Adevěrul, iunie 1892 (Anul 5, nr. 1193-1221)

1892-06-01 / nr. 1193

București, 31 Maii 1892. SEPTEMANA Hotărîtor, Alexandru al IlI-lea ’âî a pus în gând sa facă sa resune imnul rusesc de la un capăt până la celălalt al „bătrânei“ Europe. După sgomotoasele serbări date anul trecut la Kronstadt și la Havre, nici n’a intrat bine în vară și a Început să dea ocazie de a se „relua“ acest cântec ajuns acum la modă. Marţea trecută, pe când El însuşi era primit la Kiel de către Wilhelm al II-lea, marele duce Constantin sosea, in vizită neprevăzută, la Nancy, unde D. Carnot, preşedintele Republicei franceze, se afla în acel moment. Această vizită era cu atât mai neprevăzută, cu cât marele duce vroia să o facă sub cel mai strict incognito... Dar câţiva studenţi, cari se aflau la banchetul oferit de studenţii din Nancy tovarăşilor francezi şi străini şi profesorilor lor, aflând de apropiata Lui sosire, s'au grăbit să alerge la gară spre a’i face cuvenitele ovaţiunî, şi a’şi cheltui astfel expansiunea provocată de banchetul la care luaseră parte. Ori cum marele duce a fost primit aşa cum nu se aştepta, şi poate cum nu voia. După planul lui, venise cu câteva ore mai nainte de momentul vizitei D-lui Carnot, ca să se plimbe prin Nancy şi să admire strălucitele serbări care se dădeau acolo; studenţi, însă i-au cam tăiat drumul, vrând nevrend. Ceea ce nu L-a împiedecat pe marele duce Constantin, la plecare, de a culege florile aruncate de studenţi în vagon, şi a-şi arăta mulţumirea în tot felul. Nimeni nu poate vedea un simplu act de politeţă în vizitele astea aşa de neprevăzute şi în manifestările de simpatie pe care drăgăstosul Urs alb se sileşte să le arate de câtva timp. In capul cui se vor sparge ele însă, e greu de prevăzut. Ciudat este, în această împrejurare, limbagiul unor discursuri foarte sănătoase ţinute la banchetul studenţilor din Nancy, despre care am pomenit mai sus. Afară de fraza D-lui Mézieres, vechiu profesor şi membru al Academiei, care, inspirat de prezenţa studenţilor streini, a zis: „Fie ca sentimentele care apropie pe studenţii din atâtea ţări să dureze şi să se întărească, şi pacea lumei va fi asigurată“. — D. Ernest Lavisse, academicianul ales săptămâna trecută, a ţinut un discurs în care nu a vorbit decât de înfrăţirea tuturor popoarelor, de dispariţia cuvîntului „patriotism“, dezarmarea tuturor popoarelor, etc. Astfel de propoveduiri făcute de bărbaţi ca Mézieres şi Lavisse unor studenţi cari mâini vor lua o mare parte la conducerea ţărilor din care au venit, nu pot decât să umple de bucurie pe democraţii cari văd cu durere cum militarizmul „fin de siecle“ înghite avuţiile tuturor, şi maî cu seamă pe ale micilor popoare. * Şi fiindcă am pomenit de democraţi, să nu uităm că în Anglia ideile democratice fac progrese mari. Intr’un discurs ţinut de curând în vederea apropiatelor alegeri, D. Gladstone s’a pronunţat mai categoric decât oricând pentru abolirea privilegiilor corporaţiilor care ţin de consiliul provincial (county council) din Londra , pentru autonomia comunală, adecă consiliul comunal să fie ales pe de’ntregul, cu un fel de primărie centrală la care să fie alăturată porţia luată de sub dependenţa ministerului de interne, a declarat că admite, chiar de acum, intervenţia legiuitorilor pentru reducerea orelor de lucru ori unde sunt excesive, şi a pus ziua „universală şi obligatoare“ de opt ore, printre reformele apropiate la care el nu s-ar împotrivi pentru că sunt „extravagante“ în aparenţă, deoarece toate ideile noue par extravagante până când se deprinde lumea cu ele. Dealtmintrelea, D. Gladstone chiar dacă nu ar fi convins,—lucru destul de uşor, —de eficacitatea reformelor pe care le-a admis şi pentru realizarea cărora a luat angajamentul, tot ar fi fost silit să şi le apropie spre a se da după curent. Ca să ’şi facă cineva o mică idee de puterea maselor populare din patria industriei, vom spune că, cu ocazia congresului internaţional al minerilor, deschis Marţi la Londra, s’a amintit că sunt peste 500.000 mineri în Anglia, uimitor de bine organizaţi şi cu fonduri foarte respectabile, aşa că, anul trecut au putut trimete fără nici o supărare aproape un milion de franci minerilor din Franţa, Belgia şi Durham. Şi să se noteze că această forţă e numai a minerilor... * Drăguţul de Imperat, după ce îşi luase grija de românii cari ’i cereau sprijinul împotriva ungurilor, ’Şi-a nceput, Luni, la Budapesta, serbarea a 25-ei aniversări a încoronăreî Sale ca Rege al Ungariei. Trîntit într’o trăsură înhămată „a la Daumont“, El a străbătut stradele, înţesate de unguri, îmbrăcat în costumul unguresc de gală, pe care’l purtau asemenea mai toţi membrii Camerei magnaţilor. La drept vorbind, veselia lui nu putea fi grozav de mare. Amintirea memoriului românilor trebue să’l fi făcut câte odată să încreţească sprinceana, ori cât nu s’ar îngriji el în aparenţă de dînşii. Este însă alt-ceva şi maî însemnat care va fi turburat sufletul şi acestui monarh —căci nu e singurul cap încoronat nenorocit. — Imperateasa regină Elisabeta, care se bucura înainte de oare-care popularitate în Ungaria, nu s’a simţit în stare—expresia e a lui ,Le temps“ — de a ieşi din ascunzătoarea în care o ţine boala şi amintirea dramei de la Meyeding. O, nu! nici Franţ-Iosef nu-i un monarh fericit. * In fine pantomimele parlamentare jucate de clovnii D-luî Lascar Catargiu au luat sfârşit cu reprezentaţia de gală organizată de Carol I şi în care nepotul Seu avea rolul principal. De acum începe rolul gazetelor oficioase, care trebue să cânte—vai! — toată vara activitatea şi solicitudinea parlamentului şi a guvernului, a guvernului şi a parlamentului. Iar deputaţii şi senatorii din majoritate, se vor preumbla gratis pe la toate băile din ţară — după cum a propus în timpul din urmă unul dintr’enşii; — se vor îndopa bine pe socoteala norodului muncitor, spre a veni către iarnă să rumege în căldura moleşitoare a Camerei şi a Senatului, ce vor fi mâncat în cursul verei. Dar nu numai atât. Activitatea reprezentanţilor şi a guvernanţilor noştri nu se va mărgini aici. Spre a se întări la putere, — fireşte, ţara are nevoe să fie „tare înăuntru ca să fie respectată în afară şi să poată aduce la îndeplinire reformele propuse!“ — va căuta fiecare să capete un post de prefect, va rîndui sub-prefecţii, pomejnicii, primarii rurali, poliţaii, etc., ca să nu fie nişte derbedei din toată lumea, să fie „oameni cunoscuţi“, pentru cari să poată garanta D. deputat sau D. prefect „respectiv....“ Iar, la toamnă, la redeschiderea stagiuno, Carol I şi cu impresariul Sou Lascar Catargiu, vor zice în Mesagiu că ţara s’a resimţit de activitatea parlamentului şi a guvernului, urănd aceiaşi rodnicie şi în viitor. Şi, pentru ca rodnicia să fie deplină, se va cere domeniul Brăilei pentru pretinsul moştenitor al tronului României, plus cheltuelile de nuntă și ceva bani de buzunar. -------------—............. ... Neagu. MEMORIU adresat comisiuneî de cinci, aleasă de barou pentru a concretiza relele de care este bântuit corpul advocaţilor şi a avisa asupra măsurilor ce sunt de luat pentru îndreptarea lucrurilor. Prelucrat şi adresat comisiuneî de cinci de către const. 13. Ticui Ştefănescu advocat (unul dintre membri comisiunea de cinci) Iubiți colegi, Facândumi-se onoarea de a fi ales între D-le voastre în comisiunea de 5 pentru ca, împreună, să concretizăm relele de care este bântuit corpul advocaților și să avisăm asupra mijloacelor de îndreptare, am găsit de cuviință să vă expun, după părerea mea, care sunt acele rele şi care sunt mijloacele de îndreptare, pentru ca discuţiunile noastre să nu fie lungi şi înfructuoase ci să se limiteze numai în adaose şi modificări la cele expuse în acest Memoriu. însăşi comisiunea noastră de cinci, este aleasă —precum ştim—tot în vederea unor consideraţiunî de această ordine. Discuţiunea publică fie între noi cinci, fie abandonată baroului în adunare publică, fără o precisare prealabilă a punctelor asupra cărora să poarte, discuţiunea, ar fi o învălmăşeală zadarnică care n’ar duce la nici un rezultat practic. In vederea acestor consideraţiunî, îmi permit sa vă expun următoarele: I înainte d’a începe ori ce discuţiune relativă la nevoile de care e bântuită profesiunea noastră de advocat şi la mijloacele prin care să îndreptăm aceste nevoi, fie această discuţie cât de mică, trebue să ne convingem de un lucru: că nici o măsură nu se poate lua cât de mică fie dacă întreg corpul advocaţilor nu va fi unit în acelaş gând şi dacă pentru realizarea acestor măsuri, nu ne vom întrupa cu toţii în aceiaş activitate. Pe atât timp pe cât se va forma printre noi două tabere având fiecare idei opuse una alteia, discuţiunile vor fi lungi şi rezultatele infructuoase. Este incontestabil că această înfrăţire nu se poate impune şi că fără densa nu se poate face nimic. Pentru a para însă orice recalcitraţiune şi pentru ca lucrarea noastră să fie producătoare de efecte practice trebue ca măsurile ce le vom lua să le luăm pe o cale aşa ca să fie obligatoriu pentru toţi de a le respecta, ca ele să fie prevăzute de o sancţiune disciplinară posibilă de aplicat şi ca în lucrarea noastră asupra oricărei categorii de reforme, să fie prevăzut un control generalisat exercitat ntr’un mod demn; trebue, în fine, ca lucrarea noastră să nu fie dintr’acelea la care să nu se supue de cât acei care vor vrea iar nu şi acei care nu vor vrea şi ca sancţiunile să nu fie dintr’acele ce nu se pot pune în practică nici edictate sub o formă care să nu fie obligatorie decât acelora cari vor singuri să se supue lor. Iată care trebue să fie ideia principală a lucrărei noastre cu atât mai mult cu cât printre noi sunt mulţi recalcitranţi care vor fi, desigur, în contra măsurilor ce vrem să luăm. Iată prima idei, care trebue să ne preocupe şi care trebue realizată, fără de care orice măsură am lua ar fi lipsită de un teren practic. Sarcina comisiuneî este aşadar în primă linie de a răspunde la întrebarea : care va fi această formă ? Căci este de observat încă de la început (şi cele ce vor urma în acest Memoriu o vor dovedi că pe cale de regulament multe dintre măsurile ce trebuesc luate, nu se pot lua și de se vor lua chiar nu se pot aplica în practică nu pot fi obligatorii acelora în vederea cărora se iau. De asemenea și în a doua ordine de idei, cea mai mare parte a relelor care ne bântute ne vin mai mult din reaua noastră organisare interioară cât şi din reaua nostră stare morală şi mai ales materială, decât din afară. Corpul nostru advucătoresc, faţă de măsurile ce vrem să le luăm, se poate compara cu un bolnav care înainte de a se procedea ni se face operaţiunile necesare pentru stîrpirea releler şi cangrenei de care este bântuit, trebue să-i îngrijim de constituţia generală pentru ca să poată suporta operaţiunile. Or, mare parte dintre noi se vor simţi jicniţi de măsurile ce vrem să le luăm, şi poate că se vor simţi jicniţi cu bună dreptate, dacă printr’o altă şi maî bună organizare şi o maî bună stare a noastră nu o vom face să găsească un fel de compensaţiune a acestei jicnelî ce o încearcă. Şi într’adevăr, cea maî mare parte a advocaţilor suferă de lipsă de clientelă şi chiar de lipsă de mijloace. Aceasta îl îndămnă la prietenie cu samsarul, la cerşetorie pe la uşile instanţelor judecătoreşti a vreunei sarcini publice remunerate, la concurenţa ruşinoasă care are drept resultat înjosirea exercităreî profesiunei. Când vrem dor să’i stîrpim samsarul şi să’l luăm de la uşa instanţelor judecătoreşti, când vrem sâ’l rechiemăm la demnitate, trebue înainte de toate, să ne gândim la cea ce trebue să’l dăm în loc, la starea lui morală şi materială in care se găseşte şi în care îl vom aşeza noi, pentru că alt fel orice reforme am face n’ar aduce de cât o mai rea stare de lucruri şi n’ar întîmpina, din partea acestor advocaţi, de cât o rea primire sau o eludare. Numai urmaţi de aceste două ordine de idei, aceia d’a face obligatorii pentru toţi reformele ce vom introduce , acela d’a îngriji de aproape de soarta advocatului, putem a păşi înainte. Şi în fine, a treia ordină de idei, aceia care se impune atunci când ne vom hotărî să păşim înainte, este ca lucrarea noastră să fie energică, să nu ne dăm înapoi de la nici o reformă ce am crede că e de luat, fie că această reformă ar răsturna cu totul ordina de lucruri de până astăzi, că ar trebui să modificăm profundamente organizarea corpului nostru, sau că pentru realizarea ei ar trebui muncă, luptă și sacrificii. Nu e vorba astăzi de măsuri paliative ci de măsuri radicale; să nu ne întrebăm ce facem până una alta, ci să ne întrebăm ce e de făcut o dată pentru totde auna. Căci este de observat că nimic nici o urmărire a vreunui rău oarecare, nici o alungare sau persecuţiune a samsarului, în fine nimic din ce se poate aplica direct asupra răului nu poate produce remedii aşa de sigure şi atât de salutarii ca aceste măsuri de ordină generală. Vor rămâne prea puţine relele care nu vor fi atinse de aceste măsuri generale. Aşadar porniţi de la aceste idei lucrarea noastră trebue să cuprindă într’insa două părţi mari: prima parte să se ocupe cu măsuri de ordină generală şi a 2-a, cu măsuri de ordină specială. II înainte de a vorbi de relele care bântue profesiunea de advocat sub raportul samsarlicurilor şi acela al tutulor traficurilor ce se fac cu justiţiabilî, dintr’o ochire repede şi generală asupra învălmăşeleî care există între advocat şi samsar şi asupra confusiuneî ce face justiţiabilul între unii şi alţii, o idee se impune ca generalitate, aceia ca la prima vedere, printr’un semn aparent şi exterior, să se poată distinge advocatul de samsar şi de secretar. întreagă această clasă parasitară şi escrocantă a advocatului şi a justiţiabilului, clasa samsarilor, lucrează în genere pe două căi: I) ea se dă drept advocaţi; II) ea se dă drept secretari. Or, un semn exterior şi aparent ar spune justiţiabilului că samsarul nu este nici una nici alta. Printr’acest semn distinctiv samsarului ’i ar dispare şi curagiul şi spiritul de aventuri, iar justiţiabilul, cât de simplu fie, fără multă osteneală ar fi garantat şi asigurat că nu va mai fi victimă a traficurilor samsarilor. Acei justiţiabili care cu tot acest semn distinctiv, îşi va da încă de bună voe şi cu ştiinţă că persoana căreia se încrede nu e un advocat sau măcar secretarul vreunui advocat care să lucreze în numele patronului şi pentru patronul sau, îşi va încredinţa interesele şi soarta drepturilor sale în justiţie în mâna samsarului, acela nu se mai poate zice că e înşelat de cineva, ei se înşală singur, şi nu merită nici protecţia nici mila nici a oamenilor nici a legilor. Urmează în „Adevărul“ politic de Marți. -------------------------------------------------- HOMO DUPLEX - SCHIŢA - Cred că nu e nevoe de vre-o prezentare oficială... De prisos de asemenea să-şi decline ca la interogatoriu, numele şi calităţile, deşi fie vorba între noi, s’a dedat desişor la acest exerciţiu în asemenea condiţiuni, chemat fiind de principii, în diferite epoci ale vieţei, ca martor, cu pricini de ordine mai înaltă. E blând la chip, plăcut la înfăţişare, ademenitor la vorbă, neîntrecut, în fraze, peste măsură de cumpătat în fapte; „vorbele“ îşi zice el în forul său intern, atunci când stă în patru ochi cu gîndul său şi mise desfată, comparând circumspecţia lui cu credulitatea altora, „vorbele nu sunt în definitiv decât vorbe, adică simbolul convenţional al gîndurilor, acelor trăsături luminoase ce străfulgeră o clipă înaintea ochiului intern pentru a cădea apoi în noianul indiscifrabil al necunoscutului... dar faptele, faptele au efecte cari pot să se reîntoarcă sub formă de cauze la origină... Vorbele îs maleabile, se pot împăca euforice situație, se pot potrivi după om aşa ca să serveşti fiecărui alimentele reclamate de creerul său... Faptele însă rămân adever văzut și oricât le-ar cerne prin sita sofistică a sentimentului, ori cât le-ar interpreta şi drege, nu le poţi altera sensul obiectiv...“ E milos peste măsură; i se sfîşie inima de durerea altuia... în teorie. Sufletul lui larg, primeşte reflectul tuturor păsurilor altora... în gînd. Scrierea sa nu găseşte accente destul de jalnice pentru a plînge pe ruinele nedreptăţei ireparabile; buzele sale nu pot rosti vorbe în destul de fulgerătoare de indignare, la vederea răului triumfător; mintea sa nu poate organiza o falangă de argumente mai zdrobitoare împotriva tuturor celor existente... în reprezentaţie publică. „E în adevăr sublim exclamă admiratorii (are linguşitori, căci toţi oamenii mari, de la Alexandru Makedon pănă la Prinţul de Metternich, au avut), „cam neînţeles dar totuşi adine“, zic oamenii quasi-judiţioşi, „excepţional în orice caz“, opinează scepticii, şi de această dată, zicem şi noi „Amin!e cu adevărat excepţional...“ Poate tot, căci ştie tot..., convinge mase, cucereşte spirite, pescueşte inimi... Amicii văd în rezerva lui o lume nesfîr