Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1925 (Anul 6, nr. 256-260)

1925-11-01 / nr. 256

ANUL VI» - IVK 25 © Nervi îrt noapte E toamnă. Noapte. Plouă. Insomnie. Deschid albumul cu fotografii: Cei vii sunt morți, pe când cei morți sunt vii. — Și toti îmi dau o criză de fobie, ii văd trecând prin viața mea pustie Cu relativul vieții lor pustii.... Si 'n pragul absolutei veșnicii, Aștept să-mi sune ceasul lor si mie. Mereu ciocanul vremei cade greu Si-mi bate cuie la sicriu mereu Cu iscusința lui stăruitoare.... Si-mi fură somnul spaima de pământ.... Si mor mereu cu clipa care moare.... Si-afară 7 toamnă, noapte, ploaie, vânt.... MIHAI CODREANU Câteva considerații asupra romanului Alături de cinematograf și teatru și rivalizând cu ele, romanul e desigur genul, care se bucură mai mult azi, de favoarea publicului, începând cu romanul foileton obscen sau polițist și sfârșind cu acel de subtilă analiză, de la Co­nan Doyle la Proust, sub multiplele și variatele lui forme, el se adresează celor mai diverse categorii sociale, înde­plinind în epoca în care trăim, oficiul epopeei în lumea an­tică sau medievală. Pe când însă, cu tot nivelul scăzut și adesea mercantilizat al criticei dramatice, ea a reușit să se ridice la unele prin­cipii estetice, îndeobște admise, în domeniul romanului critica se mărginește de obicei la po­vestirea sau analiza subiectului, iar în cazul cel mai bun caută să pătrundă și să definească personalitatea roman­cierului. Cercetări teoretice de un caracter serios și a­­profundat asupra tehnicei, evoluției sau diverselor forme ale geniului sunt incidental, vag și sumar atinse. Recentul volum al lui Albert Thibaudet „Le fiseur de tomans“ înseamnă, din acest punct de vedere, o fericită excepție și poate fi socotit ca o contribuție estetică utilă și adesea prețioasă. Spirit larg și cu excepționale însușiri, criticul de la „Nouvelle revue francaise“ e înzestrat, ca și Brunetière, cu aptitudini filozofice, dar familiaritatea lui cu Intuiționismul bergsonian îl ferește de dogmatismul ri­gid și pedant al acestuia, in pătrundere egalează pe Fa­­guet, dar are un orizon­tai vast, cunoscând mai multe li­teraturi europene și stilul său, dacă nu posedă farmecul seducător și gratia subtilă a lui Lemaître, e mai totdeauna colorat, vioiu, spiritual. in acest volum, încercând să definească noțiunea de romanesc, Thibaudet scoate în lumină partea covârșitoare, pe care a avut-o publicul femenin în ceea ce privește ma­teria ca și evoluția romanului francez și face observațiuni excelente asupra simbolismului în roman, ca și o seamă de reflexii asupra naturii intime, a condițiilor și limitelor romanului de aventură (reprezentat prin Alain Fournier sau Benoît), a speciei pe care o numește „voiajul interior“­ (Giraudoux), a celui de analiză (B. Constant), a romanului intelectualului (Jaloux), a celui al destinului (Ades și Iosi­­povici, Mac Orlan), a romanului plăcerii (André Beaunier), a romanului durerii (Edouard Estannié), a celui domestic (Bourget, Roger Martin du Gard, Mauriac), a romanului energiei (Fabre, Kessel, Montherlant), a celui urban (Louis Hémon) sau a romanului bătrâneții (Lemaître). De un deosebit interes sunt însă discuțiile sale cu Bourget asupra compoziției în roman. Observând că romanele lui Tolstoi se desfășoară fără plan organic, osatură, început, mijloc și sfârșit, Bourget consideră pe marele scriitor rus, cu toată forța uriașă a acestuia, ca un geniu inform și neisprăvit. Dar se întreabă cu judiciositate Thibaudet, atacând o delicată chestie de estetică, un roman care nu e conceput după o ordine de compoziție organică, ca o piesă de tea­tru, e oare în mod necesar o operă inferioară? Ideia de compoziție, remarcă el, a cristalizat în cursul vremii, în jurul a două genuri numai­ discursul și poemul dramatic. In epopee și în poezia lirică, dm­potrivă, compoziția nu e o parte esențială și regulele ei sunt în aceste genuri, dis­creditate. „Dacă pentru un discurs sau o dramă, compo­ziția, pianul sunt o muncă pregătitoare indispensabilă, o poezie sau un roman construiesc planul lor pe măsură ce se fac, după cum ființa vie construiește crescând, scheletul ei“. Avem a face, în acest domeniu, cu o ordine spontană, depusă de inspirație în cursul scrierii, o or­dine care nu poate fi comparată cu acea a unei predice de Bossuet sau a unei tragedii de Racine“. Bourget se ridică împotriva impresionismului prgisa­torilor tineri, susținând necesitatea compoziției ca un ele­ment de frumusețe al romanului fiindcă e stăpânit, ca și un Brunetière sau Faguet, de tradiția retorică a literaturii franceze și fiindcă inconștient generalizează propriile lui procedee. Romanele lui sunt totdeauna solid construite, căci sunt concepute oratoric (de aici tezismul lor) și dra­matic (crizele de conștiință, arta preparațiilor, la „scène à faire“ ca în Sardou sau Bataille). Dar Madame Bovary, Germinal, Le Nabale,­ ca și imensa majoritate a romanelor europene, afirmă Thibau­det, nu sunt compoziții oratorice sau dramatice, ci „viața care se creiază ea însăși, într’o succesiune de episoade . Episoadele considerate izolat și alcătuite din discur­suri, dialoguri sau povestiri scurte, cel de­sigur compozi­ție. Și un gen ca nuvela, în care episodul trăiește singur și trebuie să fie intens semnificativ, procedează prin con­centrare. Romanul însă procedează prin desvoltare și dacă a­­glutinează sau leagă între ele episoadele, aceasta nu în­seamnă că romancierul compune romanul, tot așa cum compune episoadele. „Concepând embrionul personajelor lui, el trăiește dimpotrivă cu ele și se lasă condus de ce­rințele vieții, păzindu-se de a trăi durata lor, înainte ca ele să o fi trăit“. Un anumit ideal de compoziție clasică, trebuie considerat (experiența ne-o arată îndeajuns) ca o primejdie și un inamic al romanului. Bourget — observă criticul de la „Nouvelle revue fran­­gaise“ — trece cu vederea asupra unei deosebiri esențiale, acea dintre arta în care timpul e măsurat și acea care dis­pune, liber de dânsul. Discursul, conferința, teatrul, nuve­la, de­și sunt genuri diferite, utilizează totuși un minimum de timp pentru un maximum de efect. De aici necesitatea și legile compoziției. Lirismul, epopeea, romanul dimpotri­vă, dispun de timp și iată de ce atâtea romane cu textura lor suplă și nedeterminată nu ne dau senzația ordonanței și a compoziției, desfășurându-se dimpotrivă, în lungime, asemenea cursului unui fluviu. Reflexiunile lui Thibaudet asupra compoziției în ro­man sunt fără îndoială pătrunzătoare și juste, dar ele se potrivesc, cum e lesne de remarcat, mai mult decât roma­nului francez a celui european și mai ales englez sau rus. Mi se pare însă evident că sub influența tradi­ției clasice care se confundă in mare parte aici cu rațio­nalismul funciar și unele trăsături psihice ale rasei, roma­nul francez are înclinări dogmatice, tendința de a regiza viața și chiar atunci când nu caută să dovedească ceva și nu e trezit, se desfășoară totuși într’un plan aproape tot­deauna ideal sau abstract. Sentimentul profund al misterului,­ intuiția spontană a laturilor obscure sau iraționale ale sufletului, a comple­xității și a infinității existenței, ceea ce face în romanul rus sau englez originalitatea unui Dostoievsky sau Tolstoi, Georges Elliot sau Hardy, se întâlnesc rar la Francezi. In romanul de observație, Balzac cu toată puterea lui de creație, interpune între viată și el, comentarii metafi­­zico-sociale indigeste, Stendhal ideologia lui abstractă și reflexii de moralist, Flaubert preocupări de virtuozitate tehnică, Anatole France fantazia filozofică sau nimicitoa­rea lui ironie. In ce privește romanul de analiză de la „Princesse de Cleves“ până la „Porte étroite“ a lui Gide, acest gen izo­lează și expune de obiceiu o criză de conștiință sau o si­tuație tragică și e mai totdeauna conceput dramatic. Opere ca „Jean Cristophe“, „A la recherche du temps perdu“, „Les Thibault“, vaste, nedeterminate, h­aotice se îndepărtează desigur de liniile tradiționale și precis contu­rate ale romanului francez și nu fără temei critici, bine intenționați și însuflețiți de preocupări patriotice, desco­păr în ele influența literaturilor nordice sau chiar „Les poi­sons de l’Asie“. Și în fața unor asemenea opere, care nesocotesc ceea ce alcătuia odinioară echilibrul, armonie sau compoziție și înseamnă pentru ei licefiarea sau disoluția romanului, partizanii clasicismului și naționalismului literar sunt în­dreptățiți să spună alături cu Bourget: „Viața nu e inco­­herentă decât pentru inteligențele incapabile de a lămuri cauzele. Ea e, dimpotrivă, intim și profund logică pentru ci­ne știe să vadă aceste cauze și marea artă literară consis­tă în a scoate la iveală această necesitate internă, ordinea secretă sub aparența anarhică a evenimentelor“. OCTAV BOTEZ 6 LEI EXEMPLARUL IN TARN 10 LEI EX. IN STRAINATATE Adeverul Literar FUNDaTOR, •­­ AL­ v- BELDIMAN 1888-1897 FONDATORI . ; CONST. MINLE 1897-1920 și Artistic; Duminici, 1 Noembrie 1925 FONDAT in 1893 Intrare în ostrov Eram în preajma unui mare eveniment , pescuit la Nada-Florilor, în locuri tainice, pe cari puțini oameni de pe pământ le cunosc. Trebuia să mă ducă acolo un flăcăraș fără nume încă, și cu puține straie pe el; totuși, din punctul de vedere care mă interesa atunci, îl invi­diam cu respect. Mi-am pregătit cu deosebită grijă câr­lige nouă, mi-am așezat în cerdac, la îndemână, vergi mai lungi și mai tari și n’am uitat tutunul și hârtia de ți­gară — vamă pentru trecerea mea în altă zodie a vie­­­ tii.­­— M’am întins tulburat pe culcușul meu, lângă ver­gile de alun. Am încercat până ’ntr’un târziu să adorm, însă simțeam în pleoape acele stelelor. Răsucindu-mă ne­contenit, ca pe grătar, de la o vreme am intrat în acea stare care nu-i nici somn, nici trezie. E o febră specială, pe care o cunosc unii vânători și pescari. Mă vedeam în locuri necălcate de picior omenesc — poate locurile pe care le-au văzut întâiu strămoșii la începutul migra­­țiilor — și între ape line, stufuri și cer, se îmbulzeau spre undițele mele pești mari, de specii necunoscute. To­varășul meu, flăcărașul cu părul zbârlit, își lepădase pe plavie puținele straie nefolositoare și râdea cu o gură enormă ori de câte ori trăgeam din adâncuri un pește monstruos, care mă privea blând și fix cu un ochiu ro­tund ,de sticlă colorată. Nu mă miram de goliciunea lui, căci și eu eram ca el, — și parcă nu-mi aduceam aminte să fi f pertat vreodată straiele oamenilor din veacuri târ­zii și meschine. Am deschis ochii dintr’odată ș’am văzut un sfert de lună în cerul negru, peste livezi pustii în care susura vântul. Am stat puțin cel tulburat și nedumerit ■— până ce am străbătut timpurile și m’am regăsit. Atunci am tras un chibrit și la luminița lui am privit ceasornicul : lăbuțele de gânganie arătau ora două jumătate. Era tim­pul pe care-1 hotărîsem expediției mele. Am tras grab­nic pe mine hainele, abia mi-am stropit ochii cu apă dela fântână și mi-am așezat febril sculele pe umăr, cu teama că voiu rămânea cel din urmă. Intr’un târziu mi-am auzit pașii sunând pe drumul singuratic și gol. In răsărit se zidise o culme de nouri negri. Simțeam în urechi și bâzâitul adierii subțiri. Mi se strângea inima —ca și cum vântul și ploaia ar fi fost iremediabile catas­trofe. Nădăjduind fierbinte într’o ocrotire cerească, in­trai pe drumul iezăturii. Și încă pe întuneric, subt stelele reci gratii pe după moara cu roțile oprite și vuietul cufun­dat în apă,— ș’apucai pe cărarea de care-mi vorbise pro­tectorul meu pe lângă păretele nalt al stufului. Ajunsei în locuri necunoscute, pe care le bănuiam că sunt locurile mele. Poate-i târziu, poate pescarii adevărați au trecut la locurile lor, pe plăvii, în singurătăți, la Nada-Florilor, și așteaptă cea dintâi lucire de zori, ca s’arunce undițele. Trecui mai departe, în lungul trestiilor, cu urechea atentă, întunericul păru deodată în juru-mi ceață străvezie. Ve­deam cărări în stuh, dădiți de­ un luciu larg încrețit de fio­rii zorilor. Privit în sus, stelele se stinseseră. Un țipăt ră­gușit de bîtlan sparse tăcerea. Ca și cum ar fi fost un semn —fiorul luciului stăti și bolta rămase calmă și neagră. Muntele din răsărit se cufundase spre tărâmul celălalt. Fără îndoială—mă gândeam — am trecut dincolo de ostroavele pescarilor. Ziua se apropie și rămân singur pe maluri. Trebuie să mă întorc îndărăt, la cărările pe care le lăsasem. Nimic din minunile care se petrec în faptul zorilor nu mă mai interesa. Făcui calea îndărăt—până la o trecă­toare în trestii, pe care o socotii fără nici o îndoială a mea. Auzeam șoapte și flucrări ușoare. Acuma știu că e­­rau rațele cele m­ai sălbatice, care fulgerau la linia stu­­diului, spre înălțimi. In mine însă, sunetele lor aduceau al­tă înțelegere. Și mă hotărâi brusc să intru în cărarea de papură, spre plavie, unde pescarii vorbeau desfășurân­­du-și undițile și pregătind lăzile. M’am descălțat repede; mi-am suflecat până la ge­nunchi pantalonii. Socoteala mea era că ma voiu mula până la glezne. Cu ciubotelele într’o mână și cu uneltele pescărești în alta, am pășit în cărarea de apă. Când am făcut al doilea pas, balta mi s’a suit până la genunchi. *— Ia sfârșit, fie ! — o acceptai și până la genunchi. Până la marginea plăviei, mai aveam de străbătut cinci ori șase pași. Poate mai mult; apa la mal, însă, nu se poate să fie adâncă.Curagiul dese­ori e alcătuit din asemenea ra­ționamente. După alți doi pași, apa îmi puse un brâu re­ce subt dintre și’n jurul șalelor. Nu-i nimic, au trecut alții, trebue să trec și eu. Dacă mi s’au udat straele dela ge­nunchi până te brâu, poate să se moaie și restul. Intr’o clipă într’adevăr s’a muiat și restul. Și când am simțit apa subt bărbie—am înțeles fragilitatea judecății omenești. Intr’un sfert de secundă instinctul a făcut cu mult mai mult și cu mult mai bine. M’am trezit pe mal, fulgerând cu coada ochiului spre locul primejdiei; biruitor, însă într’o jalnică stare, cu straiele șiroind și lipite de trup. — Ce este ? tresări deodată un glas lângă mine. Mă întorsei. Pe rumeneala zorilor se proecta silueta protectorului meu,— desculț și cu capul gol și zbirlit. — Nu-i nimic, răspunsei eu cu liniște eroică; am vrut să trec la plavie. — Care plagie ? — La Nada Florilor. — Care Nada-Florilor ? Aici nu-i Nada-Florilor. Aici ai intrat ca să te îneci. Acuma trebue să te dezbraci stoarcem straiele *— pe urmă te ’ncalci și-ți pui pălăria în cap și mergem unde se cuvine, ca să nu întârziem. Mai este o bucată bună de drum Ași fi vrut să mai am o deșteptare fericită în cerdac, la lumina lunii. Îmi pipăii ceasornicul și-l trăsei din buzu­­nărașul lui, se înecase. Fără a mă opri mult asupra a­­cestei jertfe nouă, lepădai de pe mine tot ce era ud; și pe când tovarășul meu, ținând straiele de­ un capăt, îmi a­­juta să răsucesc și să le ușurez de apă, îl întrebai cum îl chiamă. De ce l-am întrebat chiar în împrejurarea a­­ceia, nu înțeleg. — Mă chiamă Culai, îmi răspunse el simplu, fără să se mire. Acu hai să mergem. — Pe mine mă chiamă Dumitrașcu, îi mărturisii eu, cu o simțire de recunoștință. El mă privi. Eram în pielea goală, încălțat și cu pă­lăria în cap, își scutură părul, ca și cum ar fi văzut o mi­nune. Și porni înainte, rîzînd. Poate-și făcea socoteala că aveam din îmbrăcăminte tocmai ceia ce-i lipsea lui,—părți cu totul de prisos, fără îndoială, îmi ducea straiele și un­dițele. Eu îl urmam repegior. Așezându-mi ceasornicul cu lănțușorul pe după gât, ca pe o amuletă, îi vorbii lui Culai­­r— N’am uitat tutunul. — Bun, răspunse el, fără a întoarce capul. N­­ăscăm la soare, odată cu straiele. Numai îmi pare rău de prostia pe care ai făcut-o. Dacă te duceai la fund, nu știa nimeni­ și te mâncau peștii. Atunci, cu lumina acestei înțelegeri, îmi bătu în ochi și cea dintâia strălucire a zorilor și tăcui, înfricoșat. Tre­curăm pe lângă luciul neclintit și urmarăm drumul înainte pe lângă alte perdele de trestii, pe sub pasajul de dimi­neață al razelor. Se deșteptaseră, pe pămătufurile înalte, și privighetorile de baltă cu fluierături și larmă. Când ne o­­prirăm, lumina alunga aburi pe cărări lungi de stuh. — Aici avem noi o trecătoare, îmi zise Culai tovară­șul meu. Ca să nu scăpătăm în mâl, tragem dintr’un loc știut de mine o scândură bună și groasă, pe care am fu­rat-o de la Froim Bercovici , și o punem punte peste pa­pură. Așa trecem pe-un colțișor de coșcovă. După aceia întindem iar scândura cătră altă coșcovă. Și de-acolo, iar pe pod, trecem la ostrovul cel bun, unde am ascunse un­dițele mele. Acolo uscăm tutunul, bem țigări și prindem pește. Am făcut întocmai cum a spus el. Și de pe coșcovă pe coșcovă, printre lintiță și nufări, am trecut pe ostrov, în fața unei bălți adânci și limpezi. Eram departe și’n sin­gurătăți,— și zorile se înflăcărau numai pentru noi în ră­sărit. Departe, pe luciu, se scăldau rațe. Nu s’au tulburat din jocul lor. Pe deasupră­ ne treceau pescăruși alburii—» și, întorcând capul, ne priveau numai ca un ochiu. Ne căutam loc prin papură și sălcii mărunte, la malul luciului, pe insula plutitoare, când deodată o parte din de­sișuri și burueni se mișcară. Se prefăcură în înfățișare o­­menească și se întoarseră spre mine. Văzui întâia două chipuri de bărbați,—unul sponatic și uscat, altul bărbos și cărunt. Și de mai la o parte înălță fruntea îmbrobodită o femeie. In prima clipă n’avui conștiința stării în care mă înfățișam. Sexul frumos al ostrovului avea însă tufe de păr în jurul buzelor și o voce deosebit de groasă. Nu rîdea de mine, întreba cu seriozitate și cu grijă : — Dar ce s’o tîmplat, măi Curai ? — Nu s’o tîmplat nimica, răspunse tovarășul meu. L-am găsit lingă groapa mînzului. Era să se înece acolo. Bărbații m­ormăiră ceva și-și întoarseră nasurile spre baltă. Apoi cel bărbos, se aplecă grabnic și trase un­dița. Aduse la fața apei, în lumină, o plătică argintie. M’am simțit înfiorat și fericit și pășit cu îndrăzneală spre mal, la locul meu. Femeia mă privea serioasă și liniștită, ca și cum îmbrăcămintea mea era ceva cu totul obiînuit, la Nada-Florilor. Așa mi-am făcut intrarea în ostrov, mi-am aruncat undițele în balta adâncă, și m’am cinchit atent lângă ele, ca strămoșul cel de demult, care nu era mai îmbrăcat de­cât mine. MIHAIL SADOVEANU Maxime și cugetări Nou nu e decât ceiace s’a învechit. (Chaucer) Vorbele ca și oamenii nu valorează decât dacă sunt la locul lor. (Rivarol) Ca să mistui știința, trebue s’o fi înghițit cu poftă.. (Anatole France) In orice geniu e un grăunte de nebunie. (Boerhave) Nu adevărul convinge pe oameni, ci acei care îi spun. (Nicole) Ca să te sui, unde nu te cobori ? (Casimir Delavigne) Spiritul e cu totul dimpotrivă banilor: cu cât cineva are mai puțin, cu atât e mai mulțumit. (Paul Masson) Talentele mari atrag ura, întocmai ca fierul, rugina. (D’Alembert) Trebuie să scrii cum vorbești — dar nu trebuie să vorbești cum scrii. (Sainte-Beuve) Dăruești bani, însă nu împrumuta niciodată. Când, creiezi nerecunoscă­tori , împrumutând, îți creiezi dușmani. Femeia este, după biblie, ultimul lucru creat de Dumnezeu. Desigur că a creiat-o Sâmbătă seara. Se resimte oboseala. (Alexandre Dumas fils) Pocăința este ultimul câștig pe care omul îl scoate dintr’o greșeală. Moartea nu e adevăratul sfârșit. Ne mai rămâne să murim în ceilalți. (Alberto Gillen)

Next