Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1939 (Anul 20, nr. 943-947)

1939-01-15 / nr. 945

COMEMORAREA LUI MIHAI EMINESCU Omul s-a iscat singuratic și sărac dintre noi și a împărtășit tainul trist al unei umile existente în a­­ceastă viață. Trupul lui a scăpă­rat pe muchea de fulger a mizeriei și a fost răstignit pe crucea boalei, expiând pe rugul arderii incandes­cente. Omul și-a irosit la o masă de re­dacție, bucată de bucată, creierul lui de metal pur și a scris de multe ori pe un colt de stejar al vreunei mese de birt, în fața unei meschi­ne farfurii cu supă. Dar a doua zi după ce trupul lui a încetat sfârâitura de seu și se du­rase o catapeteasmă peste umbra chinuită dintre pleoapele ochilor, prea mari ca să nu fie triști. De a­­tunci legenda l-a învăluit și s-a des­fășurat deasupra-i cu o putere mai presus de înțelegerea noastră. Emi­nescu este de­sigur singura mare fi­gură a neamului românesc căreia legenda i-a știut crai vestmântul exact pe măsura înălțimii sale, începutul binecuvântat l-a făcut criticul G. Călinescu și, coinciden­ță semnificativă, tot un critic, d. E. Lovinescu a romantat cele două e­­pisoade erotice mai importante din Viata poetfilort care au avut o înrâu­rire asupra scrisului său. Din trece­rea meteorică a muzei Mite Krem­­nitz avem pulberea stelară a ro­manului cu acelaș nume, unul din cele mai reușite ale criticului, unde aroec­at ca un roman ciclic și ca­re să înglobeze unitar întreaga via­ță a nefericitului poet, din copilărie până la moarte, trilogia: „Luceafă­rul”, „Nirvana”, „Carmen Saecula­re” ne-a oferit pentru prima dată o carte ce încearcă să strămute în proză inefabilul melodiei emines­ciene și să ne dea ceva din subtera­na ei melopee în care se transsub­­stanțiază farmecul specific al pă­mântului moldav. Intorcându-ne la poesie, să subli­ma 15 ianuarie 1939 se vor îm­plini 89 de ani de la nașterea lui Eminescu iar la 15 iunie 50 de ani de la moartea lui. La o jumătate de veac de la trecerea întru cele veci­­nice a Demiurgului, cată să ne gân­dim în ce chip mai amplu ș­i mai de­săvârșit să rânduim de pe acum sărbătoarea comemorări și mijlocul prin care ea să depășească modul comun în care s’a organizat până acum. In faptul că mă grăbesc să scriu cu câteva luni mai înainte de împli­nirea cu adevărat a 50 de ani de la moartea lui Eminescu, cetitorul tre­buie să vadă tocmai râvna mea de a atrage luarea aminte a tuturor ce­lor cari pot să dea evenimentului acesta măreția cuvenită. Să luăm exemplul poporului german care spre a sărbători cu fastul cuvenit, în 1932, împlinirea a o sută de ani de la moartea lui Goethe a început pregătirile cu doi ani înainte. Mă gândesc mai ales la scriitorii de o generație cu mine (din rândul căro­ra s’a ridicat d. Gheorghe Călinescu, primul ce s’a învrednicit cu osâr­dia de a se ocupa în chip cuprinză­tor de „Viata lui Eminescu”) cari au avut norocul rar de a trăi eveni­mentul capital al Ediției Critice a poesiilor marelui poet, întocmită de profesorul ieșan Constantin Botez. De altfel de cincisprezece ani în­coace fervoarea și interesul pentru Eminescu au crescut cu un număr impresionat de ediții și opere biblio­grafia eminesciană. Comparând edi­țiile Maiorescu, A.C. Cuza, I. Scurtu și tot ce a apărut înainte de război cu varietatea de tomuri critice, e­­diții comentate și vieți romanțate de după 1920, putem afirma, fără exagerare, că spiritul marelui poet domină epoca noastră și fațetele multiple ale geniului său ne sunt pentru prima dată revelate cu toată amploarea și varietatea lor, atmosfera de subtilă elevație se conjugă cu un stil de clasică puri­tate. Tot astfel cum în „Bălăuca” d. Lovinescu completează avatarurile amoroase ale poetului cu chipul Ve­­ronicăi Micle, inspiratoare ce a o­­blăduit multe din poemele de dra­goste ale celui pe care d. Lovines­­cu ni-l înfățișează întrunind în fiin­ța sa antinomia nevoilor unui pă­mântean cu năzuința spre absolut, nuscrise, să le potrivească fonetis­mului lor, să șteargă urmele orto­grafiei preferate pe vremuri de Emi­nescu, să-l modernizeze cu alte cu­vinte pentru ca textul să fie pus cu înaintarea limbii din toate punctele de vedere, adică și fonetic și orto­grafic. Cu îndreptățire Bogdan Duică a­­firmă că: „Eu cred că Eminescu nu are ne­­voe de nici o corectură, că limba lui de la 1866 nu va dăuna pe ni­meni azi când stângăciile de pe a­­tunci cetitorii de azi le simt ușor ca trecute fără revenire, că limba lui de pe la 1870 încoace este chiar cea de azi, cu mici defecte încă, fără să niem că anul 1923 ne aduce două volumașe cu înfățișare modestă ti­părite de vechea „Cultură Naționa­lă” din seria intitulată: „Cartea cea bună­”, îngrijită de Sextil Pușcariu. Prima din plachetele acestea adu­nă poesiile lirice ale lui Eminescu, cea de-a doua poesiile filosofice, ambele prefațate de d. Lucian Bla­­ga. Ea constitue prima încercare de a oferi pe un preț modest, (15 și 20 lei exemplarul) poesiile lui Emines­cu. Cu prilejul acesta să amintim că nu avem încă până acum o ediție a poetului care să fie pe potriva pun­­gii tuturor, adică ediție ieftină care să pătrundă în toate satele cât și în suburbiile orașului. Ediția Bogdan Duica din anul 1924 O apariție revelatoare este ediția alcătuită de criticul ardelean căci era prima care s- a restabilit­ tex­tele poetului în formele în care s’au înfățișat întâia oară, înlesnind ast­fel și o privire sigură asupra des­­voltării sale stilistice și l­) le-a așezat în ordine cronolo­gică înlesnind astfel privirea de an­samblu asupra evoluției ideilor și simțirilor poetului. Vom vedea mai la vale cum ma­rea ediție critică a profesorului ie­șan Constantin Botez, pornind de la aceleași comandamente, va reuși să le depășească, realizând, peste ce a obținut Bogdan-Duică, o operă ce are valoarea unui îndreptar de artă. In introducerea pe care o face ediției sale, criticul Bogdan-Duică arată că scopul ei este mai ales de a restabili punctul întâi de vedere, pe care toți editorii l-au ignorat, crezând că au dreptul să modifice textele eminesciene, să le perfecțio­neze cu ajutorul variantlor din ma­nstereze însă putința de estetică in­trare în fondul poeziei, și că după 1870, repede el devine maestrul în­cântător, căruia îi urmăm încă toți. Corecturi, așadar, la ce? Ne trebue un Eminescu așa cum l-au gustat contemporanii, cum era când a în­ceput să înrâurească pe Vlăhuță, cum era când devenea veșnicul Eminescu”. Aplaudăm întru totul afirmațiile criticului veteran, astăzi trecut din­tre cei vii căci, într’adevăr, din punc­tul de vedere al foneticei de azi. Eminescu e mai actual ca oricând și cred că toți poeții generației de azi preferă un Eminescu restituit textului prim celui corijat de diverși editori. In luna Septembrie anul 1933, în­­treprindere monumentală, apare e­­ditia profesorului Constantin Bo­tez, care pentru prima dată, desvă­­luie, prin imensul material de inedi­te, laboratorul artistic al genialului poet și aduce o fundamentală schimbare a opticei prin care era privită viața și munca lui. E necesar să facem o paranteză spre a aminti că în „Lămuririle” pe cari le dă la urma volumului, Con­stantin Botez declară că „această ediție a poesiilor lui Eminescu tre­buia să fie lucrată în colaborare cu G. Ibrăileanu care năzuia să dea o ediție definitivă a poetului a cărei operă o studia de ani îndelungați cu pasiune și pentru înțelegerea căruia a scris atâtea frumoase pagini. Ad­mirabilele studii ale criticului ieșan publicate în revista „Viața româ­nească” îl arătau ca fiind cel mai indicat să întreprindă o asemenea lucrare. Dintre toți editorii lui Emi­nescu dânsul era singurul care a curățat textul de unele greșeli ce se perpetuau de la prima apariție în toate edițiile. A arătat deasemeni care e textul „Luceafărului” ce tre­bue să figureze într’o ediție a poe­ziilor lui Eminescu. Stabilind data exactă a apariției unor poezii dânsul a separat în mod definitiv poeziile publicate cu știin­ța și voința poetului de acelea pen­tru care nu poate fi făcut răspun­zător și a ferit astfel memoria lui Eminescu de bănuiala că ar fi dat ca ale sale și fără să indic izvorul, poezii imitate din alți poeți”. Din motive de sănătate criticul ieșan n’a putut să-și realizeze cea mai scumpă ambiție și dorință pe care a nutrit-o o viață întreagă. Truda eroică de benedictin a ră­posatului Constantin Botez a scos la iveală materialul inedit de atelier din care s’a zămislit cea mai de seamă operă lirică românească. In fata ochilor uimiți și înminunati a apărut un laborator în care (după expresia d-lui Șerban Cioculescu) „ucenicia este la fiecare pas muce­nicie”. Foiletând ciornele și văzând stu­­fostul material despuiat de variante cari fac în partea doua a volumului de poesii un număr egal de pagini, m’am gândit la inepta legendă răs­pândită ani de-a rândul de atâți ne­chemați: colportarea „vieții dezor­donate” pe care o ducea poetul. Ei bine, în fața travaliului susți­nut cu îndărătnic și mare efort și cu o egală nobleță, constați abia ce personalitate artistică și etică, or­ganizată și conștientă, sălășluia sub ceea ce se socotia drept trăire halu­cinantă ș­i dezordine. Și mă bucur că încă o dată Emi­­nescu a destrămat stupida legendă a artistului diletant și improvizator când degetele lui se sfințeau de rit­mul cotidian al unei ucenicii care desvăluie înapoia fiecărui carat de vers ochiul în fațetă de uriaș artist prezent. Fiindcă orice mare artist se cinstește de încordarea aceasta până la istovire și izbândire. Cu satisfacție legitimă constatăm superioritatea variantei ultime față de ciorna de la început. Melodia e firește subterană și prezentă ca dul­ceața și principiul vieții în miezul unui fruct, dar arhitectura exterioa­ră a trebuit să treacă prin atâtea topiri și alragii și flăcări de foc pen­tru a deveni veninul substanțial și unic de la urmă, vital, inimitabil și inalterabil în timp, ca boabele de grâu milenar găsite în criptele fa­raonilor. Poesiile din ediția profesorului Constantin Botez au fost înșirate în ordinea strict cronologică a publi­cării lor și împărțite în următoarele grupe: I Poesiile apărute între 1870 și 1883 de la „Venere și Madone” până la „Doina”. II Poesiile care au apărut pentru prima oară în vo­lumul îngrijit de Titu Maiorescu în 1884. Acest volum cuprinde, în afa­ră de poesiile apărute în „Convor­biri literare” alte douăzeci și șase de poesii despre care Maiorescu spune că se găseau „până acuma numai în manuscript la unele per­soane particulare”. E interesant de știut că volumul datat 1884, s’a pus în vânzare la librării încă de la 20 Decembrie 1883, cum a dovedit G. Ibrăileanu în revista „Viața Românească” anul XIX,­­­92, 93 ianuarie 1927. La a­­ceastă dată Eminescu îmbolnăvit în ziua de 28 Iunie 1883 era de acum internat de la 2 Noembrie în sana­­toriul lui Leidesdorf, în complectă inconștientă. Numai e nevoie de in­sistat asupra faptului că Eminescu nu poate purta nici o răspundere în privința acestor 26 de poesii publi­cate fără știința și voința sa. III) In această grupă au intrat a­­cele câteva poesii care s’au publi­cat după întoarcerea poetului din sanatoriul de la Ober-Döbling și pâ­nă la sfârșitul vieții sale. IV. In această grupă au fost așe­­zate șase poesii care s’au tipărit după moartea poetului și care nu sunt sub nivelul mediu al poesiei e­­minisciene. V. In această ultimă grupă au fost tipărite poesiile din adolescen­ță ale lui Eminescu publicate între 1866 și 1869. Ele au fost așezate la urmă și nu la început cum ar fi ce­rut ordinea strict cronologică pen­tru motivele arătate de criticul G. Ibrăileanu în revista „Viața Româ­nească” anul XIX, 1, 86-88 ianuarie 1927. Când a început să lucreze la a­­ceastă ediție profesorul Constantin Botez avea intenția ca la sfârșitul volumului­­ într’un „Adaos” să publi­ce un număr de poesii inedite ră­mase în manuscrisele lui Eminescu care prezentau interes pentru stu­dierea unora din poesiile din text Materialul pentru note fiind mai bo­gat decât se aștepta alcătuitorul e­­diției și fiindcă volumul ar fi căpă­­în plus, a tre­ neștiind că va muri curând după terminarea acestei munci istovitoa­re de sfânt și schimnic, Constantin Botez își propunea să publice aceste poesii în altă parte. Continuând bilanțul nostru­ vom adăuga la lista bibliografiei emines­ciene în afară de edițiile îngrijite de d. G. Adamescu și Mihail Dragomi­­rescu apărute în ultimii ani, cărțile de proză ieșite în editura „Scrisul Românesc” în seria de „Clasici co­mentați”, și anume: Scrieri politice, Scrieri Literare și Literatura popu­lară a poetului, îngrijite de d. Mu­­rărașcu cât și o ediție nouă de „Poesii” alcătuită de Constantin Botez. La împlinirea a 50 de ani de la moartea lui Eminescu, cată să spu­nem că, în afară de ediția de poesii de Constantin Botez, tipărite de ,Cultura Națională”, nu avem încă ediție definitivă a operelor de proză și vers ale lui Eminescu. E poate măruntă treabă să adău­găm că în Bucureștiul în care se află piețe ce se numesc Matache Măcelaru și bulevarde cu nume de primari defuncți, Eminescu ^ nu-și are squarul și bulevardul lui și nu­­ au învrednicit edilii să­ împodo­bească orașul cu o statuă în care să fie reprezentat simbolic Lucea­ farul. Piatra funerară dela Belu e stră­juită de un meschin baso­relief în­ care se vădește un Eminescu cu o­­brazul descompus și chinuit și nu­ are măcar însușirea unei­­­ cât de vagi asemănări fotografice. Singu­rul monument ridicat în memoria a­­celuia care a năzuit să doarmă la marginea mării e acela datorit sculptorului Han, la Constanța. Ediția definitivă a operelor lui Mihai Eminescu La jumătate de veac de la moar­tea lui Mihai Eminescu s’ar cuveni ca la 15 Iunie să împodobim Capi­tala cu un monument în care auto­rul „Luceafărului” să fie nemurit în ceea ce avea etern acest cântăreț ancorat în absolut. Iar ca suprem omagiu să fie gata la această dată primele două volu­me din ediția Eminescu, pe care o anunță criticul Perpesicius. Intâile pietre de temelie chezașe că, încă în zilele noastre vom avea edi­ficată acea dorită ediție definitivă a operelor celui mai mare scriitor pe care l-a dat până acuma nea­mul românesc. De la „Viața lui Mihai Eminescu" de G Călinescu la romanele d-lui E. Lovinescu Luceafărul", „Nirvana", „Carmen Saeculare" de Cezar Petrescu de CAMIL BALTAZAR Ediția Constantin Botez, prima care aduce inovația variantelor eminesciene ce deschid orizonturi noui In laboratorul poetului 0 ' ... , , 1 . Statuia lui Eminescu din grădina Copou­las» Casa lui Eminescu și Biserica din Ipoteșt Statuia lui E­minescu la Constanța 1 1 IMPRIMERIILE ^ADEÍÉRIE’V S. A„ BUCUREȘTI t

Next