Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1927 (Anul 8, nr. 356-360)

1927-10-02 / nr. 356

ANUL VIII.- No. 356 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 14 LEI EXEMPLARUL IN STRÂINATATE Literar === și Art Oîrnici, 2 Octombrie 1927 is­tic FONDAT în 1093 In jurul traducerilor lui Cyrano de Bergerac Reprezentarea piesei „Cyrano de Bergerac“ la Tea­trul Național din București a pus în discuție chestia tra­ducerilor în general, și a traducerii d-lui Mihai Codreanu — în special. D. Codreanu a avut, cum se spune, o presă proastă. Unii l-au dojenit chiar pentru faptul că d-sa, care n’are legături de „congenialitate“ cu Rostand,, s’a apucat totuși să traducă pe „Cyrano de Bergerac“. Despre acest lucru a vorbit, cu anticipație, d. Q. Ibrăileanu. „Atitudinea obișnuită a d-lui Codreanu, — spune d-sa în volumul „Scriitori români și străini“, — este o mândră prestantă care merge uneori până la poză — o poză care nu-i șade rău, poza fiind una din virtuțile aristocratice“. Și mai departe : „Întotdeauna pe d. Codreanu l-a atras ceiace e în­drăzneț neobișnuit, enigmatic... ...In atitudinea aceasta, expresie a temperamentul său revoltat, pesimist și atins de anxietate, s’a amestecat mereu și oarecare doză de naivitate și — de sinceră, in­conștientă și magnifică paradare... „...D. Codreanu scrie parcă ar mânui o floretă. Din patru mișcări — a isprăvit. Cu o grațioasă eleganță și-a înfipt poanta în sufletul cetitorului (și atunci se putea să nu traducă pe Cyrano ?)“ Alții au găsit traducerea d-lui Codreanu cam înde­părtată de text. Aceștia uită că traducătorul trebue să fie nu robul cuvântului, ci robul sensului. Și d. Codreanu, din acest punct de vedere, este un excelent traducător. D-sa, transmutând pe Cyrano în românește, a avut di­ficultăți enorme : era vorba doar de­ o traducere din­­tr’o limbă veche, fixată, bogată într’o limbă nouă, ne­fixată, săracă... Gândiți-vă numai că noi n’avem destule adjective abstracte. Operația, d-lui Codreanu seamănă mai mult cu un dresaj al limbii literare. Și d. Codreanu a reușit r d-sa a dat zveltetă versulu românesc, și ceva mai mult, parcă însăși limbii româ­nești. A fost un meșter abil- De aceia traducerea d-sale e nu numai o capodoperă literară, ci și un eveniment al lim­bii noastre. In sfârșit cei mai mulți au fost jigniți de unele as­perități verbale. Astfel Roxana, în actul al treilea, se adresează cu aceste cuvinte lui Cristian (care renunțase la sprijinul spiritual al lui Cyrano și care, în loc de expresii poetice începuse să înșire banalități) : Dar m’așteptam la cremă și nu-mi dați decât ciorbă! (Vous m’offrez du brouel quand j’espérais des cremes!) Cum Cristian, intrase în armată, „ciorba“ — pe lângă înțelesul propriu — capătă și un înțeles figurat : ca­zarma... Spiritele distinse cunosc limba franceză numai din saloane — bună de spus grațiozități. Ei uită că aceasta-i limba vie a unui popor, care are nevoe de cuvinte și pen­tru lucruri „tari“. Dacă Francezul spune bronet, cum a-ți fi vrut să-i zică d. Codreanu? Ostropel? „Nombris“ nu se poate traduce decât prin „buric“ și „derriere des poules” decât prin „dosul de găină“ și încă delicat). ...Silenul, această umflătură De aici nu-și poate­ ajunge cu degetu’n buric. (Ce S íene Si ventru que son doigt n’attenir pas son nombris). Văzând cum pretutindeni vă câștigați amici­­i căror le surâdeți mereu cu o gură plină De zâmbete­­ nrudite cu dosul de găină. (A force de vous voir vous faire des amis. Et lire à ces amis dorit vous avez des foules. D’une bouche empruntée au derriere des poules). Și încă la d. Codreanu figura-i exprimată mai pe departe... Cum ar fi vrut cronicarii să fie traduse aceste ver­suri ? Poate după rețeta d-nei Elena Protopopescu (care spune țăpoiului... „unelta de lemn cu coarne“),—ei ar pre­fera ca „nombril“ să fie numit... „gropița abdomenului“ și „derriere des poules“... „orificiul posterior al galinacee­­lor“ ! Cu prilejul reprezentării lui Cyrano s’a vorbit cu simpatie despre traducerea d-lui colonel Const. Călăto­­rescu-Radomir din Cavalerie. Aceasta-i a treia traducere a lui Cyrano, întâia tra­ducere — a d-lui Barbu Creangă — este o lucrare cu u­­nele calități. A doua — traducerea d-lui Mihai Codreanu, iar cea din urmă — traducerea d-lui Călătorescu — este mai slabă decât traducerea dintâiu. D. Călătorescu­ a avut în față traducerea d-lui Co­dreanu și s’a distrat mutilându-i"versurile: „Nici Prin păduri, Diana, nu umbli ca prin vis, — Cum urcă ea în scaun și umblă prin Paris. (Călătorescu, Act. I). Nici prin păduri, Diană, m­ai trece ca prin vis, — Cum urcă ea’n caretă și trece prin Paris . (Codreanu, Act. I) Eu nu-s decât o umbră, iar voi o strălucire ! Nu știu­ ce’nseamnă aceste momente pentru mine! Și de-am fost elociate vreodată... (Călătorescu, Act. III). Eu nu-s decât o umbră... și-o strălucire, voi! Oh ! dac’ați ști ce’nseamnă acestea pentru mine !... De-avin­ vre­ odată vervă. (Codreanu, Act. II) Acest voi, cu care se adresează Cyrano Roxanei, este absoluta proprietate a d-lui Codreanu. Singur, sărac, mă spânzur... Stingher, sărac, mă spânzur... Călătorescu, Act. III­ (Codreanu, Act. III) D. Călătorescu l-a schimbat pe „stingher“ în „sin­gur“ fără să-și dea seama pentru ce d. Codreanu l-a ales pe cel dintâiu. D. Călătorescu accentuiază pe sem­ne așa, singur... Alteori d. Călătorescu, încântat de traducerea d-lui Codreanu, ii transcrie Versurile­ ad litter­am : De a fi iubit in tine doar frumuseța ta. (Călătorescu, Act. IV) De-a fi iubit in tine doar frumuseța ta ! (Codreanu, Act. IV) Eu spiritul tău fi-voi, tu frumuseța mea. (Călătorescu, Act. II) Eu spiritul tău fi-voi,­­ tu, frumuseța mea. (Codreanu, Act. II) in aceste versuri nu-i­ alterată decât punctuația d-lui Codreanu. Ba d. Călătorescu a copiat dela d. Codreanu chiar greșelile de tipar. Intr’adevăr d. Codreanu, în loc de : Enfin parodiant Pyrame en un sanglet, — lasă printr’o greșală de tipar: Parodiind, în fine, Priam într'un suspin... D. Călătorescu, trăgând cu ochiul mai mult la tra­ducerea d-lui Codreanu decât la original ,scrie : ...In fine pe Priam­ Parodiind în toiul eu suspinând spuneam... Și­ făcând paradă de­ un spirit de erudiție pentru școala de adulți, d. Călătorescu fixează subt Priam­, cu bravură, o notă savantă : „Ultimul rege al Troiei. In zădar bătrânul rege vrea să înfigă săgeata în Pirus, a­­cesta îl zugrumă pe scările altarului“. Ce s’a întâmplat însă ? Rostand scriind versurile : Enfin parodiant Pyrame en un sanglot : „Le voila done ce nez qui des traits de son maître A detruit l’harmonie! II en rougit, le traître­­" s’a gândit la versurile celebre, prin lipsa de bun gust, ale lui Théophile de Viau, care în tragedia „Pyrame et i hisbé“ pune în gura eroinei această exclamație : Ah ! void le poignard qui du sang de son maitre L’est souillé lâchement. NI en rougit, de traitre! Nu știm ce legătură o fi făcut d. Călătorescu între Priam și nasul lui Cyrano. Poate unde-i vorba de­ un nas homeric... Dar o întrebare : După cine a tradus d- Călătorescu ? După Rostand ? Sau după Mihai Codreanu ? Dar d. Călătorescu-Priam are și versuri perso­nale, — și, din nenorocire, foarte multe . Dăm câteva exemple de trivialitate : Nu, asta niciodată, căci mai mult ar strica. Pe lângă nasu-acesta ,de-o lacrim-ar pica. Iubesc pe Cleopatra, am aer de Cezar ? Ador pe Berenisa, am fizicul lui Titu ? Pare că-i vorba de­ un oarecare Titu din Dealul Spirii. Și mai departe : Și-atunci, iubesc . Pe cine ?... ușor e de-nțeles Făptur­a mai frumoasă din toate mi-am ales. D. Călătorescu a vrut probabil să pună : „făptura a mai prima întâiu“, dar nu s-a încăput în vers, — și de-abia atunci s’a mulțumit d-sa cu „faptur­a mai frumoasă“.­­Mai vreți pilde ? Poftim : ...Mai cu vremea, mi-am stăpânit din dor. — O pasăre ce sare și-apoi s’avântă-n zbor — De fizicul tău prinsă, de suflet fermecată, Eu te-am iubit atuncia, prin ambele de-odată... „Fizicul“, „ambele“ — iată cuvinte din vocabularul „crailor“ pentru declarații de amor. Multe din versurile d-lui Călătorescu din cavalerie nici nu se pot ceti. Picioarele se șchioapătă, se poticnesc... Pegas parcă sufere de tegnates. Ascultați : Ori mândru . Ce, amice, cueru-ăsta­i la modă ? N’am­ drept chiar de-o urâtă- n vis să fiu iubit ? Eu intru in vre-o grădină, și-n ceasul parfumat... Așa, ofițeri, dame, cu toți să fim părtași, iar eu singur în frunte, la douăzeci de pași... Să-mi caut un protector, patron, un mare om Și-nvîrt ca edera, de trunchiul unui pom,!!) E răcoroasă seara dulce pe Dordonia, Gasconi, ascultați bine. E toată Gascoian. ...Imi pare că privește La nașul meu cârti-asta ?... ei haide­i îndrăznește ! D. Călătorescu nu se uită la ritm. D-sa pune accentul unde-i place .Toate versurile ,din punctul de vedere al ritmului, sunt o harababură. De altfel nici măsura, după cum se vede din citațiile de mai sus, nu-l interesează pe domnul traducător. Rima — deasemeni, D. Călătorescu rimează „foar­feci“ cu „deci“, „spumă“ cu „urmă“, „spirt” cu „uimit”, „aleasă“ cu „varsă“, etc. Asonanțe la Rostand ? Ortografia și punctuația sunt de domeniul fanteziei. Astfel d. Călătorescu, neștiind ce să pună undeva: lini­­oară sau apostrof !— le-a pus pe „ambele“: urâtă-’n“... Hotărît! Cavaleria nu-i destulă pentru versuri. Tre­bue să faci neapărat parte din Aviație. * * * * * înlăturând din discuție traducerea d-lui Călătorescu, traducere pe care orice revistă serioasă ar arunca-o la coș după primele versuri, — ne permitem să su­gerăm o idee detractorilor d-lui Mihai Codreanu , să-i citească traducerea comparativ cu originalul. Să-i citească „Ti­rada nasului“, „Balada duelului“, „Sărutul“... Drept încheere reproducem câteva fragmente din excelenta traducere a d-lui Codreanu : Panași ca pene triple și colțuri șase'n bască ; Manta ce-n dos ridică pe spadă tonul roș Ca o pompoasă coadă de insolent cocoș Și mai semeț­in toate decât toți Artabanii Ce-i naște și-i va naște Gasconia­n toți anii. Pe-un guler de paiață, își poartă pas cu pas Un nas, un nas fantastic... A, Domnilor, ce nas ! Veniți! Hai, Isabela ! vin, doctore !... Leandre ! Veniți cu toți! Uni-vom întru un fantastic stol Italiana farsă cu plânsul spaniol... Și zîngăniț­ivîrli-vom pe zgomotul bătăii. Precum își zîngănește daitaua zurgălăii Cu 'n gest pe care­ un rege l-ar fi râvnit, oprea Muschetele 'ndreptate de-ai săi in contra mea. De grație și morgă, superb delaolaltă, își modula’n dantele postura lui înaltă... Și’n vânt cu pălăria, de pana-i palpita, — Mă saluta, spunându-mi: *„Drum bun, Senoriza!" Acel care­ a scris asemenea versuri nu merită critici asupra ne-congenialității, trivialității, asperităților, etc. — și nici ofensatoarea comparație cu toți Călătoreștii indi­ferent de armă­.. D. Mihai Codreanu a pus în această operă poezie, virtuozitate și chiar căldură — ca’n acele sonete de dra­goste din ultimul timp. Literatura noastră s’a îmbogățit cu o carte de preț. M. SEVASTOS M­­ihai Codreanu Ludovic Passini Judecata lui Paris VADUL AlUil Rindl . La noi în munți, s’a petrecut odinioară un fenomen de singularizare, pe care pretutindeni și constant­, natura îl combate și-l stăpânește. Intr’adevăr, de când se pomenește, numărul bărbaților și al femeilor este aproape întotdeauna egal și această ciudată balanță, pe care știința nici nu o explică, nici nu o cuprinde în tabela problemelor cer­cetate, ca o sumedenie de alte probleme, atât de în­semnate, încă nici măcar formulate de inteligenta, to­piși considerabilă, științifică — echilibrul vertical al omului viu, natura creerului, situația topografică a creerului fată de corp, căldura celulei vii, etc., etc.—se menține propor­tional cu densitatea locuitorilor unui punct social exami­nat. Familia, coliba, satul, orașul dau peste tot locul ra­porturi arm­onice de număr intre sexe.­ Din criptele Faraonilor s’au scos boabe de grâu, care după 3000 de ani își mai păstrau intactă puterea germi­nativă și miracolul acestei mistice rezistente, semnalat fără emoții și înregistrat cu suficientă, nu a scandalizat criteriile oamenilor de știință, impermeabili la seria lucru­rilor extraordinare. Omul de știință are ceva comun cu autorul de piese de teatru și de romane, interesându-l in deosebi subiectele finite, construcțiile terminate, tot ce se resoarbe în trecut, și evitând chestiunile care confun­date cu etica și cu actualitatea, prezintă exterior linia dimensiunilor eternității. Fenomenul petrecut în munții noștri era că toți copiii născuți în ultimii cincizeci de ani se găseau a fi fetițe și fete exclusiv, ca într’o mănăstire de maici, în care cân­tărețele de­ strană­...­bătrâne și mustăcioase, trăesc ală­turi cu virginele pubere și cu surorile începătoare, naive, mici și zulurate ca niște păpuși. Bărbații care mai rămâneau erau niște moșnegi, buni pentru Aca­demie sau borcane cu spirt, desfigurați de vârstă, zgâr­ciți din spinări, inexpresivi ca interiorul găocilor de coajă de nucă, întorși de viață la conturul bălăngărit și desnodat al maimuței strămoșești. Plugurile bucăților noastre de pământ scoborâte până la șes, erau purtate flăcăiește de fete bălane. Fetele do­borau fânul, cosit cu brațele goale până la piept și tot ele clădeau clăile de trifoi și spinările de dromaderi ale care­lor încărcate. Săcurea lovea pădurea cu mâna trandafirie a copilelor. Și în toate muncile grele ale stâncii, ale râului și ale pădurii tresăreau sinii, cu bobocul negricios al Ioa­nelor noastre. Fuse apa de vină, aerul, că bărbații munților noștri se stârpiseră de tot ? Adevărul este că de la un timp încoace se ivise ceva în bătaia soarelui și a vântului, ceva care dădea oamenilor noștri o vioiciune și o gingășie fe­­meiască. Bărbații se nășteau din ce în ce mai albicioși, barba li se ivea cu mare întârziere, mușchii le rămâneau somnuroși, ceafa se subția, vocea se făcea duioasă și slabă. Cu alte cuvinte, fenomenul s’a iscat lin și treptat, până în ziua când căsătorindu-se prim­ele perechi ale fe­nomenului caracterizat, soții s’au descoperit unul altuia, în noaptea nunții, a fi în totul la fel, cu coapse adânci și netezimi și doritori de o strivire și de o asfixie, pe care nu avea cine să li le pricinuiască. Se vorbea în vecinătățile cele mai depărtate, cu mi­rare de Vadul Muerilor, cum­ fusese muntele nostru pore­clit. Un preot trimis la noi, ca să înlocuiască pe preotul decedat, a trebuit să plece a treia zi după instalare, izgo­­nit de propria lui nălucire. Neavând de cine să se ascundă, fetele umblau pe trei sferturi goale, călărind caii și boii de acasă la câmp și scăldându-se în lumina apelor din­­ dreptul bisericii, câteva sute laolaltă. Lipsit de cetățeni la care să se răstească, prefectul a trebuit să-și retragă autoritățile în orașul din câmpie. Mai bine de 40 de ani Vadul Muierilor nu dedese armatei nici un recrut și delegații care veniseră să se încredințeze de realitate, găsindu-se împresurați într’un pâlc de câteva mii de fete, pe cât de grave pe atât de frumoase, fură siliți să iasă din munți, terorizați de un sentiment de stupefacție respectuoasă. Un farmec neînțeles înconjura munții, unde munceau fecioarele și drumurile ce treceau prin cătunele lor curate fuseră din ce în ce mai­ ocolite, ca aparținând unei regiuni încântătoare însă blestemate. La izbucnirea războiului, Vadul Muierilor se întindea pe unsprezece munți. Inamicul apăsând fruntaria cu aripa lui greoaie, se ivi cu tunuri și mitraliere pe platou, într’o Duminecă după amiază, când fetele se adunaseră din toate văile, ca să joace. Ele dansau în hore tumultoase, goale, înfășurate în peșchițe lungi de borangic și in, la cântecul cu vocea și fluerul al fetelor bătrâne, inamicul fu înspăi­mântat, ca și cum aripa lui nimerise în mijlocul furtunilor basmului și, val vârtej, o rupse de-a fuga, pe coastele mun­ților înapoi. Insă, ei vor să se dumirească și trimise solie 15 călăreți care să întrebe dacă visul este adevărat. Solia nu se mai întoarse. O nouă solie, avu aceeaș soartă. Patru solii se înecară astfel în necunoscut. Atunci, un comandant se hotărî să curme taina și apucă spre Vadul Muierilor cu un regiment. Ce-a devenit regimentul nu s’a mai știut, ei Continuare în naemna 11-a de T. ARGHEZI --------—obcesS:="~---------­

Next