Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1929 (Anul 10, nr. 461-464)
1929-10-06 / nr. 461
Í ANUL IX.-SERIA li-a.-Ho. 481 Adeverul Í A!" V° ®Eä.DiMÄN 1 (SE® - 1307 FÖMöaiöH!! j CO^ST. MÜLLE 1S97-1020 7 LEI EXEMPLARUL IM ȚARA 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Diplomatul Portretul diplomatului este un subiect de două ori actual. Mai întâi, pentru că psihologia profesională e foarte la modă. Și al doilea pentru că se vorbește astăzi de o criză a diplomației, de necesitatea de a se întineri metodele de recrutare ale ambasadorilor. Ce este diplomatul? Orice tip profesional se poate concepe în două feluri. Există o concepție populară și una științifică. După cea dintâi, se numește diplomat cetățeanul care exercită această carieră. După concepția științifică — sau cum se mai spune, psihotehnică — se numește diplomat individul care prezintă anumite aptitudini intelectuale și morale care se potrivesc cu actele și conduitele meseriei diplomatice. In concepția populară, diplomatul este un om decorativ și decorat, punctual la recepții, savant în arta de a face și întoarce vizite, iscusit în deprinderea de a trăi în mod nobil (adică fără a munci), versat în bridge, sporturi, flirt și limbi străine, bine crescut, bine îmbrăcat... După cum vedem, concepția populară se mulțumește a privi categoria socială a diplomaților așa cum e, iar scrierile,despre diplomație (care nu-s puține), fac din nefericire la fel. Când rareori încearcă să comită puțină tehnologie, definesc diplomația arta de a păcăli un guvern străin; iar când se încumetă la psihologie se mărginesc a spune că diplomatul trebue să fie un om șiret. Constatări naive, simpliste și cam imorale. Dar, ceea ce-i mai grav, absolut inexacte. Este fals că diplomatul trebue să știe a înșela. Și tot fals că trebue să fie șiret. Șiretenia, armă primejdioasă astăzi când toate se află și se divulgă, se întoarce de cele mai multe ori împotriva celui care a întrebuințat-o. Dar cel mai savuros este când teoreticienii diplomației ne descriu pe diplomat ca pe un om plin de atâtea însușiri încât nici Dumnezeu din cer nu i-ar putea fi superior. Un venețian, Octavian Maggi, îi cerea ambasadorului să fie: bun creștin, versat Platon și Aristot, abil matematician, iscusit strateg, excelent astronom, îi mai cerea să nu neglijeze nici pe poeți, și — reproduc propriile lui cuvinte — „să nu se găsească niciodată, nicăieri, fără Homer lângă dânsul”. Un alt teoretician, nu mai puțin subtil, din veacul al 18-lea, olandezul Frederic Marselaer, recomanda diplomatului să fie băiat frumos dacă este acreditat pe lângă împărăteasa Caterina a II-a și bețiv rezistent dacă postul său e în Germania, Elveția sau Olanda. Dar să lăsăm toate aceste puerilități, și să privim în față faptele. Diplomația constă din două operații: informarea țării natale asupra situației din țara străină, și prezentarea, în chip favorabil dar exact, a situației țării natale celor din țara străină. Exact pentru că mijloacele moderne de comunicație nu mai tolerează nici minciuna nici tăinuirea evenimentelor petrecute. Pentru amândouă aceste operațiuni este nevoe nu de erudiție enciclopedică, nu de oameni atotștiutori, ci de oameni care să posede acel talent special care se chiamă spirit sociologic. Se numește astfel, darul de a privi fără prejudecăți faptele sociale. De a le observa nu pentru a lua atitudine pentru sau contra, ci pentru a le explica și chiar justifica. Privit larg înțelegător, orice eveniment istoric își are părțile lui favorabile. Aceste aspecte avantajoase, diplomatul trebue să le sublinieze și să le explice oamenilor din țara unde a fost trimis. Și în asemenea explicațiuni, argumentul cel mai convingător este acel al comparațiilor cu evenimentele din țara interlocutorului, pe care diplomatul trebue, din cauza aceasta, să o cunoască aproape tot atât de bine ca și pe a lui. Diplomatul trebue să aibă spirit sociologic. Sociologia este știința care ne învață să privim faptele sociale cu aceeaș sinceritate netulburată cu care botanistul privește plantele, astronomul stelele și matematicianul cifrele. De această speță de sinceritate are nevoie diplomatul. Căci, cum spuneam, minciuna se descoperă, tăinuirea se află, și atunci impresia produsă devine îndoit de dezavantajoasă. Dar mai este încă un aspect al chestiunii. Diplomația e o carieră de relații de la om la om. Valoarea personală și prestigiul propriu joacă un mare rol. Diplomatul trebue să capteze încredere, admirație pentru el însuși. Numai astfel cuvintele sale vor impresiona. Decât, această artă nu-i pare ceva vag și indefinisabil? Desigur. Dar există semne precise pentru a recunoaște pe oamenii care o au. Orice om, când la începutul tinereții sale, se instalează într’o carieră, se află exact în situația unui necunoscut în țară străină. Prin tot soiul de mijloace va încerca să cucerească atenția celorlalți, să atragă privirile lumii, să-și clădească o faimă, să-și câștige o presă favorabilă. Or, o asemenea vânătoare după stimă personală seamănă exact cu aceea pe care diplomatul trebue să o întreprindă în noul stat unde a fost trimis. Ca și tânăra ce debutează în viață, ambasadorul începe prin a fi un necunoscut în țară străină. Ca și omul care a reușit să „ajungă”, diplomatul trebue să aibă însușirile acelea multiple și variate care, dintr’un om oarecare, fac un om „cunoscut”. Care sunt aceste însușiri? E greu, e aproape imposibil de precizat. Dar nu importă. Societatea ne oferă gratuit și gata făcut materialul experimental care ne trebue; ne prezintă, cu semne precise, oamenii care au atins încrederea opiniei publice în valoarea lor personală. Națiunea n’are decât să aleagă dintr’înșii, însărcinându-i să repete, de astă dată în străinătate și în folosul țării, acelaș atac pentru popularitate pe care l-au isbândit odinioară la ei și pentru ei. Firește, nu toate carierele sunt egal de potrivite pentru o asemenea operație. Un om ilustru pentru poezii, tablouri sau recorduri sportive nu ne interesează în chestiunea noastră. In schimb sunt alte cariere, ca aceea de jurist, de avocat sau magistrat, de economist, om politic, financiar, bancher, reformator social, comerciant, istoric, filozof, publicist, etc. etc., care se exercită asupra unui material de cunoștinți direct utile carierei diplomatice. Căci toate specialitățile enumerate mai sus sunt mai mult sau mai puțin sociologice. Dintre acestea trebuesc selectați banii diplomați. Faptul că persoana în chestiune a reușit să se facă cunoscută în aceste meserii, dovedește pe de oparte capacitate tehnică și pe de alta iscusința în arta arivismului bine înțeles, — într’un cuvânt: cele două trăsături esențiale cerute unui diplomat. După cum vedem, diplomația are două imperative categorice. Sinceritate în raporturile dintre ambasador și guvernul străin, sinceritate corectată prin darul de a explica și justifica în mod larg înțelegător evenimentele, favorabile sau nefavorabile. Iar al doilea imperativ, succes personal anterior în țara natală cu prilejul exercitării uneia din numeroasele profesiuni mai mult sau mai puțin legate de științele sociale. Rezultatul practic este că opinia publică e care are căderea de a alege diplomații țării. Ea, acordând celebritatea unora dintre cetățenii săi, selectează astfel o elită de candidați. Iar guvernul, cu tot cortegiul său de responsabilități față de parlament și electori, alege la rându-i din această aristocrație naturală a destoiniciei. După cum vedem, nu este vorba în toate acestea, niciun moment de domnii bine îmbrăcați care, la Ministerele Afacerilor Străine, avansează în grad prin jocul automat al îmbătrânirii progresive. Desigur, au și ei un rol în Stat. Dintre înșii se compune ceea ce se chiamă personalul legațiilor”. Dar rolurile de inițiativă este logic să le fie interzise. De altfel, sistemul de recrutare de care vorbesc nu-i numai un simplu deziderat, ci de pe acum un fapt adeseori realizat în unele țări. Astfel, în Statele Unite, unde valorile omenești sunt mai puține și mai proaste ca în Europa, și unde din cauza aceasta selecția naturală a valorilor se face brutal și nemilos, acolo sistemul recrutării diplomaților în afară de carieră este intens practicat. Postul cel mai important, cel de la Londra, a fost ocupat aproape numai de oameni străini de carieră. „Cele mai importante posturi din serviciul diplomatic american — spune profesorul Williams — sunt ocupate de oameni care n’au făcut serviciu în carieră, mari avocați, mari literați, proprietari de gazete, editori...” * * * Dacă ar fi să rezumăm toate cele expuse până acum, am spune: Sinceritate — ca atitudine, cunoștinți și spirit socioogic — ca pregătire culturală, electivitate democratică — ca sistem de recrutare, o electivitate sui generis, fără voturi și fără urne, bazată pe o condiție obiectivă: succesul anterior al viitorului ambasador cu prilejul exercitării în țară a meseriei sale personale. Acestea sunt trăsăturile care compun portretul moral al diplomatului de mâine — și chiar, pentru țările înaintate, ale diplomatului de azi. D. I. SUCHANU * * * Albă ca zăpada Mai albă ca zăpezile care au nins deși basmul spune: Albă ca zăpada, sub ninsoarea lunii ce-a albit ograda doarme în raclă de sticlă cu sufletul stins. Basmul mai spune de un măr otrăvit, cu care s’a ’necat albă ca zăpada, acolo de mere domnești e plină livada, sufletul ei ca un măr fără bătăi a ’mpietrit Culcată ca’n raclă de sticlă, în văluri albe de spume, mă privește cum m’ar privi, cineva din altă lume. Acolo, lângă somnul copilei, ochiul nopții, ochiul zilei mă vede vorbindu-i în șoapte, luceafărul de zi, luceafărul de noapte.Poate că vrăjitoarea apelor închegate odată peste somnul ei s’a aplecat, i-a cântat, i-a descântat, și sufletul i-a ferecat sub șapte lăcate. Zăpada lunii a albit ograda, dragoste! pune-i bujori pe față, ce frig trebuie să fie în inima de ghiață!.. Nu-i simte cum doarme albă ca zăpada? ! RADU BOUREANU liiisikkl i id» 1929 Literar ewi'Wasry si Artistic r«A! W ÄT I SVA 1©cm FONDAT IN 1693 Ștefan Dimitrescu Stradă in lași De vorbă cu d-ra Ticn Archip) Numele scriitoarei, pentru cei care au încă timpul să-și ofere voluptățile poeziei și imaginației, e legat nu atât de întâiul volum de nuvele Colecționarul de pietre prețioase, cât de piesa Luminița, întâiul volum a trecut aproape nebugat în seamă. Autoarea se măgulea cu un misticism decorativ pe placul multor cititori neexperimentați și unanimității cititoarelor, în sânul cărora se zbuciumă o delicioasă confuzie de sentimente, idei și închipuiri. De aceeași categorie e și piesa Inelul, care s-a topit în timp ca o pajură pe monete de aur vechi. Luminița era la o răspântie. Autoarea ținea încă la prejudecata inițială (vezi chiar titlul piesei, atât de mângâiat și lesnicios simbolic) dar se iveau și gusturile tari pentru realitățile din care marii scriitori și-au extras totdeauna esențele hranei lor cerebrale. In Luminița se afla un caz aproape ibsenian — o dramă conjugală transpusă într’o ideologie finalistă. A fost trecută cu vederea de spectatori, adică încuviințată, partea factice, ideologică și morală a piesei, dar a fost respinsă cu indignare (unii cronicari dramatici au mers până la ființa fizică a autoarei, recomandându-i o căsătorie urgentă tocmai cruditatea, îndrăzneala și adevărul. D-ragicu Archip care a scos de curând un nou volum de nuvele, Aventura, nu s-a lăsat indusă în eroare de scandalul semnificativ provocat de Luminița. A părăsit cu desăvârșire, în cele zece mari nuvele, argumentul mistic și decorativ al primelor broderii literare, precum și înduioșările etice și sociale, speciale unei anumite literaturi nordice. Surprinzător la noua scriitoare nu e numai felul în care s’a dezbărat de toți funigeii literari care circulă, melancolic și visător, prin atmosfera sufletească a mai tuturor scriitorilor tineri, dar și curajul, siguranța, forța cu care s’a ancorat în miezul cel mai tulburător al vieței. Căci d-ra Ticu Archip se ocupă în nuvelele din Aventura (care e departe de a fi o adunare de aventuri frivole) de câteva din înfățișările mascate sau nu, ale instinctului sexual. Miez scabros, dacă voiți, și domnișoara .Archip și-a aruncat din poșeta-i literară, toate pudrele, rujurile și creioanele cu negru, pornind de la gândul că literatura adevărată nu se adresează nici copiilor, nici dădacelor. Subiect simplu, evident. , 1) Din volumul Mărturia unei generații, care va apărea peste , o lună (Edit. S. Ciornei, Buc). Scriitoarea nu rămâne însă la simplismul instinctului și dacă toate cele zece nuvele și-au înfipt rădăcinile în mâzga fierbinte și cuceritoare a vieței — din primele ei germinări și frăgezimi amețite, apropierea bărbatului de femeie e redată mai mult prin joc de umbre și lumini decât prin simpla-i linie, de-atâtea ori caricaturală. Ceiace interesează și autoarea arată lămurit intenția, prin migala cu care-și desfășoară subiectul, prin nenumăratele mici tablouri adiacente,, prin evocări de scene de mult umbrite’n trecut — e răsunetul instinctului în conformația sufletească a eroilor, frângerea sau crearea unui destin de o viață, până la înfiriparea unei religii sau a unei filosofii. . In „Haine nous, suflet vechi”, un bărbat de vreo 50 de ani face o călătorie la Toulon unde are o soră măritată. Bătrânul e singur și ’n toată viața lui, din apropierea oamenilor, n’a făcut decât un gest de logodnă, repede retras. Toată nuvela e o descriere, în scene scurte, de o acuitate neîntâlnită la mulți scritori români, a nenumăratelor ispite de iubire pe care le desfășoară călătoria pe dinaintea flăcăului tomnatic. Felul în care, de la începutul nuvelei autoarea prezintă compartimentul din tren cu cele două perechi amoroase ascunse sub pătură — în prezența „eroului” — dă măsura artei literare a nouei scriitoare, pentru a ne arăta la urmă, prin neașteptata evocare a unui luceafăr, forța ei de analogii. In „Aventura”, un tânăr vienez e surprins de privirea turcoaicei care vrea să treacă podul spre Galata și care poartă ’n brațe un copil. Nimic nu invită la aventură — în afară poate de magia scriitoarei. Hadidge, soția lui Ali-Sabri-Ismail e o femeie rea și crudă care izbutește să provoace indignarea amantului ei întâmplător. Dar e Hadidge numai o femeie rea și sinistră? Nu, ea este o repetire a unui vechi mit musulman, în care un șarpe străbate zidul mausoleului, capacul de metal al coșciugului, unde doarme regina ursită să-i fie inima moartă mâncată de șarpe, cu toată strașnica pază a gărzilor. Și e Hadidge numai șarpele din mitul musulman? Ar însemna să nu vedem decât la suprafață... Autoarea ne desvălue și cealaltă realitate, mult mai depărtată, dar cu atât mai adevărată, a Evei, amica șarpelui și ahtiată după măr, înțeleși să piardă pe întâiul om. Copilul din brațele lui Hadidge, cupola mausoleului, mărul din rai... aceleași rotunjimi pe care șarpele întâiului timp atât de bine le cunoaște. Am analizat pe scurt numai două nuvele. Celelalte opt nu sunt inferioare primelor două. S’ar putea afla pe alocuri unele nesiguranțe în compoziție, ca și cum autoarea, furată de meticulozitatea stilului, a pierdut din vedere unitatea nuvelei. Unele subiecte, luate fără noua lor semnificație și fără arta cu care sunt redate, ar părea fapte diverse sau chiar senzaționale. Dar prin nici una nu vei trece fără a ieși zguduit, ca după o melodie pe care poate o știai, dar pe care de data aceasta o execută un virtuoz. Nu ne este îngăduit să pierdem din vedere că d-ra Ticu Archip a trebuit să lupte, pentru a ajunge la această stăpânire a materialului, cu o sensibilitate feminină de care nu scapă nici scriitorii bărbați. Luciditatea, meticulozitatea, adâncimea și perfecțiunea acestor tablouri în plăci de cupru nu îngădue nicio îndoială, ne găsim în fața unei mari scriitoare. PUȚINA BIOGRAFIE Foarte puțină, cu atât mai bine. Descrierea vieții unui autor, chiar de ar fi făcută de el și tot are ceva din ochiul americanului care măsoară de câți metri e turnul în care a fost spânzurat un om pentru o idee. (Continuate în pag. îl>a) D-pa Ticu Archip 1 1 1