Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1926 (Anul 7, nr. 274-277)

1926-03-07 / nr. 274

AIM ITt VI iri~No7S74 1 1 ........— ------ 1 -* e Igl g^EMPLARUl. IN TARA 12 LEi EX, IN SíHAIiMAlATÉ Duminica, 7 name 1926 literar ==;?" = și Artistic ^ FONDAT fn 1893 De d. Patrascanu am auzit, pentru întâia oară, mul­țumită unei întâmplări ciudate. Tocmai ieșise de subt tipar Volumul „Schițe și amintiri", Nu mult după aceea, un doc­tor din Iași istorisi un caz medico-literar, petrecut în sec­ția lui. Se întâmplase intr­adevăr un lucru neobișnuit. Un bolnav, Gh. Spiridon, șeful stației Verești (acum șef-maga­­zioner la Oradea­ Mare), în urma unei operații, ceru o carte distractivă. Atunci i se aduse volumul d-lui Patraș­canu. Bolnavul începu „Amintirile lui Casiani". D. Spiridon începu să râdă, — și râse-râse... până când i se rupseră a­­tele cusuturii de la pântece. Spitalul se alarmă. Doctorul veni în grabă și repară ravagiile făcute de literatura umo­ristică. Opera d-lui Patrașcanu fu interzisă în secția chi­rurgicală, pentru ca — din pricina râsului — să nu se pri­mejduiască viața pacienților. Auzind de această întâmplare, mai mulți elevi ai l­ceului internat am pus mână de la mână și am cumpărat un volum de „Schite și amintiri“. Volumul a umblat dela unul la altul. După ce l-au cetit coproprietarii în clasă subt ban­că, în ora de repetitor­i acoperit de-un caet cu calcule, sau noaptea în odaia cu lavoarele­­, volumul a trecut­­ ceilalți colegi și apoi la băeții din alte clase. Volumul era zburlit, deșelat, plin de pete. El și-a dat duhul în mânile directorului. (Pe atunci nu era voe de citit literatură în școală, poate de aceea se cetea atâta!). „Amuțirile lui Casian" și romanul „Ca paloșul" au to­tele mai încântătoare cărți pe care le-am cetit în adoles­cență, întâmplările de la școală, dragostea cu d-ra Albe­rini — ne erau atât de aproape de suflet, încât parcă eroii­­­ lui Patrașcanu se amestecaseră printre colegii noștri­, iar d-ra Albertini printre prietenele pe care le aveam. Pe urmă au apărut la răstimpuri celelalte volume de schițe și nuvele ale acestui strălucit povestitor, înzestrat cu spirit de observație, umor și putere de a da viață per­sonagiilor și întâmplărilor. Fiecare pagină scrisă de d. Patrașcanu este un model de stil: cuvântul este pus la lo­cul lui dând frazei elegantă și mai ales ritm. In acea privință seclul al VI-lea" din „Trei Comedii" și „Viețile Sfinților" sunt opere neîntrecute. D. Patrașcanu nu-i din rândul scriitorilor, izolați in artă, ca ’ntr’un turn de fildeș. D-sa are altă părere despre misiunea scriitorului. Acest exemplar de elită al societății trebuie să ia parte, cot la cot cu mulțimea, la lupta pentru libertate, pentru dreptate, pentru pace și frăție între oa­meni. D. Patrașcanu este înainte de toate un luptător pa­sionat, onest și cu o inimă de aur. De câte ori îl întâlnești — îți vorbește de pildă de șeful unui birou de recrutare din Basarabia, care—opunându-se unei formidable afaceri—a fost aruncat pe drumuri... sau de atâtea și atâtea nedrep­tăți, săvârșite zi cu zi subt ochii noștri. Un mare nedreptățit este și d. Patrașcanu. A suportat prigoana pentru ideile lui. O astfel de prigoană­­ mobilează însă victima. Pe d. Patrașcanu îl găsesc în bibliotecă, alături de rafturile cu volume și de vitrinele cu antichități. D-sa îmi arată o colecție de monede vechi, de aur, argint și bronz — cu steme și slove felurite. Apoi pumnale cu lamele în­crustate și cu mânerul de fildeș. Icoane străvechi — cu ra­mele și cu mâinile sfinților de argint. Metanii de chilimbar. Pistoale cu cremene. Oale preist­orice. — Trecutul, cu ar­mele, ustensilele și podoabele lui, e aici — sub sticlă. Imaginația bogată a d-lui Patrașcanu animează desigur pumnalele și pietrele. Vede pe ostașii de­ odinioară, cari s’au războit cu paloșele, fi vede pe boerii bătrâni mâncând lapte dulce cu lingura de lemn, pe coada căreia­ i sculp­tat chipul lui Petru Rareș. O vede la fereastră pe maica Minodora de la Agafton, trecând pe fir una după alta boa­bele metaniilor, făcute din sâmburii unor fructe de pe alte tărâmuri. Vede domnitele cu podoabele, care atârnă acum­­ n cu ele vitrinei. Dar d. Patrașcanu nu-i un om al trecutului. De-acolo la parcă forță pentru viitor, încrezător în bunătatea oa­menilor, in rosturile drepte care vor veni, după cum re­­construește lumea de altă dată din efigiile ruginite, d. Pa­trașcanu clădește viitorul din indicii disparate și fugare. Entuziast, cu ochii plini de lumină, se uită spre un soare care răsare. Mă uit și eu intr’acolo, dar nu văd nimic. In fața d-lui Patrașcanu mă simt vechi și desamăgit. Intervi­evatul meu insă parcă-i un tânăr de optsprezece ani. Am stat de vorbă cu d. Patrașcanu câteva ceasuri, am notat răspunsurile aproape cuvânt cu cuvânt. Poate­ am greșit ceva: de vină-s podoabele vitrinei cu antichități, care — din când in când — îmi deviau atenția. — Spuneți-mi ceva despre biografia și familia d-voas­­­tră — am început eu. M'am născut în satul Tomești, din județul Iași, o re­giune plină de podgorii, unde părinții mei aveau mai multe proprietăți : in Tomești, Goroni și Isac. De pe mamă mă trag din neamul lui Vicol, o familie de răzeși moldoveni, originară de pe lângă Piatra, care mai are și astăzi câțiva reprezentanți, între alții, generalul Vicol, fostul șef al medicilor militari. De pe tată scoborîm din familia Costaki— care la sfârșitul veacului XVII s’a despărțit în două stirpe : una ce se trage din sulgerul Ion Costaki, care a trăit pe vremea lui Irimia Movilă­­i— familia Costăkiască—ai cărui urmași viețuiesc și astăzi— și a doua Gavrilițeștii, numiți așa de la marele vornic Ga­­vriliță Costaki care, între 1670 și 1684, a ocupat mari dre­gătorii în Moldova. Urmașii săi s-au împărțit în mai multe ramuri: Epureanu, Negel, Lățescu, Talpan,, Băliălescu Stoeșescu și Patrașcanu. Ambele ramuri, Costăcheștii și Gavriliteștii, sunt drept scoborâtoare din marile vornic Boldur și soția lui, Eneghina Marina, fiica lui Dragomir Banul. Despre Boldur, Ureche spune că la 1497, după înfrângerea Leșilor în Codrii Coz­­min­ului, auzind Ștefan cel Mare că-i vine în ajutor Craiu­lui Albert o ceată de mazuri, a trimes împotriva lor pe a­­cest boier „ca să le dea războiu“. Și vornicul luând oaste îndeajuns ,­a trecut Prutul Sâmbătă sara și Duminică di­mineața. Octomvrie 29, le-au dat războiu. Și multă vărsare de sânge s’a făcut atunci în oastea leșească, la sat la Len­­țești“... — Pentru originile familiei ați cercetat documente?..­­— De loc. Chestiunea strămoșilor nu m’a preocu­pat niciodată. Iți spun și eu din ceea ce au scris alții: Ion Mălinescu, Andrei Vizanti, Octav George Lecca, etc. Gh. Sion, în Arhondologia Moldovei, spune că familia mea este coborîtoare din Veveriță Postelnicul, care împreună cu Vornicul Moțoc și cu St­roiei au voit să răstoarne pe Lăpușneanu. Se știe însă că pe Arhondologia lui Sion nu se poate pune mare temeiu. In ce mă privește, ori că mă trag dintr’un postelnic ori dintr’un mare vornic, mi-i perfect e­­gal, m’am deprins cu ideia că familia mea începe de la mine... — Cu toate acestea ••• L­ In Cronica lui Huru — căreia i se mai zice și Izvo­­dul lui Clănău — îmi tăie vorba de Patrașcanu — un stră­moș al meu este arătat ca fiind cumnat cu Dragoș-Vodă. In acest caz descind direct de la Descălecare... (D. Patraș­canu râde. Râd și eu). 5“ Și părinții d-voastră? — Tatăl meu se ocupa cu agricultura și iubea cu pa­siune florile și albinele. Mama era o femeie vrednică și în­țeleaptă. Dela dânsa pot spune că am cunoscut farmecul limbii noastre. Copilăria mi-am petrecut-o la țară, în Tomești și în satul Ruseni — a cărui moșie o ținea tata în posesie. Am­­ considerat totdeauna ca o întâmplare fericită pentru mine, faptul că de mic copil am avut legături directe cu țari­nile și ogoarele Moldovei, așa am învățat să iubesc pe ță­ranii noștri. ’ — In lucrările a­ voastră pomeniți ceva despre epoca asta?­­— Da, în Amintirile lui Casian — care de altfel este și singura autobiografie a mea. — Dar studiile unde le-ați făcut? I— Toate studiile le-am urmat la Iași. In clasa III pri­mară, d. I. Răducănescu trecuse pe un certificat: „foarte bun la învățătură, purtarea însă lasă de dorit“. Nu price­peam ce­vasăzică asta, dar simțeam că lucrul nu-i bun. Acasă am explicat mamei că profesorul îi făcea cunoscut că:„ mă port așa de bine, încât ,iar fi de dorit să mai fie și alții ca mine". Mi se pare că cei­ de acasă au crezut. In clasa îl primară am avut o preparare: învățam cu un co­leg când mă duceam după amiezile acasă, pentru care primeam... doi lei pe lună, îmi amintesc și acuma emoția mea când am căpătat primul salar, poate de douăzeci de ori, pe drum, am scos din buzunar piesa mare și grea de argint. Mama m’a întrebat ce-am să fac cu banii. Avea dreptate biata mamă să se intereseze, primisem leafa în­­tr’o valută forte ! Și într’adevăr, parte din ei i-am cheltuit la vestita librărie Leon Kleiner, altă parte s-a dus în tej­­gheaua unei bragagerii (pe firmă era trecut Confiserie, iar restul, fiind Pastile aproape, l-am consumat la scrân­ciob cumpărând dela o căruță divină portocale, alune, strafide și coarne de malț. Ar, ce gustoase au fost delica­tesele acelea , erau doar din produsul muncii mele ! Clasele secundare le-am făcut la Academia Mih­ăi­­leană, cum ziceau bătrânii pe atunci liceului Național din Iași. Eram intern, dar internatul nu mi-a priit de loc sufle­tește, așa că am scăpat iute de el. In cursul superior am avut colegi mulți evrei, cu care am trecut apoi la Univer­sitate. Evreii erau elevi silitori și camarazi foarte buni. Ni­meni nu se gândea că sar putea duce o luptă împotriva lor. Personal, nu știu dacă în liceu ori în Universitate am avut în vedere vreodată diferența de religie între mine și vreun coleg al meu. Dacă însă i-am fi tratat pe colegii noștri evrei așa cum îi tratează — vorba vine !— tinerii de astăzi pe ai lor, iată pe cine ar fi trebuit să batem și noi: I. Glicsman (cunoscutul medic și scriitor, doctorul Ygrec), L. Ghelerter (luptătorul socialist), A. Steuerman (poetul Rodion, mort în timpul războiului), J. Grossman (reputatul medic specialist în boli de stomac), Carol Hirsch (Alex. Cerban, profesor de drept la Universitatea din Bu­curești), B. Weisengrün (gentlemanul atât de cunoscut în societatea bucureșteană),D. Feder (profesor la Universita­tea din Constantinopol), I. Popper (director la banca Uni­unea Română din Iași), A. Granet (profesor la Universita­tea din New-York), C. Wortman (distinsul avocat din Bu­curești, o podoabă a baroului), îmi închipui pe unii din aceștia alungați de la cursuri, cu coastele rupte... Dumnezeule! Aud că azi și studentele sunt lovite și desigur nu cu flori, îngrijitor simptom ! Al­bertina lui Casian era evreică, studenții însă o divinizau... Nu, pe atunci numerus clausus era un fruct necunoscut, iar generația noastră n’a fost se vede așa de „patrioată“ ca cea de astăzi. E drept însă că învățam cu toții carte și nu cunoșteam alt sentiment decât emulația... In timpul cât am urmat la Universitate, am fost și elev al Școalei Normale Superioare din Iași. Aici am petrecut cea mai frumoasă parte din viața mea. Legăturile mele prietenești, pe care le-am păstrat apoi, aici le-am făcut. Și desvoltarea mea sufletească tot aici s’a desăvârșit. Toate convingerile umanitare și democratice care au alcă­tuit rostul meu pe pământ, le-am căpătat în mediul aceste instituții admirabile. Pentru mine, universitatea n’a însem­­nat nimica, școala formală a fost totul! — Când ați început a scrie? !- Dacă prin aceasta înțelegi când am început să pu­blic — atunci trebuie să știi că eu am fost o natură tardi­vă. Aveam pieste 30 de ani când am tipărit cea dintâi bu­cată literară. Și ceea ce e mai ciudat este că n’am avut nici o ucenicie ca scriitor, am apărut fără mari pregătiri. De aceea și bucățile mele dela început au defecte de stil... — Dar în tinerețe ni ați scris niciodată? — Ba da. Eram prin clasa II de liceu când am cetit pentru întâia oară pe Eminescu. Imediat am căpătat gus­tul să scriu și eu ca dânsul Am început deci să fac versuri. Un caiet gros — i-am umplut cu felurite poezii­­— de care eram foarte manevru. Subiectele erau cât se poate de variate: de la animalele domestice până la regele creațiunii și de la fenomenele me­teorologice până la sentimentele cele mai sublime. In fie­care zi trebuia să acopăr câteva pagini, iar când nu făceam asta, aveam impresia că nu mi-am făcut datoria. Peste un an am început să mă gândesc la teatru, fiindcă mama mă luase într’o vară la grădina Tivoli din Iași, unde juca o trupă de actori. Am scris atunci două comedii: una, o satiră socială în trei acte și cealaltă, o far* să într’un act. Mă gândeam și la o dramă puternică cu su­biect din viața de la țară, care trebuia să se sfârșească cu o revoluție țărănească, cu incendiu și cu împușcaturi pe scenă. Când mă gândeam la pocniturile pistoalelor — e­­ram sigur de succesul meu strălucit — care însă, mulță­­mită unor vitrege împrejurări, n’a venit niciodată. După ce am terminat Universitatea și am absolvit Școala Normală Superioară din Iași, am fost numit profesor de istorie la liceul din Focșani și apoi la cel din Bacău. Apărea în acest oraș un ziar Crainicul pe care-l scotea fostul polițai, Emil Rey. Aici am debutat! Mi se pare că era prin 1903. Cele două-trei articole, cerute cu multă insistență de către „directorul gazetei“, erau iscălite cu o inițială. Tot cam în vremea asta am publicat într’o revistă a d-lui I­­­ Găvanescu o cuvântare pe care o ținusem în 19­ H — după cererea lui Spiru Haret, la Borzești, pe valea Tro­­tușu­lui, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare. Acel care m’a îndemnat să-mi public nu­maidecât discursul a fost pictorul Strâmbulescu, pe care i-am cunoscut atunci, zicând că vomu face cu asta mare plăcere lui Vlăhuță. In 1906 am publicat în Natura revistă ce apărea sub îngrijirea profesorilor G. Longinescu și Țițeica, trei­­ bucăți: Diamantul, Mărgăritarul și Chihlimbarul — care­­ au avut un succes mare în lumea universitară fiind cetite­­ la cursuri și prin seminariile Universității. Eram hotărît atunci să mă specializez în genul acesta — mai ales , primeam încurajări mari de la directorii revistei din Bu­curești. De la acest gând m’a întors Ibrăileanu — sfătuim du-mă să mă ocup cu literatura. Tot în 1906 a apărut și revista Viața Românească , la care eu trebuia să redactez partea istorică. Dar lucru­rile s’au întâmplat altfel, căci în direcția asta n’am publi­cat decât o recenzie a unei broșuri a d-lui Lepădatu, ac­tualul ministru de culte. Cel dintâi articol tipărit în revista de la Iași este un studiu asupra poveștilor noastre, căutând să explic isto­ricește oarecare manifestări din epica populară — iar prima bucată literară a fost DIN AMINTIRILE LUI CON­STANTIN CASIAN — care a avut, spre surprinderea mea, un răsunător succes, ceea ce m’a îndemnat să conti­nuu mai departe pe această cale, — Cum obișnuiți să scrieți?. Bucata o plănuesc numai în linii mari —­ și, după ce „se coace“ mă apuc de o scriu. Nici­odată însă nu știu ce va ieși până la urmă, cu alte cuvinte scenele îmi revin sub condei. Greutatea pentru mine este să încep* iar pentru asta, îmi trebuie sforțări mari ca să m’așez la biurou, foaia albă îmi inspiră oroare. Odată ce prima schițare e așezată pe hârtie—de cele mai multe ori sunt cuprins de un fel de frenezie pentru lucru. Mi s’a întâmplat să stau câte 16 ceasuri cu condeiul in mână. Refac, corectez și adaug — totdeauna adaug și pe urmă șterg. Pe eroii mei o văd mișcându-se, dar mai ales îi aud vorbind. In vremea da pe urmă, ceea ce mă preocupă mai mult la scris, este rit­­mul frazei; numai acest ritm dă adevăratul ton bucății. Intr’o scenă minoră, ca să mă servesc de limbajul muzical, frazele lungi alternând cu cele scurte, contribuiesc la to­­nalitatea povestirii In Păcat al lui Caragiale stilul e­tele­­grafic, abrupt: numai propozițiile acestea se potriveau cu caracterul nuvelei. De altfel, pentru a sfârși o bucată nu-mi trebuie vreme atât de îndelungată. Când Caragiale a auzit că Episodul din tinerețe al lui Constantin Casian i’am scris în două luni și jumătate, s’a mirat mult. El mi-a spus cu această ocazie că pentru Hanul lui Mânjoală i-a trebuit 9 luni, pentru Păcat un an, iar pentru Kir Ianuleau doi ani. „Și tot am scăpat un cuvânt nepotrivit“... — Care? I’am întrebat eu. — Moștenitori.... — Și cum trebuia?­­— Clironomi. Pentru ca să-m­i iau îndemnul mai ușor la scris, ar fi trebuit poate să fi fost măcar un an gazetar. Dar gazetar în toată regula — care scrie pe colțul unei m­ese­ la orice oră din zi sau din noapte și după anumită măsură. Totdea­­una am regretat că nu mi-am făcut ucenicia în ziaristică, coate așa oroarea foii albe ar fi dispărut... Continuarea fn na si na il-a jj

Next