Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1932 (Anul 13, nr. 613-616)
1932-09-04 / nr. 613
ANULXI.-SERIAII-a.-No. 613 IB MNDATORII I AL- V- BELDIMAN 18B8-1897 FONDATORII CONST. HILLE 1897-1920 sö^aap 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Literar Duminică 4 Septembrie 1932 si Artistic FONDAT IN 1893 Tabletă Răzbunarea. Am găsit pe savantul meu profesor tot atât de vorbăreț și de urât pe cât îl cunoșteam, însă îmbătrânit cu 20 de ani în cei doi, de când nu-l mai văzusem. Aspectul lui de goril în redengotă îl făcuse rău de timpuriu dar corectat, după străduințe intense, de o dicțiune afectată și de un joc de scenă menit să dea politaniei fiziologice o frumusețe morală, profesorul putuse răzbi în viața socială ca un savant incontrolabil și în lumea științei ca un mare crampon laborios. Avar ca un simigiu și nespălat din avariție, el suferise în ultimul timp și o lovitură aproape de creer. Falimentul unei Bănci pulveriza „economiile” lui, cifrate la câteva milioane, însă respectate cu o discreție tot atât de mută când le avea, pe cât deveni de guralivă, după ce le-a pierdut. Pentru întâia oară colegii aflară că fusese bogat, din mărturisirea întârziată a unui ideal că economiile aveau o destinație hotărâtă: înființarea unui institut de fiziologie, construit în vis și în riguroasă tăcere. Pentru că nu-i putuse nimeni iubi și poate că nici mama lui, defunctă pe când monstrul se afla în leagăn sau într’o copaie savantul luă din tinerețe poziție împotriva oamenilor tineri și frumoși, care se iubesc și petrec, desvăluind în scrieri și prelegeri, ca un agent autorizat și profetic al virtuților păzite prin abstinență și onanism, răul de a trăi și dramaticele încheieri ale existenței. Posedând substanța, savantul își căuta satisfacțiile în descurajarea oamenilor și în combaterea speranțelor și bucuriilor, făgăduite câteodată de învățații optimiști. Din catedra, unde își instalase statuia de suprem judecător, el formula verdicte și fulmina cu severitate. In patru ochi însă cu bolnavul, cu victima adevărată, tangibilă și definită, atrasă în păienjinișul lui de o nădejde omenească, voluptatea savantului se manifesta întreagă, până la spasm. Pe cât era mai frumoasă clienta sau mai armonic construit bărbatul venit să-l viziteze în camera de consultații, pe atât sentințele profesorului se formulau mai definitive și mai lipsite de apel. Starea sufletească a bolnavului, recomandată cu deosebire psihologiei vindecătoare a medicului, ca un adjuvant decisiv chiar în cazul de incurabilitate, devenea o arenă de circ în care savantul punea să se strâmbe calamitățile și să urle fiarele morale, rînjite, din cușca lui secretă, prinse cu măselele de zăbrele. Diagnosticul era rostit în gura mare, repetat cu toată sinceritatea cruzimii și urmat de configurația verbală a evoluției și a consecințelor. Savantul juca în special scena finalităților cu o amploare de mare tragedian, recrutat dintre marile reptile veninoase și escortat de o puzderie de idei-muște și de sugestii-viermi, tăbărâte pe groaza uimită a unui pacient. Remy de Gourmont spusese, ca un filosof, că de fiece dată actul dragostei știrbește vigoarea și integritatea fizică a bărbatului și se afirmă, pentru analiza de laborator, cu un precipitat patologic în urină — iar Emile Gautier, un strălucit jurnalist, ieșit dintre savanții epocii, scrisese că sudoarea extrasă din pantalonul cu valansienă fină, al dansatoarelor de vals și cadril, și injectată ucidea un șobolan, confirmând plăcerea cu toxicitate și arta cu săruri minerale. Știința are, în persoana creatorilor ei, instinctul de ură și aducerile aminte peiorative și eroisme care mențin frăgezimea curiozității după decesul câte unui organ, în căutarea rămășițelor culese cu eprubeta. Savantul nostru își concentra sensațiile în frigarea nichelată cu care își străpungea clientela, învârtind-o încet și hipnotic dinaintea jafului științei. El nu acorda bolnavului nicio circumstanță ușurătoare, dintesc de la cea dintîi pilulă, prescrisă cu un surâs, și infernal de-a lungul unui tratament fără nădejde. De multe mii de ani, omul slăbește și piere, dar paralel cu înghenunchierea lui succesivă pe marginea unei gropi, reînoite, i se reînoiește credința, împotriva unei științe care știe încă foarte puțin, în putința unei întineriri. El nu poate înțelege, când dinții se succed de două ori, că nu ar fi locul să se reproducă pentru a treia oară, niște oase tari, încolțite în mijlocul moale al unui loc de carne și nu exclude renașterea capilară, când unghiile renasc, admițând fără obiecțiune autorizată infinita renovare individuală. Neputând-o realiza, el o nădăjduiește. — Dacă eu, pocitania, nu mă pot renaște, nici în forna mea caricaturală și cu masca mea odioasă, nu-mi este indiferent ca alții să-și poată asigura în folosul lor cel puțin funcțiunea speranței, care-mi jignește mie decepțiile. Rolul meu social e redus la unica mea întristare; savant obiectiv, situat peste durere și suferință, eu trebuie să servesc cu atât mai strict adevărul aparent cu cât proclamarea lui umilește veleitățile anarhice și derutează bruta, care vrea să domine, subt cuvânt că e sănătoasă, biruitoare și estetică. Dacă n’ar fi fost lumina, care face revelația de fiece zi a lucrului urât și desechilibrat, dacă viața ar fi fost un mare întuneric, și noi ne-am fi căutat prin el ca gângăniile oarbe, dar tot atât de însetate de apropiere, ca și cele din viziunea clară și expresivă, și eu din negura așternută pe ochii mei m’aș fi putut împărtășii cu o bucurie, mascat în scufia beznei și cu marginile ei trase peste obraji — obrajii mei vineți de palidități negre— și până peste gura mea — gura mea scâlciată ca o încălțăminte de călcâiul amărăciunii. Când eram student, m’au gonit în spital și infirmiera și spălătoreasă și sora care punea ghiață la cadavrele din autopsie, nici o vârstă și nici o subalternanță servilă n’au vrut să știe de mine. Colegele mi-au râs în nas și nu eram numai hidos, dar mă bucuram și de faima de-a fi fost un imbecil hermetic. Cu prețul unei tenacități posace, de fiece secundă, am parvenit să fiu un mare savant și să neliniștesc elitele profane: nici atunci nu m’a voit, nici bucătăreasa nici ademenitoarea ei stăpână. Ordonanța nepotului meu, are cel puțin trecere la fetișcanele rumene și cu forme drepte subt fusta creață, din Miercurea Ciucului. Femeile vor să afle de la mine rețete și secrete și niciuna nu are perversitatea de a mă cunoaște în particular și în afară de medicină. Și rețeta mea la toate cazurile, la toate chinurile, la toate năzuințele e una șiaceeași pentru toate vârstele și sexele: moartea. Nu vei muri, ai început să mori încă în ziua când te-ai născut și mori în fiece zi... T. ARGHEZI Amintire Aedul Helada S’a născut în magica Atenă Și-a văzut cum strălucita Atică Intră’n marea ei ca o sirenă Extatică. Soarele i-a’mpurpurat câmpia Peste care și-a plimbat destinele, Și i-au tors în aur reveria Albinele. Inima i-a stat și cugetarea De-au vorbit în marmoră cu zorile Și i-au deslușit cum cântă marea Și florile. Fruntea s-a gândit în Acropolă Cu neliniște și venerație, Și-a privit în sus ca o cupolă De grație. Așteptarea i-a fost lungă până Când i-a mângâiat Apolon pletele Și i-a pus, îngândurat, în mână Tabletele, închin acest altar de-a dreptul . De-atâtea ori întârziată aici, Privirei ei ca niște licurici ai trupului ei alb de ghiocei. Aici, pe lângă stâncile’nazur Alături am trecut necontenit, Și ne-am urcat cu gândul spre zei. Din ierburile ’nalte din prejur. Eșeanaintea mișcătoarei mări Ca o zeiță’n grații de delfin Cu brațele încărcate de senin Și cu urechile de sărutări. Stă mărturie țărmul arzător Să vadă încă strălucitu-i chip A jocurilor noastre pe nisip Și-a râsului ei fraged de izvor. Acum se duce singură mereu De-alungul unui fluviu încărcat De umbrele cu mers întunecat Pe apa lui de negru curcubeu. N. DAVIDESCU Rădică Maniu Portret (Aquarelă) Casa cu molii” ----------- ----- de G. CĂLINESCU Ion Marinescu, zis și Jim, fu lăsat de trăsură în fața casei preistorice din str. Adrican, pe vremea când lăptarii colindă curțile cu bidoanele iar împărțitorii de jurnale înfig „Dimineața” în clanța ușii. La huruitul roților pe caldarâm o femee bătrână lăsă din mâini un cotor de mătură cu care strângea frunzele îngălbenite căzute dintr’un dud rămuros. Era baba Chiva, servitoare bătrână a familiei, păzind de peste treizeci de ani acel Ierculanum acoperit de lava anilor. Când Jim împinse poarta scârțâietoare, baba își desfăcu masca miceniană intr’un râs mut, până la urechi, și alergă șchiopătând în chip ridicol din cauza pantofilor bărbătești pe care-i purta, să ia din mâinile tânărului valiza și trendhcotul. — Veniși ! — zise ea prostește din buze scuturate de convulsiuni senile. — Venis! — confirmă Jim, ascunzând sub asprimea vorbelor și gesturilor emoțiile oficiale. După acest scurt dialog baba porni cu lucrurile spre fundul curții, urmat de Jim, care observă în treacăt schimbările. Ușile și cercevelele caselor erau vopsite proaspăt, dar pentru că crustacea veche nu fusese arsă, epiderma groasă a lemnului semăna cu coaja pomilor bătrâni. Un nuc mare de lângă gard fusese tăiat, ceia ce explica aerul de goliciune al locului. In dosul nucului pe un loc viran plin mai înainte cu troscot și moloz de la o construcție dărâmată văzu straturi regulate de zarzavat și cozile drepte și verzi ale cepelor, însfârșit pe dâmbul de pământ dinspre fereastra cu grătar al unei case vecine, pe care odată se târa sălbăticită o viță de vie, zări împletitura de șipci a unei bolți pe care atârnau lujeri mari încărcați cu ciorchini de struguri. Aceste reforme i se părură anacronice. Baba Chiva, ghicindu-i gândul, zise din mers: — Astea Dem Popescu le-a făcut! Urcară două trepte de lemn elastic sub cel din urmă baldachin de tablă, trecură printr’o sală austeră cu lăzi și cufere mari dealungul pereților, apoi intrară într’o odae semiobscură. Un aer stătut, mucegos, amestecat cu adieri de naftalină și patchouli înțepănările lui Jim. Baba smulse hârtiile albastre de la geam, lumina albă a dimineții ilumină interiorul descoperind suprafețele împulberate ale mobilelor. Un păianjen speriat de vibrația neașteptată a aerului își dădu drumul pe un fir în dosul unei perdele de dantelă. Baba dădu să iasă în grabă spre a vesti pe cei ai casei de neașteptata sosire, dar Jim o opri. Voia să se liniștească de călcătura metalică a trenului și să-și cultive în singurătate sărutarea din tren. Dealtfel exclamațiile revederilor, interogatoriul lung al sosirii îl înspăimânta și dori să-și găsească mai întăi o formulă sufletească pentru toate acestea. Ceru dar apă proaspătă cu recomandația de a fi reapoi să se odihnească până la prânz. După câteva minute baba aduse pe o tavă, o cană de sticlă cu apă, câțiva ciorchini de struguri, trei prune mari și un măr,, pradă făcută la repezeală în grădină. Un pisoiu alb se strecură prin întredeschizătura ușii, frecându-se cu spatele de piciorul babei. — Struț! — făcu aceasta cu falsă autoritate, luând totuși mâța în brațe. Apoi fără să fie întrebată dădu drumul unui material informativ ce-i tremura de mult pe buze, descoperindu-i ștrbenia dinților: — Asta-i Pufi, nu-l cunoști, a venit pe urmă singur și n’a vrut să mai plece. Țam dus de două ori pe maidan învelit în sac și s’a întors și ne-a fost milă să-l gonim că tocmai a murit Negruțu călcat de automobil de-am plâns din cauza lui (aci ochii babei se umplură într’adevăr de lacrimi) și Zizi s’a făcut ca dracu c’a căzut pe coș și s’a ars de fum (baba își arătă gingiile într’un zâmbet mare) că tocmai voiam să scuturăm prin casă și să zugrăvim că știam c’o să vii dar n’am putut c’a căzut și și-a scrântit piciorul coana Lixandrina și a stat în pat o săptămână și a murit fata lui Dumitrescu din colț, pe care o ști (Jim nu știa de nici o fată) și mâine se cunună la biserica Udricani, băiatu lui Tomescu (!!), care e avocat și dacă știam că vii așa de vreme făceau cucoarnele dulceață c’au fost poamele ieftine, da cine a știut... Bodogănind astfel baba scotocea de zor prin buzunarele șorțului, din care scoase în cele din urmă câteva obiecte pe care le întinse lui Jim. Acesta le luă, obișnuit, și constată că erau: un crâmpei de creion, un condei de piatră pentru plăci de ardezie și două penițe ronde. De pe când era mic baba Chiva aduna cu ochiul ei de uliu fel de fel de nimicuri, dăruindu-le și continua să facă 1) Din romanul „Ursitoarele” ce vor apare în curând, aceasta și acuma, fără considerația de vârstă. Jim se prefăcu deci foarte interesat de valoarea obiectelor și le puse pe masă spre mulțumirea babei. Când fu să iasă aceasta dădu semne de sfială și neliniște și scoțând din buzunar o hârtiuță galbenă o întinse lui Jim, cu mici râsete înfundate. — Uite zise asta am tras-o pentru d-ta fără știrea cucoanelor. Când Chiva târî tușind ușa, după sine, Jim privi hârtiuță și constată că era o planetă de tânăr. Intinzându-se pe patul de nuc cu ciubucuri mari și suluri roșii peste macatul cu ciucuri, privi rotativ bătrâna încăpere. Acelaș „gardirop“ masiv de nuc în linii severe a cărui coajă descheiată pe alocuri se umflase în bășici, scrinul de acelaș lemn pe care se aflau mereu cele două sfeșnice de argint aburit, ceasul cu muzică, o pisică de teracotă și un măgar de pâslă, care clătina capul. Oglinda bună, de Veneția, cu apa verzue lividă era împănată în partea de jos a lamei, de culoarea argintului, cu fotografiii vechi pe carton, spălăcite reprezentând domni rezemați de fotolii de catifea, cu barba stufoasă rotunjită scurt pe sub bărbie, cu țilindru și cu redingotă și pantaloni cenușii căzând pline de încrețituri pe trup, precum și doamne în malacoafe atenuate, cărora bluza bufantă la mâneci le sugrumau talia și le acopereau tot gâtul închizându-i în mari agrafe de os sculptat. Un album cu pagini groase, aurite învelit în catifea roșie și cu balamale de argint conținea o altă colecție de fotografii. La fereastră, între perdele, o masă de nuc dintr-o placă groasă ovală, susținută de patru picioare de leu, era acoperită cu o combinație de petice multicolore de tafta și mătase, legate cu broderie. In sfârșit lângă ușa cu canaturi prea înalte dominate de un fronton grec, soba de zidărie văruită, cu coloane ionice și ornamentații bombastice, susținea mereu pemensola înegrită de fire de fum prelinse prin ușa de alamă, un mănunchiu de pene de păun. Cele câteva fotolii de lemn lăcuit în negru cu prea multe protuberanțe ornamentale și îmbrăcate în pluș roșu se arătau mai atinse de vreme. Arcurile deocamdată lăsase gropi mari în mijlocul lor, părul plușului chelise pe unele porțiuni și picioarele se mișcau din încheeturi. Mirosul caracteristic al odăii deșteptă toate amintirile lui Jim. Era o duhoare închisă de cireși mucegăite, de butoi băhuit, de salpetru amestecat cu bob de melc fără casă, de lemnărie putredă, de șoareci, de gândaci striviți, de stofe alterate, peste care plutea adierea parfumului de patchouli și naftalină. Jim coborî din pat spre a pipăi lucrurile mai de aproape. Luă în mâini ceasul de pe scrin prin sticla căruia se vedea în fund sulul cu ace al muzicii, așezat în fața unui pieptene de oțel, întoarse cheia și răsuci o limbă pe cadran până ce un fluture auriu începuse să fâlfâe sfârâind pe loc. Apoi clasificate de tenonul uscat al mobilei, sunetele mărunte metalice începură să picure în ritmul unui vals de Strauss, provenitor dintr’o orchestră liliputană ascunsă undeva, printr’o galerie de cari și compusă din fire cu coarde de sârmă subțire, ciocănașe de sticlă și talgere ca fluturii de vie. Dulcele cântec metalic era cu atât mai melancolic, cu cât părea mai înăbușit într’o raclă mică de cristal, învelit în scamă și paralizat în rugini. Cu urechea lipită de lemnul scrinului Jim ascultă vrăjit arhaica melodie, din ce în ce mai lentă, până ce ultimul clinchet muri într’un scârțâit de greer. Apoi trase un sertar al scrinului, din curiozitatea ce-o avea întotdeauna de a scotoci colțurile casei. Văzu pachete de rufărie iiactuală, păstrat acolo dintr’un spirit de conservare și de ordine, cutii cu jeuri și cu dantelă neagră, pene de struț, nasturi mari de os îngălbenit, mănuși de dantelă fără degete, totul ars de prea multă ședere, cu tendința de a se preface în scrum. Desfăcu ușa grea a șifonierului și un iz de postav mucegăit îl năvăli în față. Hainele aflate acolo nu aveau nicio rațiune de a mai fi conservate decât pentru un muzeu familiar. Mantalele de stofă deasă, croite în chip de clopot, corsajele de tafta, manșoanele de astrahan, toată hăinăria aceasta vetustă, intrase de mult în putrefacție. Un colb sclipitor ploua mărunt în dunga luminii și niște scame mari cenușii, sburară deodată. Erau mobile. Jim strivi una în mână prefăcând-o în polen. Deabia atunci băgă de seamă friabilitatea stofelor, carbonizarea lor săvârșită lent, în întunecimea dulapurilor. Identitatea țesăturilor cu fluturii era așa de perfectă încât el se aștepta ca tot conținutul șifonierului să sboare afară într-un roiu de molii argintii, lăsând goală Continuare în pag. Il-al