Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1925 (Anul 6, nr. 239-242)
1925-07-05 / nr. 239
ANUL VI. s Wo 239 Adevăr FONDATORI : JAL. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897—1920 ILIN ȚARA ~AINATATE teror • și Art DominicS. 5 Iulie 1925 isth FONDAT In 1893 Despre originea lui Alecsandri Nu pot preciza dacă era prin 1858 sau 1859, Alecsandri trecând de la Mircești la Borzești, sau de la Borzești la Mircești, s-a oprit noaptea la noi și a povestit părinților mei o mulțime de lucruri despre mersul politicii. A doua zi întâlnindu-mă cu prietenul meu Manolache Catu, vechilul moșiei Căiuțul, moșu Manolache cum îi ziceam, i-am povestit la rândul meu cele ce le auzisem și le înțelesesem din gura poetului. Deodată Manolache, care era de altmintrelea un mare admirator al lui Alecsandri și știa pe de rost mai multe din poeziile lui, îmi zise: — Dar Dumneza știi că Alecsandri îi nepot de jidov botezat? — Nu se poate, moșu Manolache, Alecsandri și Moldovan ca și Dumneta și mine. — Ei, mai întreabă pe Domnița și pe conu Răducanu, că știu doară și Dumnealor Bunicul lui Alecsandri a fost jidov, orândar la Deleni și a fost botezat împreună cu toată familia lui de Costache Ghyka, străbunicul Domniței. Știe de altmintrelea toată lumea acest lucru și, când mai an, o fost ales la Divan s’o făcut un cântec, ia! să ți-1 cânt. Și o început Manolache să cânte niște cuplete care începeau prin: Jupâne Alecsandrichi, Puișor de Rifchi, Apoi venea refrenul: Alicsandri dipotar, Și cu gugheli îndopat, Ai vai! vai! vai! și urmau alte cuplete întrerupte cu acelaș refren. Lăsând pe Manolache, am alergat într’o fugă la mama, i-am repetat din cuvânt în cuvânt ce-mi spusese Manolache și am întrebat-o dacă este adevărat. — Așa zic unii, răspunse mama, dar nu este nici o dovadă despre aceasta. Iar tata care era și el în odaie, a zis categoric că sunt niște minciuni iscodite de cel mai mare mincinos și plăsmuitor care a trăit vreodată în Moldova. De atunci, în tot timpul copilăriei și tineretei mele, am auzit aceasta versiune a originii evreești a lui Alecsandri din gura tuturor contimporanilor lui aparținând societății noastre. Se mai adăugiau oareșicare amănunte, ca acel că Brănișteanca, sora tatălui lui Alecsandri, istorisise că ținea bine minte de faptul că toată familia fusese botezată și aceeași seară sau noapte (de ce nu ziua?) de logofătul Costache Ghyka în curtea de la Deleni. Mărturisesc că unanimitatea acestei versiuni mă făcuse, cu toate câte le auzisem de la tata și cu toate imposibilitățile ce cunoștința mea a trecutului se ridica împotriva admisibilității ei, să am oarecare bănueli că ar putea fi ceva adevărat într’însa, și am ascultat cu oarecare îndoială argumentele prin care răposatul Dumitrescu, atunci funcționar la Academie, combătea această iscodire. A trebuit să iasă la 1821, cartea d-lui Sever de Zotta, la Centenarul lui Vasile Alecsandri cu argumentele și documentarea ei irefutabilă, pentru a mă convinge cu desăvârșire de falsitatea legendei pusă fără îndoială în curs de acel mare falsificator care se numia paharnicul Constantin Sion. D. de Zotta dovedește prin documente mai presus de orice îndoiala că bunicul despre tată al poetului era un sulgeriu Mihalache Alecsandri sau Alecsandru, care avea funcția de sameș al mânăstirei Sfântului Spiridon din Iași. Intre alte acte, d. de Zotta publică în lucrarea sus citată o hotarnică din ziua de 6 Iunie 1876 a moșiei zisă Pustiul, de la tinutul Sorocii, pe care moșie nu o luase încă în stăpânire mănăstirea din cauză de lipsă de hotarnică. Acea făcută in ziua sus pomenită, iscălită de „oameni împrejurași“ precum și de Lupul Mânăscurtă, vechilul Marelui Vornic Lascarache Roset, mai este semnată și de Mihalache Alecsandru, în calitate de vechil al mânăstirei Sfântului Spiridon. Această iscălitură împreună cu calitatea lui de reprezentant al fundațiunii, este deosebit de frumoasă, și de caligrafică, cu cerdacuri aruncate în sus, cum nu putea fi decât scrierea unui bărbat deprins din tinerețe, să facă uz zilnic de scrierea cirilică a vremii și care o învățase din copilărie. D. de Zotta mai face să reiasă că Mihalache Alecsandri sau Alexandru a murit în anul 1794, pe când era încă tânăr și a lăsat nu avere ci datorii. Apoi din cele arătate de d. de Zotta reiesă că dacă pe iscălitura de pe hotarnica de la 6 iunie 1786 nu se poate citi decât: Mihalache Alecsandru, actele Sfântului Spiridon care vorbesc de el îl numesc când Alecsandru, când Alecsandri. Iar încât privește soția acestui Mihalache Alecsandru sau Alecsandri, reiesă^ în chip absolut neîndoielnic că ea era fiica lui Titiulariui Sovietnic (consilier titular), un grad din cinul rusesc. Iordache Alecsandri din Basarabia, cuprins în lista nobililor din Basarabia recunoscuți ca atari de guvernul rusesc, stabilită la 15 Mai 1818, și care înainte de răpirea Basarabiei primise boieria de șatrar. Din cele de mai sus arătate de d. Zotta în prețioasa sa lucrare, vomu reține următoarele: 1. Faptul că bunicul poetului iscălia cu o prea frumoasă caligrafie cirilică: Mihail Alecsandru, vechilul mânăstirei Sfântului Spiridon 2. Acel că în actele mânăstirei este numit când Alecsandru și când Alecsandri. 3. Acel că în nici unul nu i se zice Botezatul. 4. Acel că îl vedem căsătorit cu fiica șatrarului și consilier titular Iordache Alecsandri, membru al nobilimii Basarabiei. 5. Acel că după mai mulți ani de slujbă, în cursul cărora îl mai vedem făcând diferite întreprinderi, moare sărac. Și, din complexul lor voiu trage următoarea concluziune: Tot ce știm despre ideile, prejudecățile și simtimintele bătrânilor cu care acei de vârsta mea au fost în contact și care aparțineau, cei mai bătrâni oenerațiunii care a urmat pe aceea a șatrarului Iordache Alecsandri de peste Prut, fac imposibilă admiterea ca un boier, sau chiar un boieranaș moldovan de la sfârșitul veacului al optsprezecelea, om cu stare, cu moșie peste Prut, și cu case în Ieși, să-și fi măritat fata după un Evreu botezat, mai ales dat fiindcă acesta era lipsit de avere. Pe lângă acest fapt, este greu de admis că boierii epitropi de pe vreme ai Sfântului Spiridon să-și fi ales tocmai un evreu botezat pentru a face dintr’însul sameșid, adică cel dintâi după dânșii în ocârmuirea fundatiunii și șeful administrațiunii sale economice. Căci pretutindeni, în toate administrațiile unde funcționa un sameș, el era diregătorul care venia îndată după șeful acelei administrații și avea însărcinarea să-l înlocuiască în caz de absentă. Așa era pe la ținuturi, unde sameșul înlocuia pe ispravnicii absenți, așa era pe la celelalte administrații, ca de ex. la Visterie (finanțe), unde sameșul, numit mai pe urmă Director, înlocuia în caz de absentă pe Visternic (ministru de finanțe). Apoi de unde ar fi luat Mihaiu Alecsandru acea frumoasă caligrafie cirilică în care semnează hotarnica moșiei Pustiul? In școlile evreești? O asemenea caligrafie nu și-o putea însuși cineva decât după > ani de exercițiu în timpul copilăriei și al primei tinereți. Din nici unul din actele reproduse de d. Sever de Zotta, precum și din nici unul din acele citate de d-sa după Tanoviceanu, nu se vede că Mihai Alecsandru ar fi purtat erodată numele patronimic de Botezatu, acest fapt fiind afirmat numai în Arhontologia paharnicului Costache Sion-Vedem deci că nici o umbră măcar de probă scrisă nu ne îndreptățește să credem că el ar fi fost evreu botezat și că s’ar fi numit vr’odată altfeliu decât Mihaiu Alecsandru sau Alecsandri. Toate probabilitățile sunt că el purta la început numele cel dintâiu și că, numai după căsătoria lui cu fata șatrariului Iordache Alecsandri, l-a luat pe acel de al doilea, ca fiind totodată apropiat de al său, mai cinisteș și purtat de fete boierești. (Este de observat că pe foaia de calități de la 1849 a vornicului Vasile Alecsandri, tatăl este numit Mihaiu Alecsandru). Toată legenda despre originea evreească a lui Alecsandri se întemeiază pe spusele paharnicului Costache Sion, care se găsește tipărită pe pagina a 6-a a Arhontologiei Moldovei, dar care, fără îndoială, a mai răspândit-o verbal pretutindeni, în toată țara. In Arhontologia Moldovei paharnicul Constantin Sion face biografia și genealogia tuturor acelor cari dobândise un titlu de boierie. Este incontestabil că a adunat acolo o mulțime de amănunte din cele mai interesante, dar care pierd orice valoare, dată fiind reaua credință ce reiese din toată cartea, erorile evidente, dorința de răzbunare și răutatea ce se trădează aproape la fiecare pagină încă în rezumat ce se găsește în Arhontologia. „Au fost un Mihalache Botezatu, jîdov din Târgul Boilor din Iași, frate cu Cerbu Ochincariu care au trăit până pe vremea Domniei lui loan Vodă Sturdza, acel Mihalache Botezatu au fost stolnic la Sfântu Spiridon, s’au însurat și au luat o soră a șatrariului Alecsandri, și au făcut mai multe fete și un fecior, pe Vasile Mihail care au fost slugă în casă la logofătul Iorgu Ghyka, în urmă când Ghyka au fost ispravnic la Bacău, pe la 1814 l’au făcut logofăt, și atunci s’au și însurat cu Elenca, fata pitarului Dumitrache Cozoni de la Ocnă și și-au luat porecla de Alecsandri de pe mă-sa...“ Constat în acest scurt pasagiu, copiat ad-litteram din cartea lui Sion, patru erori vederate care arată cu câtă ușurință își documenta Sion afirmările: întâia este că soția lui Mihaiu Alecsandru nu era sora ci fata șatrariului Iordache Alecsandri A doua eroare este că Mihalache, zis de el Botezatu, ar fi fost stolnic la Sfântul Spiridon; arhiva fundațiunii dovedește că a ocupat slujba de sameș al mănăstirii, adică o slujbă mult mai însemnată. A treia este că ar fi trăit până „pe vremea domniei lui loan Vodă Sturdza“, adică până după anul 1821, căci tot actele fundațiunei nu dovedesc că a murit în anul 1794. A patra că „porecla de Alecsandri“ nu a fost luată de tatăl poetului, cum pretinde Sion, ci chiar de bunicul lui, Mihaiu Alecsandru. Se vede că Sion, care a fost cuscru cu bătrânul Alecsandri, va fi avut riscaiva neînțelegeri cu el și, deoarece era foarte pizmataret, și răzbunător, cum o dovedește toată cartea lui, a inventat legenda lui Mitache Botezatu spre a se răzbuna- Sion care era capul unei întregi bande de falsificatori care au păcălit nenumărată lume cu documente false, a fost urmărit, judecat, condamnat la închisoare și închis poate că, cu prilejul în Domnia lui Grigore Ghyka. Se numeroaselor urmăriri de care a avut parte în cursul epocii regulamentare, nu a găsit la cuscrin său sprijinul la care se aștepta din partea lui, a cărui trecere, mai ales în vremea lui Mihai Sturdza, era foarte mare : unde ira. In casele boierești găsiai, în întâia jumătate a secolului trecut, o mulțime de slugi de neam bun, fii de boieri și însuși boieri, însă faptul că Vasile Alecsandri să fi fost, în adolescența lui, „slugă în casă la logofătul Iorgu Ghyka..“ este cu totul inadmisibilă. Tată meu, care a cunoscut foarte bine pe Vasile Alecsandri bătrânul, cu care a fost în raporturi de slujbă, nu-1 iubea fiindcă era devotat lui Mihail Sturdza, dar zice de el că era bărbat cinstit, funcționar neprevariator și foarte destoinic, fin și relativ cult, cunoscând foarte bine limba grecească pe care o vorbea în chip nu numai corect, dar și elegant și având foarte serioase cunoștințe juridice, bineînțeles relative la legislațiunea de atunci. De unde ar fi putut să adune el aceste cunoștinți dacă, precum pretinde Sion, ar fi fost încă din adolescentă slugă în casa lui Iordache Ghyka. Dată fiind raritatea, pe acea vreme a bărbaților cu carte, un tânăr cu cunoștința lui Vasile Alecsandri tatăl n’ar fi așteptat să ajungă tocmai la 1814, la vârsta de douăzeci și doi de ani (era născut la 1792) la postul de logofăt, adică de secretar. Probabilitatea este că încă foarte de tânăr Vasile Alecsandri, îndată după terminarea studiilor ce se puteau atunci face în „școlile Capitalei“ cum stă scris în foaia de calități de la 1849 a Vornicului, publicată de d. de Zotta pe anexa cuprinsă între paginile 70 și 71 a lucrarei sale, a intrat în calitate de logofăt adică secretar în serviciul lui Iordache Ghyka sau poate chiar a tatălui acestuia, logofătul Costache Ghyka (Sulgiaroglu) care a trăit până la 1818. Apoi absolut nimica în tipul tatălui sau al fiului nu trădează o origine semită, nici unul din ei nu poseda măcar una din trăsăturile atât de caracteristice ale neamului evreesc. Inca ce știu în privința originei lui Alecsandri. Pentru mîine, dela citirea lucrării d-lui de Zotta, n’a mai încăput nici cea mai mică umbră de îndoială că Alecsandri a ieșit din neam get beget moldovan. RADU ROSETTI V. Alecsandri Trei noiet 1or Ii Frumoșii trandafiri pe care-i crește In parcul meu bătrânul grădinar, Răsar la soare din pământ murdar, Precum din simțuri, dorul se ivește; Dar care om mai stă de socotește Din ce plămadă florile răsar, Când e să-și piardă vremea în zadar Cu-asemenea nimicuri, cât trăești ? De ci ceia soarbe-le parfumul lor Și nu privi cu gând cercetător In ce adâncuri rădăcina ’și moaie. Căci e ne’ndemănatic să te miri Că e ’ngrășat pământul cu gunoaie Spre-a zămisli frumoșii trandafiri. MIHAI CODREANU M. Codreanu Laureatul marelui premiu național pentru poezie Fapte și comentarii Critica optimista Irrrrr Găsesc într’un articol de critică literară indigenă această propoziție formidabilă: „Am dovedit aiurea talentul acestui scriitor“. A dovedit, adică a stabilit irefutabil pentru toată lumea, că scriitorul în chestie e un talent... Concepția acestui critic este vrednică de râs, dar cu toate acestea chiar dacă poetul stabilit ca talentat ar fi însuși Carol Scrob, nimene nu ar putea „dovedi“ criticului că se înșeală. Am râde, dar nu am putea dovedi pentru ce râdem, pentru că, în critica estetică, argumentarea este zadarnică și dovada imposibilă. O discuție nu duce niciodată la victoria unul din combatanți, dacă ei nu pleacă de la o idee, asupra căreia convin amândoi. Iar un punct de plecare comun în discuția dintre A. și B. care ar susținea, unul că Eminescu este o nulitate și celalt că e un geniu. — un asemenea punct comun obligatoriu pentru amândoi nu există, nu are de unde să existe. . Frumosul este o impresie subiectivă, — iată pentru ce A. și B. nu au nici un punct comun de plecare, obligatoriu. Ca să dovedești cuiva că „diamantul e combustibil“, trebue să fii înțeles prealabil cu adversarul asupra faptului că „diamantul e cărbune“. Altfel, discuția e zadarnică. Acum, care este premisa, pe care e silit, s-o admită A. sau B. și din care să rezulte cu necesitate talentul sau nulitatea lui Eminescu ? Dealungul vieții sale Anatole France are două păreri diametral opuse asupra lui Zola. Când l-a „distrus“, nu puteai să-i dovedești că nu are dreptate, după cum nu puteai să-i dovedești că nu are dreptate când l-a lăudat. Să dovedească cine poate, că versurile lui Carol Scrob: „Aș voi din piept să-mi scot inima cu dor cu tot, și s'o pun în pieptul tău, ca să simți ce simt și eu“, nu ar putea fi de Heine, adică nu sunt tot atât de bune ca ale poetului german. Este vreun scriitor mare, care să nu-și fi găsit criticul distructiv ? Și când criticul e deștept și talentat, nu numai că nu se face de râs, dar iese strălucitor din mijlocul „paradoxelor“ sale. Și nimene nu-i poate dovedi că nu are dreptate. Puținele caractere obiective ale unei opere literare, adică acele asupra cărora suntem înțeleși cu toții (dar fără putința de probare logică a valorei lor estetice), — caractere de altmintrerea arhisecundare, și unele externe, dacă se poate zice, elementului „artă“ dintr’o operă literară — nici ele nu sunt concludente în mica măsură, în care ar putea să fie. Contrazicerea, în aceiași bucată, ar însemna lipsă de viziune a scriitorului, lipsă de sinceritate, etc. Dar poate fi învinuit Shakespeare de asemenea defect, pentru că pune pe Hamlet să spună că nimeni nu s-a întors de pe lumea cealaltă, după ce vorbise cu tatăl său mort ?— Repetarea unui cuvânt, adică a unei noțiuni, ar însemna sărăcie de viziune, sau de imaginație, sau de discriminare în propriu-i suflet a scriitorului sau de invenție verbală, sau de mai știu eu ce; dar în Eminescu cuvântul „dulce“ e un epitet stereotip. Imagini contradictorii, imposibile, chiar ridicole (din care să reiasă... corăbii oprite pe vârful munților“)? Dar un colector plin de răbdare a cules asemenea incongruente din cei mai mari scriitori. Dar când scriitorul e prudent și precaut, și știe din „poetică“ toate defectele, de care trebuie să se ferească? E mai „mare“ decât alții. Dar cei mai netalentați se pot păzi mai ușor de astfel de defecte, decât marii creatori — mai inconștienți. Cine nu cunoaște perfecția anostă a meșteșugarilor fără talent ? Așadar, propoziția: „Eminescu este lipsit cu totul de talent“, nu poate fi răsturnată de nimene ca neadevărată. Va spune Maiorescu că Eminescu „a dat un farmec nou limbii române“? Ii voiu răspunde că nu văd acel farmec, îi voiu cita versuri și strofe, chiar din cele care dovedesc mai mult acel farmec, ca exemplu de limbă inestetică și voiu încheia spunând că acel care a dat farmec limbii române e Carol Scrob. Va râde de mine toată lumea, dar nu-mi va putea proba contrariul nimene. Dacă ași fi dat în judecata unui tribunal, nu ași putea fi condamnat, căci judecătorii trebue să țină seamă de dovezi, nu de impresiile lor personale. îmi va spune Maiorescu, plin de admirație, că Eminescu a reușit să încetățenească în poezie în chip atât de fericit nume proprii: — „Corregio“ — „înțelege-o“, „cercuri“ „Sfintei Miercuri“? Și voi râde în nas și voiu răspunde că nu știu ce e mai stupid: „înțelege-o“—„Corregio“, ori „cercuri“ —„Sfintei Miercuri“. îmi va spune d. Ibrăileanu, că Eminescu e mare, neutru că poezia lui nu e ocazională, ci exprimă sentimente general omenești? Is voiu răspunde că tocmai din cauza aceasta nu e mare, căci nu e concret, nu are viziune, nu dă generalul prin particular, etc. Imi va spune același d. Ibrăileanu cu admirație, că Eminescu e mare, pentru că poezia lui e ca și muzica, redă inconștientul profund, etc. ? Și voiu spune că nu văd pentru ce acest lucru e meritoriu, ori, mai ușor, voiu nega existența acestui caracter în poezia lui Eminescu. Și voi începe să ridic în naltul Cerului pe Carol Scrob, în care voiu releva sentiment când profund, când ascuțit, imaginație când grandioasă, când delicată, adecuate subiectului, formă încântătoare, etc. Și, dacă ași avea talentul scânteetor al atâtor confrați, ce marmeladă lamentabilă ași face din părerile critice ale lui Maiorescu și celorlalți admiratori ai lui Eminescu! Știu, mi se vor cita frumuseți supreme ca: „Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne“. Eu voiu răspunde cu Aron Densușeanu că aceasta este o „bârguială“. Și, împrumutând procedeul criticii lui, voiu pune, în parantez, după „aur“, un semn de exclamare, după „visul negurii eterne“ un sic; și la urmă, ca comenta venerat, o frază disprețuitoare. Apoi aș cita triumfător pe Carol Scrob. Stelele, care de soare Ziua nu lucesc de loc. Noaptea sunt strălucitoare, Noaptea, noaptea sunt de foc. Și iarăși lumea ar râde, criticii m’ar acoperi sub ea<mul lor dispreț și m’ar zdrobi în fața publicului, pentru c s-ar adresa la sentimentul publicului (dar nu și la sentimentul „simboliștilor“, care, în privința lui Eminescu, ar fi cu mine), dar în argumentări ași fi invincibil. Așadar, orice propoziție cu privire la o operă literară se poate dovedi, afară de cea mai importantă: aceia cu privire la frumusețea ei, adică singura care vorbește despre arta din opera de artă. REALIST