Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1934 (Anul 15, nr. 695-699)

1934-04-01 / nr. 695

wmmssmmm ANUL XIII DUM­ NICA SERIA II-A Nr 695 A­P­R­L­IE 1934 Se scrie și se discută mult sub titlul: cele două generații. O anumită optică socială a celor formați sub imperiul altor vre­muri, judecă cu ochii altor rea­lități. Anumite tipare specifice generației tinere, sunt neglijate din acestă cauză. Se reduce deosebirea dintre generațiile de astăzi, ia deosebirea ce impri­mă vârsta caracterului, porni­rilor­, forțelor... nesocotindu-se tocmai eementul fundamental, care­ a făurit abisul dintre gene­rațiile de astăzi. Războiul. Anii războiului au tras o linie groasă de despărțire între ge­nerațiile de până atunci, — care își transmiteau din tată ’n fiu aceleași tradițiuni indiscutabile — și generația adolescenților sau copiilor, care atunci înce­peau să gândească. Angrenajul care ținea strâns legate gene­rațiile mai vechi, — printr’o a­­n­umită morală socială, prin a­­celeași legi intelectuale, prin­­tr’aceiași ambianță psihologică, — s’a rupt silit, dintre genera­­ția nouă și cele dinainte. Războiul a izolat cele două generații, le-a îndepărtat în spațiu, ca ele să se îndepărteze în concepții. In mod obișnuit penetrația sentimentului social la om se face pe încetul, pe nesimțite. Este o adaptare personală și se­parată, la mediul social. Gene­rația războiului, prin contrast, a trebuit să privească prematur, mult mai departe decât micul cerc al vârstei ei: dincolo de fa­milie, de școala lor, mult mai departe decât oralul lor și chiar decât hotarul­­ țării lor. Genera­ția războiului a făcut dintr’o­­dată cunoștință cu lumea, în acelaș timp pentru toți ado­lescenții din toate clasele socia­le. De aici, o unitate de plecare pentru ea. Atmosfera celor trei-patru ani de război, care avea un ca­racter excepțional pentru îna­­intașii noștri, fiind împotriva e­­ducației lor, a format baza edu­cației generației noi. Cei trei ani, în care generația nouă, cu sensibilitatea adolescenței ei, făcea cunoștință cu lumea ex­terioară, au fost tocmai anii de unitate în toate privințele. Pre­sa supravegheată de cenzură, nu aducea decât informații re­dactate după acelaș leit-motiv. Pe front bogați sau săraci, inte­lectuali și manuali,­­se simțeau egali în fața morții. In țară, co­piii unora și altora creșteau îm­preună, apăsați de­ o îngrijo­rare comună, care-i egaliza. Nu numai societatea se înfă­țișa schimbată, dar războiul a oprit și funcționarea normală a instituției familiale, ridicând pe bărbați de la căminuri și meta­morfozând rolul mamei. Educa­ția școlară a fost aproape total lăsată în părăsire, încât toți a­­cești trei factori: societatea, fa­milia și școala, care au format decenii de-a rândul atâtea serii de tineri, au lipsit de influența lor, generația care se forma: „N­ n’est pas exagéré d’ecrire que la nouvelle génération s’est for­méé toute seule, qu’elle a spiri­­tuellement grandi­en pleine li­berte, com,me une herbe folle...” zice Jean Luchaire. Faptele au fost singure îndru­mătoare pentru adolescenții lă­sați în voia lor. Plecarea tăcută și gravă a tatălui sau fraților mai mari, copleșitoare până la durere, lacrimile ferite ale ma­melor, au întins coarda, hiper­­sensibilizând această generație. Apariția convonelor cu răniți a fost pentru adolescenți și co­pii mai mari, prima viziune brutală a războiului. Numărul suferinzilor și schingiuiților, umplând spitalele și școalele, personalul adult nemai­ajun­gând pentru îngrijirea lor, s-a acceptat concursul copiilor, dându-li-se astfel ocazia să a­­tingă cu degetul, mizeria fizică și morală a războiului, pe când copiii generațiilor înaintașe, la aceiași vârstă, nu puteau eși în libertate pe stradă. Durerea și mizeria le-a deș­teptat, de mici, sentimentul soli­darității și­ al datoriei către a­­proape. Niciodată o generație nu a primit o mai vie lecție de altruism. Copiii își dădeau eco­nomiile lor de bomboane, pe ți­gări și dulciuri pentru răniți. Pentru generațiile mai vechi, războiul a fost o paranteză isto­rică extraordinară; pentru ge­nerația nouă care atunci se des­­volta, a fost tiparul în care s’a făurit. In așa fel, încât întoarce­rea la trecut în 1919—20, care era o întoarcere la normal pen­tru înaintași, era ceva complect anormal pentru cei tineri. Im scurt, faptul că înaintea a­­celor adolescenți nu s’a mai tras perdeaua moralității dina­inte vreme, „ei au deschis ochii mari și au­ privit adânc totul”. Aceasta i-a apropiat mai mult de realitate decât pe înaintași. „Fără îndoială că tinerii noștri de acum sunt mai realiști decât noi, ei trăesc mai aproape­­ de realitate și o respectă mai mult ca noi”, zice d. Andrei. Dar sbuciumul social și eco­nomic de după r­ăzboi, tatona­rea zadarnică a Vechiului făgaș al omenirii de către generațiile înaintașe, au condus mai de­parte opera educativă începută de război. Neputința doctrine­lor de economie politică de­ a răspunde noilor complexități de viață, criza care începuse să roadă fără milă, le-a arătat șu­brezenia unui edificiu, căruia i se aplică diagnoze neputincioa­se, din alte vremuri, care sunt cârpeli fără viață. Aceasta a născut altă trăsătură a genera­ției noi: tendința ei de autono­mie și­ punere în valoare. Pentru ei lucrul e clar: gus­tul pentru teorie și metafizică rămâne ceva propriu generației vechi; generația nouă e atrasă de acțiune. Orice idee care nu duce la faptă n’are rost pentru acești tineri, care cer să fie mai curând puși în valoare (Guya­­der). Așa­dar, între generația tâ­nără de azi și cea antebelică, nu e o simplă deosebire impusă de structura fiziologică și sufletea­scă diferită de la vârstă la vârs­tă; nu e obișnuitul conflict în­tre generații, cum era pe timpul lui Turgheniev, ci e o deosebire impusă de împrejurările specia­le, în care s-au format cele două generații. Nu e numai deosebi­rea că „bătrânii” au o tendință firească spre conservatorism, spre egoism, arătând multă pru­dență alături de­ o scădere a e­­nergiei, pe când tinerii sunt mai maleabili, mai dornici de schimbare, mai curajoși și en­tuziaști, aflându-se în continuă mișcare, etc... Sunt deosebiri mai fundamentale, caracteri­zate prin: realismul, tendința de autonomie și dorința de ac­țiune a generației tinere. De aceia să nu privim lucru­rile micp. „Mișcarea tineretului, zice d. Andrei, trebue să trezea­scă pe conducători, să-i facă să înțeleagă că e nevoe de o schim­bare, nu de înăbușirea avântu­lui tineresc, nu de automatizare și de modelarea lui după cala­podul vechi al sufletului nos­tru.” VICTOR TUFESCU l S­C­U t 1­1 Atriul dintre generațiile de astăzi «a LiTerar = -------si ArTIstic FONDATOR AL. V BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897-1920 FONDAT IN 1893 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 10 LEI EXEMPL. IN STRĂINĂTATE Când pătrunzi în Imperiul „Building”, ai impresia că intri într'o criptă regală. Marmura, tăcerea profundă și penumbra, dau acestui loc o atmosferă de mausoleu al unui erou. Fiecare mormânt a pare că-și are intrarea separată. Deasupra intrărilor ard lămpi discrete, iar gardienii stau tăcuți în prag, — în realitate, aceste morminte sunt douăzeci de ascensoare, iar creaturile care par vestale — nu sunt decât vânzătoare de ti­­chete. Impresia magică se accentu­ează mai ales după ce urci cele optzeci și două de etaje, într’o cușcă feerică și tăcută și când, acolo sus — îndată ce s’a des­chis ușa — te găsești într’unul dintre cele mai înalte turnuri ale lum­ii­ . Dacă ai urcat vreodată cele cinci sute de trepte ale unui în­gust turn gotic european, îți dai repede seama de părțile bune sau rele ale tehnicii moderne. Teh­nica face totul mai ușor accesibil, dar te lipsește de satis­facția ce ți-o procură munca și triumful în fața obstacolelor, (ca și în dragoste). Sus pe terasă, ești cuprins de un farmec nespus mai cu sea­mă noaptea.­­Cine ești și mai ales unde te afli? Cine e stăpânul imperiului, care și-a dat numele edificiului? Să fie August sau Nerone ca­re se mulțumește să se ridice deasupra mai multor milioane de oameni? întunericul accentuează acea­stă senzație romantică. Noțiu­nea timpului se șterge. La picioare, nu mai­ vezi un ocean de lumină, ci o întindere albă presărată cu pete lumi­noase inegale și cu tot atâtea pete întunecoase, dar nu com­plect negre așa încât spectatorul e cuprins, rând pe rând, de sim­­țimintele cele mai variate: milă și curiozitate, satisfacție, sur­prindere. Tot timpul ești stăpânit de acelaș sentiment preponderant, și anume: că te afli singur pe cel mai înalt loc din lume, te­mut ca un dictator. De­sigur că Dumnezeu are aceiași senzație când își aruncă privirea pe pă­mânt. Eu nu cunosc harta geo­grafică sau, chiar dacă ași cu­noaște-o ași vrea s-o uit în mo­mentul de față. Numele nu sunt bune decât pentru experți. Apoi numai ziua vrei să cunoști to­­tul. Noaptea, la această stranie înălțime, totul este enigmatic și fără nume­­— ca o femee fru­moasă care trece. Mi se spusese că acest oraș e situat pe un flu­viu. De­sigur că e acea linie în­­tunecată între două căi lumi­noase. Dacă vrei să te întorci spre apus — e imposibil, fără îndo­ială din pricina vântului marin. Dar la răsărit, unde ești ferit de acest vânt, zărești în jos palate cu acoperișuri luminate. Culoarea luminilor se schim­bă necontenit. Să u&­ămă twetelz tei, unde domnește Af­rodită? Aici se celebrează oare mistere­le Eleusin­ei? Sau sunt simple clădiri, în care pătrunzi in schimbul unei jumătăți de dolar. O parte a orașului scânteiază cu mai mare­ strălucire decât ce­lelalte părți. Pe dinaintea ochi­lor, îți trece un fulger de in­scripții luminoase. Fără îndoia­lă că acolo e Broadway, cel mai nebun oraș din lume. Acolo, se târăsc sute de mii de oameni obosiți, care caută în loc de odihnă, petreceri și fre­nezie. Cel mai mare oraș din lu­me are un zgomot continuu și liniștit ca și marca. Unde sunt cartierele înfome­taților? Ce se petrece în aceste provincii necunoscute de la ca­re nici o lumină și nici un sunet nu ajung la Dumnezeu? Dacă e adevărat că la picioa­rele mele sufăr de foame sute de mii de oameni, cum se face că cei bogați au atâta încrede­re? Dacă nimic nu e adevărat, atunci de unde vin toate țipete­le acestea? Cum trebuie să trăiască de înghesuiți unii în alții! Din vârful turnului, privesc orașul cu opt milioane de lo­cuitori, care adăpostește mai multe ființe umane decât Elve­ția întreagă. Câte rase veghează sau dorm amestacate unele cu altele? Da, în fața mea am Babelul sau Teba, sau mai exact Roma de la sfârșit, Roma imperială. Acum înțeleg de ce cel mai fru­mos edificiu din America a pri­mit temutul nume de Imperiu. La picioarele mele se întinde cel mai mare simbol de fuziune a popoarelor, necunoscut încă de istoria umanității. Cel mai mare oraș al națiunilor, un i­­mens carnaval, încet, ascensorul mă aduce către profunzimi și mă regăsesc deodată pe pământ în mijlocul (Continuare în pag. II-a) Emil Ludwig Impresii din America ’ EMU. LUDWIG POEM Sufletul scrâșnește să existe In mocirla trupului hoinar. Toate fericirile sunt triste, Toate frumusețile dispar. Cerul nu-i decât o ’nchipuire Pentru ochii care văd restrâns. Suntem plămădiți din amăgire Și din zgura zilei ce s’a stâns. Vechi rătăcitori prin sinea noastră, Chinuiți de dincolo și­ aici, —­­Serile pomana lor albastră Ne-o împarte nouă, la calici. Nu vrem străluciri mângâietoare, Nu vrem alte piscuri să croim, Peste plânsul cărnei pieritoare, Vrem ceva și nu știm ce vreim. Căutăm orbecăind, anume, Nezărite flăcări de comori; Poate-am vrea să nici nu fim pe lume, Poate-am vrea să fim nemuritori.­­ Colbul nopții varsă pe pleoape,­W Timpul plin de gânduri­ lilieci, , Căci oricât ni-s alții ele aproape, Suntem totuși singu­ri pentru veci. ■ I ■­­.­V­i- j­i : Toți pătrunși de frig până la oase, •­ ’ N’avem cui ne plânge și grăi ’ r Și dealungul vieții grunzuroase, Pierdem bucuria de-a trăi. Sus... departe-s visurile-stele... Dar zădarnic ne vom da avânt, Nu se poate, merge către ele. . , Tot târâș și Ju­m­ai pe pământ, tj­i , Toamnă lungă­ ­ de G. 1 OPIRCEANU La noi, la Iași, toamna înee­­cep să șoptească între ele —pa­pe la sfârșitul lui Mai — Și ține nă când unele, mai isterice, își până la Crăciun. Vară nu exis- pierd mințile de spaimă, se cres­­fă la Iași. Dacă n’ar fi și iarnă prind de pe ramuri și pornesc din când în când, pe la noi ar­de-a dreptul spre Socola, și întotdeauna numai toamnă. Numai prin candelabrele cas- Vremea frumoasă începe cu stanilar mai spânzură până târ­­mirosuri urâte, cu muște verzi ziu câteva stegulețe uitate, de­și cu zăduf. Pe urmă se strică, hârtie jilavă și cafenie. Pe urm­ă se’ncălzește iar, ca’n și centrele cele mai populate din După ce toate frunzele auț mijlocul Africei, de-ai fi în sta­ devenit artificiale și-au căzut țe să­turi că e vară adevărată; de pe copaci, te miri cum mai clar când te uiți mai bine la ea, pot florile de toamnă să se ție o toamnă... _ într’un picior, drepte și orgoli-Soarele ieșan are în toată case, în mijlocul acestui pră­făptura lui un aer de melanco- pădu­­re demodată, care nu se potri­ Dalii înalte, ochiul­ boului și vește de loc cu­ sezonul. Când crizanteme cu cârlionții în ochi, treci pe străzile de sus, casele risipite prin toate grădinițele, se uită peste garduri la tine, asistă nepăsătoare la dezastrul ele parcă n’au mai văzut om... universal din jurul lor, ca și Afară de asta, prin­ grădina pu­ cum nimic nu s’ar fi ’ntâmplat, blică te •întâlnești­ de pe acum Splendoarea lor târzie, in lumi­­nu câte o frunză moartă, care­na sonoră a celor din urmă zi­­umblă de colo până colo fără le cu soare, nu pălește de spai­mei în rost, măcar că-i moartă, mă la apropierea nopții frigu- Și-i o liniște, de-ai crede că toți roase. Și în zori de ziuă, când­ locuitorii s’au­ cufundat în a­ balonul stratosferic al lunii plin miritirile trecutului istoric,’ și ne coboară­­ din azur spre asfin» n’au mai rămas vii în orașul țit și se lasă singure cu cerul­ ăsta, decât două-trei mâțe prop- carnea lor de petală nu se’nfi­­stte și câțiva paiajeni, spânzu­­oară, nu se sfârcește și nu moa­­rați cu capul în jos pe subt bal­­re atinsă de brumă, ca o vulga­­coarie...‘, , ' V, ' ră frunză, încolo, ori încotro te uiți, to­ Se vede că florile sunt mai vi­­tal­e verde, verde — și cu praf d­erie decât frunzele. Oștirea Ion gros de-asupra,­ca iarba de pe somptuoasă defilează în vreme, lângă marginea unei șosele nu­ de-a lungul anotimpurilor, cu ționale.­­ plan și cu socoteală adâncă. La începutul primăverii, când fri­gul nu se mai amenință în față, toate florile­ sunt finive și pitice, că de-abia își pot înălța moțul din iarbă, pe când acum, la sfârșit de toamnă, când inami­cul lui­ ereditar e aproape, ari­ergarda eroică a ginților înflo­rite trebue să fie recrutată nu­mai din amazoane viguroase și înalte, care să nu mai umble tot cu ochii după fluturi,­­ ca să poată rezista până la sfârșit. Așa a hotărât regina lor care locuiește în Paradis. De­ aceia nu-i de mirare să vezi acum, în câte o grădiniță numai dee­im metru patrat, cum stă de strajă la poartă o dalie lungă de doi metri și ceva, cât un jandarm pedestru din escorta regală. Dar florile toamnei nu s­unt flori adevărate, parcă le lipseș­te ceva.... Dac’ai închide ochii și te-ai uita la ele numai cu na­sul, nici n’ai băga de seamă ca Dar toamna aceasta minei­ sunt flori. Odată cu feminitatea­ noasă, travestită în vară, deja și-au pierdut și parfumul și o vreme nu mai are putere să n’au mai rămas decât cu mire­­se prefacă: începe să-și dea a­­sul. Și mirosul ăsta se tot ascu­­rama pe față.... te, se tot precizează, până la Și’ntr’o săptămână, toate se sfârșitul toamnei, când crizan­­schimbă. O toamnă tânără și temele încep să miroase toate o veselă, ca o văduvioară care a castraveți și Ochiul-boului — tânjit prea multă vreme în ver­­a vacă, dele aproape îndoliat de până •¥• mai ea, își părăsește toaleta se- In vremea asta, din toate uu­­veră și’ncepe să-și­­ facă de urât, ghiurile țării s’abat asupra sa- Grădinile se îmbracă în ki­­șului, nu se știe bine cu ce­ln­­monouri ușoare de borangic, zi­­renții, stoluri de studenți creș­­eturile și balcoanele — în zdren­ tiri și de studente creștine­­ ca­­re de purpură vegetală. Tonuri­le au parcă totuși mai puțin de bronz și de aur franțuzesc grijă de cele sfintej­c— cuiba­­fără strălucire alternează acum findu-se pe la căminuri și pretutindeni cu portocaliu pa­ prin camere mobilate, până la zid de flacără înaltă, cu limoniu vară... Pe străzile orașului apar diafan de fluture primăvăratic, într’o zi camioane încărcate cu cu roș dulce și putred de vișină fotolii, mese, canapele și alte coaptă, mobile rușinoase, care­ au stat Și fiecare Copac de cei mari un an întreg cuminți prin apar­­primește toamna după ritualul tarnen­te —■ și acum li sa­urat lui, moștenit din veacuri. Plopii cu binele. Ascunși prin ganguri lungi îi trimit întru întâmpina­ și prin crâșme, măturătorii ce­re roiuri mărunte de fluturi, chiului municipiu istoric stau stejarii îi sună în cale din foi de de dimineață până seara la tini­chea ruginită și arțarii din pândă — și când prubuluiesc el ch­intíre îi depun cu evlavie la că e mai multă lume pe strada, picioare stele mari de aur, năvălesc toți odată, cu măturoa- Pe lângă casele oamenilor, iese ridicate, și ’ncep sa asaneze prin grădini, b­urusca și perii văzduhul.» s’aprind la față de nerăbdare. Pe urmă toate se potolesc. Gutuii ies la garduri îmbrăcați Nouri grei, de ciment, apasa a­­m­ odăjdii scumpe — și zarzării supra zărilor, toamna devine o așteaptă gătiți cu salbe vii de cenușie și hidraulică, i­osarp,pe care și-i adună din­ Și ’ntr-o bună dimineața, stre­­tr’odată în poală, după ce șinile celei de-a doua capitale Doamna cea mândră a trecut, încep să plângă cu șuvoaie mari Speriate de atâtea apariții bi­ de lacrimi, prin toate sparturile rare in jurul lor, frunzele sat­­ulucului, de mila oropsitului o­­câmilor se agită, se strâng cap­ras. In prezența autorităților la câp­tata de vant in­ojitifisâ M *» a*a- TCtelRCEANU

Next