Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1933 (Anul 14, nr. 678-682)
1933-12-03 / nr. 678
ANUL XII — SERIA II-A NR. 678 DUMINICĂ 3 DECEMBRIE 1933 ■uMMMBMwim ■rim—nwiim—— FOND UOI AL V. BELDIMAN >888—1897 CONST MILLE 1897—1920 FONDAT IN 1893 De vorbă cu d. Demostene Botez Poetul Demostene Botez a scris o carte de proză. O carte de proză la care lasă poezia abundă. Nu e vorba de un roman, ci de un volum de impresii din călătorie, purtând titlul sugestiv „In căutarea mea” și având punctate plastic și filtrate poetic aspecte, locuri, scene, tipuri și conflicte amuzante din viață. Poet de sensibilitate delicată, cântăreț al dragostei tragice, obsedat de mistica morții, d. Demostene Botez a adus între cei dintâi în poezia românească de după război ritmica originală și cutezătoare a formei libere. Versurile lui bogate în imagini inedite, cântau o intimitate care până la el nu fusese admisă ca temă poetică. Cucerindu-și, printr’o continuă adîncire a versului și a metaforei, unul din primele locuri între poeții noștri contemporani, d. Demostene Botez atinge acum un domeniu nou de manifestare, cu siguranța de stil a artistului care știe să observe, să înregistreze și să se găsească pe sine în frumusețile din afară. Să-i ascultăm mărturisirea. Părinți și eonii Cu alte cuvinte, ceva asupra volumului „In căutarea mea” ce va apărea la Editura „Adeverul”, îmi ceri ceva foarte greu. Nu pot suferi eu însumi, părinții care îți vorbesc mereu de copiii lor. Nu există părinte care să nu aibă copil premiat, precoce și genial până la neliniștirea familiei. Dacă nu e premiant, să știi că e persecutat. Și totuși vrei să-ți vorbesc despre volumul meu? Nu sunt un părinte degenerat și nici original' Sunt ca toți cei pe care i-ai auzit vorbindu-ți de progenitura lor. De ce vrei să mă umilești în ochii mei proprii? Cel mult, mai târziu, după apariție, dacă n’am să-l găsesc premiant, am să-ți spun că e persecutat și, cel mult, după modelul tatălui de familie care in asemenea cazuri bârfește pe profesorii respectivi, am să disprețuiesc și eu criticii răuvoitori. N’am să încerc însă ca să-i conving teoretic și cu logică, pentru ce trebuiau să găsească volumul meu lăudabil. Istoria unei călătorii Volumul meu se chiamă „In căutarea mea” și are 208 pagini de proză tipărite de editura „Adeverul”. Coperta cuprinde o indicațiune, can viziunea unui om întors proaspăt dintr’o călătorie, un vapor, marea, sfinxul, piramidele... Material destul pentru o bibliotecă. In aparență atâtea elemente din afară: priveliști, oameni, locuri, obiceiuri, și totuși aproape întreg volumul cuprinde viziuni dinăuntru, întrebări, nedumeriri, fantome și închipuiri de oameni și de locuri. Cartea mea poate satisface și curiozitatea plasticei dar și interesul pentru sufletul locurilor. Titlul este o explicațiune cuprinzătoare. De fapt pentru cine va tăia paginile și va căuta în ele, va găsi un om, un suflet de om în fața locurilor de demult istorică și în fața oamenilor care sunt sigur pe pământ cu strămoși de departe. Volumul acesta cuprinde istoria unei călătorii care pornește din Marsilia, merge cinci zile pe Mediterană, trece prin Egipt, Siria și Palestina, și se întoarce în mine unde-și pierde urmele. Vrei să știi încă ce este cartea mea? Vor spune-o alții dacă se vor osteni. Eu aș putea să-ți spun numai ceia ce aș fi visat să fie. * Am voit să fie o carte care să se citească plăcut. Aceasta nu pentru că aș avea venerația cărții facile, dar pentru că nu deobște notele de călătorie sperie cetitorul printr’un fond de quasi-didacticism și printr’un exces de descriere monotonă. Locurile și mai ales oamenii de pretutindeni au oferit îndeobște aspecte distractive. Oameni feluriți și de pretutindeni Omul în special și opera lui cu pretenție de veșnicie au fost totdeauna un material nesecat pentru comedie. Fațetele ilariante pe care le joacă amorulpropriu al oamenilor iluminează todeauna pe scenă, o farsă amuzantă. Și oamenii sunt aceiași pretutindeni. Călătoria mea este o „croasieră”. Vaporul „Alesia” e o lume, o insulă. Sunt pe ea tipuri variate: francezi, englezi, americani, egipteni; este pe ea o viață ca într’un orășel de provincie, cu uri, cu amoruri, cu ambiții, cu aristocrați, cu intrigi, ca într’un roman. Printre pagini, răsar, când unul când altul și apoi dispar ca iarăș să revie, ca acei pescăruși așezați pe valuri, pe care talazul ii saltă și, când îi vezi, când nu-i mai vezi. Am vroit să nu fim în acest drum singuri, cetitorul și cu mine. Să cunoască lectorul câțiva oameni cu care să mergem împreună, și să-i rămâe în amintire, un chip, un gest, o vorbă, o atitudine, un fapt, o afecțiune, adică ceia ce rămâne și în realitate din amintirea tovarășilor cu care ai călătorit cu adevărat. Poate o femeie pe care a iubit-o, poate un tip care l-a amuzat, poate o întâmplare care nu se uită și care surprinde prin aceia că a fost cu totul neașteptată. Doamn**. domnișoare, preoți. Am vroit ca cetitorul să o iubească și să nu o înțeleagă pe enigmatica Manioză, să fie tentat a-i scrie o scrisoare de dragoste, să râdă și să fie bun cu Mielle Martin, să se amuzeze copilărește cu „americanul bâlbâit”, să-l privească cu delectare pe abatele catolic Goriot, să urmărească pe doamna Caste și domnul Aubanel, și pe Pilafache și pe „Monsieur Moriot” și pe ghidul guraliv, pretutindeni, pe puntea vaporului, în Egipt, la Damasc, în Irusalim... Aș fi vroit să reiasă apoi ceiace se chiamă „o atitudine”. Aș fi vroit astfel ca lectorul să mă cunoască și pe mine printre ceilalți. .. Aș fi vroit, — supremă dorință, — ca lectorul în clipa în care va termina ultima pagină, să aibă regretul sincer ca pentru o călătorie adevărată și amuzantă care s-a sfârșit; să aibă părerea de rău că nu are să mai întâlnească niciodată pe tovarășii lui de drum, care iau distrat, — adică pe acei din cartea mea; — să aibă viziunea unor locuri frumoase, pe unde a fost și a căror amintire i-a rămas, și sentimentul unei mulțimi variate și anonime prin care a trecut și din care s’a reîntors ca să rămâne singur. Aș fi vroit... Cum vezi, aș fi vroit și eu să am un copil genial. Din fragmentul pe care-l publicăm în corpul revistei cetitorul se poate convinge în oarecare măsură dacă autorul a izbutit. In orice caz, noi îndemnăm pe cetitori să-l îmbrățișeze pe copilul d-lui Botez cu aceiași încredere și cu aceiași căldură cu care l-a îmbrățișat în gândul său poetul. Nu vor regreta. H. BLAZIAN ?if Ultima pagină # Valcov Gravură de Nini Arbore* Din viață-nu din cărți Fericirea D-na Marioara Ventura a venit în țară pentru o serie de reprezentații cu „Fericirea” de Henri Bernstein. Sîntem de mult admiratorii acestei mari artiste. Am admirat-o și acum — pentru bogăția și varietatea jocului, pentru micile gesturi de-o rară finețe descoperite de talentul său ingenios. D-na Marioara Ventura a apărut într’un ansamblu, pus la punct cu meșteșug — din care publicul a remarcat în primul rând pe d-nii Vraca și Timică, neîntrecut într’o creație care nu se poate uita. Ne-a părut rău numai de un lucru. Această mare desfășurare de forțe artistice, sub comanda d-nei Marioara Ventura, a avut loc în serviciul unei piese, care nu are nici o legătură cu viața. Anarhistul tip 1933, a hotărât să omoare... nu un cap încoronat sau un președinte de consiliu, ci un boxeur sau o vedetă de ecran, adevărații potentați ai zilei de astăzi, plini de bani și de glorie în mijlocul umilei mizerii dimprejur, — ni se pare atât de factice, încât nici un zbucium al acestui automat ele carton nu ne-a putut impresiona. Totuși piesa merită a fi văzută.... pentru artiști. Gestul matern Ziarele au publicat o scurtă telegramă, venită din străinătate. Un tânăr vrând să â-i ucidă fiica, mama s’a pus înaintea ei — apărând-o cu trupul său și primind gloanțele destinate celeilalte. In acest gest e ceva din desnădejdea și spiritul de apărare al păsăruicii care, ocrotindu-și puii, se ia de piept cu vulturul. Totdeauna, văzând actele de abnegație ale părinților față de copii, ne gândim la ingratitudinea — pe care fiii o arată de obiceiu părinților. Și totuși... Și totuși există cazuri, când copiii răspund cu aceiași delicateță la bunătatea părinților. Deunăzi, o intelectuală mi-a spus un lucru mărunt — dar ipresionant. „Mi-am făcut o casă mare, — îmi povesti ea, — cu mai multe etaje. Am rezervat părinților un apartament. Dar casa e modernă, cu alte dimensiuni și altă formă decât casa veche a părinților. . Acolo „tătuță” adusese ceia ce câștigase întro viață de trudă: o bibliotecă bogată, tablouri, mobilă frumoasă, covoare țărănești, etc. In casa părintească — totul era la locul său, elegant, plăcut.... Aduse însă în casa nouă, lucrurile vechi nu se mai potriveau. Erau de-a dreptul comice. Am aranjat totul în lipsa „tătuței”. Așteptam cu groază clipa, când va vedea și el dezastrul. A venit aseară. A luat masa în noul apartament. Eram numai ochi. Vroiam să-i descopăr sentimentele. Și când a spus „tătuță”. — „Știi, parcă mă simt mai bine aici”... îmi venea să strig și să sar de bucurie”. Simplu și delicat.... Acest gest nu ne face oare să uităm, măcar pentru un moment, gesturile urâte? M. SEVASTOS Marioara Ventura i Albatrosul* — după Charles Baudelaire Din joacă, marinarii pe bord, din când în când, Prind albatroși, mari păsări călătorind pe mare, Care ’nsoțesc, tovarăși de drum cu sborul blând, Corabia pornită pe valurile amare. De-abia i-au pus să șcadă pe scânduri și acești reni ai cerului albastru, cu gesturi rușinoase, Aripele lor albe și mari le lasă blegi Ca niște vâsle grele s’atârne caraghioase. Cât e de trist și firav drumețul cu aripe ! Frumos cândva, acuma urât e și plăpând ! Unu-i lovește pliscul cu gâtul unei pipe Și altul fără milă îl strâmbă șchiopătând. Poetul e asemeni cu prințul vastei zări. Ce-și râde de săgeată și prin furtuni aleargă; jos pe pământ și printre batjocuri și ocări Aripele-i imense l-împiedecă să meargă. AL. A. PHILIPPIDE * Din volumul „Flori alese din Fleurs du Mal”, care va apărea in curând la „Cultura Națională”, 5 LEI EXEMPLARUL IN TARA IO LEI EXEMPL. IN STRANATATE Doi savanți români Blam Intelectualitatea românească a sărbătorit doi mari savanți români cu prilejul împlinirii vârstei de șaizeci de ani: D-nii Profesori G. Țițeica și D. Pompeiu. Să-mi fie îngăduit a spune în „Adeverul Literar” câteva cuvinte, nu despre savanți, pe care nu am competința a-i aprecia în înalta lor valoare, ci despre oamenii ,pe care am avut prilejul să-i cunosc în unele aspecte ale personalității lor. Vorbind cu două fete tinere, modeste și lucrătoare, de la facultatea de matematici, îmi aminteam de o camaradă de la universitate, foarte frumoasă, care la examene, când nu găsea răspunsul la vre-o chestiune, lăsa să curgă câteva lacrimi care se rostogoleau ca boabe de mărgăritare pe chipul ei îngeresc. Bineînțeles, pe vremea mea lucrul acesta se putea face fără nici un fel de primejdie, dată fiind moda de pe atunci. Unii dintre profesori, deși oameni serioși, se lăsau câteodată înduioșați și dădeau frumoasei cu lacrimile pe obraz o roșie de trecere. Cele două studente, care mă ascultau, se uitară una la alta și purniră de râs. „Nu, draga mea, îți închipui pe vreuna din colegele noastre care să înceapă a plânge pentru că nu găsește soluția unei probleme la examen la D-l Țițeica?!” Totuși D-l G. Țițeica, este cel mai fin înțelegător al sufletului tinerimii. Ani de-a rândul am avut prilejul să-l întâlnesc plecând sau întorcându-se din excursie cu copiii săi. L-am văzut plin de solicitudine pentru ei când erau încă pui mici, în clasele inferioare de liceu, nu numai îngăduind cu răbdare jocul lor, dar luând parte și însuflețindu-i cu o desăvârșită și duioasă camaraderie. Vedeam copiii trăind în plin bucuria lor de mici animale în plină și bogată vitalitate. Dar erau, în pulsația ei animată, deja unele înfrânări și orientări cu adevărat omenești, pe care nu le provoca vreo observație, vre-o reprimandă, ori măcar vre-un gest din partea părintelui lor. Simțeai că acele trăsături de viitori oameni maturi, au prins a se forma de la sine și numai din prezența tatălui lor și felul de a trăi al tatălui cu copiii săi, ei între ei. Copiii creșteau an după an și îi vedeam cum se formează și devin tineri, prin o forță secretă de îndrumare spre planul superior al umanității, fără să fie nevoie nici de autoritate părintească, nici de gravitatea dăscălească. Vorba, morala nu intervenea, probabil, decât la capătul unui proces de formare, ca o încheere a unei perioade din gradata închegare a personalității tinerilor, ca o luare în primire a unei activități săvârșită firesc, spontan și orientată fără nici o siluire spre valorile morale ale omului matur. Omul a cărui minte superioară domină și mânuește cu măestrie neîntrecută datele științei celor mai înalte abstracțiuni, este în acelaș timp și omul căruia nimic din cele omenești nu-i e străin. El are darul de a intui direct și just sufletul în fierbere al tineretului. Atitudinea sa față de studenți este acea a unui om cu adâncă înțelegere a firii lor tinerești, dar și cu o neclintită fermitate în ceia ce privește orientarea vieții, după cum neclintită este și disciplina științelor pe care le stăpânește. D. G. Țițeica este nu numai profesorul, prin excelență, al studenților săi, dar și „îndreptarul lor”. Am zis „îndreptare” pentru că acesta mi se pare cuvântul cel mai potrivit în atitudinea D-lui Profesor Țițeica față de tineret. Tinerii vin la Universitate cu educația făcută. Ei trebuie să aibă deja elementele necesare în construirea definitivă a personalității lor. D. Profesor Țițeica nu predică. El se adresează, prin toată atitudinea sa, acestor elemente, face un apel tăcut la închegarea lor în fizionomia morală a studentului care le posedă, impune celui care nu le posedă, o ținută, fără de care nu poate nimeni face parte din lumea cu pretenții de cultură superioară care e Universitatea. Cine vrea să înțeleagă însă în adevărata ei lumină puterea creatoare de valori prin radiarea propriei sale energii inferioare a Profesorului G. Țițeica, în toată justa și cumpănita ei expresiune, trebuie să citească „Anuarul Caselor Naționale” și să cunoască activitatea sa de educator al poporului. învățăturile sale de morală practică se găsesc acolo sub forma desăvârșită de cristale naturale, în care își frizează cea mai bogată experiență de viață ce se poate închipui. Ele sunt concluzia naturală, simplă și evidentă a unor reflecții scoase din contactul imediat cu viața și cu fapta. Scurte și concise, ele nu pot fi privite ca aforisme, căci sunt grele de realitate și rupte din experiență, nu numai cu miezul lor de înțelepciune, dar și cu puterea lor de energie și senzibilitate, cu toată puterea lor de a declanșa energii interioare nebănuite în sufletele în care cad. Adesea am fost profund impresionată de felul în care primește publicul de orice nivel cultural această înțelepciune a vieții, venită sub forma ei simplă și fără pretenție de la marele nostru savant. In potopul de vorbe, care se varsă în urechile oamenilor, sub pretext de cultură, cuvintele, simple și directe ale profesorului, provoacă mirare în prima clipă și apoi o profundă și încordată atențiune. Ajunge până la conștiința lor, în vârtejul nebun al vorbelor, în danțul fără legătură al ideilor, un adevăr simplu și luminos, care rămâne acolo ca un cui de aur, în care să se prindă rostul gândului și al vieții. Când întâlnesc pe D-l Profesor Țițeica primesc direct privirea ascuțită a cercetătorului om de știință, care parcă spune „cunosc firea ta cu toate slăbiciunile omenești, dar de ce să uiți că în gangă se găsește și aur? Oare nu e datoria noastră !Continuare în pagual, Profesor Țițeica Profesor Porupeiu m