Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1929 (Anul 10, nr. 465-468)

1929-11-03 / nr. 465

La cinci ani, după moartea lui originalul meu profesor de limba franceză Bo­­nifaciu Florescu tipărea o carte didactică, în ziua când Ernest Renan își dădu duhul său subtil și scep­tic. Neuitatul dascăl profită de acest prilej și scrise, în loc de prefață, o pagină de necrolog. Mi-aduc a­­minte că zicea între altele: „...astăzi el este fericit... „Ce grand douteur est arrivé à la certitude...” Ceva la fel aș fi zis și eu despre Anatole France, acum cinci ani. Elevul lui Ernest Renan a dobândit astăzi o lumină nouă și definitivă. Această albină a fagurilor literaturii franceze — atât de delectabilă prin mierea pe care o aduna și atât de subversivă prin înțepăturile pe cari știa să le dea — a încăput într’un stup plin de supreme destăinuiri. [ ® * M’am întâlnit cu proza lui Anatole France pe când eram încă elevul lui Bonifaciu Florescu și a­­nume în vremea când, săturat de romanele școalei naturaliste, treceam spre Villiers de l’Isle-Adam, spre Péladan și spre Verlaine. Mă plimbasem câțiva ani în halele lui Emile Zola și ale elevilor săi și eram pregătit pentru parcurile visului și ale idealului. Am citit mai ales poveștile, legendele și viețile sfinților, scrise de acest straniu și pervers haghio­­graf al evului nostru. Dar, lucru de mirare, necre­dința și ironia scriitorului, nu mă vătămau deloc. Thais și Le Jongleur de Notre-Dame (bucată pe care am tradus-o în românește) au mângâiat totdeauna simțirea mea creștină întocmai ca și cazaniile lui Metafrast. Să nu vi se pară paradox, fiindcă este pu­rul adevăr: Anatole France — trecut prin nu știu ce fel de laminoir al Mântuitorului — a fost unul dintre dascălii mei de teologie. Ceva mai mult: delicatețile și prestigiul artei sale mă despăgubeau de grosolă­nia și de obscurantismul școalei oficiale în care in­trasem. Când am citit, întâia oară, romanul starețului din Antinoe, mă găseam tocmai în pridvoarele istoriei antice bisericești și priveam grandiosul spectacol al ciocnirii lumii greco-romane cu legiunile Crucii și ale Evangheliei. Cunoșteam, de altă parte, lungul pomelnic al separatiștilor și al ereticilor primelor veacuri; știam ce este gi­csa și toate ramurile acestui copac fantastic, crescut în grădina Bisericii Primare. Ce comentar mai suav mi-aș fi putut dori, la pa­ginile mele de istorie bisericească, decât romanul lui Anatole France! Ce ilustrații în text aș fi găsit mai adecuate decât icoanele din Thassi Situația mai era curioasă. Semănăm cu Ruth moabiteanca, străină de țara unde ajunsese, și care se ducea prin holdele secerate, ca să culeagă spicele trecute cu vederea de secerători... Căutam urbanitatea și eleganța formei, căutam frumusețea și distincțiunea cari lipseau atât de radical familiei mele teologice de acum treizeci de ani. * * * In sine, romanul Thais nu mă neliniștea deloc. Cu toată savanta babilonie a vocilor de la Banchet, cu toate cutezanțele, blasfemiile și pumnalele filoso­fice, înveninate, cu cari jonglează Nikias și amabilii săi comparși, eu rămâneam — cum am rămas dea­­pururi — neamețit și invulnerabil. Nu era însuși A­­natole France cel care mă ferea și mă edifica? Nu era chiar mărețul sfârșit al curtezanei, care mă fă­cea să binecuvintez pe Dumnezeescul Mire Biruitor și să deplâng prăbușirea lui Pafnuțiu? Situația lui Anatole France, față cu opera sa Thais — recte, față cu izvoarele pe cari le-a folosit cu fidelitate — este inextricabilă. Anatole France tăinuește o lacrimă, care i se prelinge în inimă, când privește subt trandafirii vecinicului amurg, lebăda sa murindă. Anatole France se înfioară de cucernicie în fața stariței Albina. Anatole France se ascunde subt pat — ca un copil ștrengar și ireverențios până mai adineaori,­­ când zărește figura, încununată de aureolă, a marelui Antonie. El, neobositul migălitor al atâtor cronici, bucoav­ne și sisteme creștine și păgâne, știe, doar, mai bine decât mulți alții, cum se pierd, în oceanul negurilor etern misterioase, sărmana insulă a ființei noastre și luminița farului nostru de cognoscibilitate. S’a o­­prit, cu toate acestea, în cele din urmă și s’a împie­trit într’o atitudine tăgăduitoare și anti-religioasă. O moleculă mai mult ori mai puțin, în epubreta ine­fabilă, în care s’a înfiripat subtila lui psihologie — și Anatole France trecea în altă lume, în altă rubri­că, în alt calendar!... * * * îmi vine să cred că și el și alții, din familia ne­gativistă, au ajuns și ajung să strecoare cartușul de dinamită sub tălpile palatului Celui a­tot-Puternic din ură și din răzvrătire, împotriva tartufilor, țârcovni­­cilor și iconomilor trădători cari devastează bucătă­riile și pivnițele acestui palat. Aduceți-vă aminte de sentimentul care umple inima seminaristului Pieda­­grel, atunci când directorul și duhovnicul său îl dă afară din seminar (într’unul din cele patru volume de Histoire contemporaine). Trebue să fi meditat a­­dânc Parabola Neghinelor și prezența lui Iuda prin­tre cei doisprezece apostoli, ca să nu dai în schismă sau în erezie, când vezi Biserica și școala bisericeas­că, încă odată în aceiași stare de ambiguitate, în cari erau curțile templului din Ierusalim, în ziua ,când Domnul își făcu un biciu de ștreanguri. Unde scrie Victor Hugo aceste versuri, pe care le traduc aproximativ­?... ...Când văd tigrii, crotalii, ne doctorii de la Sor­bona... îmi vine mai curând să zic că Dumnezu nu e­­xistă, de­cât să cred că el este autorul lor... Nu Voltaire, nu Ernest Renan, nu Anatole Fran­ce... au dărăpănat și dărăpănă Biserica lui Iisus Cristos și podoaba ei, ci imbecilii, cretinii, avorto­nii, zevzecii și pleșcașii cari pontifică la altarele lui dezolate, cari se bâlbâesc pe catedrele lui dezonorate! Iar atitudinea lui Anatole France și a altora din aceiași spiță intelectuală, provine nu atât din duș­mănie față cu învățătura creștină cât din revolta împotriva speculatorilor ei. Așa l-am înțeles și așa îl înțeleg pe fermecătorul autor al Paieței Maicii Domnului. * * * Fericitul Ieronim — acel puternic scriitor biseri­cesc, care, acum o mie cinci sute de ani a tradus în­că odată în limba latină, toată Sfânta Scriptură. — Fericitul Ieronim, în aspra sa sihăstrie de la Chalcis, se întreba uneori, citind pe autorii săi iubiți Cicero și Quintilian: — Ingădui-va, oare, Dumnezeu ca sufletele a­­cestor maeștri ai verbului latin să se chinuiască în vecii vecilor?... Iată o întrebare care se înnălța ca un suspin, din inima severului ascet, și care se va înnălța, de multe ori, din inimile noastre, în fața frumuseților neștiu­toare sau fugare de la Iisus Christos! GALA GALACTION --------00=L^,—~00-------­ Amintiri­ le nu te-aș fi ’ntâlnit în drumul meu, Eu nu mi-aș fi știut povara. Pe sufletu-mi neliniștit și greu Ar fi trecut, nepăsătoare, primăvara, Și ierni cu jucării curate de ninsoare, Și veri sălbatice și­ aromitoare. Doar toamna poate că mi-ar fi adus. Din visul tău rătăcitor departe, Cu aurul topit într’un apus, Parfum uitat de lucruri vechi și moar­ . * * » Apusul scuturase, ostenit, Ușoară pulbere de flăcări peste văi. Dibuitoare ’n noi s’au rătăcit Reflexe vii din stânsele văpăi, — Și mâna mea ’n zadar le căuta Pe mâna ta, Pe ochii tăi. * * * In tot ce-a fost, cuminți, cu pasul geamăn, Noi ne-am oprit, popas după popas. Nu-mi sameni tu la glas, nici eu nu-ți samăn,— Dar ne-am vorbit atunci cu­ acelaș glas. Și coborând încetișor în noi Tot mai adânc cu gândul înapoi, Am tresărit, — că ’ncepe să ne doar Trecutul care nu mai vrea să mon Și’n sala viorie și fluidă Am rătăcit subt stelele albastre, Cu desnădejdea fericirii noastre încremenită ’n noi ca ’ntr’o firidă. * * * Ne-am spus atunci, în umbra vinovată, Cuvinte care nu se spun decât odată. — Cuvinte ce pe suflet se abat Ca pasări doborîte de furtună Pe-un iaz cu luciul neted și curat, — Cuvinte care n’or să se mai spună. * * * Și­ acum, din nou, pe cel care mi-ai fost Te caut, rătăcind în calea ta, — Dar nimeni nu-mi mai spune unde ești Te cer în noapte stinselor ferești Și drumului uitat și fără rost, — Dar nimeni nu mi te mai poate da. Cuvintele sărace și puține ln salbe de mănunchiuri mi le-alegi, Și nu mai știi, și nu mai înțelegi Din ce adâncuri vin să ne’nvenine Tu ești aici, — și-s singură cu mine, Și singură cu umbra ta. Otilia Cazimir x O Sată est es*gică De când se măritase, devenind suverana milioane­lor lui Fanache Dobrescu, Duduia aspira la singura for­mulă de eleganță care-i părea și inaccesibilă celorlalte prietene, și exotică totodată, cea englezească. Blazată de educația franțuzească a vechii boerimi ieșene, de care nu avea habar, — sătulă de limba france­ză, pe care o vorbea prost, — Duduia voia să se impute Iașului prin accentul britanic, convinsă că fapta ei no­vatoare va însemna debutul unei noui epoci ieșene. In primii ani ai Universității, buchisise o englezea­scă elementară care-i dădea putința să orăcăiască oare­care vorbe englezești, schimonosindu-și uneori, față de cei care nu o cunoșteau de acasă, accentul românesc, ca să le dea impresia că buzele ei sunt depeitate în limba ciobănească. Epatarea pe care­ o avea față de limba și șirul en­glez, data de la Agapia unde o văzuse pe Englezoaica cea cu păr de piper roșu — Gladys, Mrs Handerli, metresa lui Andi, — care-i întipărise trainic dureroasa reflecție: — Aoh! Dudui e frumos... dac vrei; Andi e fin, aoh, alta rasa... Mortificarea de-atunci determinase in Duduia hotă­­rîrea eroică de­ a deveni „fină”, de­ a face și ea parte din acea „altă rasă” situată în Anglia chiar de accentul cari­catural al buzelor Englezoaice, pe-atunci „infectă” pen­tru Duduia, începuse să ia lecții de limba engleză, încă din pri­mul an de universitate. Se uita la bazele profesorului englez, ca acei câni hipnotizați de glasul stăpânului, care-i emblema patefoanelor „His master’s voice”. Aca­să, în fața oglinzii, cu ușa închisă, făcea exerciții de ac­cent englezesc cum fac gargară cei care au amigdalite acute. Era atât de statornică dorința ei de-a capta acest ideal linguistic încât treptat, aproape fără să-și dea sea­ma, își desigurase accentul neaoș moldovenesc, așa cum se închircesc picioarele și gleznele Chinezoaicelor puse la tortura pantofului de lemn menit să le împiedece creșterea. Nu mai exclama: „Oh”, sau „Ah”, sadea, ci „aoh!”. Deasemeni, când își întâlnea prietenele, nu le mai întreba automat: „Ci mai faci!”, ci: „Ce faci?” ros­tit șerpește, „tc­e” înlocuindu-l pe „ci”, și faci fiind ros­tit șucrător ca de un abur de locomotivă izbucnit prin supapă. Milioanele lui Fanache apăruseră providențial, ca familia Medicișilor în viața lui Michel­ Angelo, dând Du­­duei posibilitatea să-și realizeze amplu proectele ei de anglificare. In primul rând îl prelucrase pe Fanachi, schimbân­du-i numele, cum unele cucoane le schimbă pe­ ale ser­vitoarelor, de pildă, din Marghioala în Angela ca să sune mai stilizat. Duduia făcuse din Fanachi, „Stephen”. Il întâmpina pe stradă sau acasă, cu un: *) Fragment din romanul cu acest titlu, care va apărea la 15 Noembrie în Editura „Cartea Românească“­ Iife IONEL TEODOREANU — Hallo, Stephen! Apoi îl determinase să-și radă mustețile, să-și schim­be croiala hainelor, să-și plombeze cu platină dinții din față, până atunci plombați cu aur demodat, să se radă zilnic, să renunțe la ochelarii cei vechi înlocuindu-i cu ochelari americani și să fumeze pipă cu tutun ameste­cat cu lavandă, havane, și țigarete englezești.­­Nu-l mai recunoșteau clienții pe Conu Fanachi de­venit Stephen. Purta ghete cu talpă groasă și călcâe pla­te. Surtuc cu talie joasă și buzunare aparente din care eșea pipa, cravate scoțiene, ciorapi la fel, și’n loc de ji­letcă „pull-over”. Când se ducea la moșie, punea casche­tă englezească, pantaloni largi prinși subt genunchi, cio­rapi de lână cu romburi sau pătrățele, și’n locul vechei pelerine de vechil — cu care umbla înainte de metamor­foză, la moșie — un superb trench-coat. Deasemeni, fostul Fanachi, ca să devie un impecabil Stephen, făcea o complicată cură de slăbit—băi de abur, masaj dur, regim alimentar, gimnastică dimineață, și plimbări pedestre, adică „footing”, al cărei prim rezul­tat fusese blogirea — în felul sânilor căzuți ai foaștelor delce — a proeminenței abdominale pe care odinioară amicii fostului Fanachi o atingeau c’o sfârlă admirativă — adică: „E dat dracului!” — la aperitivele unde sărbă­toreau un succes judiciar. La rândul ei Duduia renunțase la denumirea „Du­duia” care parcă mirosea o clapă prăjită, ca cineva care vine de la bucătărie, — alegându-și numele gentil bri­tanic, Dolly, adică păpușică. Casa Duduii era „home”-ul ei. Servitorul se numea ,„groom” — îl chema Ghiță —, servitoarea, „maid”, de­­acasă îi spunea Frăsina, își mobilase casa cât mai engle­zește cu putință. Mobile de mahon masiv și canapele și fotolii de catifea decorau salonul și salonașul destinate femeilor; pentru bărbați rezervase sala biliardului, o altă sală cu aparate de gimnastică, box și scrimă, la care se alătura o săliță cu dușuri, și un vast biurou — în care trebuia să domnească mirosul de havană — mobilat cu canapele și fotolii de piele. In fața casei, gazon englezesc, în dosul casei, teni­sul care devenea iarna patinajul intim al privilegiaților tolerați în această mică Britanie. Ambiția Duduei era să ’nvețe Cricket-ul, întemeind un Club; tenisul, deși practicat și ’n Anglia, îi apărea cam demodat. Dimineața făcea un ceas de călărie la Copou, pe un cal cu coada tăiată scurt, cu „groom”-ul, tot călare, în urmă. Condu­cea singură și Rolls-Royce-ul și Lancia, dar dorea să aibă o mașină cu caroserie mahonie și sticlărie multă, la fel cu Englezoaica de la Agapia. Deasemeni, intenționa să colecționeze o turmă de Cockeri pe care să-i plimbe în mașina ei, — „sfidând indignarea provincialilor”, inaugurase în raporturile cu bărbații „shake­ hand-­­ul; nu le mai întindea mâna episcopal pentru sărutare, ci le-o zguduia cu o urgentă convulsiune atletică. Patefoanele duduii cântau, natural, numai engle­zește; corurile negre erau și ele admise, știut fiind că Anglia are și această culoare în imperiul ei colonial. Deși avea două automobile și-l aștepta pe-al treilea, avea și trăsură. Ghiță vizitiul, când pornea cu Duduia la Copou, mânând caii cu cozile tunse scurt și coarnele la fel, îmbrăca livreaua și pălărie naltă de rigoare, pu­nând mănuși albe — de mire, spunea el — pe mânile lui mirate. Il englezise și pe Ghiță, tunzându-i mustețile englezește și stilizându-i favoriții­­ la Marghiloman, in­­terzicându-i formal să „suduc caii’ în public. Dimineața, Duduia nu mai bea cafea cu lapte, ci ceai negru englezesc cu slănină care se numea „bacon” ca’n Anglia. Acorda o mare importanță sporturilor. De­asemeni își tunsese părul, impunându-i culoarea maho­­nului ardent, ceia ce dădea un aspect straniu ochilor ei focos negri și tenului ei de țigancă latină. La ceaiurile Duduei, se serveau cu religiozitate „toast”-uri, adică pâne prăjită cu unt, „plume-cake”­­uri, „muffins”, „poridge”, infectă fiertură de cereale de care nu se atingea nimeni și marmelăzi „jam”, în special de portocale amărui. Mesele erau acoperite de sosuri en­glezești, de piper englezesc, de muștar englezesc. In loc de rachiu și țuici se servea „gin”, „Whisky” marca „Black­­ White”, și u n loc de bere „Stout” special adus din Anglia, bere neagră exagerat alcoolizată, care avea darul umoristic să deștepte ’n comeseni cel mai auten­tic românism de berărie și de crâșmă. lon&l TssodloF&ssnM t (Continuare in pag. ILa) A A

Next