Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1929 (Anul 10, nr. 443-447)

1929-06-02 / nr. 443

ANUL IX. — No. 443 A deverul poriDâTQSh ! AL- V- BELDIMAN 1808-109? rDNUAiuHii | CONST. NííLLbl 1337-1820 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ __ 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Duminică 2 Iunie 1929 Literar si Artistic FONDAT IN 1893 Patriarhală In fiecare dimineață, Cocheta se scula în urma ce­lorlalte găini. Se oprea în ușa poieții, își răsfira o aripă, își întindea piciorul pe subț ea și rămânea așa câteva clipe, în echilibru. Repeta figura cu cealaltă aripă și cu cellalt picior, își netezea penele cu plisc ușorul de celu­loid și abia atunci sărea în ogradă. Pestriță și rotundă, Cocheta își păstra cu grație capul cucuiat și căpșuna crestei, călca delicat cu piciorușele galbene și nu se a­­mesteca niciodată în gloata lacomă și cârâitoare a găi­nilor. Domnul Tudorei o admira de pe cerdac: — Ia privește-o, Măriucă, parcă-i o contesă! — Ce contesă, — o corcitură! răspundea cucoana Măriuca, cu un necaz care semăna puțin­a gelozie. Con­tesă!... Mamă-sa era un soiu rău, cea mai haimana din­tre găinile noastre. Toată ziua umbla prin vecini și din ouăle ei ieșeau pui care semănau cu toți cocoșii de peste garduri, numai cu al nostru, nu... — S’a ouat Cocheta, duduiță! Baba întindea peste cerdac, în palma făcută cuib, un ou lunguieț, fin, cu coaja transparentă Domnul Tudorei luă oul între două degete și-l privi în zare: — Uite ce delicat e, Măriucă. Parcă-i de sidef. Măriuca lăsă broderia pe genunchi, făcu ochii mici și răspunse cu dispreț: — Ou e ăsta! Nu vezi ce coajă subțire are? — Dudue, zise baba, dac’am­ strânge ouăle Cochetei ș’am pune-o să clocească? Măriuca râse: — Să clocească Cocheta?... Dar Cocheta nici nu-i în stare să cadă cloșcă! — Dacă ouă, trebuie să cadă cloșcă. Măriuca tăcu, surprinsă de acest adevăr enunțat cu atâta siguranță de bărbatul ei. Iar baba, bucuroasă că a văzut oul nevătămat în palmă, se duse să-l însemne cu cărbunele, cu semne pe care numai ea știa să le deslege, și să-l așeze pe fân, în firidă. Cocheta a luat opt ouă, tot așa de lungărețe și de transparente. Pe urmă a început să cârâțe, cu glas în­groșat. Umbla pe subt garduri cu mișcări febrile și se cuibărea în cătină, arțăgoasă și zburlită. Dar în loc să fie pusă pe ouă. Cocheta a fost ținută sub­ robinetul cu apă rece și vârstă subt covată, fără apă și fără grăunțe. Când i s’a dat drumul, așa flămândă și ciufulită cum era, a pornit dea dreptul în cătină, cârâ­­ind. Cocheta nu vroia să „răsclocească”. După patru zile, Măriuca a cedat: — O punem, baba, că nu-i chip. Iar domnul Tudorei și-a ascuns din diplomație, sa­tisfacția. Cocheta clocea. Când o scotea baba pe prispa bucă­tăriei, la mâncare, ciugulea două-trei grăunțe, lua o gu­ră de apă și fugea înapoi la cuibar, alarmată, parcă se temea să nu-i dosească cineva vre­un ou. In fundul că­mării, în panerul cu fân proaspăt, Cocheta nici nu sufla. Din când în când întorcea ouăle, delicat. Apoi ră­mânea nemișcată, cu pleoapele lăsate, visând.­ Părea că simte, cu emoție și cu reculegere, cum se înfiripă subt ea viață nouă din taină și din necunoscut. Slăbise, nă­pârlise. Cucuiul rar îi cădea peste ochi. Domnul Tu­dorei o privia cu milă și înduioșare. " — Săraca­ zicea el. Când mă uit la ea, parc o vad pe Tincuța, fata Păunei... De trei ani bate fata asta dru­murile, trăind cu cine apucă... Când o prindea Păuna pe-acasă, o bătea până o lăsa leșinată, — dar a doua zi, cu părul smult și neagră de vânătăi, fugea cu altul. Ș a­­cuma, când mă duc în livadă, mă uit peste zaplaz în o­­grada Păunii. Tincuța stă la umbră și coase. Coase bo­­nețele și cămășuțe, și uneori rămâne pe gânduri și zâm­bește într’aiurea. Parcă-i Cocheta noastră... Nu-i așa, Măriuca? Intr’o dimineață, strada pașnică s’a umplut de lar­mă. Herș lăptarul și-a lăsat bidoanele în drum ș a por­nit pe ulicioară la vale. Veneau de acolo țipete de femei și murmur greu de mulțime adunată. Domnul Tudorei ieși pe cerdac, nedumerit. — Ce-o fi acolo, Măriuca? Măriuca veni și ea, cu ochii mari mirați și c’unn o­­braz mai roșu decât cellalt. Și’n păr avea fluturi albi de hârtie. . . Baba intra pe poarta, vorbind singura.­ — Ce-i, baba? — Ia, ticăloasa ceia de Ținea... Ce-i soiu rău, tot soiu rău rămâne, duduiță dragă. Tocmai când gândea biata mă-sa c’a strâns-o de pe drumuri! — Dar ce-a făcut? — Apoi, Să vezi mata... Az’noapte, Păuna era dusă la o facere tocma’n piața Episcopiei, la nevasta lui Ha­­ralamb cel cu dughiana de pește. Și la miezu’nopții o năs­cut Tincuța un băet... Și cum era singură ’n casă, ce s’o gândit? O strâns băetu’ de gât, l’o învălit într’un șal și s-o vârît sub pat. Vroia să-l zvârle pe râpă azi diminea­ță. In ziuă, faca Păuna. — Ce-i cu tine, fată? — Nimica, mamă... Se uită ea Păuna, înțelege, da’tace și s’apucă să facă focul. Acu, vine o cumnată de-a Păunei, una Măn­­dica de la Dancu, cu niște pui la târg. Intră și zice: —• Da’ce-i cu Tincuța de-i așa de galbenă? Nu cumva?... Și face cu ochiul. Pe urmă zice: — Cumnată, eu las la dum­neata coșul ista cu ouă și mă duc cu puii în piață... Și dă să bage coșul sub pat. Atunci o sărit arsă Tincuța: — Nu te uita sub pat. Măndica! Da’Măndica apucase să ri­dice macatul și văzuse biutu’ mort. Atunci o’nceput să­­­ țipe lustrele, ș’o sărit vecinii, — ș’acu o venit s’o ridice pe al­de Tincuța cu jandarm­... Baba tăcu. Din ulicioară se porni vuiet de căruță și plânset de femei. Și pe stradă trecu, la pas, o trăsură lar­gă cu doi cai. Un domn cu barbă căsca plictisit, aproape lungit pe pernele trăsurii. Pe scăunel, domnul Baston, subcomisarul, se trudea să explice ceva, gesticulând cu manile vârâte în mănuși albe de bumbac. Pricuroru’... șopti baba. In urmă venea, zdruncinându-se pe caldarâm cu zgomot greu de fierărie, o haraba pe drugi. In față, lân­gă Zaharia căruțașul, un jandarm gros și asudat ținea pe genunchi o cutie acoperită cu un jurnal. — Duduiță, vezi cutia ceia?... Acolo-i băutu’ Tincăi... Culcată pe un mindir între drugii căruții, învelită până peste cap cu o pânzătură, gemea Tincuța. La fie­care hop trupul chinuit tresărea subt pânză și un plâns subțire, ca un scâncet de cățeluș lepădat, se auzea fără întrerupere. In urma căruții, cu broboada trasă peste ochi, Păuna bocea ca după mort. — Ferească Dumnezeu pe toată lumea! zise baba intr’un târziu, după ce pe stradă nu mai rămăsese decât pulberea aurie a dimineții. Pe prispa bucătăriei, Cocheta se umfla în pene, che­­mându-și la grăunțe puii inexistenți. Măriuca ieși din bucătărie și-i aruncă din treacăt o vorbă răspicată: — Tincuța! Apoi zâmbi. Strecurase în sufletul domnului Tudo­rei veninul îndoelit. Domnul Tudorei fuma sprijinit de stâlpul cerdacu­­ui. Se uită la găină și-și aminti de Tincuța, de coadele ei castanii adunate cuminți peste frunte, de fața ei suptă și resemnată. Scutură din cap: — Nu se poate, Măriucă dragă. E cu totul altceva. Tincuța și-a strâns băiatul de gât de rușine. Era un copil nelegitim. Cum s’ar justificat ea în ochii lumii? Socie­tatea, burgheză și ipocrită, ar fi condamnat-o, și Tincuța știa asta. Pe când Cocheta noastră... Ce e mai legitim pentru o găină decât să scoată pui? Pentru Cocheta, puii sunt o fată, — pentru Tincuța, copilul era o umilință. Nu-i așa, Măriuca? — Au ciocnit, conașule! Piuie, duduie! Baba urca gâfâind scările cerdacului. Parii în bi­­ne cuibarul în care Cocheta stătea încremenită, ascul­tând cu încordare piuitul dulce de subt ea. Au instalat-o, cu cuibar cu tot, pe un scaun de tres­tie. Măriuca ieși din casă, cu șorț alb pe dinainte și cu un fir de pătrunjel lipit de mâna umedă. Domnul Tudo­rei vârî mâna sub aripa cleștei și scoase în palmă o gră­­măjioară de borangic auriu, abia uscat. Puiul încerca să se ridice pe piciorușele subțiri ca două chibrituri, cădea pe­ o coastă și moțăia din capul cucuiat cu ochii ca două semincioare negre. — Are cucuiul mai mare decât capul! zise Măriuca. Și-și șterse mâna pe șorț ca să primească în palmă puful călduț și moale. — Parcă nici nu-ți vine a crede că a încăput în coaja asta, cu cucui cu tot ! Și domnul Tudorei aruncă peste cerdac o găoace galbenă. Cocheta cloncănea agresiv, zburlită. Domnul Tudo­rei îi vârî sub aripă botul auriu și, repede, își trase mâna : „ Era să mă ciupească... Cocheta se ridicase în picioare. Se uita nedumerită la puișor, când ca un ochiu, când cu celalt. Parcă nu-i re­cunoștea. Măriuca își acoperi ochii cu mâna î­n Tincuța ! Iar domnul Tudorei simți cum i s’a oprit o clipă ini­ma în loc. Dar Cocheta, cârâind dulce, se lăsă încet deasipra naiului, ocrotindu-l, maternă, cu trupul ei sărac și fier­binte. OTILTA CAZIMTA *) Din volumul Grădina ca Amintiri care apare zilele aces­tea în Editura „Cartea Românească“, Al. A. Philimnldt» De vorbă cu d. Alexandru A. Philippide II știusem pe d. Alexandru A. Philippide plecat de ani de zile în străinătate și întors la Iași de câteva luni, unde, în ultimul timp, își reîncepuse activitatea literară in redacția revistei „Viața Românească“, colaborînd și la ziarul nostru. Iată-l acum sosit pe neașteptate în Bu­curești, cu intenția de a se fixa, o bucată de vreme prin­tre noi. Intâlnindu-1 la redacție, am prins prilejul de a sta puțin de vorbă cu poetul „Aurului sterp“ și vechiul nostru prieten și colaborator de la „însemnări literare și de la „Viața Românească“... — Mi-ai pomenit de „însemnări literare“, îmi spune d. Philippide. S’au împlinit anul acesta, în Mai, zece ani de la înființarea acestei reviste, care a precedat re­apariția „Vieții Românești“ de după războiu. Aș fi vrut să aranjez­i „Viața Românească“ câteva pagini come­morative, culegând câte-o amintire de la fiecare fost co­­labor dlor :5„L .însemnărilor“. Dar plecarea mea din I­ași i- a îm­pedicat. — După cât știu, ai debutat la „însemnări“. — Da. Mi-am făcut intrarea în literatura română în acelaș timp cu Ionel Teodoreanu, autor, pe atunci, al „Jucăriilor pentru Lily“, hazna de imagini pentru or­namentarea viitoarelor lui romane. De atunci până a­­cum Teodoreanu a evoluat prodigios. „însemnările“ au meritul de a-i fi adăpostit debutul... — „însemnările“ te-au revelat și pe dumneata. A­­proape jumătate din poemele „Aurului sterp“ au fost publicate întâi la „însemnări literare“. E un alt mare merit al „însemnărilor“, care, în paginile comemora­tve de care vorbeai, ar fi trebuit numai­decât men­ționat. — Aș fi evitat să vorbesc de mine în aceste pagini. Mărturisesc că îmi place să vorbesc—și să vorbesc bine— despre alții. Am încă puterea de a admira și de a lăuda ceea ce admir. Este, poate, singurul lucru de care sunt mândru în viață. Intr’un articol despre Goethe și Va­lery, publicat acum câțiva ani în „Viața Românească“ am pomenit despre predilecția pe care o am printre sentimente, pentru admirație. Spuneam (îmi ferți auto­­citația): „Admirația este sentimentul cel mai lacom de totalitate, sentimentul cel mai pur și mai desinteresat. E un sentiment care, poate, mai mult decât altele ne distinge de animal și de brute“. — Mă grăbesc însă să adaug că știu tot riscul pe care-l suporți afișând aseme­nea sentimente. — Admirație în doze mici ? — In doze prudente. Beaumarchais se grăbia să rîdă ca să nu fie obligat să plângă. L’aș pastișa spunând că un scriitor, astăzi și în România mai ales, trebue să se grăbească să se laude pe el însuși pentru a scăpa de obligația de a lăuda pe alții. Fiecare pentru el. Secolul utilitar al reclamei. Și e foarte just să fie așa. Mai ai timp să lauzi pe alții când de abia răzbești să te lauzi pe tine? Literatura e, doar, o meserie... — E drept. A lăuda pe alții intră mai de grabă în rolul criticei... — Pe lângă public, acest rol, mi se pare aproape nul, cel puțin la noi. Lansarea unei cărți o face editorul, și scriitorul, dacă sunt amândoi pricepuți. Critica își are rostul ei, dar am mai spus-o și eu cum au spus-o și alții — critica trăește ca un gen literar, nu ca un oficiu de lansare și reclamă a ultimelor cărți apărute. Criticul — adevăratul critic, cel care știe să admire (specie rară) — nu este un avocat al operei de artă, un apără­tor al ei, ci un artist el însuș. — Apărător, dar și acuzator câteodată, nu? — Asta nu schimbă definiția. A acuza o operă de artă proastă înseamnă a face satiră socială, gen literar, înjurătura ca și lauda, pentru a prinde, trebue să fie bine scrisă, plăcută, pasionantă ca un episod de roman, senzațională... Dar nu despre critica asta vorbesc. Nu acest fel de critică face gloria lui Sainte Beuve, bună­oară. Forma de critică cea mai artistică până acum mi se pare esseul... — O definiție? — O citație. Și din memorie. Câteva fraze ale lui Alfred Kerr, unul din cei mai mari critici germani de astăzi. Poetul, spune Kerr, este un constructor. Critica este un constructor de constructori. El analizează auto­rul sau opera scoțând la iveală esența. După aceea re­produce opera și o creiază din nou așa cum o vede, dându-i o nouă viață, un nou aspect pe lângă cel origi­nal, aspect propriu criticului. — Cam asta ar fi atmos­fera elseului... E un gen literar care mi-i drag... Cu d. Philippide discuția ia imediat o tonalitate ge­nerală, obiectivă. I­. Philippide nu se lasă­ furat de ea și rămâne prudent pe terenul neutru al ideilor și al considerațiilor generale... Prind ocazia să-l abat puțin către curiozitatea mea indiscretă de interviewer și îl în­trerup : — Nu este singurul gen literar pentru care ai pre­dilecție. D-nul Philippide surîde și mă privește. — Ai dreptate. Adaug, cu seninătate: — Atunci ai să te hotărăști în sfârșit să-mi spui ceva și despre d-ta, așa cum a fost vorba. Figura d-lui Philippide ia un aer de mirată can­doare : —Serios? Apoi, după un râs sincer, vesel și „bon enfant”" care contrastează plăcut cu seriozitatea indiferentă de lână acum: — Vrei să mă atragi spre confidențe? Mă execut, deși, confidențe, îmi place mai mult să primesc decât să fac. Ai să mă întrebi desigur (așa e obiceiul) de când, cum, unde am început să scriu, care e formația mea literară, etc. Le iau pe rând. Am început să scriu de când nici nu mai țin minte. Mă văd la cincisprezece ani compunând (și terminând!) o dramă în cinci acte, în versuri. Tot ce pot spune e că versurile erau corecte: alexandrini perfecți și, probabil, sonori. Chestie de u­­reche. Cam tot pe atunci am scris și două trei romane. Asta n’a durat mult. La șaptesprezece ani, deja, intrat la școala lui Flaubert, mi-am restrâns debitul și am în­ceput să învăț să văd, să observ și să simt înainte de a scrie. Această simplă regulă estetică am urmat-o cu sfințenie de atunci încoace... — Am început prin a ceti aproape în întregime pe Balzac, cu pasiune. Am făcut, în ultimii ani de liceu, mi-aduc aminte, o veritabilă cură de Balzac. Balzac m’a ajutat să intru în viață. Pentru un adolescent cred că Balzac e un tonic util. Il n’a pas froid aux yeux. Prive­ște viața așa cum e. Și pe urmă Balzac e și un mare profesor de energie. Revii mereu la el. Am făcut expe­riența asta. Flaubert, cu teoriile lui (cum ciocotești, voi­ explica mai târziu acest epitet) de artă pentru artă m’a îndepărtat de Balzac. A trebuit, pentru ca să revin la Balzac (și numindu-l nu-l numesc numai pe el, scriitorul, ci o întreagă lume) a trebuit să descopăr pe Ruși. Ei m­’au ajutat să dau din nou locul cuvenit lui Balzac și în acelaș timp să prețuesc la justa lui valoare pe Flaubert. Flaubert e un profesor admirabil de stil. Te învață să exprimi clar ce vrei să spui. Și asta, mai ales astăzi, e foarte prețios. — Claritatea în sensul clasic? — Da și nu. Nu înțeleg prin claritate transparență, limpezime de apă, limpezime searbădă. Niciodată un lucru nu va fi frumos numai pentru că e limpede, clar. Aș înțelege prin claritate mai degrabă faptul de a fi de acord, ca scriitor, cu tine însuți și de a spune exact ceea ce vrei. Urmând această disciplină cu rigurozitate și realizând acest lucru, ești, ca scriitor, clar. Cu alte cuvinte susțin că nu este operă obscură, există numai opere prost scrise, de scriitori inculți. Poezia lui Emine­­scu cea mai enigmatică e de o mie de ori mai clară de­cât aceea a — cui vei voi. Hugo, de exemplu, nu e ob­scur decât când e lipsit de inspirație. Enigmatic și fru­mos e una și limpede și plicticos altceva. Prefer o ob­scuritate bine scrisă (Mallarmé e în acest caz) unui e­­tataj de limpezimi mediocre. — Am trecut și am poposit pe rând pe la toți poeții. Am păstrat câtorva o statornică admirație și dragoste. Pe unii i-am părăsit ca să mă întorc din nou la ei, po­căit. Câteva nume? Racine­­ te miri? știu pe de rost pa­­sagii întregi din Berenice); Goethe (cel din primul și al doilea Faust); Hugo, a­­da, Hugo care îmi apare, că poet, din ce în ce mai prodigios; Baudelaire, veche dra­goste a adolescenței; Rilke; Claudel pentru care denu­mirea de poet e prea strâmtă; Francis Jammes, câte o­ (Gontinuaie in pag. H~a),

Next