Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1932 (Anul 13, nr. 617-621)
1932-10-02 / nr. 617
A T ANULXI.-SERIAII-a.-No. 617 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE DumINică 2 Octombrie 1932 Li ter or si Artistic FONDATORI I AL. V. BRLOIMAN V8BB -1897 FONDATORII | CONST. MILLE 1887-1920 FONDAT IN 1893 Zola romanticul Cele mai interesante aniversări în literatură sânt aniversările de un sfert de secol: întotdeauna când se împlinesc douăzeci și cinci sau treizeci de ani de la moartea unui scriitor odinioară ilustru, poți fi sigur că vei avea prilejul să observi, dacă îți dai puțină osteneală, multe lucruri instructive și să-ți primenești puțin punctele de vedere. Aniversările de un sfert de secol nu sunt interesante pentru că ar hotărî definitiv locul unui scriitor în câmpurile elizee ale posterității. De multe ori — chiar de cele mai multe ori — valoarea reală a unui scriitor nu e definitiv pusă la punct decât după un mai mare interval de timp. Cazul lui Stendhal e tipic în această privință. Aproape cu desăvârșire ignorat cât a fost în viață, Stendhal n’a ajuns cunoscut, citit și admirat decât după cincisprezece ani de la moarte. Sferturile de centenar au de îndeplinit altă misiune. Nici-o generație nu vede mai limpede defectele și păcatele unui om ilustru decât generația care îi urmează imediat. In special apare clar ceia ce era exagerat în aprecierile contemporanilor. Nu este vorba acum de a fixa locul imuabil pe care îl va ocupa scriitorul în istoria literaturii. Nimeni nu se gândește la vre-o „consacrare”. Aceasta va fi sarcina istoricilor literari de mai târziu, care vor avea mai multă obiectivitate, dar, poate și mai multă îngăduință. Aceasta e experiența care se poate face cu Zola, acum când se împlinesc treizeci de ani de la moartea lui. Soarta literară a lui Zola a fost destul de curioasă: începuturile carierii lui literare au fost anevoioase. A avut de luptat deopotrivă cu prejudecățile criticii și cu gustul publicului. Spre sfârșitul vieții, ajuns șef de școală (într’o vreme când mai existau școli literare: ce vechi și anacronic lucru !), când influența lui se exercita, incontestabilă, asupra literaturii din lumea întreagă, Zola s’ar fi putut împotmoli într’o confortabilă glorie staționară. Dar tocmai la această epocă intervine în viața lui un eveniment capital: afacerea Dreyfus. Literatul Zola face loc, la această dată, luptătorului social. De aici înainte numele lui Zola rămâne indestructibil legat de ideia de dreptate și de justiție socială. Dar tot din această epocă (adică din anul 1898) se poate spune că Zola încetează de a mai aparține literaturii. Și totuș renumele lui se datorește în bună parte acestei celebre afaceri Dreyfus (care, uitată câtăva vreme, a fost desgropată și oarecum actualizată în anii din urmă prin scoaterea la iveală a unui stoc important de documente inedite). Pentru multă lume Zola e autorul celebrului articol „J’accuse”, violent rechizitoriu împotriva judecătorilor căpitanului Dreyfus, pe nedrept învinuit de spionaj. Astăzi, când memoria lui Dreyfus a fost reabilitată, procesul lui revizuit și adevărul restabilit, ne dăm seama că Zola a avut dreptate și că a văzut just. Cred că generația literară de astăzi nu are nici o curiozitate pentru acest Zola social, apărător al celor pe care îi năpăstuește societatea umană, acest Zola dreyfusard și revoltat, în luptă cu nedreptatea și cu ipocrizia. Generația actuală nu are nici gust, nici timp pentru asemenea investigații. Omul Zola este încă prea aproape de noi pentru a-1 putea judeca obiectiv și prea departe pentru a-1 mai putea iubi sau urî ca om. Opera lui, însă, rămâne mereu, pentru noi, un prilej de cercetare. După treizeci de ani de la moartea lui Zola avem dreptul și putința de a încerca să lămurim ceea ce trăește încă în această operă, și să facem câteva pronosticuri pentru soarta ei în viitor. Opera aceasta impresionează în primul rând prin cantitate. E enormă, variată, tentaculară, ramificânduse, întortochiată, prin toate straturile sociale, prin toate cotloanele și văgăunele societății umane. Barbusse (care a publicat de curând la „Nouvelle Revue Frangaise” un foarte remarcabil „Zola”) numără în romanele lui Zola peste o mie două sute de personagii, de primul și de al doilea plan. Cu mult mai mut decât în „Comedia Umană”. Este o enumerație în care Barbusse a luat puțin tonul maestrului. O enumerație cuprinzătoare, sugestivă și puțin cam declamatorie. Pentru că opera lui Zola e plină de declamație. Această declamație face parte din stilul lui, este expresia viziunii lui de viață, viziune tumultuoasă și covârșitoare, răsvrătitoare și patetică, rezultat al unei intuiții puternice și al unei irezistibile nevoi de a exprima viața, total și conștiincios. Această nevoie de exprimare nu este însoțită, totuș, de ambiția obiectivității. Zola a fost, la început, discipolul lui Flaubert. A căpătat de la acesta pasiunea documentului omenesc trăit, dragostea de preciziune, prețuirea detaliilor. Dar punctele lui de contact cu Flaubert se mărginesc aici. Niciodată Zola nu a făcut artă pentru artă (acea artă pentru artă de care Flaubert făcea atâta caz și care apare astăzi ca o formulă atât de uzată !) „Opera de artă e natura văzută printr’un temperament”. Această celebră formulă a lui Zola, înscrisă odinioară pe drapelul naturalismului, este, în realitate mult mai cuprinzătoare. Ea exprimă un adevăr mult mai general decât programul unei școale literare oarecare. Se prea poate ca Zola să-și fi închipuit că această formulă n’a fost aplicată integral pentru prima oară decât de școala naturalistă. Simplă vanitate de profet literar ! Formula lui Zola exprimă o realitate veche de când există literatura. Ea se aplică oricărei opere literare. Zola n’a făcut decât să exprime, într’o frază fericită și lapidară, însăș esența artei, însuș procesul de elaborare a operei de artă. Și, prin ea, Zola a dat o lovitură de moarte obiectivității artistice, cu care Flaubert (cel mai subiectiv dintre toți scriitorii !) s’a înșelat o viață întreagă. Cum a aplicat Zola această formulă ? Opera lui răspunde pentru el. S’a spus demult că naturalistul Zola este, în fond, romantic. Și, într’adevăr, înrudirea lui cu numele Dalai-Lama al romantismului, cu Victor Hugo, este mult mai strânsă decât s’ar putea crede. De la „Les Miserables” până la epopeia „Rougon-Macquart”-ilor nu este decât un pas. In orice caz procedeele sunt aceleași, de multe ori. Tonul de pledoarie apare, declamator și patetic (și adesea ieftin) și la Hugo și la Zola. Viața care apare, multiformă, în romanele compacte și masive ale lui Zola este, redusă la esență, însuș temperamentul lui Zola. Structura acestui temperament era, în fond, simplă, dintr’o bucată, fără subtilități prea multe, fără trucuri, fără compromisuri. Zola era un om al mulțimilor. Aici stă norocul lui și aici îi stă și riscul... Zola, prin firea lui,, era un romantic, un subiectiv, un impulsiv. Pasiunea lui a fost să zugrăvească viața așa cum este. A zugrăvit-o, însă, așa cum îi poruncea firea. A vrut să dea epocii contemporane o oglindă fidelă. N’a isbutit să-i dea decât propria lui imagine, multiplicată la infinit sub mii de travestiri diverse. Și lumea contemporană, la un moment dat, nu s’a mai recunoscut. AL. A. PHILIPPIDE Emile Zola Helada Moartea lui Dafnil Privighetoarea niciodată N’a suspinat atât pe stânci, Nici Pan cu copita crăpată N’a stat mai a jale pe brânci. Copacul a lăsat să-i cadă Din ramuri, fructe, fără rost, Iar roua a venit cu zăpadă Și viscol zefirul a fost. Izvorul a strigat pe dealuri, Pădurea’n tot cuprinsul ei, Și cântecul cald de cavaluri S’a spart în tăcere de miel. Dafnis boarul a’ nchis ochii Și sburda tutulor cu el, Și s’au bocit nimfele’n rochii De flori de smerit mușețel. Murise trestia și naiul Cu strălucitul viers al lor, Și rând pe rând marea și plat Prinseseră vestea din sbor. Silvanii s’au ascuns cu toții, Priapii n’au mai tresărit, Satirii s’au strâns ca iloți Și muzele s’au risipit. Orfeu și-a spart în noapte lira Și’ntregul rost al ei etern, Și sufletul lui în delir a Descins cu Dafnis în infern N. DAVIDESCU Vizită la un scriitor celebru (Salten văzut de prea aproape) înainte de a pleca de acasă, mi-am revizuit cu cea mai mare atenție ținuta; am găsit că cravata, nefiind adecuată situației, trebue schimbată; am luat alta; nodul însă, fiind însă un obiect lipsit de cea mai elementară bună creștere, opunea părerilor mele asupra formei lui o resistență, din care a ieșit învingător; a treia cravată, plină de înțelegere pentru situația dificilă în care eram, mi-a dat satisfacție. In fine, am mai încercat înainte de a pleca, în fața oglinzii, cum trebue rostit „Meister”, pentru a arăta oarecare admirație, ceva respect și celelalte potrivite momentului. După câteva probe m’am oprit la următoarea formulă: ambele colțuri ale gurii se ridică puțin într’un surâs arabil; în acelaș timp ochiul drept, mai bine zis sprinceana se îndreaptă in sus, împreună cu o mișcare mică înaintea capului, căruia după circa 35 de secundă îl urmează „Meister” rostit încet, larg, prima silabă foarte accentuată. Bine, nu e încă odată o privire critică de jos în sus în oglindă. Am plecat. Tot drumul am recapitulat în gând înb; ’bările mele; de zeci de ori m’am întrebat dacă formularea lor nu e nedibace, sau dacă n’o să mă găsească prea curios, sau dacă în definitiv n’o să i se pară ridicol că un student așa tânăr vrea să traducă opera lui. Am uitat să spun că repetițiile pentru această premieră le făcusem cu câteva zile înainte, la Schoenbrunn, da, la menajerie, am intrat în căsuța pe care scria „Nilpferd”. Nu-mi pot închipui un individ care să-și acorde mai mult respect decât locuitorul acestei căsuțe, îmi face impresia figurii tipice a scriitorului care a ajuns în vârful piramidei și nu mai trebue să facă nimic alt pentru numele lui, decât să meargă la premiere, la dineuri de gală, pe la legații și să lanseze din când în când un bow-mot, pe care la nevoe și-l poate potrivi pe măsură „după” un coleg. Animalul își trăește traiul într-o băltoacă călduță, verzuie, din când în când răsuflă suspinând; n’ar răsufla, că e doar destul de obositor, dar trebue și necăjit, suspină; nici poetul ajuns sus, n’ar face bon-mot-uri, dar concurența iloială a lui Shaw, Mark Twain sau a veșnicului Tristan Bernard, obligă pe oricare scriitor de renume care se respectă să fie spiritual, așa că necăjit, suspină și lansează un bon-mot. In fața acestui vast mamifer, mi-am repetat întrebările, comentariile, frazele convenționale, mi-am închipuit răspunsurile pe care, din impasibilitatea sa, mi le-ar da consacratul. Nu vedeam decât partea superioară a botului său, cu ochi mici pe care desene îi ține întredeschiși. Cam așa o să stea celalt în fața mea, m’am gândit și mi-am urmat repetiția, până ce, încet, ca un munte pe care un cutremur orizontal l’ar muta, „Meister” Nilpferd a ieșit din apă. Am considerat audiența închisă și l’am lăsat în pace. Deci, preparasem visita cu îngrijire. Ploua. Eram în tramvaiul 40 Börse-Türkenschantz- Park, într’un colț și pipăiam cu îngrijire Blok-Notes-ul pe care mi-l părăsem în buzunar, cu riscul să-l deformez și, în ritmul tramvaiului, făceam introspecțiune. Drumul e destul de lung și problemele pe care mi le ofeream îmi erau prea carte deschisă, așa încât am renunțat și am început să mă dedau pasionatului sport care se numește studiul aproapelui tău. Din păcate nici în această direcție n’am reușit să-mi concentrez gândurile, care într’una, indiferent de direcția inițială, pe distanța cea mare dintre gând-intrebare și gândrăspuns deveneau paralele și, ca trecute printr’o lupă, în baza convergenței, veniau să se întâlnească în focar la întrebarea mare: Ce impresie o să aibe despre mine? Expresia feței pe care o aveam în timpul acesta, pare să nu fi fost prea spirituală, fiindcă un domn, între 50—60 ani mă fixa, cu un aer pe care prefer să nu-l calific; m’am uitat furios la el și el a întors capul. Pe urmă m’am gândit să vezi că ăsta e chiar Salten și o să fie foarte supărat că l’am privit așa și eram tare speriat. Dar în scurt timp mi-a venit și gândul că Salten e doar un scriitor privat, deci nu merge cu tramvaiul ca noi ceilalți. In fine, ce să mai spun, am ajuns la o stație de unde se merge în Cottagegasse. Și am mers. Am ajuns în fața numărului 37. Adânc emoționat am aruncat o privire pe ceas ca să imortalizez această clipă solemnă. Ce să vezi? Arăta <de abia 5 fără 5 și eu eram chemat la 5 fix. Deci, de ales între două rele, ori mă plimb încă 5 minute pe ploaie și noroi, ceea ce poate fi dăunător exteriorului meu, pe care tocmai azi trebuia să pun atâta bază, ori... ori intru cu 5 minute înainte. După un raționament plin de logică, am sunat. Partea interesantă este că în acest moment am redevenit un om normal, ca la examen, când profesorul spune cu noblețe „Domnul”, ezită un moment, apoi, „Domnul Gross”; în clipa aceea toată emoția piere, începi să crezi că totul s’a mai petrecut așa de des, încât e ceva fără importanță; tot așa contactul degetului meu cu butonul soneriei lui mi s’a părut ceva obișnuit, zilnic și așteptam ca o figură cunoscută să-mi deschidă. Și a venit un șorț alb la geam, s’a uitat afară, a luat o umbrelă și a venit până la poartă. „Sunteți anunțat?” m’a întrebat șorțul alb, care îmbrăca o servitoare bătrână și grasă. Pe urmă, mi-a deschis, și, după ce m’a desbrăcat, m’a predat unei servitoare mai tinere, care m’a anunțat la D-l secretar. D-l secretar e un om mic, poate că e înalt, dar cum îl vezi știi că e im om mic. E negru, poartă bine înțeles ochelari, și la fiecare vorbă ai impresia că-ți mulțumește. Iți mulțumește că te uiți la el, îți mulțumește că-i vorbești, îți mulțumește... că-i lași să respire. M’a rugat să iau loc. D-l Salten vine îndată. Pauza ca și făcută ca să văd în jurul meu. Numai cărți; dacă un registrabil ar vrea să puie în scenă „odaia de lucru a unui scriitor celebru”, așa ar face. Patru pereți, plini de cărți mari și mici, în piele, cele nobile care fac „bine” într’o bibliotecă, broșate, umile, pe care — poate — le citim, ca la teatru, primele rânduri frac, smoking, toalete de seară, ce teatru elegant.. restul, parchet, galerii, umple teatrul și — poate — vine aci pentru artă. De sus până jos cărți, așa de multe încât fotografiile celebrităților, studii în creion sau cărbune cu dedicație și iscălite denumiri ca G. Hauptmann, Korngold, Richard Strauss stau înghesuite pe după uși sau la locuri provizorii peste un teanc de cărți necitite. La mijlocul odăii o masă pe care cade un con de lumină. Lampa e foarte joasă, luminează doar masa, alături, un fotoliu comod cu spatele la un cheminee. Masa de lucru nu lipsește, masivă, impozantă, plină de cărți, alături o măsuță mică cu o mașină de scris, la care lucrează D-l secretar. O lampă mică, aruncă o lumină mică pe manuscrisul ce-l copiază. Acum s’a așezat iar și scrie repede, șoptind înaintea lui vorbele pentru care are așa o admirație, face o greșeală, și revoltat de crima pe care a comis-o, scoate timid foaia din mașină, mai aruncă întâi o privire pe foaia aproape gata, scrisă degeaba, și o rupe. La coș. Și scrie repede mai departe, dictându-și cu un surâs admirativ vorbele care pentru el sunt din alte sfere. O căldură plăcută după foaia de afară și zgomotul plin de regularitate al mașinii de scris par a dispune bine un cățeluș negru care se’ntinde mulțumit lângă picioarele mele. E singurul, cățelușul ăsta, care nu se potrivește în scenariul „odaia de lucru a unui «scriitor celebru”; cățelușul e prea banal, și dumneata și eu putem să avem un cățeluș negru, fără rasă, fără nimic rar, dar Salten... Salten trebuia să aibă un câine mare, mare, grav, maiestos, ca masa de scris, așa un cățel lângă Salten, îmi schimbă toate imaginile pe care le am despre el. E nu știm cum imaginea pe care o ai despre un scriitor e legată de nimicuri. Așa îmi amintesc evoluția pe care a suferit-o în mine, la timpul său, imaginea lui Arghezi, până ce l’am văzut. La fel ca Salten, imaginea lui a suferit fluctuații în mine, dar totdeauna a rămas între limite fixe. Trebuie să aibe păr alb, mâini foarte fine, ochi blânzi și un glas moale. Asta trebui. Așa o cer „Bambi”, „Dreizehn Hasen” și celelalte. Dar detaliile care deosebesc doi oameni cu puncte comune între ei, detaliile se schimbau mereu. Când am citit „Die Hölle von Obama” (Iadul din Obama) descrierea abatorului cu muncă raționalizată, moartea supusă sistemului Taylor, privirea îndurerată a unui bivol care moare, negrul asudat care ucide, mecanică aplicată în măcelărie, sânge amestecat cu unlei de uns mașini, când am citit toate astea, cuvintele care se potriveau în cadrul „Iadului”, observații fine, incisive și mișcătoare, mi l-am închipuit un uriaș blând, un om care nu vrea altceva decât o lume mai (Continuare In pag, lin) ■