Adevěrul, februarie 1894 (Anul 7, nr. 1767-1795)

1894-02-01 / nr. 1767

i MA Lili NOUI AMĂNUNTE asupra TÂLHARILOR LA CHITILA A~-- făgăduit cititorilor noştri a ie da «)!»•-..••mtele cele mai precise'asupra ban­­dei w «ie tilhari cari au­ săvirşit cele mai .imbrăsneţe liihimi la prăvălia lui Nichi­­for din. calea Plevnei şi în mahalaua Grozăveşti. Eri, Duminică, pe cinci doni din re­dactorii noştri vizitară spitalele unde sunt răniţii, casele unde s’au săvirşit crimele, morga, parchetul şi poliț­ia, alţi dou’i dintre noi s’au dus* la Băneasa,* Mogo­­şoaia şi Chitila. Precum se ştie, am vorbit deja în nu­mărul de Sîmbătă despre lupta de la Chitila, luptă pe care unii din confraţi au exagerat-o ori au denaturat-o. Amănuntele ce am cules ori, ne pun în poziţie să descriem cit se poate pe larg şi exact această luptă îndrăzneaţă şi uimitoare. Prinderea unui bandit Am interogat pe toţi locuitorii din sta­ţia Chitila şi în special pe cei ce au luat parte la luptă. Cititorii vor vedea, cu ocazia asta, un fapt foarte curios: Prindere banditului se datoreşte nu­mai reportagiului exact pe care la dat Adevărul încă din prima zi. Vor vedea că băiatul care a recunoscut pe bandiţi s’a luat după semnalmentele date de noi, şi numai ast­fel a dat alarma. Iată propriele declaraţii ale băiatului din prăvălia D-nei Bănescu, care declaraţii au fost confirmate de toţ­ oamenii din staţia Chitila. Vineri ziua, — spune băiatul, — a venit la noi D. comisar şi ne-a comunicat, mie şi cucoanei, ca să ne pregătim că se crede că­ o bandă de ti­hari, care a săvirşit nişte crime şi jefuri în Capitală, are să vină pe la Chitila spre a se pune în tren şi a scăpa de urmăririle poliţiei. Cucoana, care avea in casa de fer o su­mă măricică de bani, de teamă a luat a­­proape toţi banii şi s’a dus cu ei la Bucu­reşti de i-a dat în păstrare la ci­ne­va, şi s’a întors apoi îndărăt. Eu, care aveam un revolver cu 6 locuri ,am pus sub tejghea şi am spus şi celui­­l’alt băiat săi-şi pregâtească revolverul, pen­tru că nu se ştie c-âi se poate întîmpla. Spre seară am luat ziarul Adevărul şi a­m citit cu foarte multă atenţie amănuntele a­­supra tilhăriei. A venit apoi D. sub­ prefect Filipescu şi primarul şi au intrat în odaia prăvăliei aş­­teptind să vadă dacă nu cum­va la plecarea trenurului va putea vedea pe vre­un tilhar. Pe la 8 şi jumătate văd că intră în pră­vălie un om înalt, cu o scurteică femeiuşcă pe el, cu o căciulă ţuguiată, cu părul pe frunte, şi cu figura fioroasă. Dinsul îmi cere să-i dau o pîine, de 10 bani măsline, un puiu de ceapă şi un pahar cu vin. Cum­­am văzut ca scurteică mi-am a­­dus aminte de ceea­ ce citisem in «Adens­­ruh, că uimi din ti­hari fiind cam subţire îmbrăcat smulsese scurteică preotesei pe­­care o torturase. I-am dat măslinele şi plinea şi m’am făcut că mă duc să-i aduc puiul da ceapă, însă i-am­­şoptit băiatului celui-l’alt, Ion Spînu, să ne gata cu revolverul. Venind la tejghea spre a-i da vin, ob­serv că la un deget e legat ca o cli­ma, tocmai cum citisem în ziarul D­v. că nevasta lui Bâlăceanu rupsese cu dinţii o bucată de carne din degetul banditu­lui care vroia să-î bage pumnul în gură spre a nu ţipa. Atunci m’am convins că intr’adever ăsta era imul din bandiţi. Mi-am luat de sub tejghea revolverul, lam virat sub haină, sprijinindu-1 în baiera fetei și am trecut în odaie vestind pe sub-pre­fect și pe primar că e tilharul în pră­vălie. Banditul mi­ne­a cu foarte multă lă­­tcomie. Descoperirea tilharului D. Filipescu și primarul au intrat in prăvălie și a întrebat pe tilhar: — Da ele unde vii pa­puci ? — Da de unde iete şi und­e te — Vin din Bucureşti şi mă duc cu trinu la Ploeşti. ■— Dar ce an venit pe jos pin’aci? Da, că eu fac nişte negustorii de păsări şi am fost prin sate să cumpăr de pe la ţarani. — Unde stai in Ploeşti? In ce stradă şi ce număr? Aci tilharul a încurcat’o, căci a spus o stradă care nici nu există în Ploești. In vremea aceasta el continua a min­ca părînd foarte nesinchisit. — Dar acolo ce ai dedesubt? (Tilharul avea pe după gît un șiret de fir de care era aliniat tocul cu revolverul). — Păi ce să fie... ca un revolver, că eu ca precupeț, mă feresc de oameni vei! L se ia revolverul, apoi îl întreabă de semitică la care el răspunde că e a ne­vestei. II desbracă de ea şi îl vede îm­brăcat cu o camizolă feme­iască de pi­chet car® a spus că e tot a nevestei. In realitate, amîndouă erau luate de la preoteasa din Grozăveşti. II caută în sin şi-i găseşte o basma în care se aflau nişte monede de argint, un portofel în care eraur: două perechi cer­cei de aur, un medalion, o broşă, o piesă de 5 lire şi 4 sferturi de icosar. Toate acestea furate de la popa Stan. La des­­părţitura din mijloc a portofelului, s’au găsit mai multe focuri de revolver. întrebat asupra obiectelor, tilharul spune că sunt tot ale nevestei și că le poartă la ei spre a le putea pune ama­net «un caz cind ar găsi niscai marfă chilipir și n’ar avea bani». Văzindu-se descoperit, jtilharul începu a protesta, însă nu îndrăznea să se opună, căci erau de faţă doi călăraşi cu armele. S’a mulţămit numai a protesta că el e om cinstit şi ca să-l lase să plece că pierde trenul! Sub-prefectul însă l’a dat pe mina că­lăraşilor şi s’a dus cu el în staţie spre a-l perchiziţiona şi mai bine. Eşind din circiumă, tilharul, spre a da de veste ceîor­ l’alţi tovarăşi cari erau prin apropriere, a început să* strige in gura mare : —Ce-aveţi cu mine, D­­e9 Ce9 Eu n'am dreptul să fac negustorie in ţara mea 9 In sfirşit, tilharul a fost dus la şeful de staţie şi acolo i s’a făcut o nouă perchizi­­ţie de sergentul Iliescu din geniu. Desbră­­cindu-l piă la cămaşă, s’a mai găsit alie­nată la spate o cutie cu iarbă, nişte capse, un mic cleşte de tortură şi ţignalul guar­dului de la Grozăveşti, apoi a fost legat cot la cot. Cei­l’alţi tilhari Pe cind tilharul era perchiziţionat la şe­ful de stafie, am voit—zice băiatul—să ies in curte să văd dacă mai sint şi alţi tilhari, însă m’am temut. Am pornit’o şi eu cu bă­iatul Ion Spînu spre staţie, avind amindoi revolverele cu noi. Cum am eşit din prăvălie, văd pe unul cu o gh­ebă albă mergind înaintea noastră. Am înţeles că şi acesta era un tilhar. Mer­gind in urma lui eu m’apuc și întreb : — D-ta mergi la Ploeşti? — Ce? răspunde vestit banditul care era cu­ o namilă. — Nu , vorbeam cu băiatul,—întors»­ eu vorba. Apropriindu-mă de staţie, am spus to­varăşului meu că, în cas cind cel de al doi­lea tilhar ar intra in staţie ş’apoi ar vroi să fugă, să nu-l lase, ci să-l apuce de piept şi să cheme ajutor, iar eu am intrat in sala în care făcea perchiziţie Kiî Ion Constantin. Pe cind întreba sub-prefectul pe tîlh­ar cum îl chiamă, iar acesta respundea cind că îl chiamă Ion Anghel, cind că Ion Găurii, am observat ca în vestibul erau cîți­va olteni. Es afară să văd unde e to­varăşul meu. Lupta cu un al douilea tîlh­ar In același timp oltenii se retrăseseră repede. Ce se întîmplase? Tovarăşul meu văzînd că tilharul cu gheba voia să fugă, l’a apucat de gît. Acesta s’a smuncit și au eşit amîndoui afară luptîndu-se. Tn luptă, tovarăşul meu pune o piedică tilharului şi-l trîn­­teşte jos, apoi începe a striga: * — Săriţi, am prins hoţii ! Atunci oltenii s’au repezit afară. Unul dintr’înşii a dat tovarăşului meu un pumn atit de puternic în­ partea timplei şi a fălcei, în­cit l’a dat peste cap şi a scăpat pe­ tilhar. Atacul tij­haril­or In momentul acesta am sosit si eu a­­ fara. Tilharii s’au retras o bucată buni­cică şi afi început de odaia să tragă cu revolverele. Desmeticindu-se tovarăşul,am început să tragem şi noi cu revolverele şi să urmărim pe tilhari­. Am strigat la­ ajutoare, deşi era o mul­ţime de lume, insă nimeni n’a îndrăznit să ne vie în ajutor spre a prinde pe tii­hari. Un călăraş care avea carabina în­cărcată, se pitulase după un zid spre a nu-1 lovi vre-un glonţ. Cu toată carabina lui încărcată, n’a voit de frică să tragă asupra til­­arilor. Sub-prefectul, primarul şi cei­ Falfi pă­zeam pe tilharul prins mai înainte ca să nu fugă. Tilharii în retragerea lor, au tras vre-o 20 de focuri, iar noi 8 focuri. Nu e adevărat că s’au spart toate gea­murile staţiei. Nici un geam nu s’a spart. Tilharii au rupt’o de fugă pe cîmp. După luptă... mulţi viteji Tocmai după ce tilharii dispăruseră cu desăvîrşire, vine şi primarul cu re­volverul gol al tilharului prins, şi începe a face pe viteazul întrebînd : — Unde sint tilharii, măi? Păci!!! Sosirea ajutoarelor Faptele s’au petrecut de pe la orele 8 şi jumătate pînă pe la 9. La orele 10 şi jumătate au sosit 2 compănii de asediu cu sub­locol. Ionescu, jandarmi călări, pedeştri, prefectul, comisari şi agenţi; totul însă era în zadar căci tilharii se refugiaseră prin păduri. Puterile păcălite După ce s’a luat din nou interogato­riul tilharului, s‘a organizat potere spre a descoperi pe cei-i’alţi. Una din potere a apucat spre fabrica de zahăr. Alăturea se află un grajd pustiu. Un soldat ob­servă că un individ a eşit din grajd ş’o rupe de fugă. Soldaţii după el. Indivi­dul, care se vede că era unul din tîî­­harî, sare un gard de inele şi un şanţ ş’apoi strigă : — Trageţi mâi, că nu-mi pasă ! Soldaţii cari nu cunoşteau locurile, au sărit şi ei gardul, însă au căzut cu toţii d’a berbeleaca în şanţ. Pină să se ridice pe mal, tilharul se făcuse nevăzut. O notă hazlie Cind tilharul loan Constantin a fost pus în tren spre a fi pornit la Bucureşti, toată lumea se adunase pe peronul sta­ţiei spre a vedea pe tilhar. Pri­­tre aceştia se afla şi băiatul de la circiumă, cel care dovedise pe tilhar, cum şi stăpina sa, D-na Bănescu. Cind trenul sună pentru a treia oară, băiatul îşi aduse aminte şi zise cu glas tare stăpînei: — Cucoană, cucoană, tilharul pleacă, dar n’a plătit măslinele, plinea şi vinul! Lumea de pe peron a izbucnit într’un ris homeric. Relaţia unui confrate După cum se vede, relaţia unui con­frate guvernamental, cum că prinderea Bih­arului loan Constantin s’ar fi datorînd deşteptăciunei vizitiului D-lui Filipescu, e departe de ori­ce adevăr. Bietul vizitiu e ridicat la rangul de erou, fără știrea lui. O vizită în împrejurimi După ce am cules importantele amă­nunte de mai sus, am făcut o vizită prin împrejurimile atît ale Chitilei cît şi ale pădurei Mogoşoaia, unde se retrăsese banda de tilhari. Trebue să mărturisim că în părţile a­­cestea poziţiunile sunt admirabile pentru ca banda să-şi fi putut asigura retrage­rea în afară de ori­ce pericol. Tilharii, încă de cu ziua, se vede, au­ studiat toate poziţiunile în vederea unei eventuale urmăriri. La cîţi­va paşi de staţia Chitila, sunt o mulţime de grădini împrejmuite şi pădu­rici, care au permis tîlharilor retragerea fără a mai putea fi urmăriţi. In afară de aceasta, terenul e foarte ne­regulat. Peste tot sunt mici dealuri şi o mulţime de şanţuri şi băltaie, ast­fel că urmărirea tîlharilor de către agenţi sau soldaţi cari nu cunosc toate acestea, era aproape imposibilă, mai ales că in noap­tea aceea era »şi un intunerec groaznic. Din această pricină chiar s’a şi intîm­­plat că mai mulţi soldaţi au căzut prin băltaie şi gropi. IN­FORMAT!­UN! Un incident penibil s’a petrecut Vineri după amiad la şosea. Pr­inț­ul Ferdinand şi princesa au­ făcut o plimbare la şosea călare. A­­proape de bufet, cind prinţul întreţi­nea o conversaţie animată cu prin­cesa, apare intr'o trăsură Domnişoara Elena Văcărescu cu privirea severă fixată spre Friedl. Prinţul Ferdinand văzind în faţa se pe­­-şoara Elena Văcărescu, s’a înroşit până în urechi şi după cîte­va momente de zăpăceală, a dat pinteni calului, lâsînd in urmă cu doui paşi pe princesa înmărmurită. Această scenă a fost mult comen­tată prin toate cercurile. Conflictul judiciar cu Zerlendi şi moştenitorii Zappa, s’a aplanat. Lichidarea casei Zerlendi urmează regulat şi până acum toate poliţele şi plăţile au­ fost onorate la zi, ceea ce e o probă de onestitatea D-lui Zerlendi. După lichidare e probabil, că va remine D-lui Zerlendi o avere per­sonală de vr’o trei milioane de lei. La întrunirea intimă a căpete­niilor liberale ţinută la D. G. Palladi, nu s’a luat nici o decisiune în pri­vinţa retragerei liberalilor din Ca­meră şi din Senat. Unii sunt de idee ca retragerea să se facă imediat după primirea convenţiei cu Austro-Ungaria, iar alţii sunt în contra retragerei. O nouă întrunire intimă va avea loc săptămîna viitoare. Cercurile guvernamentale sunt foar­te nemulţămite de poliţia D-lui Rast­y. D. Lascar Catargiu a chemat la minister pe D. colonel Pasty şi fă­­cindu-l aspre mustrări, i-a declarat că dacă în cursul săptăminei viitoare nu va prinde pe bandiți, atunci să-și dea demisiunea. ­ ------­ GRIJELE DIN CAPITALĂ Moartea lui Damasch­in Cizmarul Damaschin, victima poliţiei a murit în spitalul Brincovenesc in urma rănilor primite. Cuvintele pe care el le-a spus reporte­rului nostru sunt ultimele sale verbe. A fost apel transportat în altă sală pen­tru a i­ se face autopsia. Starea lui Filipache Unii confraţi au anunţat că inspecto­­rul Filipache e mult mai rău. Ştirea este greşită. După informaţiile ce am luat la spital, starea bolnavului e mult mai bună şi însănătoşirea e sigură. Arestări Poliţia între alte arestări ce a făcut ori a procedat la arestarea unui Oltean asupra căruia ar exista bănueli grave. Poliţia a profitat de urmăririle ce se fac pentru a aresta o mulţime de persoane nevinovate dar protivnice stăpînirei. Ast­fel şi-a permis să aresteze pe mai mulţi lucrători, a căror singură vină era de a fi asistat la întrunirea obişnuită de Sim­­bătă a clubului muncitorilor. Mai mult chiar, a arestat pe casierul clubului socialist, Alex. Georg­escu. Eroare nu se poate admite, fiind­că el era de mulţi ani cunoscut poliţiei ca un lucrător de treabă şi socialist militant. Aceste procedeuri sunt infame. Le înfierăm cu toată energia. La M­or­g­a Ieri dimineaţă ne am transportat pe la orele 11 la Morga oraşului, spre a vedea cadavrul lui Rincezeanu fostul perceptor comunal ucis de babdiţi lingă circiuma lui P. Nechifor din strada Plevnei. La Morgă nu l’am mai aflat şi ni s’a spus că cu jumătate de oră înainte fusese ri­dicat de familie pentru a fi înmormântat. Ne-am dus atunci la domiciliul sau în Grozăveşti, şi vom descris în ediţia a doua ceeea­ ce am văzut. Detaliile sunt înfiorătoare. * ¥ ¥ In ediţia a doua cetitorii noştri vor mai afla detalii exacte asupra stăreî tu­turor celor­lalte victime ale bandiţilor. Doi redactori ai noştri au fost ori de i-au vizitat pe fie­care. * * Tot în ediţia a doua vom da o dez­minţire flagrantă ziarului Timpul asupra unui punct însemnat din istorisirea sa asupra faptelor întim­plate. Vor vedea atunci cetitorii noştri cite parale fac informaţiile Timpului. Arestarea unui ofiţer Aflăm că a fost în fine arestat ofiţerul care se afla de iarnă în cazarma Călă­raşilor în noaptea crimei din strada Plevnei şi care auzind focurile de revol­ver n’a dat nici un ajutor. E un început de satisfacție dat opiniei publice. ŞTIRI TELEGRAFICE BERLIN, 30 Ianuarie. — Die Post răs­punde unui ziar din Hamburg, care a pretins că Bavaria face o politică de ob­­strucţiune in ceea­ ce priveşte tractatul ruso-german. Această ştire este cu totul neîntemeiată. A fost vorba numai de im schimb de opiniuni între Bavaria şi Pru­sia în privinţa unor observaţiuni ce a făcut deja de mult Bavaria în contra ta­rifelor mobile prusiane asupra grînelor şi făineriilor. BERNA, 30 Ianuarie.—La alegerea su­­plementară pentru consiliul naţional, I­. Anteinhauer, conservator moderat, a fost ales contra D-lui Duerrensmatt, şeful partidului poporului. PARIS, 30 Ianuarie.—O explozie acci­dentală de gaz s’a produs azi dimineaţă la D-nii Vilmodin şi Andrieux, pepinc­­rişti. Un sergent, mai mulţi pompieri au­ fost răniţi, între cari , foarte grav. BOCHUM, 30 Ianuarie.—O explozie de gaz s’a produs în fabrica de oţel turnat de la Oehemente. Un lucrător a fost u­­cis. Pagubele materiale sunt puţin însem­nate. BUDAPESTA, 30 Ianuarie. — O întru­nire numeroasă de liberali catolici a a­­doptat o propunere prin care declară că e de datoria patriotică de a apăra refor­mele religioase, şi invită oraşele, cercu­rile politice şi corporaţiunile să spriji­­nească liberalismul. Ea se declară gata a provoca o întrunire naţională pentru a manifesta în favoarea ideilor liberale. FOITA Z­EULUI UDEVERUL 80 TAINELE NOPTEI DE M. E. BRAD DON XXXVII Pivnițele monasticei Clavering Geva după zece ore, ea sună să vie camerista și se pregăti să se culce. Ro­­sina, fără a-i spune o vorbă, se­­puse să-l pieptine și să-i perie părul. Ellen ședea dinaintea oglinzei. In seara aceea era mai tristă de­cit de obiceiu. Tăcerea odăei celei mari o a­­păsa pe suf­et. Nu-și putea lua ochii de pe fața întunecată a francezei, pe care o vedea în oglindă. In sfirșit, pentru a curma tăcerea și fără a prea alege cu­vintele, zise Rosinei : —* Negreşit foasta monastire Clavering e tristă, faţă cu West-Endul Londrei. — Nu, Doamnă, mie nu-mi place ve­selia, răspunse Rosina. — Va să zică te simţi fericită în ţară ? — Tot aşa de fericită la ţară ca şi îa Londra. — S’ar părea că nu eşti fericită nici aici, nici acolo ? Purtarea femei acesteia era ciudată şi răspând­ifi­e ci o făceau pe Ellen cu­rioasa. — Poate că Doamna are dreptate. Dar pentru ce doreşte să cunoască sentimen­tele şi părerile mele? Doamna are în partea sa averea, tinereţea, frumuseţea şi, dacă aparenţele nu înşeală, un băr­bat iubitor. Ce interes poate avea Doamna pentru o fiinţă păcătoasă ca mine ? Ea rosti cuvintele acestea cu amără­ciune şi cu o furie stăpînită. Ochii săi cenuşii luceau cu un foc neobicinuit, fruntea i se contracta. — Pentru unii, urmă Rosina, viaţa e o rază de soare ; pentru alţii e numai furtuni şi vijelii. Oamenii se miră că a­­ceşti din urmă devin ursuji — dar sufle­tele rele, privitoare la luptele poftelor şi invidiei, se bucură cind văd gindurile negre năvălind în aceste inimi ce respiră numai răsbunare. Şi, mai curînd sau mai tîrziu­ mina răsbunătoare îşi înde­plineşte sarcina. In aşteptarea acestui moment bieţii paria se supun și par chiar mulțămiți—­ei au un ţel și așteaptă să sune ceasul. Eilen păli la auzul acestor cuvinte. — Ferocea asta e nebună, gîndea ea. Voiu vorbi de ea cu Oscar. Nu mai vreau s’o țin la mine. Ea-și complectă repede toaleta, spuse Rosinei să se ducă și-și încuiă ușa cu cheia. — N’o mai îșî zise ea. — Se temea să nu degUE. Te c­u­imM cit hii Oscar, dată o apucase, e femeea astă. Erau mai mult de un­spre­zece ore cind Oscar Bertrand sosi călare la Clavering. Griffith, care tnmeses® la culcare pe ceî­­l’alți servitori și-l aștepta, îi deschise. II conduse în sufragerie, unde era pus un tacîm pe colțul mesei. Un puiu fript și o sticlă de vin alb așteptat pe colonel. Oscar se trînti obosit pe fotoliu. — Am avut o zi grea astă­zi, Herman, zise el. Azi dimineață am alergat la Basings­toke să apuc trenul de la șase ore. La ameazî eram la Londra și, pe cind biata mea nevestică mă credea în goană după vulpile de la Clavering, eu eram înfun­dat pînă în gît în afacerile biuroului central. Și tu, Hermane, ai lucrat bine ? — Da, căpitane. Zidarul pe care l’ai trimes din Londra, e unul de ai noștri. — Știu. — Mă gîndeam eu că n’o să încredin­țezi tainele D-tale la streini. Omul lu­crează bine şi fără zgomot. A construit un pasagiu pentru a merge la pivniţele mon­astirei. — Bine, şi unde e intrarea acestui tu­nel? întrebă colonelul. Neamţul cel bătrîn zîmbi şiret. — Cel mult la o duzină de metri de locul pe care şezi,­căpitane. Vezi bufetul ăsta greu de stejar negru ? — Da.­­—­ El conține două dulapuri; cel din dreapta e plin cu argintărie ; cel din stingă e... — Ah! ghicesc! strigă Bertrand, ai avut o idee bună. — M’am gîndit că D-ta o vei aproba, căpitane. Nimeni nu se va gîndi vre-o dată la bufetul acesta. E o mobilă prea grea pentru ca cine­va să-şi pue mintea ca s’o mute din loc şi, pentru mai multă precauţiune, am avut grija de a-1 înţe­peni cu şurupuri de duşumea. Uşa din stingă se deschide cu un resort dublu şi prea complicat pentru a fi descoperit din întîmplare. înăuntrul acestui dulap se găsește o trapă, care comunică cu tunelul. — Foarte bine, Hermane, lucrul n’ar fi putut eși mai bine dacă eu însu­mî naş fi supraveghiat. — Acuma căpitane, zise Herman, cind totul e făcut după placul D-tale, pot să te întreb pentru ce ai pus să se zidească tunelul acesta? — Poți, Hermane, dar pentru ca să înţelegi motivele mele, trebue să te duci cu ghidul cu vre­o trei sute de ani îna­poi, pe cind castelul acesta aparţinea încă, în calitate de monastire, celui mai bogat ordin religios din Anglia. — Te ascult cu toate urechile, căpi­tane. — In fundul comitatului New-Forest se ridica pe vremea aceea un castel prin­ciar. Era al prinţului Pierswood, stăpînit de Godwin de Piers, fiul mai mare al a­­lteia din cele mai nobile familii din An­glia, familie ale cartei anale erau plină de crime. Jafuri de tot felul îmbogăţiseră casa asta; apăsarea şi nelegiuirea umpluseră lăzile familiei, aşa că, în momentul in care Godwin de Piars moşteni moşia, se văzu unul dintre oamenii cei mai bog­aţi ai ţărei. El se arăta rar şi lumea zicea că e tîmpit. Avea un frate mai mic, băiat foarte vioiu, brun, care-l însoţea în toate părţile. Dimineața și seara cei doi frați se plim­­bau pe o galerie de piatră, care Încon­jura acoperişul casei. Erau vr’o trei sute de picioare între galeria asta și șanțul de desupt. Intr’o seară se plimbase mai tirziu. Erau nouă ceasuri, cind un strigăt teri­bil răsună și Gaveston de Piers veni în goană în odaea servitorilor strigînd: — Fratele meu ! nenorocitul meu frate! S’a aruncat din înălțimea turnului — s’a ucis!... Intr’adever, găsiră pe malul şanțului trupul stîlcit al lui Godwin de Piers ; sîngele se­ pătase păreții. Nimeni nu bă­nui adevărul și abia după mulți ani se află că nenorocitul idiot fusese ucis de frate-său Gaveston. (Va urma).

Next