Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1931 (Anul 12, nr. 552-555)
1931-07-05 / nr. 552
„MMfiü" say pMIrft ymyö ZsiOofODOSSSs Se ’mplinește aproape anul, de când mă ocup cu Istoria religiunilor. O întâmplare m’a îndreptat către acest domeniu, și dintr’o privire am văzut că, originar, nu au existat decât trei religiuni propriu zise, născocite de cele trei rase ale Europei (adică de strămoșii lor paleolitici): Homo Mediterraneus, Homo Alpinus și Homo Europaeus. Din amestecul acestor religiuni și din asociarea feluritelor forme și nuanțe ale acelorași divinități, a rezultat inextricabila junglă de zei, eroi, spirite, etc., care ne ’ntâmpină în vremurile istorice. Cu ajutorul biologiei, a psihologiei și a sociologiei de rasă, am putut introduce o ordine științifică — raporturi cauzale și legi de coordonare a faptelor — în haosul materialului amorf. De voi avea liniște (statul îmi refuză de treizeci de ani pâinea de toate zilele), voi avea gata, până în șase luni, o vastă operă, care nu face decât să complecteze ceia ce de fapt trebuia să cuprindă volumul al doilea din „La vie des mammiferes et des hommes fossiles”. Volumul întâiu se sfârșește cu omul de Neanderthal. Urmează omul de Aurignac, sau Homo Mediterraneus, omul de Solutré sau Homo Alpinus și omul de Cro-Magnon sau Homo Europaeus (deja omul de Solutré nu ne-au rămas decât arme și unelte). Primul este — după mine — creatorul limbilor semitice, al doilea, creatorul limbilor aglutinante, al treilea, creatorul limbilor ariene. Acestor trei feluri de limbi, le corespund trei religiuni. Titlul volumului al doilea va fi: „Semiți, Mongoli și Arieni. Istoria religiunilor în lumina biologiei și a psihologiei de rasă”. Din rasa de Aurignac — omul stepei calde a ultimului interglaciar, creatorul limbii și religiunii semitice — descind aproape toate popoarele de pe glob care se hrănesc cu vegetale. In Europa, o parte din Grecia, jumătate din Italia, aproape toată Spania, sudul și vestul Franței, unele ținuturi din Anglia și din Rusia de miază-zi, etc., aparțin rasei mediteraniene, adică au fost odinioară semitice. In țara noastră, Bărăganul, Dobrogea și sudul Basarabiei, cu siguranță, iar din restul regatului vechiu, probabil o mare parte (în Ardeal, predomină elementul alpin), sunt ocupate de rasa orientală—adică de acea varietate a rasei mediteraniene, din care fac parte Afganistanii, Perșii, Arabii, locuitorii Palestinei, Berberii și Evreii spanioli (vezi și ultima ediție (1930) din „Meyers Lexikon”, la cuvântul „Menschenrassen” și la cuvântul „Rumänien”. Sunt părerile anthropologilor germani). In vreo trei sute de pagini tratez despre religiunea semitică, și am expus descoperirile mele în cadrul interpretării mărețului poem „Miorița”, care — singur în literaturile populare europene — cristalizează tragicul mitului și ritului fundamental al acestei religiuni. Dacă, cum sper, noua mea operă, accesibilă oricui, va cuceri publicul mare din străinătate, „Miorița” va căpăta valoare de simbol. Acum câteva zeci de mii de ani, omul de Aurignac, mâncătorul de cepe și tubercule, se ’nchina pământului, de la care aștepta hrana. In fiecare an, un tânăr, întrupând pe zeul fecundator, se împreuna ritual cu o femee reprezentând pe zeița pământului, dar și cu o serie de „bacchante”, în scopul de a provoca pe cale magică fecunditatea solului. Prin purificări, abțineri și chinuire de sine, tânărul devenea zeu și lua asupra și păcatele oamenilor; apoi era jertfit zeiței pământului, în închipuirea că merge să-i fie soț. Sacrificarea se făcea de obiceiu în mod ciudat: „bacchantele”, în dorința de a-și asimila puterile lui divine, îl mâncau de viu („împărtășania”!...); numai oasele erau „gătite”, adică unse cu lut roșu, după obiceiul de a se găti al oamenilor de atunci, și ’ngropate mai adesea într’o peșteră. In timpuri istorice, întâlnim aceste divinități la mai toate popoarele de climă caldă. Zeul se numește Dionysos, Attis, Adonis, Sabazios, Tamuz, Nergal, Siva, Osiris, Izanagi, etc., iar zeița: Demeter, Astartea, Iștar, Isis, Parvati, Kybele, Neriskigal, Tanit, Anastis, Izanami, Coatlicue, și așa mai departe. După sacrificarea zeului, „bacchantele” îl boceau, smulgându-și părul din cap. Curând însă, vechiul „Dionysos” era înlocuit cu un altul și atunci serbau „învierea” lui, cu împreunări, dansuri și cântece de veselie. x) La Geți, zeul se numea Zalmoxis. Faptul că se retrage pe câțiva ani într’o peșteră (caverna este templul cultului chtonian) și că apare iar după aceea — „învie”; și faptul că acest „zeu al morților” (Hades sau Pluton) ne este prezentat (evident, nu dânsul, ci un preot care-l întrupează) ca discipolul lui Pythagora, care a întemeiat o confrăție orphică (Orpheu fiind el însuși un atare preot al lui Dionysos) — spune destul... La Geți preoții locuiau în peșteri — ca, mai târziu, sihaștrii și călugării.2) Fiindcă omul jertfit anual întrupa zeul și-i purta numele, putem afirma că eroul „Mioriței” era un Zalmoxis. Tot astfel se numea și dansul și cântecul care însoțeau sacrificarea. Legenda „solului trimis la fiecare cinci ani lui Zalmoxis”, se ’ntemeiază pe o neînțelegere: solie putea duce orice muribund... Tragedia antică s’a desvoltat din reprezentările mysterelor dionysiace: satyrii cari întovărășeau pe Dionysos, se numeau tragoi, țapi; iar din „mysterele” mei) Creștinii evlavioși n’au a se simți jigniți de aceste origini străvechi ale creștinismului. Goethe nu se simțea înjosit că descindem din maimuță. Cele mai nobile manifestări umane s’au desvoltat din forme rudimentare. încă acum o mie de ani, oameni au fost jertfiți prin spânzurare în dumbrava sfântă de lângă Upsala. La Arieni, sacrificiile umane au fost tot atât de frecvente ca la Semiți. 2) Omul de Aurignac își făcea bordee în pământ, iar peștera îi servea de templu și de cimitir.dievale creștine a isvorît drama modernă. Ici „patimile” lui Isus, colo, „patimile” lui Dionysos.3) Precum se știe, creștinismul nu-i decât o formă purificată a misterelor antice; și în viața omenească, nimic n’ar putea exista mai sublim și mai tragic, decât jertfirea unui om — Isus sau Dionysos — pentru păcatele celorlalți. Această tragedie, de o măreție unică, a servit la Geți ca temă strălucitului poem „Miorița”. In cursul veacurilor, înțelesul primordial s’a pierdut; subiectul s’a trivializat, până a deveni uciderea, cu scop de jefuire, a unui moldovean de către un muntean și un ungurean. Au rămas însă componentele și a rămas atmosfera — tragică, apăsătoare, mistică... Intelectualitatea țării, în deosebi nobilii noștri scriitori de odinioară, s’au entuziasmat de valoarea artistică a poemului și au simțit intuitiv, că el cuprinde un miez tainic, față de care genunchiul se pleacă fără voie... De aceia au organizat în jurul „Mioriței” un cult al neamului întreg, cult care dăinuește și azi. De ce natură este acest miez, se căznesc zadarnic să afle, de trei sferturi de secol, generații de cercetători, dintre care unii, inteligenți, harnici și foarte învățați. Ei se învârtesc ca în jurul unei cutii încuiate și caută să ghicească după exterior conținutul!... Acum 23 de ani, după nimic alta decât după timbrul „Mioriței”, am simțit că poemul e legat, în vreun chip, de misterele orphice. Acuma, cunoscând fondul adânc al religiunilor, mi-a fost de ajuns o privire, pentru ca broasca sus pomenitei cutii să sară ca atinsă de iarba fiarelor — și am cinstea de a vă prezenta conținutul, în câteva foiletoane dintr’un întreg volum. Acum câtva timp am ascultat la radio conferința, în limba germană, a domnișoarei Alice Voinescu — dacă nu mă înșel, doctor în filozofie — despre „Miorița”. D-sa 3) ...„Kata mimysin tou peri Dionysou patous“, „conform punerii în scenă a patimilor lui Dionysos“ (S. Reinach). — Țapul, din pricina lubricității lui, taurul, din pricina puterii lui virile, simbolizează pe Dionysos. Reinach nu pricepe aceasta, și eșafodează, în „Moartea lui Orpheu“, o foarte complicată explicație totemistă, din care nici un singur cuvânt nu-i adevărat!... — Arianul Iehova ura de moarte semiticul „vițel de aur“... a citit corect — stăpânește perfect limba germană — traducerea Carmen Sylves. Conferențiara, și vorbește bine. Comentariile ei însă, asupra splendidului poem, erau greșite și contrastau neplăcut cu tonul prețios, misterios, mistico-filozofic, în care erau debitate. Teoria că „Miorița” ar fi fost originar un mit religios, domnișoara Voinescu a respins-o, în două cuvinte, cu tăioasă ironie: „Această ipoteză a căzut”. A căzut?!... In fața cărei instanțe supreme??... Odată ce n’am fost și eu chemat la judecată, îmi permit să redeschid procesul... Luată ca povestea „unei certe” — „cum se ’ntâmplă atâtea între ciobani”, — „Miorița” mi-ar deștepta nedumeriri, dintre cari unele, cel puțin, vor fi recunoscute de cititori ca îndreptățite. Pe un picior de plai, Pe o gură de rai, lată vin în cale, Se cobor în vale, Trei turme de miei Cu trei ciobănei, Unu-i moldovean, Unu-i ungurean, Și unul, vrâncean. Iar cel ungurean Și cu cel vrâncean. Chiar dela început ași obiecta că ’ntâmplarea e înfățișată în mod neverosimil. A omorî un om, nu-i un lucru atât de anodin, cum pare a crede povestitorul. Și nici atât de simplu. Un cioban bogat, cu oi multe, cu „cai învățați și câni mai bărbați”, nu trăește singur cu oile lui, și mai are și legături cu alți păstori, din apropiere... Afacerea e cu risc: cei atacați se apără și lovesc, crima se află, caii de furat se recunosc, etc. Dacă n’ar fi și alți oameni prin împrejurimi, ucigașii n’ar aștepta să apuc soarele... Dar cea mioriță, Gura nu-i mai tace. Cu lâna plăvită, iarba nu-i mai place. De trei zile ’ncoace „Năzdrăvană” fiind, a aflat de complot. De ce nu-1 denunță stăpânului, pe care-l iubește atâta?... Că doar știe să vorbească!... „Povestitorul” — răspunde conferențiara — „atribuie cu caracterul românului, care, de mult ce a suferit, a devenit tăcut, închis în sine”. Cum?! Până acolo să ’mpingă mioara discreția, să lase ca stăpânul să fie ucis?!... Dar nici discretă nu e: „gura nu-i mai tace”!.. Din fericire, păstorul bagă de seamă că oița bârsană nu-i în apele ei: — „Mioriță taie, Laie, bucătaie, De trei zile ’ncoace Gura nu-ți mai face! Ori iarba nu-ți place, Ori ești bolnăvioară, Drăguță Mioară?” — „Drăguțule bace! Dă-ți oile ’ncoace La negru zăvoiu, Că-i iarba de noi Și umbra de voi; (vasăzică ciobanul are slugi) Stăpâne, stăpâne, Iți chiamă ș’un câne, Cel mai bărbătesc Și cel mai frățesc. Că l’apus de soare Vreau să mi te-omoare Baciul ungurean Și cu cel vrâncean! Aflând o veste atât de grozavă, ce-ar face un cioban ?.... întâiu ar înjura... să ’nghețe apele!... Pe urmă s’ar pregăti de apărare, ori s’ar duce să înștiințeze pe alți ciobani... Ei bine, nimic din toate astea nu face baciul... Nu găsește nici măcar un cuvânt de indignare!... „Fiindcă”, — explică domnișoara doctor, — „dușmanii sunt tot români, iubind, ca și dânsul, turmele de oi”... ... Se poate ajunge cu patriotismul pân’acolo?!!... Păstorul se gândește... la modalitățile înmormântării!!... Oiță bârsană, In câmp de mohor, De ești năzdrăvană Să spui lui vrâncean Și de a fi să mor Și lui ungurean, Ciudat! Când e ’n stare cineva să ucidă, adică să-ți bage cuțitul până ’n prăsele, ori să te strângă de gât, până te învinețești și scoți limba de un cot, și-ți dai ultima suflare — acel cineva este de obicei un om cu totul lipsit de maniere... El nu are deci, nici delicateța, nici atenția, nici răbdarea, să te ’ngroape unde vrei tu, și cum vrei tu, și să-ți puie la cap flueraș de fag, mult zice cu drag... Faptul că baciul nu adresează rugămintea lui direct asasinilor, ci prin intermediul mioriței, hai să-l punem pe socoteala presupunerii, că oaia ar avea la ei mai mare trecere... Iar tu de omor Să nu le spui lor, Să le spui curat, Că m’am însurat Cu o mândră crăiasă, A lumii mireasă; Că la nunta mea A căzut o stea. Soarele și luna Mi-au ținut cunumai Brazi și păltinași l-am avut nuntași . Preoți, munții mari, Păsări, lăutari, Păsărele mii Și stele, făclii! Ști-vor oile că baciul a murit?... Ori au să-l plângă cu lacrimi de sânge, închipuindu-și c’a plecat? Bu eu cred că vor ști. Numai măicuței bătrâne nu-i va spune mioara, „că la nunta mea a căzut o stea, etc.” — fiindcă măicuța nu trebue să simtă că fiul ei s’a prăpădit. Dar atunci, de ce să nu afle oile că stăpânul lor a fost ucis — ba chiar și moartea lui, s’o afle numai sub formă de alegorie?... „E la mijloc un sentiment de pudoare al păstorului, și dorința de a cruța simțirea delicată a turmei” — comentează conferențiara. Ochi!... Dar de alegorie nu era nevoie, ar fi fost destul să le spuie că baciul a murit. Și apoi, este, oricum, curios, că din trei păstori, doi ucid pentru a prăda, iar al treilea se arată de o delicateță femenină... Iar dacă-i zări, Dacă-i întâlni Măicuță bătrână Cu brâul de lână, Din ochi lăcrămând, Pe câmpi alergând, Pe toți întrebând Și la toți zicând: „Cine a cunoscut, Cine mi-a văzut, Mândru ciobănel Tras printr’un inel ? Fețișoara lui, Spuma laptelui, Mustăcioara lui, Spicul grâului , Perișorul lui, Pana corbului, Ochișorii lui, Gura câmpului!” Tu, mioara mea, Să te ’nduri de ea Și-i spune curat, Că m’am însurat Cu o fată de crai Pe o gură de rai, Dar la cea măicuță Să nu-i spui, drăguță, Că la nunta mea A căzut o stea, C’am avut nuntași Brazi și păltinași, Preoți, munții mari, Păsări, lăutari, Păsărele mii Și stele, făclii”. De unde va afla măicuța bătrână, că fiul ei a dispărut?... Desigur că, locuind în sat, va veni să-și vadă feciorul și nu-l va găsi. Dar turma de „oi mândre și cornute, cu cai învățați și câni mai bărbați” va găsi-o. Că dacă n’ar ști baciul că turma va rămâne pe loc, n’ar cere să fie înmormântat „aici pe aproape, în strunga de oi, să fiu tot cu voi, în dosul stânii, să-mi aud cânii”. Măicuța va pune deci stăpânire pe averea fiului răposat și ciobanii vor fi ucis degeaba. Și asta se va ’ntâmpla și în cazul când mama se va întâlni în altă parte cu miorița — și deci cu turma, și cu cei doi păstori... Oița bârsană va spune bătrânii că fiul ei s’a însurat „cu o fată de craiu, pe o gură de raiu”. Admițând că fetele de craiu se găseau pe toate drumurile și că obicinuiau uneori să se mărite cu păstori, nenorocita mamă va întreba pe mioară: „care fată de craiu (că multe n’or fi fost pe aproape) și unde șade; și de ce feciorul n’a dat pe la mamă-sa, să-i spue că se ’nsoară; ori măcar n’a înștiințat-o?... Și va vedea că povestea e minciună curată!... Nu m’ași mira, ca vreun critic literar să-mi obiecteze că’n „basme nu se’ntreabă” și să-mi impute chiar că profanez poemul cu comentariile mele juridico-realiste. Și răspund că basmul cuprinde adesea elemente nereale, dar e’ntotdeauna logic cu el însuși. Nu ne mirăm că oaia vorbește; știm că omenirea atribuia odinioară animalelor minte și suflet de om și credea, că dacă de obiceiu ele nu vorbesc, este că nu vor. Dar nu s’a pomenit ca fiul împăratului, urmărit de vrăjitoare ori de balaur ,să arunce peria înainte și să-și pue sie și pădurea ’n cale, în loc s’o pue în drumul balaurului... Iar în ce privește profanarea, cititorul se va convinge că prin interpretarea cea adevărată, măreția și patosul „Mioriței” cresc neasemănat. Ca să’nțelegem acest splendid poem, trebue să ne familiarizăm cu mitul fundamental al chtonianului cult semitic, care, din timpurile preistorice ,a format religiunea populară a băștinașilor Daciei. H. SANIELEVICI Mări se vorbiră, Și se sfătuiră, Pe l’apus de soare, Ca să mi-l omoare Pe cel moldovean, Că-i mai ortoman Și are oi mai multe, Mândre și cornute, Și cai învățați Și câni mai bărbați!... Ca să mă’ngroape Aici pe aproape, In strunga de oi, Să fiu tot cu voi, In dosul stânii, Să-mi aud cânii, Astea să le spui, Iar la cap să-mi pui Flueraș de fag, Mult zice cu drag, Flueraș de os, Mult zice frumos, Flueraș de soc, Mult zice cu foc! Vântul când o bate, Prin ele o răsbate, Și oile s’or strânge, Pe mine m’or plânge Cu lacrimi de sânge!... H. Saniei&vncî =^_ Împăcare =__ Din nou, cu glas de stafie, ’n urechi Singurătatea murmură și cântă, Și drojdii de amurguri vechi In fundul sufletului se frământă... Sânt seri păstrate-așa adânc sub gând Ca niște lacuri de azur și de aramă Pe care neguri dese și negre le ascund... Dar vine un vânt deodată pornit de nu știi unde Și negurile moarte le distramă... E atâta timp, în tine de când nu te-ai întors! Ca niște pietre grele dai clipele ’ntr’o parte. Dărâmi porți ruginite și sufli’n visuri moarte. Paiajenii amintirii tot n’au sfârșit de tors. Te mai cunoști? Te’ntâmpini ca pe-un străin, departe... Ești tot numai răspântii și drumuri fără’ntors... Pătrunde’n tine vântul cel nou de primăvară... Pe săniuș de nouri și pârtii de azur Coboară iarăș visul cel mort de-odinioară. Mireasmă fără nume și fără glas murmur... In fața ta desfășuri drum după drum ca fire Din încâlcitul caer al vieții pân’acum: Orașe mari, priveliști mărunte, cimitire De piatră și verdeață și gări de fier și fum, Plecările ’n amurguri, pierdute ’n amintire... Și sutele de drumuri nu fac decât un drum... Pe vechile amurguri de-aramă și azur Lași negura de gânduri din nou să se ’nfiripe... Zidești, cu pietre grele, lăuntricul cavou Și ’ngropi trecutul iarăș în giulgiul lui de clipe... Și, împăcat cu tine, te părăsești din nou... AL. A. PHILIPPIDE