Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1936 (Anul 17, nr. 822-825)

1936-09-06 / nr. 822

Anul XV — Duminică Seria II — No. 8226 Septembrie 1936 Literar — ------și Artistic FONDATOR AL. V. BELDIMAN 1888-1897 CONST. MINLE 1897-1920 FONDAT IN 1899 5 Lei exemplarul în țara 10 Lei exemplarul în străinătaie Literatură și moralitate la ultimul timp în publicistica noastră literară a început să se agite o chestiune căreia se caută să i se dea o gravitate alarmantă și o însemnătate vitală, în dezacord ridicul cu fondul adevărat al discuției. Este vorba nici mai mult nici mai puțin decât de moralizarea literaturii române. Chestiunea moralei în literatură e veche și a provocat în cursul secolului trecut o mulțime de discuții contradictorii care, adunate toate la un loc, ar forma ele înșile o întreagă literatură. Discuțiile acestea deveniseră în ultima vreme din ce în ce mai rare. Ele nu mai interesau nici publicul nici pe scriitori. Și iată că deodată și de azi pe mâni problema aceasta apare la noi sub forme agresive și violente. Se vorbește despre o cenzură a cărților imorale, despre arderea sau prohibirea literaturii care n’ar corespunde unui anumit calapod de decență și de neprihănire, și așa mai departe. Acei care frământă astăzi aluatul răcit al literaturii moralizatoare n’au nici măcar grija de-a da discuțiilor lor o aparență de lucidă imparțialitate. Nici urmă de asemenea preocupări. Acei care reiau astăzi în forme violente problema literaturii imorale fac asta cu meschinărie și interes. Bănuim în ei literați fără tiraj, scriitori acriți în așteptarea unui public mereu absent și publiciști care nu au cu literatura decât legături de periferie. Dar nu aceștia interesează. Publicul poate fi la un moment dat înșelat de falsa gravitate a chestiunii și trebue, deci, avertizat. Așa zisa problemă a literaturii imorale n’are niciun temei adânc. Și aceasta din mai multe motive. Mai întâi, o literatură nu se organizează și nu se reglementează prin măsuri de constrângere exterioare ei. Dacă asemenea condiții se ivesc, literatura continuă să trăiască o viață subordonată și timidă la suprafața vieții adevărate, înflorind în opere superficiale și mediocre, fără respirație adâncă și lipsite tot mai mult de valoare general omenească. Literatura nu poate cunoaște alte constrângeri decât acelea pe care și le impune singură și numai acele constrângeri îi sunt folositoare. Literatura, în linii generale, este expresia unei anumite societăți la o anumită epocă. Așadar dacă este vorba să se aducă cuiva învinuirea de imoralitate atunci trebue să se aducă societății imorale în care o anumită literatură apare. Și aici trebue observat că, de multe ori, dacă literatura, oglindește starea reală a societății în care se produce ea critică, și satirizează această societate, reflectând-o batjocoritor și zugrăvindu-o în culori aspre. In acest sens și numai în acesta se poate vorbi despre un rol moralizator al literaturii. Primejdia pe care ar fi înfățișind-o o literatură pentru moralitatea unei societăți este o exagerare. Ba chiar e mai mult decât atât, este o mare minciună, expresie a mârșavei ipocrizii sociale care conduce în bună parte societatea modernă. Pentru că, încă odată, nu o literatură este imorală ci societatea în care ea se produce. Nu exemplele literare strică și pervertesc tineretul ci exemplele pe care tineretul le găsește din belșug în jurul lui, în familie, în viața socială și politică, în faptele mărunte ale vieții cotidiane, în mediul social în care trăește. De obicei când se vorbește despre imoralitatea unei opere literare se înțelege indecența ei și, mai precis, zugrăvirea fără înconjur a dragostei fizice. Dar atunci ar trebui prohibită o bună parte din tezaurul literaturii clasice sau, în cel mai bun caz, ar trebui cenzurați cei mai mari scriitori ai omenirii. Primejdia aici este cu totul mincinoasă. Ea dealtfel,inui, începe să fie semnalată decât târziu în istoria literaturilor. Groaza aceasta de zugrăvire a indragostei fizice e de origine religioasă, și, ca să vorbim le România, ea e cu totul nepotrivită firii noastre. Românul nu cunoaște nici spaima amestecată cu dorință a catolicului în fața păcatului trupesc, nici severitatea protestantului și nu amestecă'’ religia cu dragosteai Chestiunea'aici trebue pusă altfel, și anume în ce privește felul în care este descrisă dragostea. Orice lucru, cât de impudici poate fi descris cu gust și cu puritate.; !;i ‘ ; ' ■ [UNK];."7’ Dar atunci ce mai cauta aici criteriul moralizator? Poate ar fi mai bine sa se pornească lupta împotriva prostului,gust, împotriva, golănismului literar și al mahalagismului estetic, cusururi de care literatura noastră nu e lipsită, mai bine decât să ne facem mai pudici decât sântem și să vorbim despre imoralitatea literaturii de astăzi. Domnii porniți în caraghioasă,... cruciadă spre moralizarea prin ardere a literaturii impudice, ar trebui să nu mai apeleze la elemente care iar literatură n’au cecălită și să s-apuce să scrie ei înșiși dacă pot și, cum pot adânci și grave opere moralizatoare,, și să ducă hinta pe tărâmul literaturii. Orice constrângere impusă literaturii nu poate fi decât, o măsură greșită. In împrejurările de azi aceasta ar însemna în primul rând subordonarea literaturii unor directive care nu sânt ale ei precum și amestecul în literatură al politicei și anume al celei mai odioase politici, politica de interes. Pentru apărarea pudoarei publice sânt în stat organe speciale. Semnalarea atentatelor la bunele moravuri este treaba ministerului public. Dar nu este treabă de scriitor. AL. PHILIPPIDE . Avem fiecare admiratorii noștri. — Și ,uneori ,sânt aceiași. — Din pacalet .. . . Vreau să fac lucrurile bippși, doresc ca cineva — indiferent cine — să bage de seamă acest lucru. Nu mai țin la calitatea, ci la cantitatea cititorilor. . .... Porcul Și oflirică,urechile înnqinte.ji- și fie,urmează. •• . i" ;:htpP. 3 rara;" " .r.cj Trebue să ■ fii sau să te simți sau măcar să te crezi bolnav în fața unui frumos peisaj de toamnă. pura ;< .;: k • Ros de modestie. -i> • t rara©i;.raf- ' 7 " i 1 Trebue să șe fii cum vorbești, — dacă vorbești bine: 1 *. 1.. • .f:" > Dyinrohiștii i iubesc poezia , numai că vor să fie foarte frumoasâ. , * viragrag,■ © : -7 D. Rog este atât de respectuos încât, dacă plin de ipocrizie mă bârfesc singur, nu mă contrazice. -Vi.- r.L . Nu trebue să dai atenție adevărului. Altfel, iți sare în beregată. ; -"7. o O " pasăre ■ care * s’, ar întoarce să sirevadă locul . cuibului natal ■ rara," 'O...' •’7' ra I, -v f © [UNK] [UNK]' ii !. .rarag .. 1- îmi văd ■ de pe acuma bustul în piața cimitirului vechi cu această triscripție: " ' .> • 4r al LUI JULES RENARD compatrioții’săi indiferenți i.ki3hr.â " © Xw. Am devenit ‘ii • stare să fac: dacă nu o faptă bună, cel puțin o corvoadă,' fără. să nâdă rău’esc vre-o răsplată. '■i:. ' 7 ' 7 fi&âtit* © '■ râw lup !"' Furtună. A trecut: rărăcnetul mfunea zăruți-a :r: r ■' i 7.... .gpf • tft Nu am credință, dar am mici credințe care mă slîjțih? < 7 f'f Te, obișnuiești și ,cu faptul, cănu ești totdeauna bolnavi. . ,7 7 : Iff rr‘. ,. I 1 -I . r ' , Nu vom putea rânde nici în purgatoriu,rici-in infern... ..., t ; Iar in paraclis, nu r prea potrivit. j gra/^....177 k • 7 Í ' ' ' ® 6 7 " Păiajenul și-a întins pânza sub o floare. Nu prindea decât petale. Curând, a murit, adăugând reputației sale^ de animal 'crud,* deșia, de imbecil, e ; 777^.7 Cobor privirile^ când. troc prin grădină, cqf&nwfgc ffică pasărei din cuib) { •>" k .... i7 j..I ©ra •■ gkiîg .... , E mai greu să fiți fiindin'cinstit timp de opt zile,’ 'decât un erou un sfert de oră. .... e Durere de cap. Trebue să fie cin ace Isus numea cununa Iui «de' spini, iti.x 'Alî.® Cercetează viata furnicilor înrei volume ,și chimit, ca pnve.se cu atata interes unei țarani. » 1 7 Forța clotidiană pcf .cqrc. n’o folosim. . .»© [UNK] .• 1 încă mai sânt creștinii deoărepk 'cr'cd' că 'religia le scuză 'toate. Ait g77:.v’ /r © 7k ' f ^ Probele pe care Dumnezeu i . le,strârșitul S’ar f zice că vorbește de un'fotograf.. ' ; 7.7.. . ■ ■**- , .■ -ra*> -ul - - *•-. i -. /t. Nimeni nu suferă că este. mai puțin i inteligent decât' vecinul lui:■ [UNK] [UNK] ‘ ■? V."- r’.:troqți să lucrezi în biroul tău, cu fereastra deschisă, până la orgi opt. Poți. 'Suntem făcuți să r Amâni. Întreb, la școală,, pe un băiat: — Care sânt datoriile tale că-mi părinți? D. Rog, institutorul, îmi face semn cu cotul și-mi suflă la ureche. —■ Lasă-l că n’are. —• Ce? datorii? — Nu, părinți. E orfan. • Să te ferești de principiile care aduc mulți bani. > Teama mea, atunci când merg în urma unei femei, că și-ar putea închipui că o urmăresc. Trad. de L. Sb. Din „Jurnalul" lui Jules Renard 18 C #I" ,•7 ' /.. . i !' > © ' râdem, pe , ft ■, - ttM Fior solitar Drum rătăcit și sterp sub pașii mei/ In jurul meu sânt oameni și sânt om Și bărbăi ca să aflu printre ei Din ce plămadă m’am născut — atom, 7 ,.7,. ’ , .■ ,.7,.7 [UNK] [UNK] ■ [UNK] l ' 'M’am căutat în toate cu nesaț, In om, în fiară și în duh de ape Și nimeni n’a întins în beznă braț, Să mă cuprindă și să-mi fie aproape. Eu simt cum am trăit și cum am fost ln rând cu stânci, cu pomi și cu jivine Azi caut pentru suflet adăpost Dar nimeni nu se recunoaște ’n mine. Mă tem de tot ce e și ce va fi Cu viața mea și apoi cu latul meu. Când nici țărâna nu mă va voi Nici, poate, Unul Dumnezeu. M. D. IOAN1D Scrisoare către un mort Iubite Domnule Ibrăileanu. Aproape fără tranziție, după ce am isprăvit ultimul rând al noului meu roman, „Arca lui Noe”. Și după ce automat am scris cuvântul „Fine”, în clipa când ochii mei se ridicau asupra vieții reale, grei încă de somnul cu visuri al scrisului lung, — am simțit nevoia să-ți trimit cel dintâiu gând, cu creionul cald încă și sonor de drumul abea isprăvit prin lumea umbrelor, a umbrelor mele. Te regăsesc în fața sufletului ca întotdeauna după ce am isprăvit de scris o carte. Acum ca și altădată, cuvântul „Fine”, subtilul hotar al ficțiunii, e între noi. Atât de obișnuit sânt cu această apropiere în distanță, încât nici o mirare nu-i că te văd fără să fii, fără să mai fii. Iți scriu de pe un balcon înalt, scânduri și bârne albe de brad din care se fac sicriele, dar acestea sânt încă atât de tinere încât lemnul lor trăește plângând ca obrajii unui copil mic dus la școală. E declinul unei calde amiezi de vară. In față am munți, în stânga munți, în spate munți. E vast și totuși foarte intim. Toți brazii sânt în mine cu fiecare respirație și fiecare privire. Gândul e un spațiu cu cer și rândunele, cu zări și tălăngi. Adânc subt mine curge o apă ca o ploaie a lumii celor din văi. O aud ca în amintire. La începutul amiezii s’a apropiat o furtună cu tunete și nori negri, încruntând munții. Dar totul s’a isprăvit numai cu zâmbet, căci din furtuna care n’a mai fost prin înălțimile aceste, a rămas un fragment de curcubeu, nu pe cer, pe brazii culmelor din stânga, un curcubeu de glumă și mister, vecin cu tâmpla mea aplecată pe manuscrisul „Arcei lui Noe”.Sânt atât de departe de mine însumi, încât nu mai știu bine pe unde mă aflu, subt cer, pe lângă niște munți, deasupra ploilor, vecinul curcubeelor care încep și uită calea’n jos, multicolor mirate în spații. Dacă vezi pulsații stranii în rândurile mele, nu te mira. Lucrez de-o lună și mai bine, zi cu zi, dela cinci dimineața până la opt seara, zidit în mine însumi, ascultând zvonuri și glasuri în scoica singurătății, vorbind cu ele ca și cum ar exista în adevăr un alt suflet îndărătul lor, transcriindu-le spusele ca pe niște vorbe auzite cu urechea. —nemaiștiind să osebesc ce e numai în mine, de ce e numai afară, și de ce nu mai e de loc. E și ceasul acela fumuriu dintre amurg și noapte, premergător stelelor. Când cea dintâiu se va ivi, voi revedea în ea țigara pe care o aprinzi când stăm de vorbă. Și vastitatea va deveni intimitate, noaptea, solemnitatea ochilor negri care l-au privit pe Eminescu. Sânt la Cheile Bicazului, peisaj wagnerian pe care-l cunoști dintr’o excursie făcută acum câțiva ani cu Ralea și Doctorul Enescu. Nici nu-ți închipui ce concret înviorător îmi aduc în aceste clipe de spații și mirări, numele prietenului Ralea și al doctorului Enescu. Prin realitatea lor, amândoi noi care-i știm, ne apropiem pe acelaș plan real al amintirii, existând unul față de altul ca și până acum. Lily — „doamna Lily”, îți evoc glasul, apropiindu-mi-i urechii și prin modul cum o numești mata pe Lily, — se plimbă prin munți, cu bocanci, pantaloni, și obraji rumeni, aducându-mi vești despre brazi, poene, culmi și spații vaste, care o fac și mai mică în clipa revenirii la cuib. Azi dimineață îmi spunea: — Vezi, tot domnului Ibrăileanu îi datorăm cheile Bicazului. Fără de el nu veneam... Așa e. Ca întotdeauna, Doamna Lily are dreptate între noi. Când am intrat în chei — scrisoarea lui Lily îți va descrie latura humoristică a episodului, — deși ostil universului care-mi întrerupea scrisul, cedând vechiului meu nărav, am și făcut o metaforă: „Din evanghelia deschisă a munților de piatră, răsare cuvântul Bicazului”. De fapt răsărea cuvântul Domnului Ibrăileanu care de câțiva ani tot ne spunea: — Doamnă Lily, domnule Teodoreanu, duceți-vă la Cheile Bicazului. Convinge-l, doamnă Lily. Iată, ți-am îndeplinit voia. Iți mulțumesc în numele lui Lily care de dimineață până seară, încălțată cu bocancii celor șapte leghe din poveste, calcă peste munți ca rândunelele, răsărind deodată peste umărul meu drept. . Și-ți mulțumesc în numele ființei mele sedentare pe care ai urnit-o, deprinzând-o să călătorească, prin cuvântul entuziasmului și al prieteniei. Dar despre altceva vroiam să-ți vorbesc, despre „Arca lui Noe”. Mi se pare că și această „Arcă” ți-o datoresc, iubite domnule Ibrăileanu, dușman acerb în intimtate al „talentului” meu, al „abuzului meu de talent”. — Domnule Teodoreanu, domnule Ionel Teodoreanu, dece atâtea flori, atâția zarzări, atâtea curcubee, atâtea fructe, în loc să te ocupi de oameni și de viață? Fă-mi plăcerea, domnule Teodoreanu, și scrie-mi un roman informativ, fără stil, fără frumusețe, mizerabil, neglijent, în goana mare. Să pleci așa de grăbit la scris, încât să-ți uiți talentul acasă. Știi cât sânt de curios să aflu ce se mai întâmplă, ce se mai aude. Fă-mi un roman care să fie o scrisoare cu oameni și fapte, cu „mahalagisme”, adresată mie, numai pentru mine. Iți cer acest serviciu confidențial. Uită că ești poet. Uită că există lecturi pe care să-i seduci. Gândeștete numai la ființa mea prozaică, la bolnăvicioasa mea curiozitate și spune-mi repede și de a valma lucruri care să-mi aducă viața în odae. Trimite-mi o telegramă urgentă de patru sute de pagini... Aprobă-mă, doamnă Lily, susține-mă, căci fără de alianța doamnei Lily nu pot avea dreptate față de domnul Ionel... — Așteaptă, domnule Ibrăileanu, sânt prea tânăr pentru a renunța la „talentul” meu, la acest involuntar abuz. Romancierii cari au norocul să nu fie poeți, nici pictori ai vorbei, sânt simpli fără efort și fără sacrificiu, direcți ca o cădere fără rezistență. Mâna lor e goală, fiindcă 11‘au inele. Sânt o simplă transparență de fereastră, fiindcă niciodată n’au avut vitralii. Când mâna mea va fi goală, înseamnă că m’am lepădat de inelele belșugului meu blestemat, înainte să scriu un roman ar trebui să scriu un volum de poeme, cum cei din legendă sacrificau o fecioară balaurului de la fântână. Dar nu pot încă. Scriu cu două vârfuri: unul în real, celălalt în poem. Cânt cu două sunete ale aceluiaș arcuș: unul e gemătul vieții, celălalt melodia artei. Surâd și plâng în acelaș timp, cu săgeata în mine și ochii în cer. Cuvântul meu nu e nici în soare ca al romancierilor, nici în lună ca al poeților. Dar așteaptă, domnule Ibrăileanu, cresc încet, dar cresc spre viață și spre maturitate, limpezindu-mă, mereu nemulțumit de mine însumi, dorindu-mă fără încetare altfel, căutându-mă pe toate zările, chemându-mi cu pasiune viitorul, sălbatec și singur printre aplauze, simțindumă vânt printre ocări, știind că-mi voi găsi drumul plenitudinii virile, înțelepciunea e o presimțire a inteligenței, am uneori această presimțire. Nu voi fi etern un adolescent împodobit în purpura orgoliului tinereții. Intr’o zi îți voi aduce supremul omagiu al mânilor mele însângerate de luptă... Așa-ti spuneam mereu, rămânând metaforic și poet chiar și pe pragul aspru al simplicităților sperate. Și mereu așteptai, crezându-mi cuvântul, dacă nu și harul. Iată. „Arca lui Noe” încărcată de oamenii vieții și de viața lor, îți aduce poate ceia ce sperai. E un roman antiliric. Poate că e cea dintâia victorie a lui Ionel Teodoreanu asupra lui însuși, asupra nopții lui de vară. Poate.... Căci e o carte scrisă în anul 1936. Europa e numele unui spital în care țările așteaptă. Fiecare frunte e palidă în fața viitorului. Trăim spre moarte, adunându-ne viața. Am adunat-o cu mâni febrile în această „Arcă” din preajma potopului. Cu ce bucurie gravă ți-o aduc, iubite domnule Ibrăileanu. E singurul dar pe care voiam să ți-l fac, știind cât doreai să fii mândru de mine pe toate hotarele, ca de acei scriitori pe cari i-ai iubit cu adevărat lipindu-ți-i de inimă, iată de ce mă grăbesc să-ți scriu. Cu mâni reci de emoție, ridic manuscrisul „Arcei lui Noe”, dăruindți-i. . . Dar s’a făcut noapte, domnule Ibrăileanu. E ceasul lămpilor, când viii caii morții au candele. Și între noi, pe nesimțite, lăsându-ne pe un mal și celălalt, a început să curgă albă de spume, milenii și tăceri, Calea Robilor. Amare sunt victoriile al căror destin e să fie alături de moarte. IONEL TEODOREANU Lacul Roșu, 18 August 1936.