Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1929 (Anul 10, nr. 461-464)

1929-10-06 / nr. 461

Í ANUL IX.-SERIA li-a.-Ho. 481 Adeverul Í A!" V° ®Eä.DiMÄN 1 (SE® - 1307 FÖMöaiöH!! j CO^ST. MÜLLE 1S97-1020 7 LEI EXEMPLARUL IM ȚARA 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Diplomatul Portretul diplomatului este un­ subiect de două ori actual. Mai întâi, pentru că psihologia profesională e foarte la modă. Și al doilea pentru că se vorbește astăzi de o criză a diplomației, de necesitatea de a se întineri metodele de recrutare ale ambasadorilor. Ce este diplomatul? Orice tip profesional se poate concepe în două fe­luri. Există o concepție populară și una științifică. După cea dintâi, se numește diplomat cetățeanul care exer­cită această carieră. După concepția științifică — sau cum se mai spune, psihoteh­nică — se numește diplo­mat individul care prezintă anumite aptitudini intelec­tuale și morale care se potrivesc cu actele și conduitele meseriei diplomatice. In concepția populară, diplomatul este un om deco­rativ și decorat, punctual la recepții, savant în arta de a face și întoarce vizite, iscusit în deprinderea de a trăi în mod nobil (adică fără a munci), versat în bridge, sporturi, flirt și limbi străine, bine crescut, bine îm­brăcat... După cum vedem, concepția populară se mulțume­ște a privi categoria socială a diplomaților așa cum e, iar scrierile,despre diplomație (care nu-s puține), fac din nefericire la fel. Când rareori încearcă să comită puțină teh­nologie, definesc diplomația arta de a păcăli un guvern străin; iar când se încumetă la psihologie se mărginesc a spune că diplomatul trebue să fie un om șiret. Constatări naive, simpliste și cam imorale. Dar, ceea ce-i mai grav, absolut inexacte. Este fals că diplo­matul trebue să știe a înșela. Și tot fals că trebue să fie șiret. Șiretenia, armă primejdioasă astăzi când toate se află și se divulgă, se întoarce de cele mai multe ori îm­potriva celui care a întrebuințat-o. Dar cel mai savuros este când teoreticienii diplo­mației ne descriu pe diplomat ca pe un om plin de atâ­tea însușiri încât nici Dumnezeu din cer nu i-ar putea fi superior. Un venețian, Octavian Maggi, îi cerea ambasa­dorului să fie: bun creștin, versat Platon și Aristot, abil matematician, iscusit strateg, excelent astronom, îi mai cerea să nu neglijeze nici pe poeți, și — reproduc pro­priile lui cuvinte — „să nu se găsească niciodată, nică­ieri, fără Homer lângă dânsul”. Un alt teoretician, nu mai puțin subtil, din veacul al 18-lea, olandezul Frederic Marselaer, recomanda di­plomatului să fie băiat frumos dacă este acreditat pe lângă împărăteasa Caterina a II-a și bețiv rezistent dacă postul său e în Germania, Elveția sau Olanda. Dar să lăsăm toate aceste puerilități, și să privim în față faptele. Diplomația constă din două operații: informarea țării­ natale asupra situației din țara străină, și prezenta­rea, în chip favorabil dar exact, a situației țării natale celor din țara străină. Exact pentru că mijloacele mo­derne de comunicație nu mai tolerează nici minciuna nici tăinuirea evenimentelor petrecute. Pentru amândouă aceste operațiuni este nevoe nu de erudiție enciclopedică, nu de oameni atotștiutori, ci de oameni care să posede acel talent special car­e se chiamă spirit sociologic. Se numește astfel, darul de a privi fără prejudecăți faptele sociale. De a le observa nu pentru a lua­ atitudine pentru sau contra, ci pentru a le explica și chiar justifica. Privit larg înțelegător, orice eveniment istoric își are părțile lui favorabile. Aceste aspecte avantajoase, diplomatul trebue să le sublinieze și să le explice oamenilor din țara unde a fost trimis. Și în asemenea explicațiuni, argumentul cel mai convin­gător este acel al comparațiilor cu evenimentele din ța­ra interlocutorului, pe care diplomatul trebue, din cau­za aceasta, să o cunoască aproape tot atât de bine ca și pe a lui. Diplomatul trebue să aibă spirit sociologic. Socio­logia este știința care ne învață să privim faptele sociale cu aceeaș sinceritate netulburată cu care botanistul privește plantele, astronomul stelele și matematicianul cifrele. De această speță de sinceritate are nevoie diplo­matul. Căci, cum spuneam, minciuna se descoperă, tăi­nuirea se află, și atunci impresia produsă devine îndoit de dezavantajoasă. Dar mai este încă un aspect al chestiunii. Diploma­ția e o carieră de relații de la om la om. Valoarea per­sonală și prestigiul propriu joacă un mare rol. Diploma­tul trebue să capteze încredere, admirație pentru el în­suși. Numai astfel cuvintele sale vor impresiona. Decât, această artă nu-i pare ceva vag și indefini­­sabil? Desigur. Dar există semne precise pentru a recu­noaște pe oamenii care o au. Ori­ce om, când la începutul tinereții sale, se insta­lează într­’o carieră, se află exact în situația unui necu­noscut în țară străină. Prin tot soiul de mijloace va în­cerca să cucerească atenția celorlalți, să atragă privirile lumii, să-și clădească o faimă, să-și câștige o presă fa­vorabilă. Or, o asemenea vânătoare după stimă personală seamănă exact cu aceea pe care diplomatul trebue să o întreprindă în noul stat unde a fost trimis. Ca și tânăra ce debutează în viață, ambasadorul începe prin a fi un necunoscut în țară străină. Ca și omul care a reușit să „ajungă”, diplomatul trebue să aibă însușirile acelea multiple și variate care, dintr’un om oarecare, fac un om „cunoscut”. Care sunt aceste însușiri? E greu, e aproape impo­sibil de precizat. Dar nu importă. Societatea ne oferă gratuit și gata făcut materialul experimental care ne trebue; ne prezintă, cu semne precise, oamenii care au atins încrederea opiniei publice în valoarea lor perso­nală. Națiunea n’are decât să aleagă dintr’înșii, însărci­nându-i să repete, de astă dată în străinătate și­ în folo­sul țării, acelaș atac pentru popularitate pe care l-au is­­bândit odinioară la ei și pentru ei. Firește, nu toate carierele sunt egal de potrivite pentru o asemenea operație. Un om ilustru pentru poe­zii, tablouri sau r­ecorduri sportive nu ne interesează în chestiunea noastră. In schimb sunt alte cariere, ca aceea de jurist, de avocat sau magistrat, de economist, om po­litic, financiar, bancher, reformator social, comerciant, istoric, filozof, publicist, etc. etc., care se exercită asu­pra unui material de cunoștinți direct utile carierei di­plomatice. Căci toate specialitățile enumerate mai sus sunt mai mult sau mai puțin sociologice. Dintre acestea trebuesc selectați banii diplomați. Faptul că persoana în chestiune a reușit să se facă cunoscută în aceste mese­rii, dovedește pe de oparte capacitate teh­nică și pe de alta iscusința în arta arivismului bine înțeles, — într’un cuvânt: cele două trăsături esențiale cerute unui diplo­mat. După cum vedem, diplomația are două imperative categorice. Sinceritate în raporturile dintre ambasador și guvernul străin, sinceritate corectată prin darul de a explica și justifica în mod larg înțelegător evenimen­tele, favorabile sau nefavorabile. Iar al doilea impera­tiv, succes personal anterior în țara natală cu prilejul exercitării uneia din numeroasele profesiuni mai mult sau mai puțin legate de științele sociale. Rezultatul practic este că opinia publică e care are căderea de a alege diplomații țării. Ea, acordând cele­britatea unora dintre cetățenii săi, selectează astfel o elită de candidați. Iar guvernul, cu tot cortegiul său de responsabilități față de parlament și electori, alege la rându-i din această aristocrație naturală a destoiniciei. După cum vedem, nu este vorba în toate acestea, nici­un moment de domnii bine îmbrăcați care, la Mini­sterele Afacerilor Străine, avansează în grad prin jocul automat al îmbătrânirii progresive. Desigur, au și ei un rol în Stat. Dintre înșii se compune ceea ce se chiamă personalul legațiilor”. Dar rolurile de inițiativă este lo­gic să le fie interzise. De altfel, sistemul de recrutare de care vorbesc nu-i numai un simplu deziderat, ci de pe acum un fapt ade­seori realizat în unele țări. Astfel, în Statele Unite, unde valorile omenești sunt mai puține și mai proaste ca în Europa, și unde din cauza aceasta selecția naturală a valorilor se face brutal și nemilos,­­ acolo sistemul recrutării diplomaților în afară de carieră este intens practicat. Postul cel mai im­portant, cel de la Londra, a fost ocupat aproape numai de oameni străini de carieră. „Cele mai importante pos­turi din serviciul diplomatic american — spune profe­sorul Williams — sunt ocupate de oameni care n’au fă­cut serviciu în carieră, mari avocați, mari literați, pro­prietari de gazete, editori...” * * * Dacă ar fi să rezumăm toate cele expuse până a­­cum, am spune: Sinceritate — ca atitudine, cunoștinți și spirit socio­­ogic — ca pregătire culturală, electivitate democratică — ca sistem de recrutare, o electivitate sui generis, fără voturi și fără urne, bazată pe o condiție obiectivă: suc­cesul anterior al viitorului ambasador cu prilejul exer­citării în țară a meseriei sale personale. Acestea sunt trăsăturile care compun portretul mo­ral al diplomatului de mâine — și chiar, pentru țările înaintate, ale diplomatului de azi. D. I. SUCH­ANU * * * Albă ca zăpada Mai albă ca zăpezile care au nins deși basmul spune: Albă ca zăpada, sub ninsoarea lunii ce-a albit ograda doarme în raclă de sticlă cu sufletul stins. Basmul mai spune de un măr otrăvit, cu care s’a ’necat albă ca zăpada, acolo de mere domnești e plină livada, sufletul ei ca un măr fără bătăi a ’mpietrit Culcată ca’n raclă de sticlă, în văluri albe de spume, mă privește cum m’ar privi, cineva din altă lume. Acolo, lângă somnul copilei, ochiul nopții, ochiul zilei mă vede vorbindu-i în șoapte, luceafărul de zi, luceafărul de noapte.Poate că vrăjitoarea apelor închegate odată peste somnul ei s’a aplecat, i-a cântat, i-a descântat, și sufletul i-a ferecat sub șapte lăcate. Zăpada lunii a albit ograda, dragoste! pune-i bujori pe față, ce frig trebuie să fie în inima de ghiață!.. Nu-i simte cum doarme albă ca zăpada? ! RADU­ BOUREANU liiisikkl i id» 1929 Literar ewi'Wasry si Artistic r«A! W ÄT I SVA 1©cm FONDAT IN 1693 Ștefan Dimitrescu Stradă in lași De vorbă cu d-ra Ticn Archip) Numele scriitoarei, pentru cei care au încă timpul să-și ofere voluptățile poeziei și imaginației, e legat nu atât de întâiul volum de nuvele Colecționarul de pietre prețioase, cât de piesa Luminița, întâiul volum a trecut aproape nebugat în seamă. Autoarea se măgulea cu un misticism decorativ pe placul multor cititori neexperi­mentați și unanimității cititoarelor, în sânul cărora se zbuciumă o delicioasă confuzie de sentimente, idei și închipuiri. De aceeași categorie e și piesa Inelul, care s-a topit în timp ca o pajură pe monete de aur vechi. Luminița era la o răspântie. Autoarea ținea încă la prejudecata inițială (vezi chiar titlul piesei, atât de mângâiat și les­nicios simbolic) dar se iveau și gusturile tari pentru rea­litățile din care marii scriitori și-au extras totdeauna e­­sențele hranei lor cerebrale. In­­ Luminița se afla un caz aproape ibsenian — o dramă conjugală transpusă într’o ideologie finalistă. A fost trecută cu vederea de specta­tori, adică încuviințată, partea factice, ideologică și mo­rală a piesei, dar a fost respinsă cu indignare (unii cro­nicari dramatici au mers până la ființa fizică a autoarei, recomandându-i o căsătorie urgentă­ tocmai cruditatea, îndrăzneala și adevărul. D-ra­gicu Archip care a scos de curând un nou vo­lum de nuvele, Aventura, nu s-a lăsat indusă în eroare de scandalul semnificativ provocat de Luminița. A pă­răsit cu desăvârșire, în cele zece mari nuvele, argumen­tul mistic și decorativ al primelor broderii literare, pre­cum și înduioșările etice și sociale, speciale unei anu­mite literaturi nordice. Surprinzător la noua scriitoare nu e numai felul în care s’a dezbărat de toți funigeii literari care circulă, melancolic și visător, prin atmosfera sufletească a mai tuturor scriitorilor tineri, dar și curajul, siguranța, forța cu care s’a ancorat în miezul cel mai tulburător al vie­­ței. Căci d-ra Ticu Archip se ocupă în nuvelele din A­­ventura (care e departe de a fi o adunare de aventuri frivole) de câteva din înfățișările mascate sau nu, ale instinctului sexual. Miez scabros, dacă voiți, și domnișoara .Archip și-a aruncat din poșeta-i literară, toate pudrele, rujurile și creioanele cu negru, pornind de la gândul că literatura adevărată nu se adresează nici copiilor, nici dădacelor. Subiect simplu, evident. , 1) Din­ volumul Mărturia unei generații, care va apărea peste , o lună (Edit. S. Ciornei, Buc). Scriitoarea nu rămâne însă la simplismul instinctu­lui și dacă toate cele zece nuvele și-au înfipt rădăcinile în mâzga fierbinte și cuceritoare a vieței — din primele ei germinări și frăgezimi amețite, apropierea bărbatu­lui de femeie e redată mai mult prin joc de umbre și lumini decât prin simpla-i linie, de-atâtea ori caricatu­rală. Ceiace interesează­­ și autoarea arată lămurit in­tenția, prin migala cu care-și desfășoară subiectul, prin nenumăratele mici tablouri adiacente,, prin evocări de scene de mult umbrite’n trecut­ — e răsunetul instinctu­lui în conformația sufletească a eroilor, frângerea sau crearea unui destin de o viață, până la înfiriparea unei religii sau a unei filosofii. . In „Haine nous, suflet vechi”, un bărbat de vre­o 50 de ani face o călătorie la Toulon unde are o soră mă­ritată. Bătrânul e singur și ’n toată viața lui, din apro­pierea oamenilor, n’a făcut decât un gest de logodnă, re­pede retras. Toată nuvela e o descriere, în scene scurte, de o acuitate neîntâlnită la mulți scritori români, a ne­număratelor ispite de iubire pe care le desfășoară călă­toria pe dinaintea flăcăului tomnatic. Felul în care, de la începutul nuvelei autoarea prezintă compartimentul din tren cu cele două perechi amoroase ascunse sub pă­tură — în prezența „eroului” — dă măsura artei literare a nouei scriitoare, pentru a ne arăta la urmă, prin nea­șteptata evocare a unui luceafăr, forța ei de analogii. In „Aventura”, un tânăr vienez e surprins de privi­rea turcoaicei care vrea să treacă podul spre Galata și care poartă ’n brațe un copil. Nimic nu invită la aven­tură — în afară poate de magia scriitoarei. Hadidge, so­ția lui Ali-Sabri-Ismail e o femeie rea și crudă care iz­butește să provoace indignarea amantului ei întâmplă­tor. Dar e Hadidge numai o femeie rea și sinistră? Nu, ea este o repetire a unui vechi mit musulman, în care un șarpe străbate zidul mausoleului, capacul de metal al coșciugului, unde doarme regina ursită să-i fie inima moartă mâncată de șarpe, cu toată strașnica pază a găr­zilor. Și e Hadidge numai șarpele din mitul musulman? Ar însemna să nu vedem decât la suprafață... Autoarea ne desvălue și cealaltă realitate, mult mai depărtată, dar cu atât mai adevărată, a Evei, amica șarpelui și ah­tiată după măr, înțeleși să piardă pe întâiul om. Copilul din brațele lui Hadidge, cupola mausoleului, mărul din rai... aceleași rotunjimi pe care șarpele întâiului timp atât de bine le cunoaște. Am analizat pe scurt numai două nuvele. Celelalte opt nu sunt inferioare primelor două. S’ar putea afla pe alocuri unele nesiguranțe în compoziție, ca și cum au­toarea, furată de meticulozitatea stilului, a pierdut din vedere unitatea nuvelei. U­nele subiecte, luate fără noua lor semnificație și fără arta cu care sunt redate, ar pă­rea fapte diverse sau chiar senzaționale. Dar prin nici una nu vei trece fără a ieși zguduit, ca după o melodie pe care poate o știai, dar pe care de data aceasta o exe­cută un virtuoz. Nu ne este îngăduit să pierdem din vedere că d-ra Ticu Archip a trebuit să lupte, pentru a ajunge la acea­stă stăpânire a materialului, cu o sensibilitate feminină de care nu scapă nici scriitorii bărbați. Luciditatea, me­ticulozitatea, adâncimea și perfecțiunea acestor tablouri în plăci de cupru nu îngădue nicio îndoială, ne găsim în fața unei mari scriitoare. PUȚINA BIOGRAFIE Foarte puțină, cu atât mai bine. Descrierea vieții unui autor, chiar de ar fi făcută de el și tot are ceva din ochiul americanului care măsoară de câți metri e tur­nul în care a fost spânzurat un om pentru o idee. (Continuate în pag. îl>a) D-pa Ticu Archip 1 1 1

Next