Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1933 (Anul 14, nr. 678-682)

1933-12-03 / nr. 678

ANUL XII — SERIA II-A NR. 678 DUMINICĂ 3 DECEMBRIE 1933 ■uMMMBMw­im ■rim—nwiim­—— FOND UOI AL V. BELDIMAN >888—1897 CONST MILLE 1897—1920 FONDAT IN 1893 De vorbă cu d. Demostene Botez Poetul Demostene Botez a scris o carte de proză. O carte de proză la care lasă poezia a­­bundă. Nu e vorba de un roman, ci de un volum de impresii din călătorie, purtând titlul suges­tiv „In căutarea mea” și având punctate plastic și filtrate poe­tic aspecte, locuri, scene, tipuri și conflicte amuzante din viață. Poet de sensibilitate delicată, cântăreț al dragostei tragice, obsedat de mistica morții, d. Demostene Botez a adus între cei dintâi în poezia românea­scă de după război ritmica ori­ginală și cutezătoare a formei libere. Versurile lui bogate în ima­gini inedite, cântau o intimita­te care până la el nu fusese ad­misă ca temă poetică. Cucerindu-și, printr’o conti­nuă adîncire a versului și a metaforei, unul din primele lo­curi între poeții noștri contem­porani, d. Demostene Botez a­­tinge acum un domeniu nou de manifestare, cu siguranța de stil a artistului care știe să ob­serve, să înregistreze și să se găsească pe sine în frumusețile din afară. Să-i ascultăm mărturisirea. Părinți și eonii Cu alte cuvinte, ceva asupra volumului „In căutarea mea” ce va apărea la Editura „Adeve­­rul”, îmi ceri ceva foarte greu. Nu pot suferi eu însumi, părin­ții care îți vorbesc mereu de co­piii lor. Nu există părinte care să nu aibă copil premiat, precoce și genial până la neliniștirea fa­miliei. Dacă nu e premiant, să știi că e persecutat. Și totuși vrei să-ți vorbesc despre volumul meu? Nu sunt un părinte degenerat și nici o­­riginal' Sunt ca toți cei pe care i-ai auzit vorbindu-ți de proge­nitura lor. De ce vrei să mă umilești în ochii mei proprii? Cel mult, mai târziu, după apariție, dacă n’am să-l găsesc premiant, am să-ți spun că e persecutat și, cel mult, după modelul tatălui de familie care in asemenea cazuri bârfește pe profesorii respectivi, am să dis­prețuiesc și eu criticii răuvoi­tori. N’am să încerc însă ca să-i conving teoretic și cu logică, pentru ce trebuiau să găsească volumul meu lăudabil. Istoria unei călătorii Volumul meu se chiamă „In căutarea mea” și are 208 pagini de proză tipărite de editura „Adeverul”. Coperta cuprinde o indicațiune, can viziunea unui om întors proaspăt dintr’o călă­torie, un vapor, marea, sfinxul, piramidele... Material destul pentru o bibliotecă. In aparență atâtea elemente din afară: pri­veliști, oameni, locuri, obiceiuri, și totuși aproape întreg volumul cuprinde viziuni dinăuntru, în­trebări, nedumeriri, fantome și închipuiri de oameni și de lo­curi. Cartea mea poate satisface și curiozitatea plasticei dar și inte­resul pentru sufletul locurilor. Titlul este o explicațiune cu­prinzătoare. De fapt pentru cine va tăia paginile și va căuta în ele, va găsi un om, un suflet de om în fața locurilor de demult istorică și în fața oamenilor care sunt sigur pe pământ cu stră­moși de departe. Volumul acesta cuprinde isto­­ria unei călătorii care pornește din Marsilia, merge cinci zile pe Mediterană, trece prin Egipt, Siria și Palestina, și se întoarce în mine unde-și pierde urmele. Vrei să știi încă ce este car­tea mea? Vor spune-o alții dacă se vor osteni. Eu aș putea să-ți spun numai ceia ce aș fi visat să fie. * Am voit să fie o carte care să se citească plăcut. Aceasta nu pentru că aș avea venerația căr­ții facile, dar pentru că nu de­­obște notele de călătorie sperie cetitorul printr’un fond de quasi-didacticism și printr’un exces de descriere monotonă. Locurile și mai ales oamenii de pretutindeni au oferit în­deobște aspecte distractive. Oameni feluriți și de pretutindeni Omul în special și opera lui cu pretenție de veșnicie au fost totdeauna un material nesecat pentru comedie. Fațetele ila­riante pe care le joacă amorul­­propriu al oamenilor iluminea­ză todeauna pe scenă, o farsă amuzantă. Și oamenii sunt ace­iași pretutindeni. Călătoria mea este o „croasieră”. Vaporul „Ale­­sia” e o lume, o insulă. Sunt pe ea tipuri variate: francezi, en­glezi, americani, egipteni; este pe ea o viață ca într’un orășel de provincie, cu uri, cu­ amoruri, cu ambiții, cu aristocrați, cu in­trigi, ca într’un roman. Printre pagini, răsar, când unul când altul și apoi dispar ca iarăș să revie, ca acei pescăruși așezați pe valuri, pe care talazul ii saltă și, când îi vezi, când nu-i mai vezi. Am vroit să nu fim în acest drum singuri, cetitorul și cu mine. Să cunoască lectorul câți­va oameni cu care să mergem împreună, și să-i rămâe în a­­mintire, un chip, un gest, o vor­bă, o atitudine, un fapt, o afec­țiune, adică ceia ce rămâne și în realitate din amintirea tovară­șilor cu care ai călătorit cu ade­vărat. Poate o femeie pe care a iubit-o, poate un tip care l-a a­­muzat, poate o întâmplare care nu se uită și care surprinde prin aceia că a fost cu totul ne­așteptată. Doamn**. domnișoare, preoți. Am vroit ca cetitorul să o iu­bească și să nu o înțeleagă pe enigmatica Manioză, să fie ten­tat a-i scrie o scrisoare de dra­goste, să râdă și să fie bun cu M­ielle Martin, să se amuzeze copilărește cu „americanul bâl­bâit”, să-l privească cu delec­tare pe abatele catolic Goriot, să urmărească pe doamna Caste și domnul Aubanel, și pe Pila­­fache și pe „Monsieur Moriot” și pe ghidul guraliv, pretutin­deni, pe puntea vaporului, în Egipt, la Damasc, în Irusalim... Aș fi vroit să reiasă apoi ceia­ce se chiamă „o atitudine”. Aș fi vroit astfel ca lectorul să mă cunoască și pe mine printre ceilalți. .. Aș fi vroit, — supremă dorin­ță, — ca lectorul în clipa în care va termina ultima pagină, să aibă regretul sincer ca pen­tru o călătorie adevărată și a­­muzantă care s-a sfârșit; să aibă părerea de rău că nu are să mai întâlnească niciodată pe tovarășii lui de drum, care iau distrat, —­ adică pe acei din cartea mea; — să aibă viziunea unor locuri frumoase, pe unde a fost și a căror amintire i-a ră­mas, și sentimentul unei mul­țimi variate și anonime prin care a trecut și din care s’a re­întors ca să rămâne singur. Aș fi vroit... Cum vezi, aș fi vroit și eu să am un copil genial. Din fragmentul pe care-l pu­blicăm în corpul revistei ceti­torul se poate convinge în oare­care măsură dacă autorul a iz­butit. In orice caz, noi îndemnăm pe cetitori să-l îmbrățișeze pe copilul d-lui Botez cu aceiași încredere și cu aceiași căldură cu care l-a îmbrățișat în gân­dul său poetul. Nu vor regreta. H. BLAZIAN ?if Ultima pagină # V­alcov Gravură de Nin­i Arbore* Din viață-nu din cărți Fericirea D-na Marioara Ventura a ve­nit în țară pentru o serie de reprezentații cu „Fericirea” de Henri Bernstein. Sîntem de mult admiratorii acestei mari artiste. Am admirat-o și acum — pentru bogăția și varietatea jo­cului, pentru micile gesturi de-o rară finețe descoperite de ta­lentul său ingenios. D-na Marioara Ventura a a­­părut într’un ansamblu, pus la punct cu meșteșug — din care publicul a remarcat în primul rând pe d-nii Vraca și Timică, neîntrecut într’o creație care nu se poate uita. Ne-a părut rău numai de un lucru. Această mare desfășurare de forțe artistice, sub­ comanda d-nei Marioara Ventura, a avut loc în serviciul unei piese, care nu are nici o legătură cu viața. Anarhistul tip 1933, a hotă­rât să omoare... nu un cap în­coronat sau un președinte de consiliu, ci un boxeur sau o vedetă de ecran, adevărații po­tentați ai zilei de astăzi, plini de bani și de glorie în mijlocul umilei mizerii dimprejur, — ni se pare atât de factice, încât nici u­n zbucium al acestui au­tomat ele carton nu ne-a putut impresiona. Totuși piesa merită a fi vă­zută.... pentru artiști. Gestul matern Ziarele au publicat o scurtă telegramă, venită din străină­tate. Un tânăr vrând să â-i ucidă fiica, mama s’a pus înaintea ei — apărând-o cu trupul său și primind gloanțele destinate celeilalte. In acest gest e ceva din des­­nădejdea și spiritul de apărare al păsăruicii care, ocrotindu-și puii, se ia de piept cu vulturul. Totdeauna, văzând actele de abnegație ale părinților față de copii, ne gândim la ingratitudi­nea — pe care fiii o arată de o­­biceiu părinților. Și totuși... Și totuși există cazuri, când copiii răspund cu aceiași deli­cateță la bunătatea părinților. Deunăzi, o intelectuală mi-a spus un lucru mărunt — dar ipresionant. „Mi-am făcut o casă mare, — îmi povesti ea, — cu mai multe etaje. Am rezervat părinților un apartament. Dar casa e modernă, cu alte dimensiuni și altă formă decât casa veche a părinților. . Acolo „tătuță” adusese ceia ce câștigase întro viață de trudă: o bibliotecă bogată, tablouri, mobilă frumoasă, covoare țără­nești, etc. In casa părintească — totul era la locul său, elegant, plă­cut.... Aduse însă în casa nouă, lu­crurile vechi nu se mai potri­veau. Erau de-a dreptul comice. Am aranjat totul în lipsa „tă­­tuței”. Așteptam cu groază clipa, când va vedea și el dezastrul. A venit aseară. A luat masa în noul apartament. Eram nu­mai ochi. Vroiam să-i descopăr sentimentele. Și când a spus „tătuță”. — „Știi, parcă mă simt mai bine aici”... îmi venea să strig și să sar de bucurie”. Simplu și delicat.... Acest gest nu ne face oare să uităm, măcar pentru un mo­ment, gesturile urâte? M. SEVASTOS Marioara Ventura i Albatrosul* — după Charles Baudelaire Din joacă, marinarii pe bord, din când în când, Prind albatroși, mari păsări călătorind pe mare, Care ’nsoțesc, tovarăși de drum cu sborul blând, Corabia pornită pe valurile­ amare. De-abia i-au pus să șcadă pe scânduri și­ acești reni ai cerului albastru, cu gesturi rușinoase, Aripele lor albe și mari le lasă blegi Ca niște vâsle grele s’atârne caraghioase. Cât e de trist și firav drumețul cu aripe ! Frumos cândva, acuma urât e și plăpând ! Unu-i lovește pliscul cu gâtul unei pipe Și altul fără milă îl strâmbă șchiopătând. Poetul e asemeni cu prințul vastei zări. Ce-și râde de săgeată și prin furtuni aleargă; jos pe pământ și printre batjocuri și ocări Aripele-i imense l-împiedecă să meargă. AL. A. PHILIPPIDE * Din volumul „Flori alese din Fleurs du Mal”, care va apărea in cu­rând la „Cultura Națională”, 5 LEI EXEMPLARUL IN TARA IO LEI EXEMPL. IN STRA­NATATE Doi savanți români Blam Intelectualitatea românească a sărbătorit doi mari savanți ro­mâni cu prilejul împlinirii vâr­stei de șaizeci de ani: D-nii Pro­fesori G. Țițeica și D. Pompeiu. Să-mi fie îngăduit a spune în „Adeverul Literar” câteva cu­vinte, nu despre savanți, pe care nu am competința a-i aprecia în înalta lor valoare, ci despre oa­menii ,pe care am avut prilejul să-i cunosc în unele aspecte ale personalității lor. Vorbind cu două fete tinere, modeste și lucrătoare, de la fa­cultatea de matematici, îmi a­­minteam de o camaradă de la universitate, foarte frumoasă, care la examene, când nu găsea răspunsul la vre-o chestiune, lăsa să curgă câteva lacrimi care se rostogoleau ca boabe de mărgăritare pe chipul ei înge­resc. Bine­înțeles, pe vremea mea lucrul acesta se putea face fără nici un fel de primejdie, dată fiind moda de pe atunci. Unii dintre profesori, deși oa­meni serioși, se lăsau câte­odată înduioșați și dădeau frumoasei cu lacrimile pe obraz o roșie de trecere. Cele două studente, care mă ascultau, se uitară una la alta și purniră de râs. „Nu, draga mea, îți închipui pe vre­una din co­legele noastre care să înceapă a plânge pentru că nu găsește so­luția unei probleme la examen la D-l Țițeica?!” Totuși D-l G. Țițeica, este cel mai fin înțelegător al sufletului tinerimii. Ani de-a rândul am a­­vut prilejul să-l întâlnesc ple­când sau întorcându-se din ex­cursie cu copiii săi. L-am văzut plin de solicitudine pentru ei când erau încă pui mici, în cla­sele inferioare de liceu, nu nu­mai îngăduind cu răbdare jocul lor, dar luând parte și însufle­­țindu-i cu o desăvârșită și du­ioasă camaraderie. Vedeam co­piii trăind în plin bucuria lor de mici animale în plină și bogată vitalitate. Dar erau, în pulsația ei animată, deja unele înfrâ­­nări și orientări cu adevărat o­­menești, pe care nu le provoca vreo observație, vre-o repriman­­dă, ori măcar vre-un gest din partea părintelui lor. Simțeai că acele trăsături de viitori oa­meni maturi, au prins a se for­ma de la sine și numai din pre­zența tatălui lor și felul de a trăi al tatălui cu copiii săi, ei în­tre ei. Copiii creșteau an după an și îi vedeam cum se formează și devin tineri, prin o forță se­cretă de îndrumare spre planul superior al umanității, fără să fie nevoie nici de autoritate pă­rintească, nici de gravitatea dăs­călească. Vorba, morala nu in­tervenea, probabil, de­cât la ca­pătul unui proces de formare, ca o încheere a unei perioade din gradata închegare a perso­nalității tinerilor, ca o luare în primire a unei activități săvâr­șită firesc, spontan și orientată fără nici o siluire spre valorile morale ale omului matur. Omul a cărui minte superioa­ră domină și mânuește cu măes­­trie neîntrecută datele științei celor mai înalte abstracțiuni, este în acelaș timp și omul că­ruia nimic din cele omenești nu-i e străin. El are darul de a intui direct și just sufletul în fierbere al tineretului. Atitudi­nea sa față de studenți este acea a unui om cu adâncă înțelegere a firii lor tinerești, dar și cu o neclintită fermitate în ceia ce privește orientarea vieții, după cum neclintită este și disciplina științelor pe care le stăpânește. D. G. Țițeica este nu num­ai profesorul, prin excelență, al studenților săi, dar și „îndrep­tarul lor”. Am zis „îndreptare” pentru că acesta mi se pare cu­vântul cel mai potrivit în atitu­dinea D-lui Profesor Țițeica față de tineret. Tinerii vin la Univer­sitate cu educația făcută. Ei trebuie să aibă deja elemen­tele necesare în construirea de­finitivă a personalității lor. D. Profesor Țițeica nu pre­dică. El se adresează, prin toată atitudinea sa, acestor elemente, face un apel tăcut la închegarea lor în fizionomia morală a stu­dentului care le posedă, impune celui care nu le posedă, o ținută, fără de care nu poate nimeni face parte din lumea cu pre­tenții de cultură superioară care e Universitatea. Cine vrea să înțeleagă însă în adevărata ei lumină puterea creatoare de valori prin radiarea propriei sale energii inferioare a Profesorului G. Țițeica, în toată justa și cumpănita ei expresiu­­ne, trebuie să citească „Anuarul Caselor Naționale” și să cu­noască activitatea sa de educa­tor al poporului. învățăturile sale de morală practică se găsesc acolo sub for­ma desăvârșită de cristale natu­rale, în care își frizează cea mai bogată experiență de viață ce se poate închipui. Ele sunt con­cluzia naturală,­­ simplă și e­­videntă a unor reflecții scoase din contactul imediat cu viața și cu fapta. Scurte și concise, ele nu pot fi privite ca aforisme, căci sunt grele de realitate și rupte din experiență, nu numai cu miezul lor de înțelepciune, dar și cu puterea lor de energie și senzibilitate, cu toată puterea lor de a declanșa energii inte­rioare nebănuite în sufletele în care cad. Adesea am fost pro­fund impresionată de felul în care primește publicul de orice nivel cultural această înțelep­ciune a vieții, venită sub forma ei simplă și fără pretenție de la marele nostru savant. In po­topul de vorbe, care se varsă în urechile oamenilor, sub pretext de cultură, cuvintele, simple și directe ale profesorului, pro­voacă mirare în prima clipă și apoi o profundă și încordată a­­tențiune. Ajunge până la con­știința lor, în vârtejul nebun al vorbelor, în danțul fără legă­tură al ideilor, un adevăr sim­plu și luminos, care rămâne a­­colo ca un cui de aur, în care să se prindă rostul gândului și al vieții. Când întâlnesc pe D-l Profe­sor Țițeica primesc direct pri­virea ascuțită a cercetătorului om de știință, care parcă spune „cunosc firea ta cu toate slăbi­ciunile omenești, dar de ce să uiți că în gangă se găsește și aur? Oare nu e datoria noastră !Continuare în pag­­u­­al, Profesor Țițeica Profesor Porupeiu m

Next