Adevěrul Literar şi Artistic, august 1927 (Anul 8, nr. 348-351)

1927-08-07 / nr. 348

și te vei întoarce la Tekirghiol să-ți continui băile, de­­ care îmi scrii insistent că ai avea mare nevoie. Cu alte cuvinte, vei aplica la poștă procedeele d-tale literare. Te-am visat azi-noapte scufundat în nămol. Erai ne­­­gru ca un bivol cârn și te uscai voluptuos pe țărm lângă un safir cu tăcălie negru mat. Cine crezi că era? N’ai să ghicești, Dragomirescu. Iți citea din cartea lui cea mai nouă, scrisă în limba letonă (a găsit un editor !) Știința Găinii. D-ta aprobai și strigai mereu, nu știu de ce, mintenaș! La noi mintet­așul e un mintean mic. Ce vroiai să spui ? Poate crezi că la Techirghiol poți să vii în pie­lea goală, cu un simplu minte naș în spinare. Să nu te a­­venturezi că te dă jos din tren. Ia măcar o pereche de cioa­reci. - 1 1 • t . Vf. I Mai ample detalii, în scrisoarea viitoare. Cu exce­­lente sentimente critice T. ARGHEZI anii "%ss3oa---------­ Anecdote Rezultatul Doctorul M.... e chemat la Orleans pentru o operație. Sosit la destinație află că bolnavul a răposat. — Și acum ce-o să faceți ?, întreabă cineva din fa­milie.­­— Mă întorc la Paris, răspunde doctorul. •— Și onorariul ? — Prețul convenit: 15Q00 franci. — Dar n’ați făcut nicio operație ! ■ — Ce-are a face ? Rezultatul e același!... * * * Căsătorie Un petitor și-a condus clientul în casa de unde e vorba să-i dea o mireasă­ Eșind de-acolo, pețitorul exclamă cu entusiasm : — Ai văzut ce lux, ce tablouri, ce perdele, ce obiecte de artă... — Da, răspunde clientul, dar toate astea le-ar fi îm­prumutat... Atunci pețitorul uimit. .— De unde!.. Cipe dracu Je împrumută ăstora ceva ?.. gc * * Don Juan Tânărul X, un incoregibil om de fu­ste, a fost întâlnit odată de un amic, tocmai când se luase după o tânără fată brună, foarte drăguță. — Și ai să te mai ti­ mult după ea ? îl întrebă amicul­— Până când am s’o pierd ! răspunde­m cu o voce se­­pulcrală.­­* * * Din viata și spiritul lui Clemenceau Clemenceau face elogiul bucătăreseu­lui. Ciotean, o femee din Vendea. — O artistă, declară Tigrul. Era predestinată pentru bucătărie. In unele momente grele mi-am adus aminte de Clotilda. Și am lucrat ca ea, cu toată inima, cu toată ra­țiunea !... " " . Clemenceau definește pe Poincaré: — Extraordinar om! Se spune că în sufletul lui trăește un avocat. Nu, sunt doi avocați! Ea lucrează totdeauna la două procese contradictorii­... ,s­ub­i . * * * Clemenceau și Wilson: Se discuta chestiunea terito­riului Saare, la tratativele de pace. Punctele de vedere nu se puteau împăca. Wilson declară: Voi fi obligat să mă reîmbarchez­ .­­— Vă voi conduce până la debarcader. Wilson a rămas. * * * Clemenceau despre Francéit și Germani : — Franța e foarte bolnavă! declară Tigrul cu privire la situația de azi a patriei sale. Totuși Francezii sunt un popor de eroi, de eroi uituci. Am Uitat Germania! Avem încredere în Germani!..­ Germanii ne vor culege, uite-așa... Și Clemenceau culege un fruct de pe craca pomului ce­lui mai apropiat • * * Sinceritate, 4 Bolnavul ascultă discuția celor doi medici de la căpă­tâiul său: — Eu îți spun că e febră tifoidă. — Nu!­ Febră tifoidă !! — Niciodată !!! — Niciodată ?! Ve­ vedea la autopsie !!.. — A, * ♦ „fIPEVtEROL UITERAR ȘI ARTISTIC» . Din economia interpretării vechii legiuiri a judecă­toriilor de pace, — între alte căi de atac în contra cărți­lor de judecată, date de judecătorul primei instanțe, — era și acela a recursului înaintea Tribunalului competent, când în cartea de judecată atacată cu recurs era vor­ba de­ o amendă dată asupra unei contravențiuni la re­gulamentele comunale, combinate cu anumite dispozi­­țiuni din legea sanitară, cum și la desființarea vreunei clădiri de scânduri ridicată în c­ondițiuni contrarii higie­­nii publice sau a prevederilor comunale și care motiva acea amendă. Sentința de casare se da în ultima instanță, cu drept de opoziție în lipsa recurentului și definitivă, în prezen­ta lui, de către trei membri de ședință ai tribunalului în jurisdicțiunea căruia cădea ocolul care pronunțase car­tea de judecată atacată cu recurs. De aci orice nouă cale de atac era închisă pentru contravenient.Motivele de recurs se desvoltau verbal de către re­curent, sau de către mandatarul său autorizat, in ziua defaptă judecării lui. Aceste motive se enunțau și apoi se desvoltau suc­cesiv, iar tribunalul, fie că se pronunța pentru fiecare motiv în parte, fie pentru toate deodată, ajungând sau la admiterea lor și deci la casarea cărții de judecată, sau la respingerea lor și deci și la aceia a recursului în sine, după temeinicia sau netemeinicia motivelor de casare in­vocate.... «VM ~.IV.­­ »fi J* S’a întâmplat odată ca, într’una din categoria unor astfel de spețe, avocatul Vrase Beșlogeanu să invoace din partea recurentului pe care-l reprezenta înaintea in­stanței de casare, ca motiv de casare — unul și cel mai plauzibil după părerea lu­i — lipsa de condescendență a judecătorului primei instanțe față de instanța imediat su­perioară (acea a Tribunalului în recurs) și anume pre­textul de a se fi redicat cartea de judecată atacată cu recurs Pe... o simplă jumătate de coală de hârtie, prezen­tând astfel instanței de casare această aparentă lipsă de deferență a judecătorului de pace, care legalmente era pasibil de jurisdictiunea disciplinară a Tribunalului, ca un virtuos motiv de recurs! Tribunalul stupefiat, pipăind (!)... temeinicia moti­­vulu­i invocat.. Puțin de râs in registru­ de termene de pe biroul invitând pe recurent să-și desvolte mai precis mo­tivul de recu­rs invocat. ■­­­ ■­ . Dar mandatarul recurentului insistă din nou asupra totalei ignorări de către judecătorul primei instante, regulelor de bună cuviință fată de suveranitatea instan­a­tei superioare, alăturând acestei aserțiuni și inexistența cărții de judecată atacată cu recurs, cel puțin ca formă — o simplă jumătate coală de hârtie neputând împru­muta solemnitatea legală a unui act juridic. Deci motivul de recurs era bazat pe o chestiune de formă, pentru prima oară ridicată înaintea instanțelor ju­decătorești, iar nu­ pe vreo omisiune virtuală de drept, care să atr­agă nulitatea actului atacat cu recurs. Tribunalul, pentru a-și lua revanșa unei astfel de cu­tezanțe, al cărei substrat de un comic eftin mai avea și naivitatea unei tentative de a induce în eroare instanța, pronunță >— în uimirea generală a sălii — admiterea motivului de casare invocat, casând cartea de judecată atacată de recurs și dând cuvântul părților în fond !!! — In fond ! In fond, se răsuci avocatul Târgoviștei , Vrase Beșlogeanu, în mac­erlanul său cu pelerină, subt care sta neclintită de dimineață până seara servieta lui de fost judecător de Ocol, plină cu ziare vechi, codul ge­neral de audiență și câțiva covrigi cu susan, — în fond Onoratul Tribunal mi-a ușurat complect sarcina din mo­ment ce am obținut casarea ! — Mă rog, aveți cuvântul în fond, se adresă din nou Tribunalul, avocatului pe care nu-l mai încăpeau circum­­voluțiunile imensei lui pelerine de orgoliul succesului ca­sării! — In fond! In fond v-ași ruga să binevoiți să ordo­nați să mi se dea dosarul ! — Nu aveți nimic de văzut în dosar, interveni Tri­bunalul agasat, decât un simplu proces-verbal care con­stată contravențiunea și o jumătate de coajă de hârtie, pe care au­ casat-o cu succes, și prin care clientul Dvs. este condamnat la cinci lei amendă și la desființarea ma­gaziei din curtea proprietății imobilului unde locuește, ca fiind insalubră și în contra regulamentelor edilitare ! — Sper dar că v’ați convins de patima de netămă­duit a organelor comunale care se plimbă din ușă în ușă cu formulare anume imprimate, umplând golurile lor după bunul plac și după greutatea sau culoarea politică a contravenientului, dacă nu chiar după intransigența pecuniară a acestuia. Osebit de aceasta, neseriozitatea constatării rezidă în­ chiar forma în care se vede redicat actul, care conchide la o contravențiune iluzorie. Pentru toate aceste motive clientul meu vă roagă să binevoiți a pronunța achitarea cu... însemnate cheltueli de jude­cată ! — Tribunalul făcând aplicațiunea acelorași texte de lege ca și la prima instanță­ condamnă pe recurent , la cinci lei amendă și la desființarea magaziei de scânduri din curtea proprietății imobilului unde locuește contra­venientul, pentru aceleași motive invocate din cartea de judecată atacata cu recurs ! — ! ?.„ — Păi atunci unde am ajuns Onorat Tribunal? — sfârșește uluit avocatul Urase Beșlegeanu, după pronu.11- tarea sentinței. — La..! Revizuire, răspunse apartia! Tribunalul! SĂRMANUL KLOPSTOCK ...--------BO=a^=s>q------­ Întâia tragedie a lui Voltaire: „ZAIRE“ Sunt două sute de ani, de când marele filosof a în­ceput să lucreze­ la întâia lui tragedie .,Zaire” care apare mult mai târziu (1732). întors din Anglia, unde face cunoștință cu dramele lui Shakespeare, Voltaire este atât de entuziasmat, încât începe să scrie o tragedie sub influența lăsată de Othelo. In mâinile lui Voltaire, drama shakespereană, devine „Zaire”, întocmai cum în mâinile lui Shakespeare, ve­chia nuvelă a lui Giraldi Giuthio devenise „Othelo“. O comparație amănunțită n’ar folosi la nimic; astfel de apro­pieri sunt, aproape întotdeauna, încercări inutile cari nu dovedesc nimic, dacă nu formează, opinia personală a a­­celuia ce se judecă. Voltaire era și el, un geniu; cea mai bună dovadă a geniului său este puterea pe care o exercită asupra oame­nilor, acea putere care prinde, emoționează, mișcă, far­mecă un popor întreg, cu toate cele câteva mici imputări pe cari le-ai putea aduce sistemului dramatic sau versu­lui în sine. Este curios însă să observi nesfârșita variație a mijloacelor prin cari se desvoltă genial și câte forme diferite poate căpăta pornind de la el, aceiaș bază a si­tuațiilor și a sentimentelor. Ceea ce Shakespeare a împrumutat de la romancierul italian sunt faptele afară de desnodământ, el n’a dat deo­parte dar nici n’a inventat niciun fapt nou. Or, tocmai faptele n’au fost împrumutate de Voltaire de la Shakes­peare, întreaga țesătură a dramei, locurile, incidentele, mijloacele, toate sunt noi, toate sunt creația lui. Ceea ce l-a izbit pe Voltaire, ceea ce a vrut să repro­ducă a fost pasiunea, gelozia, orbirea și violenta lui Otfielo lupta între dragoste și datorie și rezultatele ei tragice, Voltaire și-a îndreptat întreaga imaginație asupra desvol­­tării acestei situațiuni. Acțiunea, inventată în libertate, nu este îndreptată decât spre această țintă. Lusignan, Ne­­restan, răscumpărarea prizonierilor, toate au ca scop să așeze pe Zaire între amantul ei și religia tatălu­i ei, să mo­tiveze eroarea lui Orosman și să conducă, astfel, explozia progresivă a sentimentelor pe cari poetul vroia să le zu­grăvească. . . Voltaire n’a imprimat, personagiilor lui, un caracter individual, complect sau independent de circumstanțele în care apar. Ele nu trăesc decât prin pasiune și pentru­­ ea. •In‘afară de, amorul și de nenorocirea lor, Orosman și Zaire n’au nimic care să-i distingă, care să se dea o fisio­­nomie personală sau care să-i facă cunoscuți oriunde. Ele nu sunt acele persoane reale, — ca personagiile lui Sha­kespeare,­­— în care ies la lumină, odată cu un incident al vieții lor trăsăturile particulare ale naturii lor și i­­maginea întregei lor existențe. Sunt ființe, oarecum, generale și deci puțin vagi, în care se personifică pentru moment, amorul, gelozia, nenorocirea ; ele ne in­teresează, mai puțin pentru ele însuși, căci ele devin, nu­mai pentru o zi, reprezentantă acestei porțiuni din senti­mentele și destinările posibile ale naturii omenești. Din acest fel de a concepe subiectul, Voltaire a scos frumuseți admirabile. Tot­odată, însă, au rezultat lipsuri și greșeli mari. Cea mai mare dintre toate este acea nu­anță visătoare de romantism care reduce întreg omu­l la amor și mărginește calea poesiei, in acelaș timp, abătân­­du-se și de la adevăr. Dacă am cita­im singur exemplu al efectelor acestui sistem, ar fi suficient pentru a le presimți pe toate celelalte. •Senatul Veneției îi asigură lui Othelo, posesiunea Desdemonei; el este fericit dar trebue să plece, să se îm­barce pentru­­ Cipru și să se ocupe de expediția ce îi este încredințată. — Vino, îi zice el Desdemonei, nu pot pe­­trece cu tine decât o oră de amor, de plăcere și de gin­gășii. Trebue să ascultăm de datorie (actul I, scena III). Aceste două versuri l-au izbit pe Voltaire, el le imită, dar imitându-le, îl face pe Orosman, care este tot atât de fericit ți încrezător, să zică contrariul de ce zice Othello: „Je vais donner une heure au soin de mop empire ..Et le reste du jour sera tout à Zaire. N­ vedem, astfel, pe acest mândru sultan, eare cu puțin înainte vorbea de cuceriri și de război, îngrijat de soarta musulmanilor și dojenind moliciunea vecinilor lui, iată-l că nu mai este nici sultan, nici războinic, uită tot, nu mai este decât îndrăgostit. Desigur că Othelo nu este mai pu­țin pasionat ca Orosman, iar pasiunea lui nu este nici mai puțin încrezătoare și nici mai puțin violentă, dar el nu renunță, într’un moment, la toate Interesele, la toate gân­durile vieții sale trecute și viitoare. Amorul îi stăpânește inima, fără să-i cuprindă întreaga existență. Pasiunea lui Orosman este aceea a unui tânăr care n’a făcut niciodată nimic, care n’a avut nimic de făcut, care n’a cunoscut nici nevoile și nici munca omenească. Acea a lui Othelo este așezată într’un caracter mai complect, mai experi­mentat și mai serios. Aceasta din urmă este mai firească și mai conformă atât aparentelor morale de adevăr cât și adevărului pozitiv. Diferența celor două sisteme apare complect în acea­stă singură trăsătură. La Voltaire, pasiunea și situația ■sunt totul: acolo își concentrează poetul toate mijloacele; la Shakespeare caracterele individuale și armonia naturii ■omenești sunt exploatate, o pasiune sau o situație un spirt pentru el, decât o ocazie de a le pune în scenă cu mai multă energie și cu mai mult interes. * * * Tragedia lui Voltaire este, în ce privește forma, o i­­mitație a pieselor lui Racine; are aceleași formule dra­matice și acelaș Vocabular. Cu toate că versurile nu au sonoritatea versurilor lui Racine, ea poate fi considerată superioară,­din punct de­­ vedere al gândirii. Marele filosof a presărat cele cinci­­ acte cu o mulțime de cugetări­ adânci, fc d. ly. Revizuire Lafcadeo Hearn Povestiajilisl O-T £ î Nagao-Chosei locuia, sunt de atunci multi ani, in ora­șul Niigata, provincia Echizen. Era fiul unui medic și se închinase el însuși medicinei. Din prima tinerețe încă fu­sese logodit CU, o fetiță, anume O-TEI, al cărei tată era prieten de aproape cu tatăl lui. Amândouă familiile ho­­tărîseră să serbeze căsătoria tinerilor când Nagao își va fi încheiat studiile. Dar pe la 15 ani, O­TEI, care fusese totdeauna plăpândă, căzu la pat. Când își dete seama că va muri, trimise de c­emă pe Nagao spre a-și lua adio. Și cum el îngenunchiase la căpătâiul ei, fata îi grăi astfel: — Nagao, mirele meu sortit din frageda copilărie, trebuia să ne căsătorim la sfârșitul acestui an. Dar nu­mai zeii știu ceia ce ne priește... Voi muri. Chiar de mi-ar fi cu putință să mai trăesc­ câțiva ani, n’ași fi decât o po­vară pentru tine... Căci, cu un trup atât de firav ca al meu, ași putea eu oare să-ți fiu o bună soție? Ar fi­ deci nedrept din parte-mi să simt măcar dorința de a trăi. Sunt hotărîtă să mor și vreau să-mi făgăduești că n’ai să-mi duci prea mult dorul... Cred că ne vom mai întâlni odată... —Fără îndoială! zise Nagao cu glas convins. Ne vom întâlni în acea Țară a Neprihanei unde nu mai e durerea despărțirii ! — Nu! Nu! făcu ea blând. Nu mă gândesc la Țara Neprihanei... Cred că pe lumea asta ne vom mai vedea, deși voi fi îngropată mâine. Nagao o privea, cu totul uimit. Ea surâdea la uimi­rea lui. — Da, pe lumea asta, și în viata noastră de acum, Nagao, reluă O­TEI, cu vocea-i blândă și visătoare. Dacă ții mult!... Dar, ca acest lucru să se împlinească, ar tre­bui să renasc în trupul unei fecioare și să ating vârsta femeii... Mă vei aștepta deci multă vreme: 15 său 16 ani.. Iar tu, logodnicul meu, acum ăi 19... Voind s’o liniștească, Nagao îi răspunse: — Așteptarea, iubita mea,­va fi mai mult o bucurie decât o datorie... Și apoi nu suntem noi­tăgăduiți unul al­tuia pe timpul a șapte vieți? , ■*­­— Totuși, zise ea privindu-l drept, tu te îndoești de vorba mea. — Nu știu dacă-mi va fi cu Rutință să te recunosc în alt trup și sub alt nume. îmi vei face poate vre-un semn anume...­­— Nu voi face nici un semn. Numai zeii și Budha știu unde, în ce împrejurări ne vom revedea... Dar sunt încre­dințată că voi veni spre tine, afară numai­ dacă nu vei voi Cumva să mă revezi... Amintește-ți de vorbele mele­­ . Tăcu. Ochii i se închiseră Muri- r ' • -Naga o iubise mult pe O­TEI și du­rerpari­iu adâncă. Pe o placă funerară puse să sape numere de toate zilele al fetei și așeză acea placă intr’o firidă a lui Budha. Tot alte daruri aducea în fiecare zi. Cugeta la ciudatele cu­vinte rostite de O­TEI înainte de a muri și nu nădejdea de a face plăcere spiritului ei, alcătui o scriere în care ți făgăduia s’o ia de soție dacă i s’pr arăta vreodată în trupf străin. Puse pecetea lui ,pe această,făgăduialft!.Și­ o așeză în firidă alături de placa funerară. 7 ) T­y­ Nagao fiind la părinți singur, trebuia să se căsătorea­scă. Se văzu deci silit să asculte­ de rugile părinților­ săi, și să ia de soție o femee aleasă de tatăl lui. După că­sătorie nu încetă să aducă daruri la firida micei O­TEI. Cugeta la ea cu multă dragoste, dar vremea trecea și încet-încet chipul tinerei moarte se șterse din amintirea lui ca un vis care se pierde și nu mai poate fi rechemat. Anii se scurseră... Nagao trecu prin multe dureri... își perdu părinții, a­­poi soția, și în sfârșit singuru­l copil. Se pomeni singur pe lume. Își lăsă dar casa-i pustie și porni într’o călătorie lun­gă în nădejde că va uita cumva nefericirile lui... Ajunse într’o bună zi la Ikao, târg așezat între munți și cunoscut și azi pentru­ isvoarele-i minerale și frumoa­sele împrejurimi. La hanul unde trase, veni să-l slujească o fată. 1. Cum o zări, inima lui Nagao începu să bată repede,­căci sluj­nica într’atâta semăna cu O­TEI, că el se strânse de braț spre a se încredința că nu visează. Fata venea, se ducea, aprindea focul, își vedea de treburi, cele mai neînsemnate gesturi, cea mai­ mică mișcare amintea lui Nagao gratiile celei care-i fusese logodnică!... El îi vorbi și fata îi răs­punse cu glas blând și limpede, al cărui farmec îl mâhni cu melancolia zilelor trecute. Fermecat, el îi zise: „ Surioară, tu oameni atâta cuiva pe care am cu­noscut-o odinioară că m’am speriat aproape, când te-ai ivit..­. Ingăduie-mi să întreb de numele și locul tău de naș­tere. Pe dată, cu vocea armonioasă a celei moarte, ea răs­­­punse: 1— Mă numesc O­TEI și tu ești logodnicul meu Na­­gao. Am murit acum șaptesprezece ani... Ai ticluit o scri­ere în care te legai să mă iei de soție dacă revin pe pă­mânt vre-o­dată, în trupul altei femei... Ai pus stamp­la ta pe acel legământ și l’ai așezat în firida sfântă alături de placa pe care se află săpat numele meu... Și am revenit... Rostind aceste cuvinte, ea se clătină și căzu leșinată. Nagao o luă în căsătorie și au trăit în deplină fericire. Dar niciodată O­TEI nu-și aminti ce spusese soțului ei în hanul din Ikao. Nu-și aminti nici de prima ei viață. Amin­tirea nașterei ei precedente, ta­nic reînviată în clipă în­tâlnirii, se stinsese din nou și se ștersese pentru totdea­una din mintea ei. 1) Scriitor, englez, rătăcitor pe toate continentele, și-a petre­cut ultimii 14 ani ai vieții în Japonia, cu­ al cărei suf­et se identi­ficase într’atâta încât l’a transpus în câte­va cărți pline de far­mec. — A murit în 1904. ■ Citiți „Comoara cu povești“ „Com­oara cu povești“ nu trebue să lipsească (lin nici o bibliotecă și din nici o casă. Până acum­ n'a apărut în limba româ­nă o carte cuprinzând așa de multe povești, toate alese, și fiind de la început până la sfârșit împodo­bită cu o frumusețe de desene în culori*

Next