Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1925 (Anul 6, nr. 239-242)

1925-07-05 / nr. 239

ANUL VI. s Wo 239 Adevăr FONDATORI : JAL. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897—1920 ILIN ȚARA ~AINATATE ter­or • și Art DominicS. 5 Iulie 1925 is­th­ FONDAT In 1893 Despre originea lui Alecsandri Nu pot preciza dacă era prin 1858 sau 1859, Alecsan­dri trecând de la Mircești la Borzești, sau de la Borzești la Mircești, s-a oprit noaptea la noi și a povestit părinților mei o mulțime de lucruri despre mersul politicii. A doua zi întâlnindu-mă cu prietenul meu Manolache Catu, vechilul moșiei Căiuțul, moșu Manolache cum îi ziceam, i-am po­vestit la rândul meu cele ce le auzisem și le înțelesesem din gura poetului. Deodată Manolache, care era de altmin­trelea un mare admirator al lui Alecsandri și știa pe de rost mai multe din poeziile lui, îmi zise: — Dar Dumneza știi că Alecsandri îi nepot de jidov botezat? — Nu se poate, moșu Manolache, Alecsandri și Mol­dovan ca și Dumneta și mine. — Ei, mai întreabă pe Domnița și pe conu Răducanu, că știu doară și Dumnealor­ Bunicul lui Alecsandri a fost jidov, orândar la Deleni și a fost botezat împreună cu toa­tă familia lui de Costache Ghyka, străbunicul Domniței. Știe de altmintrelea toată lumea acest lucru și, când mai an, o fost ales la Divan s’o făcut un cântec, ia! să ți-1 cânt. Și o început Manolache să cânte niște cuplete care începeau prin: Jupân­e Alecs­andrichi, Puișor de Rifchi, Apoi venea refrenul: Alicsandri dipotar, Și cu gugheli îndopat, Ai vai! vai! vai! și urmau alte cuplete întrerupte cu acelaș refren. Lăsând pe Manolache, am alergat într’o fugă la ma­ma, i-am repetat din cuvânt în cuvânt ce-mi spusese Ma­nolache și am întrebat-o dacă este adevărat. — Așa zic unii, răspunse mama, dar nu este nici o do­vadă despre aceasta. Iar tata care era și el în odaie, a zis categoric că sunt niște minciuni iscodite de cel mai mare mincinos și plăs­­muitor care a trăit vreodată în Moldova. De atunci, în tot timpul copilăriei și tineretei mele, am auzit aceasta versiune a originii evreești a lui Alec­sandri din gura tuturor contimporanilor lui aparținând societății noastre. Se mai adăugiau oareșicare amă­nunte, ca acel că Brănișteanca, sora tatălui lui Alecsandri, istorisise că ținea bine minte de faptul că toată familia fu­sese botezată și aceeași seară sau noapte (de ce nu ziua?) de logofătul Costache­ Ghyka în curtea de la Deleni. Măr­turisesc că unanimitatea acestei versiuni mă făcuse, cu toate câte le auzisem de la tata și cu toate imposibilită­țile ce cunoștința mea a trecutului se ridica împotriva admisibilității ei, să am oarecare bănueli că ar putea fi ceva adevărat într’însa, și am ascultat cu oare­care îndoială argumentele prin care răposatul Dumitrescu, atunci funcționar la Academie, combătea această iscodire. A trebuit să iasă la 1821, cartea d-lui Sever de Zotta, la Centenarul lui Vasile Alecsandri cu argumentele și docu­mentarea ei irefutabilă, pentru a mă convinge cu desă­vârșire de falsitatea legendei pusă fără îndoială în curs de acel mare falsificator care se numia paharnicul Con­stantin Sion. D. de Zotta dovedește prin documente mai presus de orice îndoiala că bunicul despre tată al poetului era un sul­­geriu Mihalache Alecsandri sau Alecsandru, care avea funcția de sameș al mânăstirei Sfântului Spiridon din Iași. Intre alte acte, d. de Zotta publică în lucrarea sus ci­tată o hotarnică din ziua de 6 Iunie 1876 a moșiei zisă Pus­tiul, de la tinutul Sorocii, pe care moșie nu o luase încă în stăpânire mănăstirea din cauză de lipsă de hotarnică. A­­cea făcută in ziua sus pom­enită, iscălită de „oameni împre­jurași“ precum și de Lupul Mânăscurtă, vechilul Marelui Vornic Lascarache Roset, mai este semnată și de Mihala­­ch­e Alecsandru, în calitate de vechil al mânăstirei Sfân­tului Spiridon. Această iscălitură împreună cu calitatea lui de re­prezentant al fundațiunii, este deosebit de frumoasă, și de caligrafică, cu cerdacuri aruncate în sus, cum nu putea fi decât scrierea unui bărbat deprins din tinerețe, să facă uz zilnic de scrierea cirilică a vremii și care o învățase din copilărie. D. de Zotta mai face să reiasă că Mihalache Alecsan­dri sau Alexandru a murit în anul 1794, pe când era încă tânăr și a lăsat nu avere ci datorii. Apoi din cele arătate de d. de Zotta reiesă că dacă pe iscălitura de pe hotarnica de la 6 iunie 1786 nu se poate citi decât: Mihalache Alecsandru, actele Sfântului Spiridon care vorbesc de el îl numesc când Alecsandru, când Alecsandri. Iar încât privește soția acestui Mihalache Alecsandru sau Alecsandri, reiesă^ în chip absolut neîndoielnic că ea era fiica lui Titiulariui Sovietnic (consilier titular), un grad din cinul rusesc. Iordache Alecsandri din Basarabia, cuprins în lista nobililor din Basarabia recunoscuți ca a­­tari de guvernul rusesc, stabilită la 15 Mai 1818, și care înainte de răpirea Basarabiei primise boieria de șatrar. Din cele de mai sus arătate de d. Zotta în prețioasa sa lucrare, vomu reține următoarele: 1. Faptul că bunicul poetului iscălia cu o prea frumoa­să caligrafie cirilică: Mihail Alecsandru, vechilul mânăs­tirei Sfântului Spiridon­ 2. Acel că în actele mânăstirei este numit când Alec­sandru și când Alecsandri. 3. Acel că în nici unul nu i se zice Botezatul. 4. Acel că îl vedem căsătorit cu fiica șatrarului și con­silier titular Iordache Alecsandri, membru al nobilimii Ba­sarabiei. 5. Acel că după mai mulți ani de slujbă, în cursul că­rora îl mai vedem făcând diferite întreprinderi, moare sărac. Și, din complexul lor voiu trage următoarea conclu­­ziune: Tot ce știm despre ideile, prejudecățile și simtimintele bătrânilor cu care acei de vârsta mea au fost în contact și care aparțineau, cei mai bătrâni o­enerațiunii care a ur­mat pe aceea a șatrarului Iordache Alecsandri de peste Prut, fac imposibilă admiterea ca un boier, sau chiar un bo­­ieranaș moldovan de la sfârșitul veacului al optsprezecelea, om cu stare, cu moșie peste Prut, și cu case în Ieși, să-și fi măritat fata după un Evreu botezat, mai ales dat fiindcă acesta era lipsit de avere. Pe lângă acest fapt, este greu de admis că boierii epitropi de pe vreme ai Sfântului Spi­ridon­­ să-și fi ales tocmai un evreu botezat pentru a face dintr’însul sameșid, adică cel dintâi după dânșii în ocâr­­muirea fundatiunii și șeful administrațiunii sale econo­mice. Căci pretutindeni, în toate administrațiile unde func­ționa un sameș, el era diregătorul care venia îndată după șeful acelei administrații și avea însărcinarea să-l înlocu­iască în caz de absentă. Așa era pe la ținuturi, unde same­­șul înlocuia pe ispravnicii absenți, așa era pe la celelalte administrații, ca de ex. la Visterie (finanțe), unde sameșul, numit mai pe urmă Director, înlocuia în caz de absentă pe Visternic (ministru de finanțe). Apoi de unde ar fi luat Mihaiu Alecsandru acea fru­moasă caligrafie cirilică în care semnează hotarnica mo­șiei Pustiul? In școlile evreești? O asemenea caligrafie nu și-o putea însuși cineva decât după > ani de exercițiu în timpul copilăriei și al primei tinereți. Din nici unul din actele reproduse de d. Sever de Zotta, precum și din nici unul din acele citate de d-sa după Tanoviceanu, nu se vede că Mihai Alecsandru ar fi purtat erodată numele patronimic de Botezatu, acest fapt fiind afirmat numai în Arhontologia paharnicului Costache Sion-Vedem deci că nici o umbră măcar de probă scrisă nu ne îndreptățește să credem că el ar fi fost evreu bote­zat și că s’ar fi numit vr’odată altfeliu decât Mihaiu Alec­sandru sau Alecsandri. Toate probabilitățile s­unt că el purta la început nu­mele cel dintâiu și că, numai după căsătoria lui cu fata șatrariului Iordache Alecsandri, l-a luat pe acel de al doilea, ca fiind tot­odată apropiat de al său, mai cinisteș și purtat de fete boierești. (Este de observat că pe foaia de calități de la 1849 a vornicului Vasile Alecsandri, tatăl este numit Mihaiu Alecsandru). Toată legenda despre originea evreească a lui Alec­sandri se întemeiază pe spusele paharnicului Costache Sion, care se găsește tipărită pe pagina a 6-a a Arhontolo­­giei Moldovei, dar care, fără îndoială, a mai răspândit-o verbal pretutindeni, în toată țara. In Arhontologia Moldovei paharnicul Constantin Sion face biografia și genealogia tuturor acelor cari dobândise un titlu de boierie. Este incontestabil că a adunat acolo o mulțime de amănunte din cele mai interesante, dar care pierd orice valoare, dată fiind reaua credință ce reiese din toată cartea, erorile evidente, dorința de răzbunare și rău­tatea ce se trădează aproape la fiecare pagină încă în rezumat ce se găsește în Arhontologia. „Au fost un Mihalache Botezatu, jîdov din Târgul Boilor din Iași, frate cu Cerbu Ochincariu care au trăit până pe vremea Domniei lui loan Vodă Sturdza, acel Mi­halache Botezatu au fost stolnic la Sfântu Spiridon, s’au însurat și au luat o soră a șatrariului Alecsandri, și au fă­cut mai multe fete și un fecior, pe Vasile Mihail care au fost slugă în casă la logofătul Iorgu Ghyka, în urmă când Ghyka au fost ispravnic la Bacău, pe la 1814 l’au făcut logofăt, și atunci s’au și însurat cu Elenca, fata pitarului Dumitrache Cozoni de la Ocnă și și-au luat porecla de Alec­sandri de pe mă-sa...“ Constat în acest scurt pasagiu, copiat ad-litteram din cartea lui Sion, patru erori vederate care arată cu câtă u­­șurință își documenta Sion afirmările: întâia este că soția lui Mihaiu Alecsandru nu era­­ sora ci fata șatrariului Iordache Alecsandri­ A doua eroare este că Mihalache, zis de el Botezatu, ar fi fost stolnic la Sfântul Spiridon; arhiva fundațiunii dovedește că a ocupat slujba de sameș al mănăstirii, adică o slujbă mult mai însemnată. A treia este că ar fi trăit până „pe vremea domniei lui loan Vodă Sturdza“, adică până după anul 1821, căci tot actele fundațiunei nu dovedesc că a murit în anul 1794. A patra că „porecla de Alecsandri“ nu a fost luată de tatăl poetului, cum pretinde Sion, ci chiar de bunicul lui, Mihaiu Alecsandru. Se vede că Sion, care a fost cuscru cu bătrânul Alec­sandri, va fi avut­­ riscaiva neînțelegeri cu el și, de­oarece era foarte pizmataret, și răzbunător, cum o dovedește toată cartea lui, a inventat legenda lui Mitache Botezatu spre a se răzbuna- Sion care era capul unei întregi bande de falsificatori care au păcălit nenumărată lume cu do­cumente false, a fost urmărit, judecat, condamnat la închisoare și închis poate că, cu prilejul în Domnia lui Grigore Ghyka. Se numeroaselor­ urmăriri de care a avut parte în cursul epocii regulamentare, nu a găsit la cuscrin său sprijinul la care se aștepta din partea lui, a cărui trecere, mai ales în vremea lui Mihai Sturdza, era foarte mare : unde ira. In casele boierești găsiai, în întâia jumătate a seco­lului trecut, o mulțime de slugi de neam bun, fii de boieri și însuși boieri, însă faptul că Vasile Alecsandri să fi fost, în adolescența lui, „slugă în casă la logofătul Iorgu Ghyka­..“ este cu totul inadmisibilă. Tată meu, care a cunoscut foarte bine pe Vasile A­­lecsandri bătrânul, cu care a fost în raporturi de slujbă, nu-1 iubea fiindcă era devotat lui Mihail Sturdza, dar zi­ce de el că era bărbat cinstit, funcționar neprevari­ator și foarte destoinic, fin și relativ cult, cunoscând foarte bine limba grecească pe care o vorbea în­­ chip nu numai corect, dar și elegant și având foarte serioase cunoștințe juridice, bine­înțeles relative la legislațiunea de atunci. De unde ar fi putut să adune el aceste cunoștinți dacă, precum pre­tinde Sion, ar fi fost încă din adolescentă slugă în casa lui Iordache Ghyka. Dată fiind raritatea, pe acea vreme a bărbaților cu carte, un tânăr cu cunoștința lui Vasile Alec­sandri tatăl n’ar fi așteptat să ajungă tocmai la 1814, la vârsta de douăzeci și doi de ani (era născut la 1792) la postul de logofăt, adică de secretar. Probabilitatea este că încă foarte de tânăr Vasile A­­lecsandri, îndată după terminarea studiilor ce se puteau a­­tunci face în „școlile Capitalei“ cum stă scris în foaia de calități de la 1849 a Vornicului, publicată de d. de Zotta pe anexa cuprinsă între paginile 70 și 71 a lucrarei sale, a in­trat în calitate de logofăt adică secretar în serviciul lui Iordache Ghyka sau poate chiar a tatălui acestuia, logofă­tul Costache Ghyka (Sulgiaroglu) care a trăit până la 1818. Apoi absolut nimica în tipul tatălui sau al fiului nu tră­dează o origine semită, nici unul din ei nu poseda măcar una din trăsăturile atât de caracteristice ale neamului evreesc. Inca ce știu în privința originei lui Alecsandri. Pentru mîine, dela citirea lucrării d-lui de Zotta, n’a mai încăput nici cea mai mică umbră de îndoială că Alecsandri a ieșit din neam get beget moldovan. RADU ROSETTI V. Alecsandri T­r­ei n­oi­et 1­o­r I­i Frumoșii trandafiri pe care-i crește In parcul meu bătrânul grădinar, Răsar la soare din pământ murdar, Precum din simțuri, dorul se ivește; Dar care om mai stă de socotește Din ce plămadă florile răsar, Când e să-și piardă vremea în zadar Cu-asemenea nimicuri, cât trăești ? De­ ci ceia soarbe-le parfumul lor Și nu privi cu gând cercetător In ce adâncuri rădăcina ’și moaie. Căci e ne’ndemănatic să te miri Că e ’ngrășat pământul cu gunoaie Spre-a zămisli frumoșii trandafiri. MIHAI CODREANU M­­. Codreanu Laureatul marelui premiu național pentru poezie Fapte și comentarii Critica optimista Irrrrr Găsesc într’un articol de critică literară indigenă a­­ceastă propoziție formidabilă: „Am dovedit aiurea talentul acestui scriitor“. A dovedit, adică a stabilit irefutabil pentru toată lu­mea, că scriitorul în chestie e un talent... Concepția acestui critic este vrednică de râs, dar cu toate acestea chiar dacă poetul stabilit ca talentat ar fi însuși Carol Scrob, nimene nu ar putea „dovedi“ criticului că se înșeală. Am râde, dar nu am putea dovedi pentru ce râdem, pentru că, în critica estetică, argumentarea este zadarnică și dovada imposibilă. O discuție nu duce nici­odată la victoria unul din com­batanți, dacă ei nu pleacă de la o idee, asupra căreia con­vin amândoi. Iar un punct de plecare comun în discuția dintre A. și B. care ar susținea, unul că Eminescu este o nulitate și c­elalt că e un geniu. — un asemenea punct co­mun obligatoriu pentru amândoi nu există, nu are de unde să existe. . Frumosul este o impresie subiectivă, — iată pentru ce A. și B. nu au nici un punct comun de plecare, obligatoriu. Ca să dovedești cuiva că „diamantul e combustibil“, trebue să fii înțeles prealabil cu adversarul asupra faptului că „diamantul e cărbune“. Altfel, discuția e zadarnică. Acum, care este premisa, pe care e silit, s-o admită A. sau B. și din care să rezulte cu necesitate talentul sau nu­litatea lui Eminescu ? Dealungul vieții sale Anatole France are două păreri diametral opuse asupra lui Zola. Când l-a „distrus“, nu pu­teai să-i dovedești că nu are dreptate, după cum nu puteai să-i dovedești că nu are dreptate când l-a lăudat. Să dovedească cine poate, că versurile lui Carol Scrob: „Aș voi din piept să-mi scot inima cu dor cu tot, și s'o pun în pieptul tău, ca să simți ce simt și eu“, nu ar pu­tea fi de Heine, adică nu sunt tot atât de bune ca ale poetu­lui german. Este vre­un scriitor mare, care să nu-și fi găsit criti­cul distructiv ? Și când criticul e deștept și talentat, nu numai că nu se face de râs, dar iese strălucitor din mijlocul „paradoxe­lor“ sale. Și nimene nu-i poate dovedi că nu are dreptate. Puținele caractere obiective ale unei opere literare, adică acele asupra cărora suntem înțeleși cu toții (dar fără putința de probare logică a valorei lor estetice), — caractere de altmintrerea arhisecundare, și unele exter­ne, dacă se poate zice, elementului „artă“ dintr’o operă li­terară — nici ele nu sunt concludente în mica măsură, în care ar putea să fie. Contrazicerea, în aceiași bucată, ar însemna lipsă de viziune a scriitorului, lipsă de sinceritate, etc. Dar poate fi învinuit Shakespeare de asemenea defect, pentru că pune pe Hamlet să spună că nimeni nu s-a întors de pe lumea cealaltă, după ce vorbise cu tatăl său mort ?— Repetarea unui cuvânt, adică a unei noțiuni, ar însemna sărăcie de viziune, sau de imaginație, sau de discriminare în propriu-i suflet a scriitorului sau de invenție verbală, sau de mai știu eu ce; dar în Eminescu cuvântul „dulce“ e un epitet stereotip. Imagini contradictorii, imposibile, chiar ridicole (din care să reiasă... corăbii oprite pe vârful munților“)? Dar un colector plin de răbdare a cules ase­menea incongruente din cei mai mari scriitori. Dar când scriitorul e prudent și precaut, și știe din „poetică“ toate defectele, de care trebuie să se ferească? E mai „mare“ decât alții. Dar cei mai netalentați se pot păzi mai ușor de astfel de defecte, decât marii creatori — mai inconștienți. Cine nu cunoaște perfecția anostă a meș­teșugarilor fără talent ? Așa­dar, propoziția: „Eminescu este lipsit cu totul de talent“, nu poate fi răsturnată de nimene ca neadevărată. Va spune Maiorescu că Eminescu „a dat un farmec nou limbii române“? Ii voiu răspunde că nu văd acel far­mec, îi voiu cita versuri și strofe, chiar din cele care dove­desc mai mult acel farmec, ca exemplu de limbă inestetică și voiu încheia spunând că acel care a dat farmec limbii române e Carol Scrob. Va râde de mine toată lumea, dar nu-mi va putea proba contrariul nimene. Dacă ași fi dat în judecata unui tribunal, nu ași putea fi condamnat, căci ju­decătorii trebue să țină seamă de dovezi, nu de impresiile lor personale. îmi va spune Maiorescu, plin de admirație, că Eminescu a reușit să încetățenească în poezie în chip atât de fericit nume proprii: — „Corregio“ — „înțelege-o“, „cercuri“ „Sfintei Miercuri“? Și voi râde în nas și voiu răspunde că nu știu ce e mai stupid: „înțelege-o“—„Corre­gio“, ori „cercuri“ —„Sfintei Miercuri“. îmi va spune d. Ibrăileanu, că Eminescu e mare, neu­tru că poezia lui nu e ocazională, ci exprimă sentimente general omenești? Is voiu răspunde că tocmai din cauza a­­cea­sta nu e mare, căci nu e concret, nu are viziune, nu dă generalul prin particular, etc. Imi va spune același d. Ibră­ileanu cu admirație, că Eminescu e mare, pentru că poe­zia lui e ca și muzica, redă inconștientul profund, etc. ? Și voiu spune că nu văd pentru ce acest lucru e meritoriu, ori, mai ușor, voiu nega existența acestui caracter în poezia lui Eminescu. Și voi începe să ridic în naltul Cerului pe Carol Scrob, în care voiu releva sentiment când profund, când ascuțit, imaginație când grandioasă, când delicată, adecuate su­biectului, formă încântătoare, etc. Și, dacă ași avea talentul scânteetor al atâtor confrați, ce marmeladă lamentabilă ași face din părerile critice ale lui Maiorescu și celorlalți ad­miratori ai lui Eminescu! Știu, mi se vor cita frumuseți supreme ca: „Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne“. Eu voiu răspunde cu Aron Densușeanu că aceasta este o „bârguia­­lă“. Și, împrumutând procedeul criticii lui, voiu pune, în parantez, după „aur“, un semn de exclamare, după „vi­sul negurii eterne“ un sic; și la urmă, ca comenta venerat, o frază disprețuitoare. Apoi aș cita triumfător pe Carol Scrob. Stelele, care de soare Ziua nu lucesc de loc. Noaptea sunt strălucitoare, Noaptea, noaptea sunt de foc. Și iarăși lumea ar râde, criticii m’ar acoperi sub ea<­mul lor dispreț și m’ar zdrobi în fața publicului, pentru c s-ar adresa la sentimentul publicului (dar nu și la senti­mentul „simboliștilor“, care, în privința lui Eminescu, ar fi cu mine), dar în argumentări ași fi invincibil. Așa­dar, orice propoziție cu privire la o operă literară se poate dovedi, afară de cea mai importantă: aceia cu privire la frumusețea ei, adică singura care vorbește des­pre arta din opera de artă. REALIST

Next