Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1926 (Anul 7, nr. 291-294)

1926-07-18 / nr. 293

ceau paroxismul în Frigia. Cultul cel mai frenetic din în­treaga antichitate, acolo se petrecea, în jurul Kibeki și a lui ÎÂttys. Furia orgiastică trecea peste orice limită. Foarte­­ mulți tineri cădeau pradă unei exaltări fără m­argeni, se­­ masculau și porneau în goană prin oraș, zvârlind sânge­­ratele rămășițe de zidurile caselor. Proprietarii acestora erau cu adevărat fericiți de cinstea făcută, și procurau celui cu­prins de nebunia sfântă, haina de preot al Kibelei. Când trecea entuziasmul, nefericitul căpăta conștiință de sine și petrecea apoi zile întregi căindu-se. Frigienii erau bucuroși de toate sacrificiile sângeroase pe cari le pricinuia furia Ribelei. Ei credeau că jertfa viri­lității dă puteri nouă zeului, dă puteri primăverii, pro­movează vegetația. Aici stă taina tuturor sacrificiilor sân­geroase ce se întâlnesc în atâtea culturi agrariene și misterice: concepția că sacrificiile făcute deșteaptă din amorțirea tem­ei seul vegetației, îl silește să activeze roada câmpului. Se găsesc multe asemenea culturi pe fața pământului. Ele n’au ajuns însă decât în faza magică, și numai unele în faza mitică. Au, cu alte cuvinte, rituri de desvoltare a ve­getației — cum au, astăzi, foarte multe popoare sălbatice și civilizate — și mituri cari personifică alegoric moartea și învierea vegetației. La această a doua fază s’au oprit și misterele semite, ale lui Tammuz. E știut, astăzi că semiții n’au avut mistere propriu zise. N’au evoluat, adică, in a treia fază, faza de inițiere, de contopire cu zeul, de mân­tuire personală, — cum s’a petrecut în Egipt, in Frigia p în Grecia. CE ERAU MISTERELE ? ! "■ Ceremoniile pentru desvoltarea vegetației se săvârșeau în folosul colectivității. Toate aceste rituri magice din care au derivat misterele, nu urmăreau decât interesul general, al tribului sau al clanului. Când s’a ajuns, însă, de la clan la statul național și, mai târziu, la statul universal,­­ interesul colectivității nu mai interesa în acelaș grad pe cre­dincioși. Se deșteaptă și se desăvârșește interesul individual, întemeiat pe conștiința personalității , foarte interesant de a urmări evoluția religioasă dea lungul acestor câteva trepte. Zeii vegetației, cari mor și în­­­viață, sunt priviți cu mai multă atenție. In stiletul credin­­­­iiosului se încheagă o concepție de o copleșitoare însemnă­­­toate pentru evoluția religioasă, pentru că dintr’însa va ger­­m­­ina Creștinismul: concepția mântuirii personale prin zeu. Dacă zeul moare și înviază, și omul va putea să învie. Odată cu zeul, după moarte. Pentru aceasta, insă, e nevoie de o ceremonie mai intimă decât cea a religiei oficiale, a marilor zei o ceremonie care să unească pe credincios cu zeul ,să-l contopească, să-l identifice cu el. Și atunci s’a ajuns — pe nesimțite și in decursul multor veacuri la mistere, la inițierea în mistere, inițiere ce nu cuprindea altceva decât riturile prin cari omul putea deveni zeul ve­getației. Iar aceste rituri nu sunt greu de ghicit: ele cuprin­deau însăși viața, moartea cruntă și învierea zeului. Neofitul trece prin aceleași faze prin cari trecuse și zeul, suferă —­ alegoric — aceiași moarte, și apoi renaște împreună cu el. Dar își pierdea personalitatea. Era un Osiris, un fitigs, un Dionysos.. In ceiace privește misterele lui Tammuz, ele nu și-au însușit forme de inițiere personală, esoterică. Au rămas pe aceiași formă magică pentru promovarea vegetației prin Sărbători publice — și la miturile elaborate de ea. CONCLUZII ttf: " Acesta e târgu­l pe care știința modernă îl dă misterelor (Pentru bibliografie, se va vedea articolul următor, asupra lui Dionysos­ Zagreus). El ne lămurește — mai mult sau mai puțin precis — schema lor evolutivă. Spectacolul vegetației care dispare și reapare anual a condus mai întâi la rituri magice cari să o asigure și să o desvolte, — iar mai târziu la legendele unor zei tineri cari mor și învie. In timpuri mai recente s’a căutat în aceste rituri un interes personal, de mântuire prin contopirea cu zeul, și s’au modificat, sistematizat, purificat aceste rituri, ca să corespundă nouei concepții. S’a desăvârșit doctrina esoterică și s’a desăvârșit, In acelaș timp, experiența reli­­­gioasă suferită de inițiat In ceia ce privește această experiență, știința nu ne poate da rămăriri precise. Nu se știe cum se îndeplinea conto­pirea cu zeul: prin halucinație, prin experiență subiectivă sau­­ prin anumite practici oculte. Unul dintre cei mai iluștri cer­cetători ai misterelor, profesorul italian Macchioro, crede a­r fi găsit cheia inițierii orfice, care nu putea fi prea deosebită de celelalte inițieri. Dar asupra acestor cercetări, cum vom vedea în articolele viitoare, savanții nu sunt încă de acord. Ceia ce nu trebuie să uităm e, însă, faptul că inițierile acestea, departe de a fi numai o serie de rituri obscene — cum tind a le socoti unii erudiți — posedau doctrine se­crete și căutau a dezvolta în sufletul inițiatului extazul, pen­tru a se ridica în lumile de dincolo de simțuri. Drept măr­turie stă întreaga literatură antică greco-orientală, până la Creștinism. * , fi MIRCEA ELIADE f ----------• colțul librăriei „Baseler“ Dl. HENRY STEINBERG conducatorul librăriei „mierei“ Î Plecând in strâinătate pentru a stabili legături mai puternice cu edi­­orii din Londra, Paris, Berlin și Viena, „coltul“ acesta va lipsi din nar timp de trei săptămâni. Cititorii noștrii și In special bibliofilii vor avea prilejul să ca­pete cărți interesante — în special franceze — cu prețuri mult mai scăzute decât cele de până acum și aceasta atât din­­ cauza urcării leului cât și prin faptul că dl. Henry Steinberg va participa la câteva din marile vânzări de cărți rare la Paris și la Leipzig. rsmanismeinic* A apărut pe Lectiura 111 ®, 75­­ — Floarea literaturilor străine — jissiplisilj nemmmms Un ciclu de magistrale nuvele TSTBARB ŰSSE~~] Marele scriitor* și umanitarist___________ [ Trad. «a A«. B. LOCA­Lei 4.— Scrierea complectă La chioșcuri și librari -----------SSSSSSUS S SS S -JBSz...­.....1........'"TS „ADV­ERU­L LITERAR ȘI ARTISTIC“ M­aeterlinck zzzzz­m­mmmmmmammmmmmmmmmmmmmmmmmmm­­mmm de GIOVANNI! PAPIN­­ I Inchipuiți-vă că im om serios v’ar duce într’o odaie întunecoasă, că ar avea o pisică neagră în mână­­— și că ar începe, cu răbdare, să-i frece în răspăr spinarea, mor­­măind pe nas un cântec de leagăn. De n’aveți buna in­spirație să adormiți la timp, veți vedea în cele din urmă câteva scântei ieșind, una câte una, din blana pisicei. Ii­miül, atunci, vă începe să vorbească despre scântei, și va spune, cu glasul șoptit al farmecelor, că sunt efecte ale electricității animale, dar că s’ar putea să fie și răsfrân­geri ale focului din Iad, de nu-s sclipiri ale văzduhului ceresc. Iar pisica, in mijlocul acestei nesiguranțe, torcând somnoroasă, va încerca din când în când câte-un mior­lăit languros ori câte-o scuipătură de înfricoșare. Omul cel serios, neînduplecat, va urma să vorbească cu glasu­l șters și arătându-vă geamurile ferestrei prin care trece pu­țină lumină, va căuta să vă bage în cap că punctele de lumină de-afară, sunt poate stele pierdute pe cer ori mai de grabă focuri hoinare de cimitire străvechi sau mai de­grabă licurici ce se înalță din iarba udă și va încheia, in­sinuând că licuricii ar putea foarte bine să fie stele din lumea subpământeană, în vreme ce stelele — focuri vaga­bonde din zona superioară și așa mai departe, la infinit. Omul serios și vorbăreț este Maurice Maeterlinck, iar discursurile sale cu două înțelesuri și labirintice, presă­rate cu versuri pisicești, sunt scrierile aceluiaș Maurice Mae­terlinck. Asta, cel puțin, e impresia pe care mi-o lasă mie de multă vreme și care s’a întărit și mai mult, ce­tind „musafirul necunoscut”, unic breviar al minunilor mé­dianice ori „sublime”, apărut de curând1). Specialitatea lui Maeterlinck în literatura contempo­rană este manipularea misterului pentru folosința sufletelor plăpânde. Creiază mici enigme ca apoi, să le dea trei­­patru deslegări simultane; trezește emoțiuni­ reduse; se joacă cu fiorii și cu tresăririle; prepară unghere de întunecime ca să se poată plimba prin ele cu o lanternă în mână și cu degetul pe buze; născocește probleme înfricoșătoare ca să­ le deslege în chipul cel mai desfătător cu putință. E un fel de Puck auster, un clown puritan; un barbă­­cot habotnic. Sufletele plăpânde nu pot adulmeca miste­rul, adevăratul, grozavul mister, dintr’odată. Misterul dog­melor, misterul neștiinței noastre universale și a morții noastre fatale este prea tare pentru sufletele doamnelor și domnilor cari nu pot hărăzi neliniștei metafizice, decât clipe fugare. Maeterlinck, fărâmițează, subdivide aceste mistere ma­sive; le împarte în doze digerabile, face din ele prafuri, pastile, biscuți; le îndulcește cu zahărul poeziei și le gar­nisește cu candelul literaturii. Iar atunci — acele sărmane mistere ale vieții, ale spiritului și ale Universului, astfel vânturate și mascate, astfel mestecate și atenuate, — se par domnilor din lumea mare, doamnelor anglo-saxone, tinerilor ocultiști, domnișoarelor nemțoaice, — un lucru arătos și mai ușor de înghițit, iar cărțile lui Maeterlinck capătă loc de cinste pe masa de ceaiu, intre samovarul care fumegă și cutia cu țigări. în De aceea, dacă totul e mister în acele cărți, nu-i de­loc misterioasă faima acestui belgian cosmopolit, care — născut la Gând dintr’o familie flamandă, adică de rasă germanică, — scrie în limba franceză, publică mai ales în englezește și e comentat în special de germani. Parisul, prin articolul faimos al lui Mirbeau din 1830, i-a dat această faimă: englezii și americanii sunt cei ce-i plătesc mai scump articolele pentru ale lor „magazines”, iar ger­manii, aceia cari — firește, — l-au luat mai în serios ca toți, dedicându-i diverse cărți și consacrând mai multe „esseuri” așa zisei sale filozofii. Polidor Marie Bernard Maeterlinck a fost elev al ie­­zuiților, a studiat dreptul și a făcut pe advocatul. Iezuiții, la drept vorbind, nu-s prea miloși față de mister. Pe cât sunt de intransigenți față de Papalitate în ce privește dis­ciplina socială, pe atâta sunt de îngăduitori și de mon­deni în școală și în viață. De la Iezuiți, probabil, luă Maeterlinck al nostru acea apucătură de-a micșora și de-a toci asperitățile: acea dulcegărie cam vnnecăcioasă pe care prin forța lucrurilor, trebuie s’o numești „onctuo­­zitate”; acea deprindere de-a spune lucrurile pe jumătate și cu jumătate de glas; acea manie de-a distinge și deo­sebi la infinit; de-a spune și de-a nu spune: dragostea pentru „nuances”, îndemânarea de-a umbla fără a i se - auzi pașii pe acel „d­emin de relours”. Unele din căr­țile sale nu-i pare cazuistica misticismului în Irak? S’a ținut puțină vreme de advocatură, dar cu toate astea, i-a rămas ceva și din această perioadă. Acea ma­nie de-a lungi și de-a lărgi lucrurile; arta insinuărilor retrase imediat ce le-a rostit; o oarecare viclenie în rațio­namente; o înclinare de a susține cauzele spetite și de-a discuta asupra cazurilor elegante și încâlcite; o deprin­dere cu procedura metodologică; deprinderea de­ a afirma în repetate rânduri, ca date proprii, ceea ce trebuie să se demonstreze. Adeseori el ne apare drept advocatul apă­rător al subconștientului și drept procurorul umbrei. Ducându-se în 1886 la Paris, se găsi în plină ex­plozie simbolistă și deveni simbolist. Simbolismul e un minunat moment al poeziei franceze, creat de genialita­tea a trei-patru adevărați francezi de rassă, dar urmat și exploatat mai ales de belgieni, flamanzi, americani din Nord și de greci. Flamanzii mai ales — ajunge să cităm pe Verhaeren și pe Maeterlinck, amândoi de rassă ger­manică și proprietari în Germania, — au știut să-și facă din Simbolism o bună trampolină, iar în vreme ce Rim­baud murea obscur într’un spital din Marsilia și Verlaine își târa mizeria și bolile de la un spital la altul, iar Mal­larmé făcea, într’un ungher, pe profesorul de engleză, — acești belgieni acaparau gloria, și — ca în cazul lui Mae­terlinck, — odată cu ea — bogăția. Maeterlinck fu revelat monstrului cu o sută de ca­pete printr-un articol generos și exagerat al lui Octave Mirbeau, care era — prin talent și fire — opusul extrem al lui Maurice Maeterlinck, fu îmbătat de prima cetire a Prințesei Maleine, declarând pe necunoscutul începător, mai mare decât pe Shakespeare. Și cu toate astea nu există nimic mai puțin shakespearian ca teatrul lui Maeterlinck. Shakespeare e bărbătesc, zdravăn, sângeros, concret; știe să glumească și știe să râdă, iar spectrele sale sunt mai cărnoase decât oamenii săi cei vii. Tatăl lui Hamlet e în stare să stâlcească pe Bernard și Marcel, care încearcă a-i ține calea, iar umbra lui Banco e mai răzbunătoare decât o ființă în carne și oase. Personagiile lui Maeterlinck din prima manieră, în schimb, sunt mai găunoase și mai palide ca fantomele per­secutate, iar umbrele care le tulbură nu-s decât răsfrângeri diluate ale unei tăceri invizibile. Dacă naivul Mirbeau, în loc de-a cita pe Shakespeare, ar fi cetit dramele lui Vil­­liers de Iesle Adam. Axel, de­ o pildă, — și ar fi știut, că marele Villiers a fost primul scriitor mare cercetat de Maeterlinck la Paris, ar fi găsit mai ușor obârșia acestui teatru de marionete metafizicante. Mai târziu, belgianul no­stru, plictisit­ și el de acele încâlcituri semi-întunecoase ce se isprăveau prin fabulațiuni de cretini în delir, — încercă cu Pasărea Albastră, fabula, cu mult mai puțin spirit decât Gozzi al nostru2) și căzu, cu Monna Vanna, în drama fatală, cu mai puțin lux decât d’Annunzio, și el tot al nostru. III Rem­y de Goumont, intr’un moment de bonomie, a scris un „esseu" asupra originalității lui Maeterlinck, orbit și el de acea atmosferă de pe umbră magică, plină de ciri­pituri tragicoascetice. In realitate însă Maeterlinck e un traducător, un comentator, un vulgarizator. A tradus, în­­tr’adevăr, pe Novalis din nemțește, pe Ruysbroeck din fla­mandă, pe Ford și pe Shakespeare din englezește; a re­dus mistica religioasă a primitivilor și mistica laică a lui Carlyle și a lui Emerson în Tezaurul umililor și în diversele Dublele grădini ori în Templele îngropate care le urmară; a divulgat maniera științifică a lui Fabre in Viața Albine­lor și în Înțelepciunea Florilor. In cele din urmă, conform gusturilor clientelei sale anglo-saxonă și germană, de la o bucată de vreme, s’a dedat la desfacerea „en detail” a nou­tăților și minunilor ocultismului, a cercetărilor psihice, ale metapsihicei, fără să-i lipsească o oarecare doză de spi­ritism și câte-o împroșcătură de Teosofie, începu cu o carte asupra Morții, pe care am­ cetit-o răbdător, fără să găsesc în ea nimic demn de-a fi reținut — acum urmată de acest oaspete necanoâcid, mă scoate din fire. In această carte — culegere a trei-patru articole de revistă, deja publicate in englezește, — e vorba de fan­tasmele viilor și morților; despre pricometrie sau cunoaș­terea persoanelor îndepărtate ori moarte, ținând în mână un lucru atins de ele; despre cunoașterea viitorului și des­pre caii din Elberfeld. Eu unul nu-s de loc contrariu stu­diului atent al unor astfel de probleme și pentru c­ar am cheltuit și eu o parte din vremea mea. Dar eu le concep numai în două forme. Ori ca reunire de fapte bine obser­vate, controlate și cernute, ori ca ipoteze precise și noui cu privire la cauzele și varietatea lor. Pe câtă vreme Maeter­linck, nu face nici una nici alta, adică nimic din ceea ce ar trebui să facă spre a fi într’adevăr folositor științei și cugetării. Nu aduce nici un fapt nou; citează rareori, câte-un fapt cunoscut de toată lumea; cât despre teorie, se lasă târât fără pudoare de perifrazele iremediabilei sale am­biguități. Ar dori să creadă într’un al doilea suflet misterios ce-ar face in noi — fațetă al unui suflet universal și ascuns în lume, — dar in acelaș timp raționează ca un „cazuistic”, materialist; găsește că e o parte de adevăr în credințele spiritiste, dar caută să le elimine pe cât e cu putință; nu disprețuește Teozofia dar o ocolește și­ o pune la un loc cu religiile; este religios dar nu recunoaște decât știința; vrea să-și dea aere de om de știință dar se pierde într’o mare de sofisme încâlcite: nu știi de crede în „forța sublimată” a mediumului, în telepatia generală ori în in­tervenția dezincarnațiilor; ar voi să creadă dar îi e frică să creadă și cu toate acele scrupule ale sale, cu sub-înțelesu­rile și m­anevrele-i ipocrite de obiectivitate, isprăvește prin fraze de acest soiu: „Il este fort possible et mem­e assez probable que les morts nous entourent, puis que il est im­possible que les morts ne vivent pas”. In sfârșit, cartea lui îți face impresia unui carusel de palavre răsuflate în jurul unor ascunzători echivoce. Sin­gurul lucru clar e că Maeterlinck câștigă parale cu discur­suri în doi peri asupra unor fapte nesigure și a unor ipo­teze cu neputință de controlat. Unica-i osteneală personală a fost aceea de­ a întreprinde călătoria de la Elberfeld, ca să facă o vizită cailor înțelepți ai domnului Krall. Dar acele ședințe ale sale nu adaugă nimic la ceea ce învățasem din relațiunile psihologilor cari l’au precedat, in vreme ce Maeterlinck însuși distruge întreaga valoare pe care­ ar pu­tea-o avea calculele armăsarilor germani pentru dovada in­teligenței animale, deoarece nu uită să ne aducă aminte că acei miraculoși calculatori au fost, în genere, niște copii ori semi-idioți, și cari nu execută operațiunile ci ghicesc dintr’o dată, printr’un fel de intuiție, rezultatele celor mai g­ele socoteli. De altfel, Maeterlinck, care — pare-se, — a cetit pe Shakespeare, ar trebui să știe că acei cai din El­berfeld nu-s o noutate. La sfârșitul veacului al XVI-lea un oarecare Bankes arăta la Londra, in fața lui Sfântu Paul, un cal atât de bine dresat încât aducea lucrurile aceluia dintre privitori al cărui nume îl rostea geambașul și știa să numere, cu copita, paralele dintr’o pungă. Shakespeare vorbește de acest caz în Frământări amoroase, pierdute-Maurice Maeterlinck, care-i destul de mediocru ca poet, în ciuda adulatorilor săi francezi și germani, n'are nici măcar o mare aptitudine pentru metafizică. E un ocultist de salon, un moralist pentru doamne bătrâne, un filosof siropat, un religios fără credință, un om de știință lipsit de claritate, un poet fără imaginație, un cazuist de con­științe lipsite de ocupație, un fakir de miracole domestice. A-l ceti după un mare filosof e ca și cum a­ i fuma o pipă de opium după o ascensiune pe munte — a-l ceti după un mare poet e ca și cum ai bea o ceașcă de mușețel după un pahar de vin vechiu.­­trad. de ALEX. MAR­CU­­ SBI, 1). M. Maefertineh, LTiete mnoanni! Fasquel!*, Paris, 1917. 2) Autor de teatru din a doua jumătate a­ sec. XVII, venețian de origină, rival al lui Goldoni, frate al criticului Garnarc a ±»' Vasile Nemirovici-Dancenco ?runze căzute (Din carnetul uni scriitor) Un poet fără bărbăție și fără sentimentul admirației și al freneziei — nu-i decât un eunuc al rândurilor rimate. Ca și castrații din corurile îngerești ale Vaticanului Papal, el ne poate uimi prin notele-i subțiri, însă nici­ o inimă nu palpită ascultând aceste note. * * * Nu-mi poate autorii cari se întind cu explicații prea lungi. Să nu oferiți ouă cojite unui om cu gust și cu ușoare nazuri,­­ fiindcă el ghicește pe albușul ouălor urmele de­getelor bucăta­rului. * * * Scriitorii mici sunt adeseori fericiți. Cei mijlocii sunt fericiți cam rar. Cei mari — niciodată. . . * * * * *. Se întâmplă foa­­te des că recenzentul teatral și-a căpă­tat dreptul absolut de a judeca piesele și pe artiști din clipa când a fost dat afară dintr’un fotoliu de orchestră, aparținând altuia. Acei care au suferit de răul de mare pot să-și ceară, cu acelaș temei, rangul de amiral. Rar liceia­­nul eliminat din școală, care nu-și simte chemarea de a fi critic de teatru și de artă în genere. Moș Achim creiat de Tolstoi e mai cinstit: el nu-și zicea niciodată bucătar. * * * Sunt mulți care se poartă cu atâta noblețe! Și totuși din dosul acestei noblețe, apare, distinct, coada de lup. Ca­valerii aceștia poartă mantii de catifea cu steme și blazoane brodate. Mantiile sunt căptușite cu blană de vulpe, împreu­narea vulpei cu lupul nu împiedică inima acestor nobili să fie o inimă de epure, ei nu sunt atât de periculoși după cum par. Nu pricep să fie respectată bătrânețea numai ca atare. Fiecare purceluș care la timpul său n’a fost fript, umplut, făcut piftie și mâncat,­­ va crește negreșit un porc mare. Acesta din urmă, la rândul său, dacă nu se va odihni la pace pe placa de marmoră de la vre-o cârnățărie, lipindu*i se și un trifoi pe rât, — tot se va împodobi cu păr cărunt. De ce dar să respect un porc? * * * Acolo unde se oprește știința — imaginația Își începe munca ei. Poetul și scriitorul merg adeseori înaintea științei, ca niște pionieri. Coloana academică de aprovizionare ca și partea sedentară a științei, stau încă împotmolite mir o mo­cirlă, când poetul și scriitorul văd îndepărtări zorii adevă­rului de mâine. Autoritățile sunt mai totdeauna indiferente pentru avangarda științei. In schimb însă îi păzesc partea­ sedentară. * * * ' * Sunt în lume patru mine inepuizabile: îndoiala masei­lor analfabete ale poporului, lăcomia cămătarului, neîncre­derea femeii și mărginirea savantului îmbrăcat în uniform­a brodată cu palmierii academici. * * * Scriitorul trebue să nu mai scrie dacă nu aude nici o comparație, nici un aforizm sau o glumă, un simbol — luate din operele lui și repetate în mulțime, ca și cum aceste vorbe înaripate n’ar fi fost aruncate de dânsul ci au aparți­nut publicului cu care s’au născut și au crescut împreună» * # Adesea înălțimea unui monument e invers proporțio­nală cu măreția aceluia, în a cărui cinste s’a ridicat monu­­mentul * * * . Guttenberg îi scăpă pe scriitori de m­ecene și de umilințe Democratizând literatura, tiparul lui Guttenberg ne dădu car­tea cea accesibilă tuturor.. Autorul are nevoe de cititori, nu ds protectori... Pictura își mai așteaptă un Guttenberg al ei. Pictorul va fi abolit atunci când reproducerea tablouri­lor în culori, trăsături, nuanțe și mărimi originale va de­mocratiza această artă. Numai atunci se va înființa o ade­vărată republică a artelor * $ * Scriitorul care se teme să pară ridicol, riscă foarte des să fie caraghios. * * * Nu crede nimănui, însă nu lăsat pe alții să-ți observe neîncrederea. * * * îndoiala e căptușala gândului. * * * Politicianii și amorezații trebue să știe că cel mai bun mijloc de a evita neîmplinirea promisiunilor — ar fi a ca făgădui nimic. * * * Foarte des o uniformă e amanetată în scop de a-i salva onoarea. Cea mai mare minune e omul. El cuprinde o adevărată treime divină: rațiunea lui e Dumnezeu-Tatăl; inima — Dum­m­nezeu-Fiul; voința — Dumnezeu-Sfântul Duh. * * .* -* Lașul poate fi erou pentru o clipă, eroul poate fi laș pentru un minut. > "“‘V * * * * însuși Dumnezeu nu poate schimba ceiace s’a întâmplat.» El poate schimba viitorul, însă niciodată — nu poate ani­hila trecutul. .. _ * * Poporul cucerește libertatea. Conducătorii cuceresc A­ - dependența. * * m ! Prezentul nu există, abia născut din trecut, el e în aceiași clipă omorât de viitor. ț » * * In inimile celor mai buni se află un colț ușor întunecos. Oamenii răi și stricați au mari succese pe lângă cei buni« fiindcă tocmai ei știu să pătrundă în acest amurg sufletesc. Nu poate fi un râu mai mare decât acela care e svâr­­șit de oameni cinstiți și din convingere. * * * Nocmimea nouă eșită din anticamera celei vechi Wu4 decât o ceată de la chei dezrobiți. Ea știe să poarte haine boerești, însă nu obicinuește să-și spele picioarele. Admirația de la distanță, insă nu vă apropiați: miroase greu * * * Intr'un cerc de tineri savanți se discută și Se viseazi asupra unui viitor foarte îndepărtat. Se crede că omenirea ajungând la limită, va degenera și va dispărea. Ea va fi înlocuită de animalele in plin progres. Oricât de puternică imaginație am avea noi, nu ne putem închipui o cămilă pictând pe Madona lui Rafael, un păun în rolul lui Șaliapin, un rinocer — autorul lui „Romeo și Juüeta", un papagal — creator al „Simfoniei a IX-a”. * * * * * *

Next