Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1929 (Anul 10, nr. 456-460)

1929-09-01 / nr. 456

ANUL SX.-SEPJA SS-a.­No. 458 fgmdmob:. / al. v. beld­man 1000-1007 FOMUMiOKi­ j © © MST. MILLE 1ffl © 7-192 © 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Oului fiiică 1 Sept. IB2S Adevărul Li­tereii* Sg Artistic FONDAT IN 1893 Virtuți de diletant și fatalități de artist­ entru demonstrarea conflic­telor între scrupul critic și realizări, Flaubert rămâne preparatul clasic. In el, de la intuiție la expresie spi­ritul înainta cu opinieli su­focante și isbucniri paro­xistice. Mișcarea de la iri­­tația interioară până la descărcarea expresivă era normal conștientă; lucidi­tatea devenea tortură; spi­ritul se sfâșia între apre­hensiunea așteptărilor și pasivitatea nehotărîrilor. Diletanții definitivi, după scurte osteneli, se poto­lesc în voluptatea mediocră a pasivității: omul ia o carte favorită și — la figurat totdeauna, adeseori la propriu — adoarme cu ea. Insă artistul trebuie să voiască până la capăt și din ființa lui nu poate lipsi optimismul elemen­tar al faptei, ori că ajunge să se joace cu condeiul ca Goethe, ori că rămâne să se căsnească în gimnastice su­perfine ca Mallarmé. De s’ar tângui cochet, pân’la moarte, pe tema etern utilizabilă a sărăciei limbajului, artistul nu respiră, până ce nu alege cuvântul și-l scrie. Oricât ar blestema el păcătoșia radicală a materialului expresiv, artistul crede în realizarea frumuseței, această credință e implicată în natura lui. Pentru diletantul in­teligent, conștiința greutăților se preface în tiranie para­lizantă ; și când în el virtutea rezignării depline e prea slabă, realizările la care se lasă ispitit îi sunt pe veci motiv de otrăvicioasa regrete. Când sunt în joc forțe neobișnuite, artistul își face uneori un fel de indiferență superumană. Așa ajunge Goethe la ideia că realizarea este, oricum, respectabilă, și recomandă adorația pozitivului ca atare. înțelepciu­nea aceasta înseamnă, în definitiv, anularea oricăror scrupule. „Cel ce făptuește, nu cunoaște mustrare de cuget“ — der Handelnde ist gewissenslos —: el a spus aceasta, artistul­ tip Goethe. Artistul e făptuitor cu orice preț. Inegalitatea creațiilor sale, luate în amănunt, e i­­mensă; și nepăsarea lui în debordantă fecunditate are, pare că, prestigiul puterilor oarbe. E superbă indiferența celui ce aruncă lumii, egal, verva lui Mephisto și didac­­tismul fad al Divanului occidental — oriental. Scrupulul este salvarea — sau și pierzania — dile­tantului, dar scrupulul este și suveranul artistului care nu vrea să fie decât artist. Diletantul e salvat, când se duce să doarmă cu un clasic preferat în mână, retras în modestă odihnă, fiindcă s’a judecat cu toată asprimea pe care i-o impune priceperea lui meticulos cultivată. Amiel va ajunge exemplu școlar de diletant în pierzanie, n’a avut prudența să nu vorbească prea mult de simțul prea ascuțit al perfecției, de descurajarea în care-1 aruncă pigulirea supradelicată a operelor cu cea mai masivă autoritate; n’a avut nici puterea să rămâne cetitor pe viață. Un scrupul suprem al diletantului e groaza de a se repeta, și-i place cu amărăciune să însemne repetă­rile în cărțile maiștrilor. Din piramidele de caiete ale lui Amiel a scos amicul său Scherer două volume de proporții uzuale, — și ce jalnic se desfășură în ele comedia afurisitelor repetări! Dar Amiel a publicat și un volum de traduceri din poeți germani, și o monografie despre Rousseau — o macula­tură tristă de tot, în nemotivarea ei deplină. Groaza de repetare vrea să zică groaza de banal. Să te deosebești, cât de tare, de tine însuți ca și de ceilalți — e un imperativ de o asprime amintită; și altul nu este pentru artistul modern. Alte vremi au practicat arta sub dogma corectitudinii. Nouă, aceste vremi nu ne sunt de­cât o idilă demodată: trăim în fanatismul originalității. Groaza de banal și ura repetării ne frământă în fierbințeală cronică. In delirul afirmării individuale, și tremurând după himera unicității se trudește creația ar­tistului în vremea noastră. Tortura lui bizară stă în con­curența aceasta dintre un maximum de răscolire a fiin­ței sale intime, și un maximum de operare conștientă. Să-și păstreze optimismul robust al fecundității, ră­mânând năzuros ca diletantul care, în luciditatea neîn­durată, stă aplecat pe marginea paralizării depline, a­­cesta-i, acum, paradoxul acrobatic și glorios al artis­tului. * * * Pentru artistul literar, forma cea d­ intâi a banalului care vine să-i stârnească revolta și scârba, este însuși ma­terialul expresiv unde are să lucreze: vorba. Linia mu­zicală și acordul, culorile și formele plastice, te întâm­pină și ele înțepenite în calapoade desgustător conven­ționale, dar față cu aceste artistul își simte pe loc pute­rea de a le sparge aproape după voie. Limba e însă con­venția teribilă a majorității maxime. Cătușele cele mai grele ale tiraniei banalului sunt cuvintele, și rochia limba­jului este cea mai insidioasă. Fiecare cuvânt ascunde dușmani nenumărați și neprevăzuți ai gândirii și viziu­nii personale. Dacă lucrătorul literar nu sparge cu totul arhitectura convențională a vorbirii, cum a făcut Mal­larmé, el nu poate obține decât abateri și noutăți infinit modeste, pe granițele tiparelor greoaie ale vorbirii co­mune. E caracteristic că, în arta literară s’au strămutat dificultățile, instituindu-se ca merit superior nu origi­nalitatea, ci corectitudinea: o elită statornicea o vorbire de o strictețe necunoscută graiului majorității, și se pro­punea artistului gloria supremă de a s­e conforma punc­tual acelei vorbiri restrânse. In literaturile cu fanatism gramatical, ca în cea franceză, se și fixează nelipsit acea maximă, umflată de copilăros orgoliu scolastic: în limba noastră se poate spune, fără rest, orice s’ar naște în vre­un spirit sau suflet, oricare ar fi. Dar oricând și pretutindeni, comfortabila metodă de a repeta și a se repeta fără pudoare și-o adăpostesc lite­rații abili și cu orice preț fecunzi, sub firma, ea însăși minunat comfortabilă și indestructibilă a clasicismului. Această uzanță , glorificată apoi ca artă națională, artă sănătoasă. Estetica acelor producători de vorbă curgă­toare industriași și comozi, constă în acreditarea autori­tară a stilului transparent și hîgienic ca Buna-Dimineața. Artiștii reprezentativi ai epocei noastre nu se pot consola nici stimula cu această profitabilă idilă de artă. Toate intențiile și realizările lor o neagă. Artistul simte acum exagerat con­turele tradiției în sânul căreia lucrează. El trebuie să ucidă banalul multi­plu pe care-î revarsă mediul literar în total, genul și li­terații favoriți ai majorității cetitoare, și să vegheze ca scrisul lui să nu se prefacă pentru el însuși în rutină confecțională. Atitudinea primă în experiența artistului este insociabilă. Sub controlul acestei atitudini se cre­ează expresia nouă, a cărei viață se va uza în banalitatea implicită a întrebuințării sociale. Forțele banalului sunt diverse, și unele malițioase. Baudelaire întreba în gura mare, peste masa cafene­lei: „ai mâncat dumneata vreodată creier de copil de țâță?” — și urma apoi să povestească tare: „După ce am omorît pe tatăl meu...” Spaima de banal îl arunca tocmai în brațele acelui soiu de originalitate care-i accesibilă banalilor. Fixând prea mult, deși cu un înverșunat dis­preț, prostimea, poetul și-a deformat vederea. Astăzi, pe unii — și nu fără solid motiv — pretențiile de gândire filosofică în versurile lui ne surprind: banalitatea acestei gândiri e paradoxală. Disprețul de burgheji îl orbise. E­­fectele sărăciilor bizare cu care obișnuia să sperie cafe­neaua, îi slăbiseră controlul pe planurile superioare ale spiritului. Tot comparându-se cu banalii de cea mai joasă treaptă, poetul se lăsă înșelat a se închipui cuge­tător. Exemplul e grav de ajuns. PAUL ZARIFOPOL — Pune pantofiorul în picior !... Așa !... Acuma hai să-l punem și pe ăsta !... Gârbovită, cu părul nins de vreme, cu ochii mici și galeși, bunica, cu mâna tremurândă, încalță încet și tac­ticos nepoata. Fetița întinde un picior, apoi altul ! — Așa !... Gata !... Acum hai să punem rochița cea roșie pe care ți-a adus-o Moș­ Crăciun. încet, bunica se îndreaptă spre șifoniera veche de nuc cu ușa cu oglindă, scoate o legătură de chei, caută una, apoi vâră cheia în broască, o răsucește și ușa se deschide cu un scârțâit prelung. Un miros de levănțică pătrunde în odaie. Bunica se apleacă și ia din raftul de jos o rochiță roșie păturită frumos și o pune alături pe pat. Scoate a­­poi o rochie neagră, o desprinde încet de pe umăr, o scu­tură, apoi o ridică ’n sus cu grije și se duce la geam să vadă la lumină dacă nu cumva „o fi pișcat-o afurisitele de molii“. După ce a întors-o de mai multe ori și pe față și pe dos, o pune alături pe un scaun. Fetița a prins pi­soiul cel negru, de coadă și se fugărește cu el pe sub masă ! — Lasă acuma pisoiul și adu rochița la bunica să te îmbrace, că se face târziu și nu mai auzim Sf. Evanghe­lie — o îndeamnă blând bunica. Fetița a mai fugit odată în jurul mesei, apoi s’a oprit în fața rochiței roșii. A luat-o ușor cu amândouă mânile și cu ochii țintă la ea, a adus-o bunicii ! — Bagă capu’ pe-aici... și acuma vâră mânile !... în­cet !.... Așa !... Ia te uită ce „gigea“ e fetița ! Și bunica se apleacă încetișor, prinde capul bălai cu mânile uscățive și o sărută în creștet. Fetița o privește cu ochii mari, curioși, apoi, deodată, dă fuga la oglindă. Bunica zâmbește șiret, cu ochii mici și galeși. Prin geamul larg deschis pătrund miresme de pri­măvară. Caisul din fața casei pare nins cu flori mici și albe. Frunzele freamătă ușor în adierea vântului. Din de­părtare străbate glas de clopot. Bunica își face semnul crucii, apoi ia repede fetița de mână și o duce „dincolo“. — Să stai cuminte aici până mă îmbrac și eu ! Vezi să nu-ți botești rochița sau să te murdărești! Fetița a dat din cap, apoi a fugit la canapea, unde, uitată într’un colț, păpușa, cu capul zbârlit, stătea a­­runcată ! Bunica s’a dus să se îmbrace. Și-a pus rochia neagră, a netezit-o încetișor pe la poale cu mâna-i uscățivă, apoi, dintr’o cutie veche de ghete a scos o pereche de pantofi cu șireturi, tot n­egr.­­ Dintr’o pungă mare de hârtie, în­gălbenită de vreme, a scos cu grijă o pălărie veche și mi­titică. S’a dus în fața oglinzii dintre ferestre și­ a pus-o încet, cu luare aminte și a legat panglicile de catifea sub bărbie. S’a mai uitat o dată în oglindă, a mai aruncat o privire cercetătoare prin odaie, apoi s’a dus dincolo. Fetița a lăsat păpușa la o parte, s’a dat jos de pe canapea, a asvârlit păpușa iar în colțul de unde o luase, și a dat fuga la bunica. S’a uitat la ea cu ochii mari și plini de curiozitate,­ apoi i-a șoptit, sfioasă parcă. — Bunicuța, matale de te n’ai rochiță roșie ?! SinewiciULUI LITERAR!" Bunica a prins să zâmbească îngăduitoare, apoi, ne­­tezind-o blând pe cap i-a spus : — Numai copiii poartă rochiță roșie, bunicele — nu! Fetița n’a mai spus nimic ! Bunica, și-a luat din cuer umbrela veche cu cap de gâscă ’n vârf, a ieșit în curte, a închis cu băgare de seamă ușa de la „ahtrețel“, a scos cheia din broască și a vârît-o în săcușorul negru de mă­tase lucrat cu mărgelușe. S’a mai uitat odată prin curte apoi, cu mâna stângă ținând umbrela iar cu cealaltă ne­poata, a pornit cu pași mărunți și repezi spre Biserică!... VALENTINA MANOLESCU Cl. VII, Institutul „Societății Ortodoxe“, Galați PAȘII Toc!Toc! Așa pornesc Din loc în loc: Toc! Toc! Toc! Toc! Aud mereu cadența lor , Pași care râd, pași care dor Chemați de Nimeni ca să-i poar­­­te căi senine, prin noroi, — Suflete vii, suflete moarte, Așa, mereu, doi câte doi, Din goluri desprinși, Spre goluri împinși, De ’nșiruiri de clipe oarbe... in veci, Toc! Toc! tot înainte, La capăt — uitarea lacom îi soarbe in umede guri de morminte... SORANA ȚOPA ---------------­ Sorana Țopa NOTA. — Bucata aceasta a obținut, la concursul școlar ai „Adevărului literar“, premiul al IlI-lea de 2.000 lei. De vorbă mú. I. A. Bassarab —-----------------— ...............—» T"....."' Producția literară și starea culturală — Cum priviți literatura noastră actuală? — In comunicarea pe care am făcut-o anul trecut la Academia Română „Două epoci din literatura română" mi-am spus părerile asupra literaturii actuale. Marele război, care a adus atâtea răsturnări în di­ferite ramuri de activitate omenească, nu și-a manifes­tat încă efectele lui puternice în opera scriitorilor ro­mâni contemporani. Și am impresia ca și ’n literatura celorlalte popoare se petrece acelaș fenomen. Străbatem un gol. Pe de o parte genul literar vechiu se depărtează de felul de a înțelege și simți al generației actuale amețite de mașinismul care a început să electri­­fice prin încercări îndrăznețe până și concepțiile scrii­torilor. Pe de altă parte modernismul adoptat cu stân­găcie în proza și mai ales în poezia românească aduce adesea zâmbetul pe buze. Cu cel dintâi a început să nu se urască; cel de al doilea e privit ca o enigmă. Se așteaptă aici — ca pretutindeni — o reacțiune, punerea la punct, sau mai precis opera care să se pună la unison cu vremea și să creeze directive nouă, școli li­terare neprevăzute încă. In nici un caz însă, literatura nu va putea fi înghi­țită de practicismul zilelor grele, actuale. Se înșală pe­simiștii care cred că cinematograful va putea înlocui cândva meșteșugul scrisului. Sufletul omului și mai ales al omului tânăr nu poate găsi niciodată o hrană reală în artificiul filmului lipsit de puterea verbului, de colori­tul frazei, de atâtea scânteieri ale talentului autorului Scriitorii tradiționaliști — Mai avem oare scriitori tradiționaliști care să con­tinue drumul clasicilor noștri, fără a se abate de la evo­luțiile culturale propriu zise? — Din fericire avem și scriitori tradiționaliști care continuă calea clasicilor noștri, dar în alt sens, în do­rința de a deveni și ei „clasici” — în viitor. Spun tradiți­­ționaliști „din fericire“, fiindcă mă gândesc cu groază, ce s’ar alege de literatură în ziua când principiile dis­tructive ale iconoclaștilor, care prescriu tradiționalismul, ar triumfa. Nu citez și n’am să citez nici un nume. In comuni­carea mea dela Academie am pierdut din vedere, fără voie, să așez la locul cuvenit câțiva scriitori meritoși și am remușcări. Las însă criticilor răspunderea grea de a trage consecințe plăcute și neplăcute din felul citațiilor, al ierarhizărilor și al aprecierilor sincere sau intere­sate. — -­­ Romanul românesc — Ce credeți despre romanul românesc? —­ întrebarea d­ tră îmi­ îndreaptă fără voie privi­rile spre literatura franceză, de la care se inspiră — orice s’ar zice — autorii noștri de romane. Și dacă în țara fraților Tharaud romanul trece azi printr’o criză, la noi nu poate fi vorba nici cel puțin de atât. Vorbind de romane critica autorizată franceză se plânge de asfixie, vrea aer liber și învinuește romanul că s’a rătăcit pierzând calea Spiritului și a inimii, cere romanului subiecte cu scene din care omul real să nu lipsească. Critica franceză așteaptă o renaștere a romanului, pe când noi deabia îl începem. Greșeala principală a stupidului secol al nouăspre­zecelea în literatură — spune Jacques Bainville în lu­­crearea sa „Le salon d’Aliénor“ — e că a făcut din ro­man o operă de artă. Henri Massis socotește romanul de până acum gen foarte ușor care n'a fost supus nici unei reguli și de a­­ceia a și fost încercat de toți nechemații. Ba încă se pare că e unicul gen la care recurg cei fără talent, când cred că au ceva de spus în literatură. Toate aceste­ conside­­rațiuni pentru o literatură matură cum e literatura fran­ceză. La noi—trebuie să păstrăm proporțiile—dacă nu uităm de când suntem și ce am fost în literatură până acum, începuturile din ultimul timp sunt destul de bune și dovedesc — cum s’a dovedit și în alte ramuri — firea artistică și puterea de adaptare a Românului. Nuvela românească — Dar nuvela românească? — Nuvela e genul cel mai încercat și care a dat re­zultate mai satisfăcătoare; ea se potrivește și cu socie­tatea noastră nouă, încă săracă în peripeții și cu pute­rea de concepție a majorității cititorilor noștri, nepregă­tiți până în prezent să caute în adâncul proceselor psi­­h­ologice cauza atâtor conflicte interesante și să scoată din ele învățămintele trebuincioase. E îmbucurător, prin urmare, că nuvela a luat­ de la un timp o mare întindere și scoate la iveală talente reale care netezesc calea scriitorilor de mai târziu către ro­manul sănătos, durabil și deci clasic. Generația nouă — Mediul nostru cultural și artistic are vre­ o înrâu­rire asupra nouei generații? — Găsesc un răspuns potrivit la această întrebare în ceia ce s’a scris și s’a desbătut asupra examenelor de ba­calaureat. Ar fi mult, foarte mult de vorbit în această privință. Adaog și eu părerea mea, fiindcă am luat parte la toate aceste examene din ultimii ani și mi-am putut da seama de înrâurirea mediului nostru cultural și ar­tistic asupra nouei generații. In genere tineretul nostru — afară bine­î nțeles de unele excepții fericite — nu citește sau nu știe ce tre­buie să citească. Educația culturală și artistică — pe lângă ce-i dă liceul — și-o face din ziare, din ziarele de reclamă, din revistele ilustrate, din cronica literară și artistică, și­ ceia ce e mai rău — din stilul violent și trivial al articolelor așa zise politice, care toarnă în sufletul ti­(continuare în pag. Una)

Next