Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1928 (Anul 9, nr. 417-421)

1928-12-02 / nr. 417

41T ANUL IX. - No. FONDATORII ! AL­­V* BELDIHAN 1888 - 1897 FONDATORII j CONST. MINLE 1897-1920 deverul Duminică 2 Decembrie 1928 =Literar­­­­­­ si Artistic FONDAT IN 1893 Ț LEI EXEMPLARUL INI ȚARĂ «4 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Unirea și cultura România a trecut printro mare criză politică, so­cială și națională. Ea s’a rezolvat prin unirea provin­ciilor și prin eliberarea țărănimii. Astfel de crize nu-s prielnice vieții literare. Exem­ple avem în revoluția franceză și ’n revoluția rusească, dar și în trecutul neamului nostru. In timpul acestor răsturnări și pregătiri de rosturi nouă, — scriitorii nu au nici răgazul, nici dispoziția de scris. De­ aceia seceta literară din ultimul deceniu nu trebue să ne surprindă și să ne îngrijoreze. De-abia s’au produs marile evenimente. Țărănimea a fost eliberată de curând. Dar clasa stăpânitoare, chiar după eliberarea legală, a ținut-o câtva timp subt călcâiu — profitând de neexperiența ei. Dar țărănimea, înainte de a spori numărul scriito­rilor — în proporție cu mărimea ei — are nevoe de școală, de cultură. Instrucția poporului nu-i o chestie de luni sau de ani. Iar provinciile, ținute atâta vreme subt dominații străine — într’o altă atmosferă culturală — n'au putut crește, în zece ani, nici numărul scriitorilor, nici al ceti­torilor. (Mai ales că oficialitatea n’a dat nici un con­curs). Despărțirea provinciilor subt atâtea stăpâniri străi­ne a împuținat literatura românească. Dacă Moldova de pildă n’ar fi fost despărțită, scriitorii moldoveni ar fi fost mai mulți, — spune d. G. Ibrăileanu in notițele publicate în „însemnări literare”, și care tratează a­­cest subiect: „literatura de mâine”. Căci „nu avem nici un motiv să credem că jumătatea de peste Prut a Mol­dovei ar fi fost inferioară jumătății de dincoace”. Provinciile vor aduce atât un aport de talente, cât și un alt spirit: din amestecul tuturor influențelor străi­ne pe fondul românesc va eși literatura de mâine, mai bogată, mai diversă, plină de probleme și străbătută de un elan viguros — in locul tristeții și deprimării de o­­dinioară, apanagiul popoarelor subt sclavie internă și rupte în bucăți între străini. Acei care se grăbesc, fac o greșală. Rosturile unui neam nu se aranjează ca niște tacâmuri. E o construcție nouă, care se ridică. Are nevoe de mobilă și de utilaj. Și apoi oamenii au nevoe și ei, de un răgaz pentru a se deprinde cu confortul. Numai după aceia, firile mai delicate vor scoate flori în balcon. Să așteptăm mânile fine de femee, care vor aranja pe balcoanele de beton armat florile literaturii. ADEVĂRUL LITERAR Dincolo de Carpați ------ , — " de GALA GAL­ACTION suntem în marea biserică reformată din Sibiu. Pentru noi cei deprinși cu bisericile­ bizantine, înguste și pline de mister, acest locaș uriaș susținut de pilaștri, luminat prin ferestre nesfârșite și alb peste tot, este o noutate subjugătoare. Unde sunt acele ziduri așternute de sus și până jos cu numeroase brâe de pictură? Unde e acea venerabilă mohorîre pe care câteva veacuri de făclii aprinse au dat-o pereților și catapitesmei? Unde este mistica intimitate care infioără cugetul, când pă­trunzi sub bolțile posomorite ale vechilor noastre loca­șuri de închinare? Aci e totul clar, dar pe față —și nu știm pentru ce — grozav de naiv. ‘ Deocamdată impresionează a­­ceste proporții falnice. Această biserică, cel puțin prin temeliile ei există de pe la sfârșitul veacului al 14-lea. Anul 1520 e săpat undeva în zid, drept lealul la care în­delungata ei clădire se poate considera ca terminală. Reforma a venit cu vijejia ei inovatoare și a operat, fără îndoială, prefaceri considerabile de care azi nu putem să ne mai dăm seama. Cam tot ce stă pe ziduri ca podoabă — relief și pictură — trebue să fie din pe­rioada­­ reformației. Un principe sau un comite, care a­­pare sus de tot, vajnic și mustăcios, călcând un ba­laur mititel, trebue să fie, cred eu, unul din acei amici puternici pe care învățătura cea nouă i-a găsit printre Unguri și printre Sași. Balaurul (nu e greu de ghicit) este duhul, e întruparea Romei papale.­­ Pe același perete mai sunt niște îngerași de piatră, dolofani și curmați la trichceturi, ca în imaginația unui artist Sas, care păzesc niște inscripții latinești. Mai urmează o compoziție ciudată — relief și inscripții — un fel de arbore de sentințe și de banderole, sub care se adăpostesc, intr’o deșirare fantastică două schelete. Dacă nu mă înșel, numele lui Dante e săpat de o foae din simbolicul copac. Toate acestea prea sus și prea palide ca să putem să le descifrăm din băncile de jos. Orga pe care în fiecare veac, a transformat-o și a îm­­bunătățit-o progresul tehnic, și-a păstrat fațada ei me­dievală. Intre vechile sculpturi în lemn sunt niște răz­boinici unguri, smulși din veacul lor și pare că vrăjiți de cântecele orgei sa nu-și mai piardă caracterele și să nu se mai risipească niciodată. Astăzi orga e pusă in mișcare prin electricitate. Pupitrul organistului e de­parte de orgă, în galeriile de sus, și între pupitru și stră­bunica orgă aleargă un cablu. In acest monument, crescut în alte veacuri, credin­cioșii intrau și intră prin trei portaluri. Unul, cel din­spre apus, nu-și mai deschide ușile. Câte trele sunt larg și înalt clădite, în stilul plin de zbor și de misticism al evului mediu gotic. Turnul bisericii reformate covârșește toate celelalte turnuri din Sibiu, și, din depărtare, dă acestui oraș, lângă cele două turnuri gemene ale mitro­poliei românești, cheia de recunoaștere... Biserica mai are o intrare secundară, care duce in cămările ei și mai cu seamă la podul orgei. In cea dintâi cămară e un fel de muzeu de pietre funerare, zidite în pereți și altădată așternute pe mormintele comiților, primarilor Sibiului și altor iluștri răposați, legați de istoria și destinele ce­tății. Aci lângă intrare am găsit pe o piatră și numele voevodului muntean Mihnea, zis în cronicile românești Mihnea Vodă cel rău, domnitor în țara muntenească de la 1508-1510. Este voevodul a cărui domnie și sfârșit le istorisește marele prozator Alexandru Odobescu, în de toți cunoscuta nuvelă. Aci în Sibiu și pare că chiar lângă această biserică (pe atunci reformată), sârbul Dumitru Iad­ău îl înjunghie pe tiranul fugar din țară, răzbunând cinstea unei surori jignite. Acest episod sângeros poartă gândul spre trecutul legăturilor Munteniei, în deosebi cu cele două orașe de peste munți, Sibiul și Brașovul. Ar fi un învățat bine inspirat învățătorul răbdător care m­-ar culege din ar­hive, din biblioteci și în general din pulberea veacuri­lor isprăvite, istoria pacinică, — negustorească, parti­culară și mai apoi culturală — pe care a trăit-o Munte­nia, în atingere continuă cu aceste două vechi orașe din Ardeal. Ne înapoem in momentul­ de față și mărturisim că altarul reformat e gol și trist. Desigur că altfel se înfă­țișa altarul acestei biserici în ochii lui Mihnea Vodă în ziua de 12 Martie 1510, praznicul sfântului Papă Gri­­gorie. Azi din toată măreția de odinioară au mai rămas trei stâlpi, dintre care pe cel din mijloc stă răstignit Mântuitorul. Frumoasă a fost reforma, la vremea ei, mari au fost problemele pe care le-a deslegat în fața lumii, când cu vorba când cu sabia, dar pustie mai este inima cre­ștină, și biserica după ea, a doua zi de reformare. Obișnuiți cu altarele ortodoxe și catolice, care sunt în cel mai plin înțeles al cuvântului, niște tronuri unde odihnește Marele împărat, simțim o neplăcută stinghe­­rire din vidul alb și mort al fostului altar. Tot atât de nepotrivit îmi pare și amvonul din perete ridicat să do­min­eze un popor pe care l-ai despuiat de tezaurele cre­dinței.Ce poți să mai proclami din acest amvon, atunci când nu mai ai nici un jertfelnic, nici o preoție și când visteria tainelor și a harului bisericesc a fost dată la pământ și jefuită? Dar să nu uităm că suntem aici niște simpli musa­­firi și nu trebue să ne lăsăm duși prea departe de im­presiile noastre. Mai trebue să ținem minte că suntem născuți și crescuți între Carpați și Dunăre, adică într’o regiune bisericească profund slavo-bizantină și că — în definitiv — în noi vorbesc strămoșii pravoslavnici, cei adormiți la sânul bisericilor înguste și pline de mister... In sfârșit, să nu pierdem din vedere că reformații Sași și Unguri, din Ardeal, fără să se prea gândească și fără să voiască, ni-au dat primul imbold să scriem ro­mânește, să lăudăm pe Dumnezeu în limba noastră și să punem sub teascurile tiparului intâile bucoave ro­mânești G. GALACTION Gab­i Galaen­oft Ardealul cultural și artistic începuturile literaturii românești In Ardeal îl fac scrierile bisericești traduse și introduse în biserici în lo­cul celor slavonești sau grecești, încă de prin veacul al XVI-lea. Pe la 1700, renasc în Transilvania ideile ce vor forma noua temelie a culturii, și pregătesc deșteptarea politică și culturală a poporului asuprit. Secolul al XVII-lea începe prin unirea unei părți a bisericii românești din Ardeal cu Roma. Scopul catolici­lor de a face din tinerii cărora se deschid larg porțile se­­minariilor, propagatori ai catolicismului, nu este realizat decât în parte, căci tinerii Români, înapoiați în Ardeal, dau semnalul luptei pentru ridicarea și emanciparea poli­tică a întregii națiuni. Cu ei apare în Ardeal un curent noiv care dă imbold de viață istoriei și literaturii româ-Samuel Micu, George Șincai și Petru Maior devin a­­postolii latinității române, care, prin operele lor istorice și filologice, demonstrază nobila origină latină a Româ­nilor și romanitatea limbii, redeșteptând conștiința națio­nală.Timoteiu Cipariu, adevăratul părinte al filologiei ro­mâne, a luat parte la toate mișcările culturale și politice mai însemnate, a adunat din cărți vechi bisericești toate cuvintele și formele vechi, studiindu-le cu atenție și cu răbdare, punând baza studiului istoric al limbii. Aron Pumnul și Andrei Mureșanu au contribuit, de a­­semeni, la deșteptarea culturală a Românilor din Ardeal Scânteia culturii transilvane trecu apoi în Muntenia, prin intermediul lui Gheorghe Lazăr, și după aceia în Moldova. In tot timpul oprimărilor maghiare, Românii transil­văneni au rezistat cu­ îndârjire tentativelor de desnațio­­nalizare, păstrând neatins patrimoniul sufletului româ­nesc.In literatură, Ardealul ne-a dat, ca să numim pe cei mai reprezentativi, pe Gheorghe Coșbuc, pe St. O. Iosif, pe Ilarie Chendi, pe Liviu Rebreanu, pe Ion Agârbicea­­nu, pe Octavian Goga, pe Lucian Blaga, pe A. Cotruș, pe Emil Isac, etc... O întreagă oștire de dascăli ardeleni s'au perindat la școalele și la catedrele Blajului, și printre cei ce­ au apă­rat limba, legea și moșia strămoșească, luptând pentru res­pectarea drepturilor politice și bisericești, trebuesc po­meniți: Gerontie Cotarea, Dimitrie Eustatievici, Radu Tempea, Ioan Marian, Vasile Filipan, Simion Crainic, Ion Chirilă, Nicolae Manu Maniu, Simeon Bărnuțiu, Gheorghe Barițiu, Iacob Mureșanu, Florian Porcius, loan Rusu, Alexandru și loan Micu, Vasile Glodariu, loan Lă­­pădatu, Andrei Bârseanu, Virgil Onițiu, etc. etc. Intre Ardelenii trecuți peste hotare, trebuesc pome­niți alături de Gheorghe Lazăr, Vasile Bob Fabian, Aron Florian, Ion Maiorescu, August Treboniu Laurian, Ale­xandru Papiu Ilarian, Ștefan Miele, Mihail Strajan, Ioan Pușcariu, Ioan Slavici, Aron Densușeanu, Gheorghe Can­­drea, Emil Pușcariu, Ion Bianu, Ovid Densușianu, etc. etc. Instituții culturale românești in Ardeal Istoria sbuciumată a neamului românesc a fost stră­bătută de dorința cea mai fierbinte a Românilor asupriți de a nu fi ținuți departe de izvoarele luminii. Când bate ceasul mântuirii, spune Ion Mureșanu, când se desființează iobăgia, și nu se mai face deosebire în­tre om și om, părinții noștri se îndreaptă însetați spre câmpul larg al culturii, sorbind cu lăcomie din acest iz­vor fermecat, oprit până atunci pentru ei. Se începe o luptă culturală pe viață și pe moarte spre a rămânea mai departe Români și a fi în ritmul popoare­lor conlocuitoare. „Limba noastră românească, — spunea Timoteiu Ci­pariu, — e un tezaur născut cu noi dela țâțele maicii noas­tre, — dulce ca sărutările măicuțelor când ne plecam la sânul lor. E un tezaur mai scump decât viața; un tezaur pe care de l-am fi pierdut, de l-am pierde, de vom suferi vreodată ca cineva, cu puterea sau cu înșelăciunea, să ni-l răpească, atunci mai bine să ne înghită pământul de vii; să ne adunăm la părinții noștri cu mângâerea că n’am tră­­i dar cea mai scumpă moștenire, fără de care n’am fi vred­nici a ne numi fii lor“. Pentru apărarea limbii și a ființei neamului româ­nesc, conducătorii lui s’au gândit în primul rând la înfi­ințarea focarelor care să răspândească cât mai multă lu­mină asupra poporului ce veacuri dearândul zăcea în în­tuneric. Se înființează astfel, Asociațiunea Transilvăneană pentru literatura și cultura poporului român („Astra“), cu scopul de a cultiva limba, a sprijini desvoltarea litera­turii naționale și propagarea cunoștințelor folositoare în mijlocul poporului. Chemarea arhiereului Andrei Șaguna, întâiul preșe­dinte al Astrei, găsește cea mai largă înțelegere printre Români. Roadele realizate în secțiile Asociației Transilvănene, se cunosc: Enciclopedia română, Muzeul istoric și etnografic al Astrei, revista „Transilvania“, Societatea pentru fond de teatru — înființată prin sugestiile revistei „Familia“, — toate acestea, alături de activitatea necontenită a presei, au dat numai rezultate pozitive în lupta de regenerare cul­turală a Românilor de dincolo de Carpați. Arta religioasă, atâta câtă a fost în jurul mănăstirilor ardelene, a pierit odată cu aceste lăcașuri din care azi nici temeliile nu se mai văd. Și pentru ochiul cercetătorului nu mai rămâne decât restul unei arte țărănești, cu icoane de sticlă, bisericuțe de lemn și străchini de lut, în care, de subt influențe străine, urmează să se descifreze un timid caracter național. Cât despre manifestările artei orășenești, acolo unde au intervenit școalele de belle-arte din Buda­ Pesta și din Muenchen, cu sucursală la Baia Mare, ele ne-au adus o pictură în culori țipătoare, cu un desen greoi, care, în me­diocritatea lui, nu izbutește să fie artă românească. Talentele sunt întotdeauna excepții, și nu vom putea da altă explicație faptului că surnt atât de puțini artiști ce într’adevăr merită să fie pomeniți și care se ridică dea­­supra acestei categorii. Ceramica veche pare să fi primit în Ardeal un im­puls hotărîtor de la Sașii veniți în colonizare cu o artă superioară. De prin secolul al XV-lea apare această influență în sobe și străchini, dar mai ales în cruce. Urciorul romano-bizantin aproape că nu apare în ce­ramica ardeleană; în schimb, vasul cilindric de forma hal­bei e la modă, dar romanizat: pe la mijloc se încorsetează ca un tors, capătă svelteță, și acest ritm nou impus unei forme vechi și greoae reprezintă o mare victorie artis­tică. Tipul vasului zis „cancen“ e tot atât de armonios sti­lizat precum era odinioară urna, sau cum — în vechiul regat — urciorul a căpătat o formă definitivă. Ajutată de mediul geografic, arta populară atinge o mai mare desvoltare în Banat. In Banat orice ornament se diversifică. Regiunea aceasta are încă „viață creatoare de forme noi”. Și această bogăție surprinsă în desen și culoare se adeverește, de­ asemeni, în muzică și poezie. Ar fi interesant să studiem viața formelor în artă, să constatăm, de pildă, cum stilul gotic se infiltrează într’o regiune și cum dispare pe urmă, mistuit de estetica pro­prie a rasei. Neașteptat se ridică talentul tânărului pictor Demian, profesor al școalei de belle-arte din Cluj. Temperament în care grația se armonizează cu rigidi­tatea bizantină, Demian e cel mai original dintre artiștii noștri noi. Căutând atât în Spania cât și la Muntele Atos, pilda mistică a marilor creatori, Demian izbutește, cu munca lui îndârjită, să rămână un talent fraged — și e steaua cea mai luminoasă din câte răsar pe cerul artei ardelene de azi. Muzica românească in Ardeal Poate cel mai de preț dar pe care l-au adus artei Ar­dealul și Banatul, a fost muzica. Intâiu prin tendința ei curat românească, apoi prin realizările unor artiști de seamă. După un Mureșan, muzicantul care a scris pe vremuri o operă rămasă nejucată, „Meșterul Manole“, și G. Dima, fostul director al primului Conservator românesc din Cluj, care a scris coruri și orchestrări religioase remarca­bile, — trebue pomenit Tiberiu Brediceanu, culegător, în același timp cu Bella Bartók, a mii de cântece populare, și compozitor al icoanelor muzicale cu subiect din folklor: „Seara Mare“ și „Șezătoarea“. Un talent interesant și nu îndeajuns prețuit e profe­sorul Negrea, autorul unor compoziții simfonice pe motive din viața de la țară („Fusul“, etc.), și acum de curând în­semnăm ca o mare victorie opera minunată „Năpasta“, a lui Sabin Drăgoi, căreia îi vor urma alte compoziții de o vastă inspirație religioasă. Trebue să recunoaștem că în arta muzicii, nouile pro­vincii au adus cel mai prețios și românesc aport. H. BLAZIAN Arta românească in Ardeal Zece ani după unire, Ardealul rămâne încă o problemă necunoscută pentru artă. In muzeele străine o serie de capodopere poartă men­țiunea laconică „maestru ardelean“ și nu se știe nimic mai mult despre statui minunate, tablouri și bijuterii. Istoria noastră mai pomenește când și când pe câte un voevod care își lucra odoarele de aur la meșterii făurari din Ardeal. ——--------------------------—— . Folclor bucovinean Astăzi bură, Mâine bură — Mă ține mândra pe mână, Astăzi ceață, Mâine ceață — Mă ține mândra pe brață Unde-i nevasta frumoasă, Pare că-i lumină’n casă. * * * Testimel cu floare­ albastră Pentru tine, măi nevastă , Testimel cu floricele, Pentru tine, măi muere, Două fete frumușele Mi-au furat mințile mei Una-i naltă și subțire !Ș i la trup făcută bine­­ Una-i mândră ocheșea Seamănă să fie-a mea. Când îi văd țițile ’n sân, Picioarele greu mă țân; Când îi văd țițile ’n piept Dat maluri ca să mă ’nec. G. B.

Next