Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1939 (Anul 20, nr. 943-947)
1939-01-15 / nr. 945
COMEMORAREA LUI MIHAI EMINESCU Omul s-a iscat singuratic și sărac dintre noi și a împărtășit tainul trist al unei umile existente în această viață. Trupul lui a scăpărat pe muchea de fulger a mizeriei și a fost răstignit pe crucea boalei, expiând pe rugul arderii incandescente. Omul și-a irosit la o masă de redacție, bucată de bucată, creierul lui de metal pur și a scris de multe ori pe un colt de stejar al vreunei mese de birt, în fața unei meschine farfurii cu supă. Dar a doua zi după ce trupul lui a încetat sfârâitura de seu și se durase o catapeteasmă peste umbra chinuită dintre pleoapele ochilor, prea mari ca să nu fie triști. De atunci legenda l-a învăluit și s-a desfășurat deasupra-i cu o putere mai presus de înțelegerea noastră. Eminescu este desigur singura mare figură a neamului românesc căreia legenda i-a știut crai vestmântul exact pe măsura înălțimii sale, începutul binecuvântat l-a făcut criticul G. Călinescu și, coincidență semnificativă, tot un critic, d. E. Lovinescu a romantat cele două episoade erotice mai importante din Viata poetfilort care au avut o înrâurire asupra scrisului său. Din trecerea meteorică a muzei Mite Kremnitz avem pulberea stelară a romanului cu acelaș nume, unul din cele mai reușite ale criticului, unde aroecat ca un roman ciclic și care să înglobeze unitar întreaga viață a nefericitului poet, din copilărie până la moarte, trilogia: „Luceafărul”, „Nirvana”, „Carmen Saeculare” ne-a oferit pentru prima dată o carte ce încearcă să strămute în proză inefabilul melodiei eminesciene și să ne dea ceva din subterana ei melopee în care se transsubstanțiază farmecul specific al pământului moldav. Intorcându-ne la poesie, să sublima 15 ianuarie 1939 se vor împlini 89 de ani de la nașterea lui Eminescu iar la 15 iunie 50 de ani de la moartea lui. La o jumătate de veac de la trecerea întru cele vecinice a Demiurgului, cată să ne gândim în ce chip mai amplu și mai desăvârșit să rânduim de pe acum sărbătoarea comemorări și mijlocul prin care ea să depășească modul comun în care s’a organizat până acum. In faptul că mă grăbesc să scriu cu câteva luni mai înainte de împlinirea cu adevărat a 50 de ani de la moartea lui Eminescu, cetitorul trebuie să vadă tocmai râvna mea de a atrage luarea aminte a tuturor celor cari pot să dea evenimentului acesta măreția cuvenită. Să luăm exemplul poporului german care spre a sărbători cu fastul cuvenit, în 1932, împlinirea a o sută de ani de la moartea lui Goethe a început pregătirile cu doi ani înainte. Mă gândesc mai ales la scriitorii de o generație cu mine (din rândul cărora s’a ridicat d. Gheorghe Călinescu, primul ce s’a învrednicit cu osârdia de a se ocupa în chip cuprinzător de „Viata lui Eminescu”) cari au avut norocul rar de a trăi evenimentul capital al Ediției Critice a poesiilor marelui poet, întocmită de profesorul ieșan Constantin Botez. De altfel de cincisprezece ani încoace fervoarea și interesul pentru Eminescu au crescut cu un număr impresionat de ediții și opere bibliografia eminesciană. Comparând edițiile Maiorescu, A.C. Cuza, I. Scurtu și tot ce a apărut înainte de război cu varietatea de tomuri critice, ediții comentate și vieți romanțate de după 1920, putem afirma, fără exagerare, că spiritul marelui poet domină epoca noastră și fațetele multiple ale geniului său ne sunt pentru prima dată revelate cu toată amploarea și varietatea lor, atmosfera de subtilă elevație se conjugă cu un stil de clasică puritate. Tot astfel cum în „Bălăuca” d. Lovinescu completează avatarurile amoroase ale poetului cu chipul Veronicăi Micle, inspiratoare ce a oblăduit multe din poemele de dragoste ale celui pe care d. Lovinescu ni-l înfățișează întrunind în ființa sa antinomia nevoilor unui pământean cu năzuința spre absolut, nuscrise, să le potrivească fonetismului lor, să șteargă urmele ortografiei preferate pe vremuri de Eminescu, să-l modernizeze cu alte cuvinte pentru ca textul să fie pus cu înaintarea limbii din toate punctele de vedere, adică și fonetic și ortografic. Cu îndreptățire Bogdan Duică afirmă că: „Eu cred că Eminescu nu are nevoe de nici o corectură, că limba lui de la 1866 nu va dăuna pe nimeni azi când stângăciile de pe atunci cetitorii de azi le simt ușor ca trecute fără revenire, că limba lui de pe la 1870 încoace este chiar cea de azi, cu mici defecte încă, fără să niem că anul 1923 ne aduce două volumașe cu înfățișare modestă tipărite de vechea „Cultură Națională” din seria intitulată: „Cartea cea bună”, îngrijită de Sextil Pușcariu. Prima din plachetele acestea adună poesiile lirice ale lui Eminescu, cea de-a doua poesiile filosofice, ambele prefațate de d. Lucian Blaga. Ea constitue prima încercare de a oferi pe un preț modest, (15 și 20 lei exemplarul) poesiile lui Eminescu. Cu prilejul acesta să amintim că nu avem încă până acum o ediție a poetului care să fie pe potriva pungii tuturor, adică ediție ieftină care să pătrundă în toate satele cât și în suburbiile orașului. Ediția Bogdan Duica din anul 1924 O apariție revelatoare este ediția alcătuită de criticul ardelean căci era prima care s- a restabilit textele poetului în formele în care s’au înfățișat întâia oară, înlesnind astfel și o privire sigură asupra desvoltării sale stilistice și l) le-a așezat în ordine cronologică înlesnind astfel privirea de ansamblu asupra evoluției ideilor și simțirilor poetului. Vom vedea mai la vale cum marea ediție critică a profesorului ieșan Constantin Botez, pornind de la aceleași comandamente, va reuși să le depășească, realizând, peste ce a obținut Bogdan-Duică, o operă ce are valoarea unui îndreptar de artă. In introducerea pe care o face ediției sale, criticul Bogdan-Duică arată că scopul ei este mai ales de a restabili punctul întâi de vedere, pe care toți editorii l-au ignorat, crezând că au dreptul să modifice textele eminesciene, să le perfecționeze cu ajutorul variantlor din manstereze însă putința de estetică intrare în fondul poeziei, și că după 1870, repede el devine maestrul încântător, căruia îi urmăm încă toți. Corecturi, așadar, la ce? Ne trebue un Eminescu așa cum l-au gustat contemporanii, cum era când a început să înrâurească pe Vlăhuță, cum era când devenea veșnicul Eminescu”. Aplaudăm întru totul afirmațiile criticului veteran, astăzi trecut dintre cei vii căci, într’adevăr, din punctul de vedere al foneticei de azi. Eminescu e mai actual ca oricând și cred că toți poeții generației de azi preferă un Eminescu restituit textului prim celui corijat de diverși editori. In luna Septembrie anul 1933, întreprindere monumentală, apare editia profesorului Constantin Botez, care pentru prima dată, desvăluie, prin imensul material de inedite, laboratorul artistic al genialului poet și aduce o fundamentală schimbare a opticei prin care era privită viața și munca lui. E necesar să facem o paranteză spre a aminti că în „Lămuririle” pe cari le dă la urma volumului, Constantin Botez declară că „această ediție a poesiilor lui Eminescu trebuia să fie lucrată în colaborare cu G. Ibrăileanu care năzuia să dea o ediție definitivă a poetului a cărei operă o studia de ani îndelungați cu pasiune și pentru înțelegerea căruia a scris atâtea frumoase pagini. Admirabilele studii ale criticului ieșan publicate în revista „Viața românească” îl arătau ca fiind cel mai indicat să întreprindă o asemenea lucrare. Dintre toți editorii lui Eminescu dânsul era singurul care a curățat textul de unele greșeli ce se perpetuau de la prima apariție în toate edițiile. A arătat deasemeni care e textul „Luceafărului” ce trebue să figureze într’o ediție a poeziilor lui Eminescu. Stabilind data exactă a apariției unor poezii dânsul a separat în mod definitiv poeziile publicate cu știința și voința poetului de acelea pentru care nu poate fi făcut răspunzător și a ferit astfel memoria lui Eminescu de bănuiala că ar fi dat ca ale sale și fără să indic izvorul, poezii imitate din alți poeți”. Din motive de sănătate criticul ieșan n’a putut să-și realizeze cea mai scumpă ambiție și dorință pe care a nutrit-o o viață întreagă. Truda eroică de benedictin a răposatului Constantin Botez a scos la iveală materialul inedit de atelier din care s’a zămislit cea mai de seamă operă lirică românească. In fata ochilor uimiți și înminunati a apărut un laborator în care (după expresia d-lui Șerban Cioculescu) „ucenicia este la fiecare pas mucenicie”. Foiletând ciornele și văzând stufostul material despuiat de variante cari fac în partea doua a volumului de poesii un număr egal de pagini, m’am gândit la inepta legendă răspândită ani de-a rândul de atâți nechemați: colportarea „vieții dezordonate” pe care o ducea poetul. Ei bine, în fața travaliului susținut cu îndărătnic și mare efort și cu o egală nobleță, constați abia ce personalitate artistică și etică, organizată și conștientă, sălășluia sub ceea ce se socotia drept trăire halucinantă și dezordine. Și mă bucur că încă o dată Eminescu a destrămat stupida legendă a artistului diletant și improvizator când degetele lui se sfințeau de ritmul cotidian al unei ucenicii care desvăluie înapoia fiecărui carat de vers ochiul în fațetă de uriaș artist prezent. Fiindcă orice mare artist se cinstește de încordarea aceasta până la istovire și izbândire. Cu satisfacție legitimă constatăm superioritatea variantei ultime față de ciorna de la început. Melodia e firește subterană și prezentă ca dulceața și principiul vieții în miezul unui fruct, dar arhitectura exterioară a trebuit să treacă prin atâtea topiri și alragii și flăcări de foc pentru a deveni veninul substanțial și unic de la urmă, vital, inimitabil și inalterabil în timp, ca boabele de grâu milenar găsite în criptele faraonilor. Poesiile din ediția profesorului Constantin Botez au fost înșirate în ordinea strict cronologică a publicării lor și împărțite în următoarele grupe: I Poesiile apărute între 1870 și 1883 de la „Venere și Madone” până la „Doina”. II Poesiile care au apărut pentru prima oară în volumul îngrijit de Titu Maiorescu în 1884. Acest volum cuprinde, în afară de poesiile apărute în „Convorbiri literare” alte douăzeci și șase de poesii despre care Maiorescu spune că se găseau „până acuma numai în manuscript la unele persoane particulare”. E interesant de știut că volumul datat 1884, s’a pus în vânzare la librării încă de la 20 Decembrie 1883, cum a dovedit G. Ibrăileanu în revista „Viața Românească” anul XIX,92, 93 ianuarie 1927. La această dată Eminescu îmbolnăvit în ziua de 28 Iunie 1883 era de acum internat de la 2 Noembrie în sanatoriul lui Leidesdorf, în complectă inconștientă. Numai e nevoie de insistat asupra faptului că Eminescu nu poate purta nici o răspundere în privința acestor 26 de poesii publicate fără știința și voința sa. III) In această grupă au intrat acele câteva poesii care s’au publicat după întoarcerea poetului din sanatoriul de la Ober-Döbling și până la sfârșitul vieții sale. IV. In această grupă au fost așezate șase poesii care s’au tipărit după moartea poetului și care nu sunt sub nivelul mediu al poesiei eminisciene. V. In această ultimă grupă au fost tipărite poesiile din adolescență ale lui Eminescu publicate între 1866 și 1869. Ele au fost așezate la urmă și nu la început cum ar fi cerut ordinea strict cronologică pentru motivele arătate de criticul G. Ibrăileanu în revista „Viața Românească” anul XIX, 1, 86-88 ianuarie 1927. Când a început să lucreze la această ediție profesorul Constantin Botez avea intenția ca la sfârșitul volumului într’un „Adaos” să publice un număr de poesii inedite rămase în manuscrisele lui Eminescu care prezentau interes pentru studierea unora din poesiile din text Materialul pentru note fiind mai bogat decât se aștepta alcătuitorul ediției și fiindcă volumul ar fi căpăîn plus, a tre neștiind că va muri curând după terminarea acestei munci istovitoare de sfânt și schimnic, Constantin Botez își propunea să publice aceste poesii în altă parte. Continuând bilanțul nostru vom adăuga la lista bibliografiei eminesciene în afară de edițiile îngrijite de d. G. Adamescu și Mihail Dragomirescu apărute în ultimii ani, cărțile de proză ieșite în editura „Scrisul Românesc” în seria de „Clasici comentați”, și anume: Scrieri politice, Scrieri Literare și Literatura populară a poetului, îngrijite de d. Murărașcu cât și o ediție nouă de „Poesii” alcătuită de Constantin Botez. La împlinirea a 50 de ani de la moartea lui Eminescu, cată să spunem că, în afară de ediția de poesii de Constantin Botez, tipărite de ,Cultura Națională”, nu avem încă ediție definitivă a operelor de proză și vers ale lui Eminescu. E poate măruntă treabă să adăugăm că în Bucureștiul în care se află piețe ce se numesc Matache Măcelaru și bulevarde cu nume de primari defuncți, Eminescu ^ nu-și are squarul și bulevardul lui și nu au învrednicit edilii să împodobească orașul cu o statuă în care să fie reprezentat simbolic Lucea farul. Piatra funerară dela Belu e străjuită de un meschin basorelief în care se vădește un Eminescu cu obrazul descompus și chinuit și nu are măcar însușirea unei cât de vagi asemănări fotografice. Singurul monument ridicat în memoria aceluia care a năzuit să doarmă la marginea mării e acela datorit sculptorului Han, la Constanța. Ediția definitivă a operelor lui Mihai Eminescu La jumătate de veac de la moartea lui Mihai Eminescu s’ar cuveni ca la 15 Iunie să împodobim Capitala cu un monument în care autorul „Luceafărului” să fie nemurit în ceea ce avea etern acest cântăreț ancorat în absolut. Iar ca suprem omagiu să fie gata la această dată primele două volume din ediția Eminescu, pe care o anunță criticul Perpesicius. Intâile pietre de temelie chezașe că, încă în zilele noastre vom avea edificată acea dorită ediție definitivă a operelor celui mai mare scriitor pe care l-a dat până acuma neamul românesc. De la „Viața lui Mihai Eminescu" de G Călinescu la romanele d-lui E. Lovinescu Luceafărul", „Nirvana", „Carmen Saeculare" de Cezar Petrescu de CAMIL BALTAZAR Ediția Constantin Botez, prima care aduce inovația variantelor eminesciene ce deschid orizonturi noui In laboratorul poetului 0 ' ... , , 1 . Statuia lui Eminescu din grădina Copoulas» Casa lui Eminescu și Biserica din Ipoteșt Statuia lui Eminescu la Constanța 1 1 IMPRIMERIILE ^ADEÍÉRIE’V S. A„ BUCUREȘTI t