe de mărgele. Cărări de-argint pe câmpul bolții însemnă pârtii de zăpadă. Când luna scoatdn vileag chipul de după albastrele perdele Atâta Unește-î ne parcă ană pământul cum răsuflă Și cum oftează ’n umbră iarba spre sânul apei aplecată... O primadonă ne’ntrecută, privighetoarea, cântă ’n lunca Și noaptea ascultă tristă, ca o femee înamorată !... RIOV Continuare in pag*