Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1934 (Anul 15, nr. 695-699)
1934-04-01 / nr. 695
wmmssmmm ANUL XIII DUM NICA SERIA II-A Nr 695 APRLIE 1934 Se scrie și se discută mult sub titlul: cele două generații. O anumită optică socială a celor formați sub imperiul altor vremuri, judecă cu ochii altor realități. Anumite tipare specifice generației tinere, sunt neglijate din acestă cauză. Se reduce deosebirea dintre generațiile de astăzi, ia deosebirea ce imprimă vârsta caracterului, pornirilor, forțelor... nesocotindu-se tocmai eementul fundamental, care a făurit abisul dintre generațiile de astăzi. Războiul. Anii războiului au tras o linie groasă de despărțire între generațiile de până atunci, — care își transmiteau din tată ’n fiu aceleași tradițiuni indiscutabile — și generația adolescenților sau copiilor, care atunci începeau să gândească. Angrenajul care ținea strâns legate generațiile mai vechi, — printr’o anumită morală socială, prin aceleași legi intelectuale, printr’aceiași ambianță psihologică, — s’a rupt silit, dintre generația nouă și cele dinainte. Războiul a izolat cele două generații, le-a îndepărtat în spațiu, ca ele să se îndepărteze în concepții. In mod obișnuit penetrația sentimentului social la om se face pe încetul, pe nesimțite. Este o adaptare personală și separată, la mediul social. Generația războiului, prin contrast, a trebuit să privească prematur, mult mai departe decât micul cerc al vârstei ei: dincolo de familie, de școala lor, mult mai departe decât oralul lor și chiar decât hotarul țării lor. Generația războiului a făcut dintr’odată cunoștință cu lumea, în acelaș timp pentru toți adolescenții din toate clasele sociale. De aici, o unitate de plecare pentru ea. Atmosfera celor trei-patru ani de război, care avea un caracter excepțional pentru înaintașii noștri, fiind împotriva educației lor, a format baza educației generației noi. Cei trei ani, în care generația nouă, cu sensibilitatea adolescenței ei, făcea cunoștință cu lumea exterioară, au fost tocmai anii de unitate în toate privințele. Presa supravegheată de cenzură, nu aducea decât informații redactate după acelaș leit-motiv. Pe front bogați sau săraci, intelectuali și manuali,se simțeau egali în fața morții. In țară, copiii unora și altora creșteau împreună, apăsați de o îngrijorare comună, care-i egaliza. Nu numai societatea se înfățișa schimbată, dar războiul a oprit și funcționarea normală a instituției familiale, ridicând pe bărbați de la căminuri și metamorfozând rolul mamei. Educația școlară a fost aproape total lăsată în părăsire, încât toți acești trei factori: societatea, familia și școala, care au format decenii de-a rândul atâtea serii de tineri, au lipsit de influența lor, generația care se forma: „N n’est pas exagéré d’ecrire que la nouvelle génération s’est forméé toute seule, qu’elle a spirituellement grandien pleine liberte, com,me une herbe folle...” zice Jean Luchaire. Faptele au fost singure îndrumătoare pentru adolescenții lăsați în voia lor. Plecarea tăcută și gravă a tatălui sau fraților mai mari, copleșitoare până la durere, lacrimile ferite ale mamelor, au întins coarda, hipersensibilizând această generație. Apariția convonelor cu răniți a fost pentru adolescenți și copii mai mari, prima viziune brutală a războiului. Numărul suferinzilor și schingiuiților, umplând spitalele și școalele, personalul adult nemaiajungând pentru îngrijirea lor, s-a acceptat concursul copiilor, dându-li-se astfel ocazia să atingă cu degetul, mizeria fizică și morală a războiului, pe când copiii generațiilor înaintașe, la aceiași vârstă, nu puteau eși în libertate pe stradă. Durerea și mizeria le-a deșteptat, de mici, sentimentul solidarității și al datoriei către aproape. Niciodată o generație nu a primit o mai vie lecție de altruism. Copiii își dădeau economiile lor de bomboane, pe țigări și dulciuri pentru răniți. Pentru generațiile mai vechi, războiul a fost o paranteză istorică extraordinară; pentru generația nouă care atunci se desvolta, a fost tiparul în care s’a făurit. In așa fel, încât întoarcerea la trecut în 1919—20, care era o întoarcere la normal pentru înaintași, era ceva complect anormal pentru cei tineri. Im scurt, faptul că înaintea acelor adolescenți nu s’a mai tras perdeaua moralității dinainte vreme, „ei au deschis ochii mari și au privit adânc totul”. Aceasta i-a apropiat mai mult de realitate decât pe înaintași. „Fără îndoială că tinerii noștri de acum sunt mai realiști decât noi, ei trăesc mai aproape de realitate și o respectă mai mult ca noi”, zice d. Andrei. Dar sbuciumul social și economic de după război, tatonarea zadarnică a Vechiului făgaș al omenirii de către generațiile înaintașe, au condus mai departe opera educativă începută de război. Neputința doctrinelor de economie politică de a răspunde noilor complexități de viață, criza care începuse să roadă fără milă, le-a arătat șubrezenia unui edificiu, căruia i se aplică diagnoze neputincioase, din alte vremuri, care sunt cârpeli fără viață. Aceasta a născut altă trăsătură a generației noi: tendința ei de autonomie și punere în valoare. Pentru ei lucrul e clar: gustul pentru teorie și metafizică rămâne ceva propriu generației vechi; generația nouă e atrasă de acțiune. Orice idee care nu duce la faptă n’are rost pentru acești tineri, care cer să fie mai curând puși în valoare (Guyader). Așadar, între generația tânără de azi și cea antebelică, nu e o simplă deosebire impusă de structura fiziologică și sufletească diferită de la vârstă la vârstă; nu e obișnuitul conflict între generații, cum era pe timpul lui Turgheniev, ci e o deosebire impusă de împrejurările speciale, în care s-au format cele două generații. Nu e numai deosebirea că „bătrânii” au o tendință firească spre conservatorism, spre egoism, arătând multă prudență alături de o scădere a energiei, pe când tinerii sunt mai maleabili, mai dornici de schimbare, mai curajoși și entuziaști, aflându-se în continuă mișcare, etc... Sunt deosebiri mai fundamentale, caracterizate prin: realismul, tendința de autonomie și dorința de acțiune a generației tinere. De aceia să nu privim lucrurile micp. „Mișcarea tineretului, zice d. Andrei, trebue să trezească pe conducători, să-i facă să înțeleagă că e nevoe de o schimbare, nu de înăbușirea avântului tineresc, nu de automatizare și de modelarea lui după calapodul vechi al sufletului nostru.” VICTOR TUFESCU l SCU t 11 Atriul dintre generațiile de astăzi «a LiTerar = -------si ArTIstic FONDATOR AL. V BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897-1920 FONDAT IN 1893 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 10 LEI EXEMPL. IN STRĂINĂTATE Când pătrunzi în Imperiul „Building”, ai impresia că intri într'o criptă regală. Marmura, tăcerea profundă și penumbra, dau acestui loc o atmosferă de mausoleu al unui erou. Fiecare mormânt a pare că-și are intrarea separată. Deasupra intrărilor ard lămpi discrete, iar gardienii stau tăcuți în prag, — în realitate, aceste morminte sunt douăzeci de ascensoare, iar creaturile care par vestale — nu sunt decât vânzătoare de tichete. Impresia magică se accentuează mai ales după ce urci cele optzeci și două de etaje, într’o cușcă feerică și tăcută și când, acolo sus — îndată ce s’a deschis ușa — te găsești într’unul dintre cele mai înalte turnuri ale lumii . Dacă ai urcat vreodată cele cinci sute de trepte ale unui îngust turn gotic european, îți dai repede seama de părțile bune sau rele ale tehnicii moderne. Tehnica face totul mai ușor accesibil, dar te lipsește de satisfacția ce ți-o procură munca și triumful în fața obstacolelor, (ca și în dragoste). Sus pe terasă, ești cuprins de un farmec nespus mai cu seamă noaptea.Cine ești și mai ales unde te afli? Cine e stăpânul imperiului, care și-a dat numele edificiului? Să fie August sau Nerone care se mulțumește să se ridice deasupra mai multor milioane de oameni? întunericul accentuează această senzație romantică. Noțiunea timpului se șterge. La picioare, nu mai vezi un ocean de lumină, ci o întindere albă presărată cu pete luminoase inegale și cu tot atâtea pete întunecoase, dar nu complect negre așa încât spectatorul e cuprins, rând pe rând, de simțimintele cele mai variate: milă și curiozitate, satisfacție, surprindere. Tot timpul ești stăpânit de acelaș sentiment preponderant, și anume: că te afli singur pe cel mai înalt loc din lume, temut ca un dictator. Desigur că Dumnezeu are aceiași senzație când își aruncă privirea pe pământ. Eu nu cunosc harta geografică sau, chiar dacă ași cunoaște-o ași vrea s-o uit în momentul de față. Numele nu sunt bune decât pentru experți. Apoi numai ziua vrei să cunoști totul. Noaptea, la această stranie înălțime, totul este enigmatic și fără nume— ca o femee frumoasă care trece. Mi se spusese că acest oraș e situat pe un fluviu. Desigur că e acea linie întunecată între două căi luminoase. Dacă vrei să te întorci spre apus — e imposibil, fără îndoială din pricina vântului marin. Dar la răsărit, unde ești ferit de acest vânt, zărești în jos palate cu acoperișuri luminate. Culoarea luminilor se schimbă necontenit. Să u&ămă twetelz tei, unde domnește Afrodită? Aici se celebrează oare misterele Eleusinei? Sau sunt simple clădiri, în care pătrunzi in schimbul unei jumătăți de dolar. O parte a orașului scânteiază cu mai mare strălucire decât celelalte părți. Pe dinaintea ochilor, îți trece un fulger de inscripții luminoase. Fără îndoială că acolo e Broadway, cel mai nebun oraș din lume. Acolo, se târăsc sute de mii de oameni obosiți, care caută în loc de odihnă, petreceri și frenezie. Cel mai mare oraș din lume are un zgomot continuu și liniștit ca și marca. Unde sunt cartierele înfometaților? Ce se petrece în aceste provincii necunoscute de la care nici o lumină și nici un sunet nu ajung la Dumnezeu? Dacă e adevărat că la picioarele mele sufăr de foame sute de mii de oameni, cum se face că cei bogați au atâta încredere? Dacă nimic nu e adevărat, atunci de unde vin toate țipetele acestea? Cum trebuie să trăiască de înghesuiți unii în alții! Din vârful turnului, privesc orașul cu opt milioane de locuitori, care adăpostește mai multe ființe umane decât Elveția întreagă. Câte rase veghează sau dorm amestacate unele cu altele? Da, în fața mea am Babelul sau Teba, sau mai exact Roma de la sfârșit, Roma imperială. Acum înțeleg de ce cel mai frumos edificiu din America a primit temutul nume de Imperiu. La picioarele mele se întinde cel mai mare simbol de fuziune a popoarelor, necunoscut încă de istoria umanității. Cel mai mare oraș al națiunilor, un imens carnaval, încet, ascensorul mă aduce către profunzimi și mă regăsesc deodată pe pământ în mijlocul (Continuare în pag. II-a) Emil Ludwig Impresii din America ’ EMU. LUDWIG POEM Sufletul scrâșnește să existe In mocirla trupului hoinar. Toate fericirile sunt triste, Toate frumusețile dispar. Cerul nu-i decât o ’nchipuire Pentru ochii care văd restrâns. Suntem plămădiți din amăgire Și din zgura zilei ce s’a stâns. Vechi rătăcitori prin sinea noastră, Chinuiți de dincolo și aici, —Serile pomana lor albastră Ne-o împarte nouă, la calici. Nu vrem străluciri mângâietoare, Nu vrem alte piscuri să croim, Peste plânsul cărnei pieritoare, Vrem ceva și nu știm ce vreim. Căutăm orbecăind, anume, Nezărite flăcări de comori; Poate-am vrea să nici nu fim pe lume, Poate-am vrea să fim nemuritori. Colbul nopții varsă pe pleoape,W Timpul plin de gânduri lilieci, , Căci oricât ni-s alții ele aproape, Suntem totuși singuri pentru veci. ■ I ■.Vi- ji : Toți pătrunși de frig până la oase, • ’ N’avem cui ne plânge și grăi ’ r Și dealungul vieții grunzuroase, Pierdem bucuria de-a trăi. Sus... departe-s visurile-stele... Dar zădarnic ne vom da avânt, Nu se poate, merge către ele. . , Tot târâș și Jumai pe pământ, tji , Toamnă lungă de G. 1 OPIRCEANU La noi, la Iași, toamna îneecep să șoptească între ele —pape la sfârșitul lui Mai — Și ține nă când unele, mai isterice, își până la Crăciun. Vară nu exis- pierd mințile de spaimă, se cresfă la Iași. Dacă n’ar fi și iarnă prind de pe ramuri și pornesc din când în când, pe la noi arde-a dreptul spre Socola, și întotdeauna numai toamnă. Numai prin candelabrele cas- Vremea frumoasă începe cu stanilar mai spânzură până târmirosuri urâte, cu muște verzi ziu câteva stegulețe uitate, deși cu zăduf. Pe urmă se strică, hârtie jilavă și cafenie. Pe urmă se’ncălzește iar, ca’n și centrele cele mai populate din După ce toate frunzele auț mijlocul Africei, de-ai fi în sta devenit artificiale și-au căzut țe sături că e vară adevărată; de pe copaci, te miri cum mai clar când te uiți mai bine la ea, pot florile de toamnă să se ție o toamnă... _ într’un picior, drepte și orgoli-Soarele ieșan are în toată case, în mijlocul acestui prăfăptura lui un aer de melanco- pădure demodată, care nu se potri Dalii înalte, ochiul boului și vește de loc cu sezonul. Când crizanteme cu cârlionții în ochi, treci pe străzile de sus, casele risipite prin toate grădinițele, se uită peste garduri la tine, asistă nepăsătoare la dezastrul ele parcă n’au mai văzut om... universal din jurul lor, ca și Afară de asta, prin grădina pu cum nimic nu s’ar fi ’ntâmplat, blică te •întâlnești de pe acum Splendoarea lor târzie, in luminu câte o frunză moartă, carena sonoră a celor din urmă ziumblă de colo până colo fără le cu soare, nu pălește de spaimei în rost, măcar că-i moartă, mă la apropierea nopții frigu- Și-i o liniște, de-ai crede că toți roase. Și în zori de ziuă, când locuitorii s’au cufundat în a balonul stratosferic al lunii plin miritirile trecutului istoric,’ și ne coboară din azur spre asfin» n’au mai rămas vii în orașul țit și se lasă singure cu cerul ăsta, decât două-trei mâțe prop- carnea lor de petală nu se’nfistte și câțiva paiajeni, spânzuoară, nu se sfârcește și nu moarați cu capul în jos pe subt balre atinsă de brumă, ca o vulgacoarie...‘, , ' V, ' ră frunză, încolo, ori încotro te uiți, to Se vede că florile sunt mai vitale verde, verde — și cu praf derie decât frunzele. Oștirea Ion gros de-asupra,ca iarba de pe somptuoasă defilează în vreme, lângă marginea unei șosele nu de-a lungul anotimpurilor, cu ționale. plan și cu socoteală adâncă. La începutul primăverii, când frigul nu se mai amenință în față, toate florile sunt finive și pitice, că de-abia își pot înălța moțul din iarbă, pe când acum, la sfârșit de toamnă, când inamicul lui ereditar e aproape, ariergarda eroică a ginților înflorite trebue să fie recrutată numai din amazoane viguroase și înalte, care să nu mai umble tot cu ochii după fluturi, ca să poată rezista până la sfârșit. Așa a hotărât regina lor care locuiește în Paradis. De aceia nu-i de mirare să vezi acum, în câte o grădiniță numai deeim metru patrat, cum stă de strajă la poartă o dalie lungă de doi metri și ceva, cât un jandarm pedestru din escorta regală. Dar florile toamnei nu sunt flori adevărate, parcă le lipsește ceva.... Dac’ai închide ochii și te-ai uita la ele numai cu nasul, nici n’ai băga de seamă ca Dar toamna aceasta minei sunt flori. Odată cu feminitatea noasă, travestită în vară, deja și-au pierdut și parfumul și o vreme nu mai are putere să n’au mai rămas decât cu mirese prefacă: începe să-și dea asul. Și mirosul ăsta se tot ascurama pe față.... te, se tot precizează, până la Și’ntr’o săptămână, toate se sfârșitul toamnei, când crizanschimbă. O toamnă tânără și temele încep să miroase toate o veselă, ca o văduvioară care a castraveți și Ochiul-boului — tânjit prea multă vreme în vera vacă, dele aproape îndoliat de până •¥• mai ea, își părăsește toaleta se- In vremea asta, din toate uuveră și’ncepe să-și facă de urât, ghiurile țării s’abat asupra sa- Grădinile se îmbracă în kișului, nu se știe bine cu celnmonouri ușoare de borangic, zirenții, stoluri de studenți creșeturile și balcoanele — în zdren tiri și de studente creștine care de purpură vegetală. Tonurile au parcă totuși mai puțin de bronz și de aur franțuzesc grijă de cele sfintejc— cuibafără strălucire alternează acum findu-se pe la căminuri și pretutindeni cu portocaliu pa prin camere mobilate, până la zid de flacără înaltă, cu limoniu vară... Pe străzile orașului apar diafan de fluture primăvăratic, într’o zi camioane încărcate cu cu roș dulce și putred de vișină fotolii, mese, canapele și alte coaptă, mobile rușinoase, care au stat Și fiecare Copac de cei mari un an întreg cuminți prin aparprimește toamna după ritualul tarnente —■ și acum li saurat lui, moștenit din veacuri. Plopii cu binele. Ascunși prin ganguri lungi îi trimit întru întâmpina și prin crâșme, măturătorii cere roiuri mărunte de fluturi, chiului municipiu istoric stau stejarii îi sună în cale din foi de de dimineață până seara la tinichea ruginită și arțarii din pândă — și când prubuluiesc el chintíre îi depun cu evlavie la că e mai multă lume pe strada, picioare stele mari de aur, năvălesc toți odată, cu măturoa- Pe lângă casele oamenilor, iese ridicate, și ’ncep sa asaneze prin grădini, burusca și perii văzduhul.» s’aprind la față de nerăbdare. Pe urmă toate se potolesc. Gutuii ies la garduri îmbrăcați Nouri grei, de ciment, apasa am odăjdii scumpe — și zarzării supra zărilor, toamna devine o așteaptă gătiți cu salbe vii de cenușie și hidraulică, iosarp,pe care și-i adună din Și ’ntr-o bună dimineața, stretr’odată în poală, după ce șinile celei de-a doua capitale Doamna cea mândră a trecut, încep să plângă cu șuvoaie mari Speriate de atâtea apariții bi de lacrimi, prin toate sparturile rare in jurul lor, frunzele satulucului, de mila oropsitului ocâmilor se agită, se strâng capras. In prezența autorităților la câptata de vant inojitifisâ M *» a*a- TCtelRCEANU