Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1926 (Anul 7, nr. 282-286)

1926-05-02 / nr. 282

ANUL VIL — NO- 282 Í AL. V. BELDIMAN 1888—1897 FONDATORII­­ CONST. MILLE 1897—1920 6 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 12 LEI EX. IN STRĂINĂTATE Literar și Artistic FONDAT IN 1893 Duminică, 2 Maiu 1926 IPOVANUL LIPOVANCA In baltă Porti bluza ta străveche de sângeriu și ac­ei cizme cu carambii răsfrânți ca un cazac. Cu toate că n’ai teamă de vânt și valuri mari, Ai chip la fel cu sfinții ce-s scriși de iconari. Diar loc în loc pe tine un solz de­ argint sclipește. Pe unde-ți porți făptura împrăștii iz de pește. Din moși m­­ari, nu oameni și nici nu seceri grâu. ! Dar prinzi în mreji argintul din baltă și din rău. Te știu prietii, stârcii, bâtlanii... și pe aproape Stau neclintiți, când chiar în treacăt peste ape. Când dorm­i, întins in lotcă, î­i sar în preajmă mrene. Și stelele —­ argintul ti-l picură pe gene. Si-atunci când toamna cade cu ploi și neguri reci, La cârciumă în­votcă urâtul ti-l iineci, Amurgul intră ’n casa ticsită cu icoane, Pe prispă dregi năvoade, cârmace și pripoane. Acesta-ti este rostul de-un șir întreg de ani, Se pierde 'n zbor departe un stol de cormorani. — Cu revărsări de umbre amurgu-i izgoni. Și năzuesc spre zarea ce-ascunde-o altă zi. Ridici o clipă ochii: amurgul e de sânge, Incet-incet lumina în tainu­i vechi se strânge. Bărbatul e departe, cu ceilalți pe râu... Răsar pe cer steluțe ca boabe mici de grâu. Prin sălcii curge vântul sunând ca un isvor... O stea, căzând, se stinge în drumul robilor. Adie o mireasmă de Tamarix din lunci... Prin lacrămi, vezi o seară, târziu... e mult d­e-atunci... RADU BOUREANUL I In ascunziș Rotindu-și ochiul de argint topit, împânzit de unde strălucitoare, jucăușe, fluide, soarele cobora domol spre asfințit, când portița curții se deschise repede și trupul r­val, încovoiat a lui Ilarie, se strecură în curte. Vasile Albu, cu o stropitoare veche, ruginită, uda, straturile de flori în grădiniță. Peste zi fusese fierbințeală mare,­­căldura radia și acum din pământ, din zidurile casei, faran­a straturilor sorbea cu lăcomie, sfârâind, apa ce țâșnea într'un mănun­­chiu de atișoare fine, albe, din stropitoare. După obiceiul lui Ilarie veni încet, ușor, ca o umbră până lângă gazdă. — Frumoasă slujbă, zise el urmărind cărăruțele de u­­mezeală, înnegrite, pe care le făcea stropitoarea lui Vasile pe straturi. „Iată, apa asta nu se dorește în zadar, în as­cunziș. Nici nu moare în sânul pământului, nici nu se co­boară zadarnic în el. Mâine va învia în verdeață și strălu­cirea florilor. De altfel și dumnealui pleacă de acum în as­cunzișul său“, adause îndată, privind soarele care scăpăta. Vasile Albu se obicinuise cu venirea aceasta pe neaș­teptate a străinului. Nu mai fu surprins de apariția lui, și își continuă lucrul. Avea la îndemână un vas mare cu apă, din care umplea mereu stropitoarea. Dar, la cuvintele din ur­mă își ridică și el capul să vadă despre cine vorbea Ilarie. Străinul era cu ochii țintă la soare. — A „făcu el zâmbind“, despre soare vorbești! — Da. Se coboară în ascunzișul­­ lui. Sunt ascunzișuri i de odihnă și de muncă. Pe acestea toată lumea le dorește. Dar sunt și ascunzișuri pe cari le caută ființele triste, cele rănite de moarte, le caută cu înfrigurare și nu le ajută la nimic. Ai căutat vreodată un astfel de adăpost, vere Ve­­sile ? Gazda, ocupat cu stropitul, trecând printre cărări cu grijea să nu calce florile, nu-1 asculta cu atențiune. • — Ce să caut ? întrebă el. — Un loc în care să te ascunzi, să nu te vadă nime, ,să nu te găsească nime. Nu te-ai simtit nici­odată singur și timid ? și nu ai cercat să fugi de lume ? — Cum nu! In toate necazurile mari, în toate suferin­dele ne simțim așa și iubim singurătatea, răspunse Vasile continuând să stropească florile. Ilarie Bogdan se plimbă un răstimp în tăcere, privi tișnirile firișoarelor de apă din stropitoare, apoi, oprindu­­-se sub o tufă de liliac, printre ramurile căreia se furișeau Ultimele raze arămii, zise: — Eu vorbesc de ascunzișul care e al doilea pas către înfrângerea desăvârșită pe care o aduce fatalitatea. Ți-am povestit care a fost pentru mine pasul cel dintâi, după re­colta ghiavolului zburlit, după împietrirea ce te țintuește ca pe-un mușchiu de-o stâncă, după împotrivirea care vine furioasă împreunată cu nebunia unei noui creații, urmează nestăpânita dorință de-a te ascunde, pasul al doilea spre înfrângerea desăvârșită.. ■ Toate viețuitoarele rănite de moarte cearcă să se împotrivească destinului. Dar când se conving că e în zadar, întristate de moarte, fricoase și ne­putincioase, se retrag într’un ungher de pădure, într’o vă­găună, în fundul unei prăpăstii, în spintecăturile stâncilor, și își așteaptă moartea. — Da, toate viețuitoarele își ascund durerea, sau, mai exact, se ascund cu durerea lor dinaintea celorlalte, zise­­ Vasile. — Nu, durerea și-o ascund și desnădejdea născută din conștiința neputinței, a zădărniciei împotrivirii lor. Ai în­tâlnit vreodată o sălbătăciune rănită de moarte? Ai fost lângă ea? Câtă vreme nu-și dă seama c’a atins’o un rău mai mare decât puterile sale, e furioasă și primejdioasă. Flăcări de ură țâșnesc din ochii ei; colții, ghiarele, ciocul, aripile, coarnele,­­ ori cu ce armă e înzestrată de natură, se folosește împotriva ta. Dar după ce s’a convins că e ră­pusă își adună ultima forță și se târăște într-un loc dosit, își caută un ascunziș. Ai întâlnit un astfel de animal în as­cunzișul lui ? Prin ochii lui nu mai privește ura, ci o nesfâr­șită tristețe, însăși desnădejdea. Așa e și omul, vere Vasile. Ilarie începu să se neliniștească, vorbind așa. Cuvin­tele din urmă le spuse, repede, ca o voce înăsprită. Vasile termină cu stropitul. — Să mergem în casă ? întrebă el. !— Până mai ai o nădejde, „continuă Ilarie, fără să fi auzit pe Vasile“, nu fugi nici de oameni, nici de viață, nu-ți cauți un ascunziș. Până cauți după leac, și nădăjduești să-l afli, ești ca în furia unei noui creații, și-ți pare că pu­teri uriașe locuesc în tine. Dar când ai încercat totul, și în pahar, când ți-ai spart capul de stâlpii de stâncă ai reali­tății, când ultima întindere de mână a prins aerul gol, te deșertezi ca un totu din care sufli aerul. Chiar și ceata sură în care ai văzut până atunci toate lucrurile lumii schimbate, dispare, și nu mai rămâi decât cu nesfârșita ta neputință. Speriat de a fi rămas deodată „ca un frate în brumă“ cum zice scriptura, rătăcești timid, înfricat, în nes­fârșită singurătate și o dorință de-a te ascunde, mai tare ca dorința de moarte, te ia în stăpânire. Când te-ai convins că nu poți opri soarele să nu mai răsară, când ai văzut că nici un lucru mai mic, sănătatea copilului tău, n’ai putut s’o naști într’o nouă creiație, te înspăimânți văzându-te cât ești de neputincios. Și atunci, biruit până ’n rărunchi de forța realităților, n’ai altă dorință decât să te ascunzi, să eși tu din lume. Ca, prietene Vasile, acesta e pasul al doi­lea către înfrângerea­­ desăvârșită“. Ilarie Bogdan vorbind așa se plimba cu pași largi și­­ repezi pe cărările grădiniței. Vasile Albu, de la o vreme as­culta, și simți din nou că străinul vorbește din gândurile lui după ce se convinsese și el că boala Anișoarei, — o boală de piept — trebuia îngrijită ani întregi pentru a se putea nădăjdui în vindecare, simți și el dorința aceea de­ a se ascunde de lume, de care vorbea Ilarie. Nici nu era o dorință, era parcă o manifestare a vieții, singura care-i părea că are rost atunci. De multe ori, se examina, își pipăia trupul, să se convingă dacă e el, cel mai dinainte. Și își aduce aminte că se mira grozav, cum el, acelaș om, fără să poarte nici o rană, a slăbit dintr’una din puteri, încât abea mai putea să se târască până la slujbă. Și ce groază îi era de oameni, de lucruri, unde putea îi înconjura pe trecători, făcea ocoluri mari pentru a se feri de un cunoscut. Se simțea așa de mic, așa de neînsemnat, așa de neputincios și înaintea unui copil. Își ridică privirea de pe stratul de flori și se uită în­delung la Ilarie, care se plimba tăcut, cu grumazii întinși înainte, ca și când ar fi tras în ham la o grea povară. „Ce suferință va fi trecut prin sufletul lui“, își zise el, simțindu-și ochii umezi... Câtă vremea îl va fi ros, și-l roade și acum, de vede toate lucrurile acestea așa de lim­pede“. El se gândi din nou că în ceasurile lui de „metafi­zică“ lucruri asemănătoare cu cele ce-i povestea Ilarie, se sbătuseră și în capul lui, dar nu putură­eși din neguri, nu se limpeziră. Și poate tocmai din acea neputință isvorea greutatea acea ciudată ce apăsa pe viața lui după ce Ani­­șoara se făcuse bine. „Străinul, Ilarie acesta, își zicea el a văzut așa de limpede de-atunci ,de la căderea trăznetului din senin, toate stările acestea sufletești pe care i le des­coperea, ori, cum pe el îl urmărește fatalitatea și acum și gândurile lui i s’au lămurit numai la scurgerea vremii?“ Iată ce nu putea afla Vasile Albu. El își amintea că în anii de boală grea a copilei, trăi ca un tâmpit. Abea acum, că-i povestea Ilarie­ i se deslușeau stări sufletești pe cari le-a trăit atunci, dar mai mult inconștient. — Ca, prietene, începu din nou Ilarie, oprindu-se înaintea lui Vasile Albu, ca un frate în brumă m’am simțit după ce toate încercările de-a înlătura urmele fatalității, au fost zadarnice. Am fost odată un zeu scăldat în dulce lumină, m’am schimbat în ghiarul plin de revoltă, m’am ridicat până la credința că pot creia și eu, pot da sănătate, și de­odată m’am trezit deșert de orice strălucire, gol de orice putere, sărac și umilit, mirându-mă până la înnebu­­n­ire de deșertul din mine, și care eram eu însumi. Am sim­țit că nu mai am nici un loc în lume, și plin de frică sim­țeam trebuința arzătoare de-a fugi de lume, de-a mă as­cunde. Iți poți tu închipui ce sensație are omul când simte un burduf de vânt desum­flat? Iți vine să-ți tragi capul între umeri, să te sgulești, să te aduni, să rămâi nimica, să nu te mai poată vedea nime“. Și vorbind așa, el își supse adânc grumazii între u­meri, și uimitor de repede, se adună ca un arici. Vasile Albu îl privea înspăimântat. — Te-am rugat să nu mai povestești lucruri dure­roase. Iată că-ți faci rău, zise el, apropiindu-se de străin și punându-și mâna pe umărul lui. Acela se întinse ca un arc slobozit. — Nu-ți povestesc, ci trăiesc. Asta e viața mea, zise el, începând să se plimbe din nou. Iată care e sensația o­­mului care simțește strecurându-i-se din trup și suflet cel din urmă strop de putere. Nu mai e om, e numai umbra o­mului. Ai văzut scheletu insectelor, din care n’a mai rămas decât învelișul ușor, de-l duce vântul ? Așa de mare e mân­dria pe care ți-o dă conștiința puterii tale încât ea e toată viața omului. Și când ea cade, nu mai ai ce face decât să-ți cauți un ascunziș, și să te uiți cu ochii înnebuniți de spaima desnădejdii, să te uiți fix, și să nu mai aștepți nimic. Ți-e frică de tot ce întâlnești, ți-e rușine nu numai de ființe, dar și de lucruri. Căci toate se reazimă și pornesc din realitate, toate au ceva într’însele prin care ființează, tu nu mai ai nimic. Nici odată și în nici o împrejurare omul nu se înspăi­mântă așa de moarte decât în clipa când se vede părăsit de puterea din el însuși, părăsit cu desăvârșire și fără nă­dejde de revenire. Coroana vieții noastre este această în­credere în noi. Când ea a căzut, nu mai rămânem cu ni­mic, nu mai suntem nimic. Dar, atunci încă nu aveam con­știința acestei nimicnicii, ea veni mai pe urmă. Atunci mă alungau numai manifestările externe ale acestei nimicnicii, numai proiecțiunea ei asupra lucrurilor lumii. Dar poate nu mă înțelegi ? zise el, oprindu-se deodată în fața lui Va­sile Albu. — înțeleg unele lucruri; nu tot ce spui, mărturisesc Am suferit și eu, dar nu ca tine. Ceea ce am simțit eu în suferință a fost mai ales singurătatea și o teamă nede­slușită. El spuse cuvintele aceste după ce, toată vremea cât vorbi Ilarie, ascultându-l, se gândi mai ales la sensația aceea de părăsire împreunată cu frică, de care atunci nu își putea da seama, dar acum vedea limpede că-l chinuise Da, singurătatea! Da, spaima! începu cu însufle­țire Ilariei. Cum n’ar fi singurătate când ca tine nu mai există nimic pe pământ, așa de deșert, de neputincios Cum să nu-ți fie teamă și să nu dorești să te ascunzi ? Eu am stat ascuns multă vreme, sfârși ei clipind din ochii verzi. — In casă? întrebă Vasile, aducându-și aminte, că și el, zile întregi, n’avu putere să iasă, să părăsească casa, să vadă oameni. ■— Nu-mi mai aduc bine aminte. De­sigur și în casă! Și în pod și în pivniță, unde aflam colțurile cele mai întu­necate. Ba, după cât îmi aduc aminte, odată m’au adus acasă din pădure. Spuneau că o săptămână m’au căutat. Eu mă miram de ce mă caută, de ce scot din toate unghe­rele o... coaje de om. Căci asta eram­ un învăliș. Ca o coajă uscată de insectă. — Ai fost bolnav greu, se vede — zise Vasile cu înfio­rare, uitându-se bănuitor în ochii străinului. Dar aceia, a­­cum, luminau iarăși liniștiți. ~r Nam­ fost bolnav, ci-mi trăiam evoluția poruncită de urmările fatalității, evoluția către înfrângerea desăvâr­șită. Mă ascundeam fiindcă așa îmi poruncea senzația de singurătate și de frică. Curios, nu-i așa? Simțeam că nu mai sunt nimic, că-s un frate în brumă, și totuși mai aveam grije de mine. Altfel, pentru ce mi-aș fi căutat ascunzișuri? Cine se simțea singur? Pentru ce mă temeam? Pe cine îl temeam? Neputincios am fost, fratele meu iubit! Desnă­dejdea nu mai putea rămânea în mine, se scurgea ca prin­­tr’un ciur. Căci ea poate avea sălaș numai unde e de față și golul opus: forța, puterea. unde,aceasta nu mai e nici desnădejdea nu­ mai are loc. 1— Prin mari suferințe ai trecut! — aftă Vasile. — Iată pentru ce cred eu că suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, noi oamenii. El e, cum știi, atotputernic. Cum? Te îndoești despre asta? Să nu te în­doiești nici o clipă! E așa! Iti spun eu care știu și sunt con­vins. Ei bine, noi, zidirile mânilor lui, nu suntem atotputer­nici. Dar coroana vieții noastre e totuși puterea. Când sim­țești că nu mai pot face nimic, că nu mai poți ajuta nimic, ai încetat de a mai fi om. Dar ce ești? Ce a rămas din tine? Atunci încă nu știam. Dar mai târziu am știut. A venit o zi în care mi-am dat seama pentru ce locul meu era în col­țurile cele mai dosite. Dar, o să-ți povestesc altă dată. A­­cum m’a luat o durere de cap. Ilarie Bogdan tăcu, își duse o mână la frunte, și un oftat ușor îi scăpă din piept. Era liniștit, părea obosit. — Dacă te-aș îmbia cu un sirop? întrebă Vasile — De zmeură? — Da, chiar de zmeură. I— îmi place siropul de zmeură. — Poftești la mine în odae? — Nu, te rog. Lasă-mă aici. Cred că în aerul de-afară mai în grabă o să-mi treacă durerea de cap. Vasile Albu trecu repede în casă să pregătească siro­pul. Chiar adusese la amiazi două sticle cu sifon, iar în du­lap avea încă vre-o jumătate de chilogram de sirop de zmeură. Și-l cumpărase de când rămăsese singur. Avea slăbiciune pentru siropul ăsta, apoi, era singura cheltuială de lux pe care o făcea de când rămăsese singur, și își pro­puse să trăiască după regulele „vilegiaturii“. Purtarea și vorbele lui Ilarie când îl nelinișteau, când îl umpleau de compătimire. Ascultându-l își lămurea tot mai bine stări sufletești prin care trecuse și el, nu așa de pline de intensitate, ferească Dumnezeu, dar totuși grele zile. El își dădea tot mai mult seama că între suferința lui și a lui Ilarie, trebuia să fie o prăpastie. Pregăti la repezeală băutura răcoritoare. Umplu două pahare, dar când ieși cu ele în grădiniță, Ilarie nu mai era acolo. î. AGÂRBICEANU Aforisme și glume despre dragoste și femei Soția lui Cezar naște, de la un rob, un Cezar. O scla­vă naște, de la Cezar, un rob. * * * Dragostea din obligație e ca și legănarea unei corăbii în largul mării agitate. Cu cât valurile-s mai mici, cu atât răul de mare-i mai nesuferit. * * * Dacă femeia se crește prea mult și prea des— acea­sta înseamnă că păcatul n’a pierdut încă tot farmecul în ochii ei. Uitați de acest păcat—și totul va merge strună. * * * Femeile iubesc uneori pe proști, dintr’un sentiment de caritate: proștii n’au doar ce să împărtășească celor in­­teligenți. .. * * * * In înșelăciunea mutuală a îndrăgostirii, femeia e nu­mai o acompaniatoare de muzică, care în prealabil nu cântă nici măcar un preludiu. * * * Pentru femei, bărbații cei mai nesuferiți sunt cei drepți și didactici. Ce poate fi mai drept decât tabela în­mulțirii ? Dar, din cauza acesteia, nimeni nu capătă gu­turai când așteaptă, iarna, în stradă, un rendez-vous cu „el“.... * * * Amorezată, amanții, se înțeleg din jumătăți de cu­vânt. De altfel, n’au nevoe nici de asta: toate gândurile și dorințele lor se reduc la un singur lucru. Se ascund cu co­piii. Cei în vârstă o văd, însă, se prefac, surâzând, că nu observă nimic. .. . Pictorul și beletristul nu trebue să se însoare. Ei iu­besc frumusețea până și în zilele de lucru. Ei au nevoie de spectacole de sărbători, cu artiștii mari—invitați. Ei iar­tă femeii minciuna, viclenia, trădarea chiar, însă memo­ria lor subliniază fiecare mișcare lipsită de gratie, fiecare poză banală, fiecare vorbă plată, pata de pe capătul vechiu, poala rochiei mototolită, ciorapii roși, cămașa de noapte cu dantela ruptă... Ei sunt detectivi fără voe. Au spirit de observație din profesiune. Să-i puneți la masă, însă să nu le dați drumul în bucătărie. Ce e mai prost decât dreptul de a se naște ?—Numai inevitabilul morții... a * * Cu cât mai repede se naște dragostea, cu atât mai lungă și mai plictisitoare îi e agonia. * * * Sufletul bărbatului se dă acelei femei care a știut să-i captureze trupul. Trupul femeii se dă acelui bărbat, care a știut să-i pună stăpânire asupra sufletului. De a­­ceea vedem atât de des niște pociți și chiar monștrii­ fe­riciți. . Surpriza e unealta diavolului, el prinde femeia. * * * înșelătoria îndrăgostirii se schimbă în diplomația că­­­satoriei,— dar adevărul tot lipsește. * * *­ Adeseori, căsătoria e numai o neutralitate armată— o stare de pregătire permanentă în așteptarea bătăliei. * * * Fata se culca regină în patul de nuntă. Se scoală din­­tre însul—femee și sclavă. Prima noapte de dragoste e des­­coronarea ei. Se întâmplă și invers. Stăpânul ei se trezește sclav. Insă egali unul altuia nu rămân niciodată. * * * Căsătoria nu e mormântul dragostei, însă e uneori în­chisoarea ei. Singurătatea între patru ochi, împreună, uci­de sufletul. * * * Dragostea tânărului sunt razele soarelui răsărit, făgă­­duelile unei zile calde, arzătoare. Intr’o asemenea dragos­te se află multe nuanțe gingașe, sfioase, multă culoare azu­rie. Dragostea aceasta numai ghicește adeseori în abureala dimineții* * 1— frunzișul dulce al păduricilor și florile în des­facere ale grădinilor trezite. * * * Inima unui bărbat e foarte des un servitor al rațiunii. Rațiunea unei femei e totdeauna un sclav al inimei. * * * Ochii pasiunii exagerează foarte des pericolul, însă îl văd totdeauna. Unele animale ghicesc astfel vremea rea cu mult înainte. Ce-i drept—nourul poate trece pe-o par­te, dar totul va atinge măcar cu o aripă — inima emoțio­nală și sensitivă. Paratrăsnet nu poate fi inventat aci. Nici vreun alt scut protector nu se găsește. Se pot dre­ge urmările unei asemenea furtuni, însă nu se poate striga tunetului și fulgerelor: „n’ai voe“ !.. * * * Soarele e zâmbetul cerului. Dragostea e soarele vie­ții. Dar dragostea fără posesiune fizică e soarele deșertu­lui: frige, arde, seacă, amorțește și numai se joacă cu vi­suri irealizabile. Mirajul e doar­­ visul deșertului ars de soare. Mirajul nu pictează niciodată tabelul deșertului în­suși. Deasupra apelor albastre ale mirajului se clatină pal­*­mierii svelți, care răcoresc cu evantailurile lor aurite — ar­cadele fine ale palatelor capricioase. Desenurile florilor revăzute care apar în zilele de ger pe geamuri­— sunt vi­surile femei despre primăvara fericită. <Din operele lui Vas. Nemirovici’Dan&QM* • * * E acel năvod în care

Next