Adevěrul, iunie 1892 (Anul 5, nr. 1193-1221)

1892-06-01 / nr. 1193

2 şită de cugetări profunde, de vederi origi­nale pe cari numai dispreţul de glorie le ţine îngropate în temniţa adîncă a tăcerei ; duşmanii se mistue de necaz, că el primeş­te cu acelaş zîm­bet beat pe buze bîrfelele lor ca­ şi laudele alarmante ale prietenilor; străinii rămân uimiţi in faţa acestui spirit inundat de cugetări adînci, a acestei inimi debordând de iubire de om... Veninoşii îl invidiază; cucoanele cred în el ca într’un suflet devotat şi fierbinte; duducele îl iau drept un erou, din poveste; toţi văd că e,o plantă, exotică — nu din alte locuri, ci din alte vremuri­ şi de­asu­pra tuturora Homo duplex loveşte voios din talgere şi dă drumul, în fraze lungi şi discordante, rîsului său sarcastic. El ştie ce alţii nu ştiu şi de aceea şi poate aceea ce ei nu pot. Dar poate îmi veţi zice: „Destul, îl cu­noşteam!...“ Nu mă îndoiam.—Homo duplex nu e un fenomen nici rar, nici nou. E. D. A. IU TU Z­E­I Muză, mergi ca’n alte dăţi De-ţî cearcă iar norocul, Doar vei putea ca să-l arăţi Cât mi-l de mare focul. Cu graiul dulcei poezii Vei face-o să ’nţeleagă Cât e de greu a suferi De chin o viaţă ’ntreagă. Când nimeni lângă tine nu-i In vecinie trista lume Ca suferinţele să-l spui Şi chinul fără nume. Şi-o să-l arăţi că jalea mea Şi toat’a mea durere Aşteaptă să se ’ndure ea Să-l dec mângâere. Şi că-i păcat ca plin de dor Un suflet să tot plângă, Când poate ca aşa uşor Durerea să i-o stingă. De la Iaşi. — SCENE DIN PROVINCIE T E Jk. T E TJ De mult Urzicenenii nu mai avuseseră nici o distracţie, da, foarte de mult, căci de la plecarea artiştilor cari îl visitaseră cam prin luna lui August — după cum ştiţi — alţi artişti nu­­mai veniră, dar publicul Urzicenean, când îşi aduce aminte de şar­­latanismul acelor actori, apoi îi trece toată pofta de distracţie. Şi avea dreptul onor. public, căci artiştii în urma accidentului întâmplat o luară la sănătoasa, şi când Urzicenenii au vrut să ştie ce-i cu biletele lor, nu găsiră nici picior de actor.* îrc * Era prin luna lui Decembre, când în spre seară pe un frig îngrozitor, dar aşa de îngrozitor în­cât degerase şi amorul ti­nerilor amorezaţi, se opriră la Hanul Bo­­bârnac două trăsuri, una cu bagaje şi una cu mai mulţi bărbaţi şi femei. Toţi alergară să afle cine erau acei Domni? De ce veniseră cu bagaje? Ce căutau? Iată de ce era ocupat onor. pu­blic urzicenean, care a aflat numai­de cât de la D-nul Mache Sfărlează, antrepreno­rul hanului, că Domnii şi Doamnele sunt artişti de primul echilibru şi au cântat la cele mai prime fleatruri din lume, că vor da o singură representaţie în salonul D-sale cu ocaziunea trecerei lor prin Urziceni. Şi Mache Sfârlează depărtându-se, pentru că se grăbeşte în tot-d’a­una, ca om cu­­ fa­ceri multe, le striga în gura mare pe când s’auzea urmele tropăitului papucilor săi: — Ăştia sunt artişti, Domnule, nu fleac, toţi învăţaţi la ghiminaziu, nu ca saltim­blancii cei de astă toamnă! * * * LUNI 1 IUNIE 1892 A doua zi pe zidurile târgului se ve­­deau nişte anunciuri mari cu următoru conţinut: „Salonul Bobârnac“, so­cietatea dramatică română, sub direcţiunea D-lui V. Barabană, astăzi 13 Decembre 1890, va juca piesa Un nou sistem de căsătorie, comedie în 4 acte, din franţuzeşte. Societarii de faţă împreună cu directo­rul lor nu sunt meşteri în reclamă, titlu piesei nu e frapant şi chiar întregul anunț e foarte simplu, lucru care face pe cititor critici să zică: —• „Ce are a face epurele ca gâscă! Un nou­ sistem de însurătoare! Bine, dacă e adevărat că au născocit ei un nou sistem de însurătoare să-l publice la gazetă, acolo unde se publică toate lucrurile, dar nu să-l joace pa teatru; se vede că nu ştiu nimic, ia nişte coate-goale cari umblă cu mofturi afloreşti!“ * * * Era aproape să se înopteze şi­ nimeni nu se gândea la teatru, toţi îşi căutau­ de treabă, afară de Domnişoara Otilia, care zăpăcise pe unchiul ei, D-nul Garofache, s’o ducă la teatru. In zadar bietul bătrân îi zicea că n’are ce vedea, căci ăştia­­sunt nişte proşti cari fac în tot-d’a­una aceleaşi lucruri, în za­dar îşi rechema amintirile din juneţe spre a’i spune, că acum câţi­va ani mersese la trei panorame şi tot arderea teatralui din Viena a văzut, în zadar... nimic nu putea s’o stăpânească pe Otilia, ea nu voia să crează în palavrele unchiului său; şi avea dreptate, sărmana fată, căci mai întâiu de ! fusese studiată într’un pensionat din Ca­pitală, unde a învăţat deosebirea ce este între panoramă şi teatru, între bărbat şi femei; al doilea era curioasă să ştie ce fel e acest sistem de căsătorie, căci dacă ar fi practic ar fi bine de întrebuinţat. Unchiul în cele din urmă cedă, şi D-şoara Otilia îşi făcu toaleta pănă ce vizitiul puse caii la trăsură şi în trap de mare ţinută, unchiul şi nepoata au ajuns la sala tea­trului Bobârnac, au luat bilete de locul Inteiu şi au intrat. Dar în sală public mai de loc, câţi­va burtă-verde cu persoanele D-lor, două trei cucoane din la haute société, câţi­va cava­leri cari nu lipsesc nici­odată de la petre­ceri și parterul­ compus dintr’un ghiveciu­ ciudat de oameni. Ora înaintase, clopotul fusese tras de două ori și deja cei din parter începură a da semnal de plictiseală, bătând din mâini și din picioare. Clopotul bătu pentru a treia oară și cor­tina se ridică, lăsând să se vadă pe scenă un om btărân şi o copilă încântătoare, cari convorbesc astfel: — Ai să mă scoţi din pepeni odată, cu retuşurile tale. Ştii că n’ai haz D-le, auzi D-ta să nu-ţi placă tînărul de azi, un om aşezat, tocmai la vîrsta căsătoriei şi cu avere de 50.000 de franci; apoi care ’ți plac? Vagabonzii?... Marțafoii de flueră vent... amploiații coate-goale, cari ştiu nu­mai să umble în frac şi cu ţilindru, dar cărora, copila mea, le pârîe maţele de foame, zise Domnul cel bătrân, făcând fel de fel de strîmbăturî și gesturi. — Așa­dar, papa, vrei să fii rău cu mine, vrei să devin soţia fie­cărui neghiob; pentru aceasta ai cheltuit atâţia bani la pansion? Oare nu sunt eu demnă de un bărbat cum trebue? Şi apoi fie­care tînăr îmbrăcat la modă, e coate goale şi fluera vent, cum îi zici D-ta ? Ta­tăl ei se grăbeşte să-i răspunză da şi vrea să-i mai spue ceva, dar... ea îl între­rupe şi urmează ast­fel: — Eu am găsit un nou sistem de căsă­torie şi numai e necesar să te ocupi de viitorul meu; am pus să se publice în ga­zetă că o tînără de familie bună, cu zes­tre, frumoasă, etc. etc. caută să se căsă­torească cu un tînăr, de bune condiţiuni, etc. etc. — Cum ! Cum ! ? Ce ai spus ? La ga­zetă! Apoi, D-te, asta e culmea ridicolu­lui şi de cât la gazetă mai bine îţi lipiaî, proasto, la spinare o hârtie cu inscripţia : de măritat! — Ei bine, şi D-ta ce vrei, eu una ştiu că sistemul cel mai bun e d’a se că­sătorii cine­va prin gazete, aşa fac nemţii, francezii şi englezii şi mai la urmă dacă îţi place ! D. Garofache îşi muşcă degetul în gură şi cu cât vedea că treaba se făcea mai groasă şi impertinenţa fetei de pe scenă faţă cu tatăl ei devenea din ce în ce ma mare, îl apucau nevricalele şi se uita crunt la cei doi artişti cari jucau pe scenă, zi­­cându-şi în gândul său: — Vezi, frate, comedie şi eu prost am adus şi copila aci; ş'apoi cum e densa ne­vinovăţia întreagă să stea să asculte ast­fel de vorbe! Fii!... ce prost... ce prost am fost­, să viu la nătărăii ăştia cari fără ruşine mai zic că sunt Soţietate; apoi ce fel de soţietate e ? Soţietate de învăţătură ? numai asta n’o admit. Atunci e o soţietate de ajutor; dar să mă erte D-lor, că voiu mai veni să ascult toate prostiile lor pen­tru folosul soţietâţii. Trebue să plec, căci te pomeneşti cu obrăznicia mai departe ş­i atunci ce fac eu cu copila, care e nevino­văţia întreagă. Şi fără a mai perde vre­mea se apleacă şi îi spune Otiliei la ureche, că îi este rău. Ea îndată se scoală şi amândoui pleacă din teatru. Pe drum Garofache ca să arate că-i bol­nav, se văita când de măsele, când de pi­cioare, când de ochi, în fine nici el nu ştia ce fel de boală are. * * * A doua zi Garofache întâlneşte pe unul din artişti şi-i spune: —­ Ce scop are mă rog soţietatea D-v. ? — Cum ce scop? îi răspunde aceasta. — Da, ce scop are soţietatea D-v.? — Nu te pricep, D-le! — Haida de, că doar limba ce-ţi vor­besc nu-i franţuzească! — E românească, D-le, dar nu ştiu ce vorbeşti. — Cum adică nu ştii ce vorbesc frate ; ce ziceţi D-voastră pe anunţ, nu ziceţi: Soţietatea Dramatică română ? — Ei, da! — Acum care vrea să zică soţietatea asta ce scop are? vine în ajutorul săraci­lor, sau serveşte cauza comună a cul­ture! ? — Nici una, nici alta — Atunci? — Este o societate de artişti, cari au drepturi egale între ei, şi-şi împart veni­turile între ei egal. — Apoi dacă-i aşa, o să mă vedeţi la soţietatea D-voastră când mi-oi vedea şi eu ceafa! Th, Theodossiade. Aşi putea să aprind pojaruri­le să mistue pământul In putere, repejune Să se fulgere cu gândul De-aşî avea măcar scânteia Unui suflet simţitor.... Dar tu eşti searbăd şi rece Ca un suflet vînzător. Rândunica. O RAZA DE IUBIRE De ştieam măcar c’o rază Din iubirea-mi ţi-a rămas A mea dragoste nebună Te căta fără popas. Munţii răsturnau în cale, Văile-aşi fi limpezit, Te cătam în ceriu, un mare Pănă când te-aşi fi zărit. Şi luăndu-te cu mine Te duceam în altă lume, Unde nu-s prieteni, duşmani, Unde sunt inime bune; Unde­ invidia şi ura Nu e scrisă’n cartea vieţei, Unde viaţa se strecoară Tot ca anii tinereţei. Acolo’n singurătate Inchinatu-m’aşi fi ţie Ca la sfânt ce’n lumea asta Nici n'a fost nici n'o să fie. Te luam de buna seamă De-mi păstrai măcar o raza De iubire ce viaţa-mi Chiar și-acum o luminează. Din lumea Sic! (MONOLOG) . (Un salonaş, mobilă aleasă, gust extravagant- Intre altele in stiigă, planul Intuia, o dor­­mează, alături măsuţă, pe ea un coş cu flori, clopoţel rechizite de scris. In dreapta fund, paravan. Dimineaţa. La ridicarea cortinei Ma­­rieta e la uşa din fund, vorbind cu o servi­toare.) Bagă de seamă, strada Regală 93, cum intri în gang, scara d’Intain. (Coboară scara). La urma urmei e plicticos Bébéu meu... In toate zilele tot aia și tot aia... Pentru o sută de franci trimeţi de zece ori, și la a un’spre-zecea oară trimete cinci-zecî. La commence a m’emberer. (îşi aşază un trandafir din coş la piept, fredonînd o arie dintr'o operă). Sic! bietul Coco... ce băiat de treabă, în toate dimineţile câte-un coş cu tran­dafiri... A! trebue să fie obicinuitul bi­et şi l'am uitat! (Merge la măsuţă) o ! o! dar sunt şi scrisori... şi venite de di­mineaţă şi acum e un’spre­zece şi nici nu le-am citit măcar... Nu’î vorbă, afa­cerile înaintea fleacurilor şi Bébé are în­cetate afară de asta... (Caută biletul în­tre flori) Iar hîrtie verde... ce-o mai fi sperînd? O fi vrînd să’l iau şi de băr­bat ! (Desface scrisoarea) „Diseară la O­­pler, loja 13“... Diseară? Ce e diseară? Azi e joi... Bébé a­­venit aseară, astă seară nu mai vine... Bine, diseară... Să-i scriu. (Se așează la masă să scrie) „De­sigur. O mie de sărutări, Marieta“. Așa! Dar dacă o fi alt­ce­va în scrisorile as­tea ? O trimet eu mai la urmă. (Aruncă scrisoarea pe masă şi desface o alta) „Chere ange... (citeşte încet) Bibi“. Ei aşi ? Ca ce adică? Eri m’a cunoscut şi azi Super... Iţi mai trebue puţină teorie dragă Bibi..­­practica mai la urmă... (Mototoleşte scri­soarea). Ia să trimet răspunsul luî Coco... nu m’a văzut aproape de-o săptămînă.... Scrie adresa pe plic) „Domnului locote­nent Coco Letescu. Eu viile“. Să vie Ma­­riţa şi s’o ducă. Dar asta ce-o fi ? Tele­gramă? Nu -mi prea plac mie dragos­tele telegrafice! (Desface telegrama) Mi­tică !? Ce Mitică o mai fi şi ăsta ? (După câte­va momente) A da !­..Sosesc dimineață. Aștept trei acasă“. (Veselă) Mitică! (S'a sculat) Așa da!... Mai merge. Bietul Mi­tică, nu ne-am... întâlnit de doi ani a­­proape... La Sinaia astă vaară, el a venit cu soră-sa, Bébeu meu, era acolo... a­­proape nimic... unde s'a putut?! Mi-a spus că o să’și lase barbă... ce frumos trebue să se fi făcut! (Veselă) Şi azi Bébe nu vine. Cât ai tu noroc dragă Mi­tică. (Găsind scrisoarea ei pentru Letescu) Ce încă o scrisoare ? A! dragă Coco n’am ce’ţi face... (Rupe plicul şi pune a­­ceiaşi scrisoare într’altul). Nu e pentru cine se pregăteşte ci pentru cine se neme­­reşte. (Scrie adresa) „D-lui Mitică X..­. Hotel Frascatti“... Şi Mariţa nu mai vi­ne... Iar o ţine trei ceasuri Bébe acolo... Şi ce? o palmă de loc pănă în strada regală... Nu e vorbă nu mi-ar mai tre­bui bani acuma... Spunea Mitică astă­­vară la Sinaia că îşi vinde moşia... Dar ce-am să-i fac!... Să nu’mi scrie din na­­inte că vine ? Dacă plecam azi dimineaţă cu Muţi la moşie la Gică ? (Se învârteşte prin casă) A! să vie Bébé acum şi să dea peste coşul lui Coco... c’apoi... (­« coşii şi pleacă la paravan) Te pomeneşti că vine el să ’mî aducă banii. (Se aud paşi la uşe) A! vine cine­va! (Se opreşte şi ascunde coşu la spate­, paşii trece). Comisarul de alături; acuma trebue să pue scrisoarea sub uşe. (Ascunde coşu). Am să'l pui să’mî corec­teze o scrisoare pentru Jules... Trebue să’i răspund... săracu mi-a scris de trei zile... şi luî nu’î prea place când lipseşte câte un accent... (Paşii se aud din nou ; Marieta se duce şi ia scrisoarea de sub uşa din fund). N’am spus eu?... Şi ăsta cu kirtia verde... Poţi să mai speri mult şi bine dragă epistatuile... Ăştia sunt oa­meni de bucluc... Poliţie, urmăriri, spi­oni... brrr. (Rupe plicul). A! (Sună clo­poţelul). A ’nebunit bietul comisar, e­l mi-a scris patru pagini, acuma şase.... Ei dar unde e Mariţa? (Sună iar) „Sti­mată Domnişoară“. (Se uită către uşe şi pufneşte de rîs). Mai sunt şi proşti pe lume... Quel idiot, va!?... unde dracu s’a dus Mariţa ? (Se duce la uşe). Mariţo ! Mariţo! Aproape două-spre-zece şi nici nu m’am îmbrăcat... nici rufe nu mi-a adus... Mariţo! (Pauză, apoi pufneşte de rîs, rîde mult şi cade pe canapea). De si­gur că Bébé înjură pe Mariţa acum şi eu o strig... Şi tot epistatul e de vină cu scrisoarea lui... Şase pagini!... asta e scrisă la secţie... şi pentru asta ia leafă dumnealui... O, la! A căzut ce­va de aci. (Se întoarce şi’şi ridică jartiera la un picior). Jartiere noi şi rele... Eri mi le-a adus Bébé şi azi nu stau închise... şi lumea zice că noi le lăsăm să cadă ca să arătăm... Acum n’am mai arătat nimăruî nimic... (Se uită pe dînsa). Nu s’a văzut nimic... Da... m’am întors... Mi-am adus aminte, luî Mitică îî plac ciorapi negrii și jartiere rose.... Să nu uit să le schimb.... Sunt gusturi și gus­turi... Bébé nu poate să sufere ciorapii negrii... Vrea el să fie subțiri, subţiri de tot, dar nu negrii... Stai, ce-i mai plăcea lui Mitică?.. Pălăria neagră, rochie nea­gră, cămaşe decoltată mult, pân... (Se aude o uşe trântindu-se­ uşa de la scară? (Aleargă la uşe şi se uită afară) Bonjour, bonjour, acuma vii acasă ştren­­garule ? Vrei să zici că vii de la spital..._ aşa, lasă! (Ii trimete o sărutare; închide uşa). Ce băiat drăguţ!!.. Şi sunt sigură că mă iubeşte, că mă iubeşte ca un ne­bun.... Dar de.... prea e tînăr.... nici mus­tăţi n’are... Şi ce versuri drăguţe scrie... A ? Unde le-am pus pe-ale de e­l ? (caută în buzunare). Nu, nu sunt aci... şi ce râu mi-ar părea să le fi perdut.... (caută pe masă între hârtii). Nu sunt nici aci.... Ce dracu şi aseară le-am citit (caută în cutia mesei). Nu e nici aci... A ! ştiu unde le-am pus.. Ca să nu te vadă Bébé, le­­am ascuns în mâneca cămăşii de noapte. (Pe un scaun sunt trântite nişte rufe; desface o cămaşe de mătase). Ce ! nu e nici aci ? Le-a perdut Mariţa când mi-a adus rufele de dincolo.... (Găsindu-le). A! ba nu! uite-le. (Le sărută). Le-am învăţat pe din afară, să vedem: N’am cui spune, n’am cui spune Dorul sufletului meu! L’am tot spus, l’am spus adesea, Ţie şi lui Dumnezeu. DECEMBRIE I Icoane din pruncie, cum îmi veniţi în minte Şi-mi svînturaţi gândirea!... Din aşternut, cuminte, Ascult cu lăcomie, nici nu clipesc din gene: îmi povesteşte mama de Feţi şi Cosinzene, De Smei şi de Balauri. Şi-mi spune mama nu spune De fie­care nume se leagă o minune, Iar eu le cred pe toate. Ce groază mă cuprinde Cât văd din întunerec cum Smeul se desprinde Şi lângă mire vine, de lângă el răpeşte Pe mândra Cosinzeana! Dar Fătul se trezeşte, încalecă pe Şoimul, un Năsdrâvan de frunte, Ajunge Smeul aprig pe coama unui munte Şi capul i-l rătează cu paloşu-i tăios, Apoi îşi ia mireasa şi pleacă Făt-Frumos... Trăesc pe altă lume, o lume de misteruri: Trec poduri peste marea, urc scări pănă la ceruri; Aci-s într’o pustie, aci pe-un vîrf de munte; Văd împăraţi puternici cu barbele cărunte; Privesc pe Sfarmă-Piatră luptând cu Strîmbă-Lemne Răsună văi şi codri de-şi fac în de ei semne; Mă mir ce iscusitu-i, isteţ în toate celea Şi gata la răspunsuri şegalnicul Pepelea; Cunosc pe Trestiana, mi-e prieten Tartacot, Şi văd cum fuge sprinten Stat-palmă-Barbă-cot; Cunosc pe Sfânta-Vineri, un băţ al Sfintei-Mercuri, Vrăjit de ea la lună, roteşte apa’n cercuri, O’nalţă şi-o svîntează, de treci ca pe uscat; Albinele’ntr’o noapte durează un palat Şi-o catedrală, unde Roş-Impărat se’nchină; Furnicile-aleg iute tot grâul de neghină, Grăunte cu grăunte, de toţi se minunează; împărăteasa mărei aleargă, cercetează Şi’ntreabă toţi supuşii nu cum­va de-au zărit In vre un colţ de marea inelul prăpădit; O perie s’aruncă,— se’nnalţă o pădure.... Dar iată somnul vine şi prinde să mă fure Şi somnul lângă mama ca fagurul de dulce-i: In fie­care seară ea-mi face semnul cruce! De-a curmezişul pernei!.. Nepreţuite, sfinte, Icoane din pruncie, cum îmi veniţi în minte! II Pe banca de lemn lungă, în clasa’ntăi primară iau lecţii de cetire. Cunosc pe din afară Figurile din carte la’ntăia’nfăţoşare. Ştiu „Tatăl nostru“, „Crezul“ şi „Sfânta Născătoare“. Sitabilesc chiar bine: mi-a spus-o Domnul dascăl, Pe care Cel puternic cu drepţii odihnească-l; Ştiu două şi cu două cât fac... Ştiu lucruri multe!... Cu câtă bucurie stă mama să m’asculte Când ţanţoş, grav, mă’nduplec să-i cânt vre­o poesie Cu greeri şi furnice, cum nimeni nu mai ştie! Şi par’că văd cum ninge: Decembrie îşi cerne Troenele lui albe şi pe pământ le-aşterne, Cu mândre flori de ghiaţă fereştrile se ’nbracă, Copacii se îndoaie de crengi sub promoroacă, De straşină-atârn’ ţurţuri, în horn şueră vîntul E îngheţată gârla, e îngheţat pămîntul... Cine se dă pe ghiaţă mai bine de­cât mine? Şi cine oare, cine, în stiluri bizantine, Ciopleşte în zăpadă statul aşa de bune, Cu mâinile de beţe, cu ochii de cărbune ?.. Şi când dumnezeeasca morală creştinească Mă’nvaţă cum că toată viaţa pămîntească Cuvine-se să fie un drum de pocăinţă Spre lumea unde nu sunt dureri şi suferinţă,— O clipă ’n vreînicie, trăită ’n rugi şi ’n lacrimi In mijlocul atâtor ispititoare patimi, — Eu văd aevea Raiul: feerică grădină, Scăldată ’n colb de aur şi ’n valuri de lumină, Copaci înalţi, verdeaţă şi candelabre-aprinse, Popoarele da bogeri cu aripele ’ntinse... Iar dincolo văd Iadul: prăpastie, vuitoare, Draci calcă pe jerate, cu faţa zîmbitoare, Muncind pe cei ce ’n viaţă căzut au în ispită Şi carii gem în rîuri de smoală clocotită... încrezător în toate, cunoscător de toate, Cu mine cine oare să se măsoare poate In înşirarea clară a sântelor imagini, De care azi ramas-au ruine şi păraginî, Dar care-atât de scumpe ’mi erau odinioară! Pe banca de lemn lungă, în clasa ’ntâi primară! III A dragostei enigmă de sufletu-mi se leagă, Un ideal în minte-mi simţesc cum se încheagă Şi ia contururi, forme, din ce în ce mai clare. O­­are el pe lume aseminea ’ntrupare Cum —ideal—întins-a peste întreaga-mi fire O bine­făcătoare şi blândă stăpânire ?... Când iată, ea-mi apare cu plete resfirate, Cu ochii mari şi negri şi plini de bunătate, Cu zimbetul pe buze, cu vorba ca cristalul — Şi-o recunosc... e dânsa... e el... e idealul! Şi după cum icoana, din rama ’npodobită Cu scumpe flori de aur, apare mai slăvită, Aşa luceşte ’n cadrul închipuirei mele Iubita mea cu ochii vioi ca două stele Ce răspîndesc lumină, şi ’n mine întretae Un negru întunerec c’o dungă de văpae. De câte ori de-atuncea în nopţile de iarnă, Când vântul poartă ’n valuri zăpada s’o aştearnă Pe văile uitate, pe câmpii pustiiţi, Noi stăm de vorbă singuri şi-atât de fericiţi. .............„Iubito, lasă ochii să ţi-l sărut şi lasă „O rază de lumină din umbra lor cea deasă „Ca ’n suflet să-mi pătrundă- O simt că pe vecie „întreaga mea viaţă e închinată ţie. „Tu, numai tu, stăpînă pe sufletul meu eşti „Şi nu-i aşa, iubito, că şi tu mă iubeşti? . . . .“ Se subţiază gândul şi par’că se resfiră Şi, fără şir, cuvinte cu miile se înşiră; Ca de-un vârtej ’nainte luaţi de fericire, Uităm de lumea ’ntreagă în sfânta-ne iubire, Uităm de anii noştri, uităm de noi, de toate, Uităm c’atâta farmec să fie nu se poate, Că visul şi norocul menite-s să se curme, Să lase după ele din stingerea lor urme Adînci şi dureroase, ce ’n veci nu se vor stinge Că sunt şi ţintirimuri şi este timp de-a plânge... Uităm... şi precum viţa de „bună dimineaţă“ Se leagă de ostreţe şi florile-şi răsfaţă, Aşa tot mai divină, mai scumpă, mai întreagă, A dragostei enigmă de sufletu-mi se leagă. IV Dar anii trec întocmai ca valurile apei, Viaţa se scurtează, mormîntul mai aproape-i... Şi-acum ?... Afară ninge: Decembrie îşi cerne Troenele lui albe şi pe pămînt le-aşterne, Cu mândre flori de ghiaţă fereştrile se ’nbracă, Copacii se îndoaie de crengi sub promoroacă, De straşină-atârn’ ţurţuri, în horn şueră vîntul, E îngheţată gârla, e înghețat pământul... Aducerile-aminte d­in­spre trecut mă chiamă.

Next