Adevěrul, noiembrie 1900 (Anul 13, nr. 4048-4077)

1900-11-01 / nr. 4048

DIN FUGA CONDEIULUI Boerii şi reptilele Adică mare plăcere trebue să ai ca să fii ziarist la poliţie. Toţi îţi dau eu pi­ciorul şi în prima linie stăpîniî tăi, cari cînd nu le mai servi îţi dau la cap. Uitaţi vă de pildă la Epoca, rămasă orfană şi renegată de toată lumea, uita­­ţi-vă la Constituţionalul pe care şi d-1 Carp şi d-1 Cantacuzino, unul şeful guvernului, altul şeful partidului declară că nu-l citesc. Cît despre Timpul, el se vinde pielea lui fără ca nimeni să-l întrebe şi pe el dacă consimte să se confunde în apele murdare ale Constituţionalului. Ce voiţi, boerii n’au respect de hîrtie, chiar cînd este tipărită. Cînd au n­evoe de dînsa scriu pe ea scrisori de dra­goste, iar cind nu le trebue, o întrebuin­țează la alt-reva I Periplizon. Noi şi ţăranii Timpul şi ziarele guverna­­­­mentale, părăsind vechea şi stu­­­­pida tactică de a da vina pe opoziţie, pentru că sătenii se revoltă, azi revin la sentimente mai vrednice şi re­cunosc că instigatorii nu sunt de­cît tot de la sate, proprietari de pămînt mai măricel, primari şi alte albăstrimi de la ţară. Această constatare presupunînd’o exactă, se pune întrebarea dacă nu tot noi, clasa diriguitoare, sîntem vinovaţi de această tristă stare de lucruri? Am izolat pe ţăran de rostul ţăreî, l-am tăiat ori şi ce mijloc de comunicaţie cu oraşele, l’am închis în satele îndepărtate, l-am interzis viaţa po­litică, în sfirşit l’am ţinut în întuneric. Fatalmente el dar a căzut în mîinile a­­celora cari stau lingă dînsul, în mina al­baştrilor de la sate, a acelei liote de oa­meni semiculţi şi mai puţin de­cît semi­­cinstiţî, cari trăesc din necultura şi nai­vitatea lui. Se întimplă azi că sătenii se revoltă, că refuză să stea la vorbă cu autorităţile, că recurg la ciomag şi preferă să moară de­cît să primească o lege pe care o cred ei rea. Cine este de vină, dacă nu noi, că e greu de făcut să înţeleagă săteanul?... Şi apoi, dacă-i vorba de instigaţie, trebue să recunoaştem că starea popula­­ţiunei rurale este grozavă, de­oare­ce ea apleacă urechea la sfaturi răzvrătitoare. E propice terenul în care să crească să­­mînţa revoltei­­O instigaţie nu poate fi primejdioasă de­cit cînd ea se adresează la masa coaptă pentru acte de deznă­dejde — şi revoltele de la ţară, instigate sau nu, dovedesc că săteanul stă prost şi că noi, clasele stăpînitoare, care-i îm­­puşcăm acum, n’am făcut nimic pentru a’l lumina şi a’l îndulci întru ceva starea lui de plîns! Ale noastre din ale noastre ! Procesul asasinilor bulgari Fitowski la morgă Noii® răscoale Ţara românească, masa, po­porul, «restul», a devenit de necunoscut. Faimoasa blindetă şi seculara supunere fără cli­­teală, pe care contau atîta cei de sus ca să-şi facă mendrele fără teamă de control şi de răs­pundere, au dispărut ca prin­­ farmec. Ţărănimea rezistă legi­lor guvernului cu o indîrjire extra­ordinară. De unde altă dată cu bătae din picior sau arătarea unei cozi de biciu­ a­­duceau la supunere pe ţărani, astă­zi baionetele, gloanţele, şar­­a­jele cavaleriei, batalioane şi es­­cadroane înarmate ca de răz­­boiu, nu mai inspăimintă pe nimeni, ţăranii le rezistă cu un curagiu nebun. In judeţul Gorj a trebuit să se pornească în contra săteni­lor o divizie întreagă, sub co­manda unui general, şi in loc să se înspăimînte, ţăranii s’au­­ adunat ca să-i dea piept, au­ fă­­c­ut baricade, au pus femeile în cap, nu tocmai după cum se citeşte în romane şi s’a văzut în revoluţiile cele mari şi groaz­nice din occident. Ţara rominească, ţara cea de jos şi neoficială, s’a metamorfo­zat ca prin minune, fără ca să prindem de veste. Dincolo de barierele oraşelor nu­mai să­lăşluesc robii supuşi, gloatele fără conştiinţă, exploataţii fără inimă şi fără suflet. Pentru în­­tîia oară de cînd există, Romi­­an­a a cunoscut baricadele civile, răzvrătirea poporului cu armele în mină, pentru apărarea plinei de toate zilele. Suntem la o co­titură a istoriei. Şi ce-a putut produce în po­porul nostru, crezut pe veci a­­dormit, această profundă schim­bare ? Imbecilii şi şarlatanii vor zice că instigatorii, par’că a in­stiga la revoltă pe nişte oa­meni mulţumiţi de soarta lor ar fi cu putinţă! Poporul s’a răsculat, după noi, din următoarele trei cauze: im­posibilitatea de a suferi o mi­zerie mai mare, impopularita­tea guvernului şi brutalitatea şi­­ neinteligenţa măsurilor lui şi a procedeurilor agenţilor che­maţi să se aplice, atingerea ce se aducea, pentru întîia dată, unei industrii curat ţărăneşti, creată exclusiv prin munca şi inteligenţa ţăranului, exploatată exclusiv de el. Acest din urmă punct e foarte interesant. Din grofi, din porumb, din întreaga cultură a pămîntu­­lîlui şi din întreaga lui activi­tate, ţăranul fusese deprins să ,dea partea leului, să fie exploa­tat neomeneşte de proprietari, arendaşi şi negustori. Dar ţuica era a lui. El o inventase, el o exploata, el o vindea, fără a împărţi cu cineva. Cînd de­o­­dată vine statul şi î-o încarcă cu dări mari, ceea ce nu în­semna mare lucru, dar vine şi-î interzice libera fabricaţie, ceea ce însemna totul, însemna mai mult de cit putea suferi. De-aci revoltă, baricade, luptă aprigă cu oştirea şi, ceea ce-i mai grav, întinderea peste mă­sură a revoltei şi agravarea ei într’un grad extra­ordinar. Nu e de mirare să vedem ţărănimea din Romînia reuşind să dea şi ea un guvern jos. în­trebarea e dacă partidul con­servator va lăsa ca lucrurile să ajungă pină acolo, ca să se creeze un precedent tot aşa de important pentru noi cum a fost 1789 pentru Franţa, şi nu va lua-o înainte, trintind el gu­vernul. In ori­ce caz, din această di­lemă grea va fi d-luî Carp să iasă. I. Teodorescu, comisă de trimişii şi agenţii lui Sa­­ralolf. Pină astăzi crima politică era diri­jată în contra unui cap încoronat şi în contra unei autorităţi oare-care, ce se puneau de-a curmezişul aspiraţiilor legitime ale unui popor, sau il opri­­mau. Dar nici odată nu s’a pomenit ca un ziarist dintr’o altă ţară să fie mi­şeleşte ucis pentru ideile lui de o bandă pretinsă naţionalistă, nici odată nu s’a întîmplat ca supuşii unui stat să ucidă pe supuşii statului vecin, ne investiţi cu vre-uun caracter oficial, fiind-că gîndeam şi lucrau alt-fel în­tr’o chestie politică şi naţională la care ambele popoare sunt de opotrivă interesate, nici odată nu s’a auzit ca să se trateze un complot de către nişte străini, nu contra suveranului unui stat, cu scopul nu de­ a lovi în­tr’un tiran, ci de a provoca tulburări şi greutăţi poporului vecin, pentru a împiedica să-şi caute interesele lui le­gitime. Toate acestea le-a săvirşit şi le-a în­cercat Sarafoff cu agenţii lui năimiţi şi hipnotizaţi, aceste crime groaznice şi unice pe lume au fost săvirşite sau c­omplotate de nişte oameni ce pretind­e că luptă pentru adevăr, dreptate şi lu­mină. Iar guvernul căruia aparţin ca supuşi asemenea oameni îl lasă în libertate şi o protejează! Procesul care începe astăzi va fi o expiaţie şi o înfierare în acelaşi timp, — expiaţia agenţilor lui Sarafoff şi infierarea celei mai criminale poli­tici din eite s’au urm­at sub scutul ide­ilor nobile de patriotizm şi dezrobire, Ad. ­.Sinuciderea“ de la clubul conservator — Cum s’a făcut „fuziunea4* — Duminică a fost un matineu la clu­bul conservator din Capitală. S’a jucat o tragi-comedie cu un prolog rostit de d. G. Cantacuzino și cu un epilog zis de d. general Manu. E imposibil să caracterizăm alt-fel întrunirea conservatorilor. Cu toată dorin­ţa unora, şi in special a d-lui Nicu Fili­­pescu, de­ a se imprima un caracter solemn actului de consfinţirea aşa zisei fuziuni proclamată in Aprilie, întrunirea a fost lipsită de orî­ce solemnitate şi se vedea că s’a Înjghebat ceva forţat. Atmosfera care a domnit ori la clu­bul conservator a fost­, sufocantă. Fruntaşii conservatori lipseau. Cerce­taţi lista persoanelor publicată in zia­rele guvernamentale şi veţi vedea cum adevăraţii conservatori au­ ignorat co­media d-luî N. Filipescu. Foştii miniştrii din cabinetul d-luî Cantacuzino au strălucit prin absenţă. D. G. Panu­ s’a dus la Iaşi unde a pre­­sidat o Întrunire radicală, iar d. gene­ral Mânu, fostul preşedinte al clubului, a tras sabia în contra junimiştilor. Junimiştii cari au venit la club s’au strecurat foarte discret, dar prezenţa lor a fost înregistrată într’o condică a clubului. Şeful lor, c. c. Petrache, a trecut într’un salonaş şi s’a tolănit pe canapea, avind aerul omului cel mai plictisit din lume, nn cit un vechiu clu­bist, d. Strat, l’a întrebat: — Sînteţî bolnav, excelenţă ? — Nu, sint bine, dar....atmosfera a­­ceasta îmi face rau !—răspunse d. Carp. S’a remarcat apoi că intrarea d-luî Carp in club n’a fost salutată de nici un a­­plaus, pe cind conservatorii au făcut o demonstrativă primire d-luî Cantacu­­zino. Iată fizionomia intrunirei de eri: Discuția insă a fost mai interesantă. După cîte­va banalităţi rostite de d. Cantacuzino, care iar a amintit de dra­pelul partidului conservator, a vorbit generalul Manu. Fostul preşedinte al clubului a de­clarat-o verde că «fuziunea» aşa cum s’a făcut, e o sinucidere a partidului conservator. Generalul a spus-o aceasta sub o formă mai spirituală şi anume că junimiştii vor sinucide partidul, dar in fine a ţinut să declare că această «fuziune» nu este împărtăşită de mulţi conservatori, o desaprobă şi va combate guvernul d-luî Carp. Au răspuns d-nii N. Filipescu şi Ma­­iorescu. Şi declaraţiunea cea mai im­portantă ce au facut-o aceşti miniştri e fără îndoială acea privitoare la recri­minările reciproce ce şi-au­ făcut in trecut. D. N. Filipescu: Nu retractez nimic din cite am spus contra d-lui Carp şi a junimiştilor. D. T. Maiorescu :• Nu rectractăm nimic din campania ca am dus-o con­tra d­v. ............................................................................................................................................................ După aceasta s’a procedat prin acla­­mare la alegerea comitetului clubului. D. Maiorescu a avut ideia să se facă alegerea prin... aclamare. E o formali­tate mult mai simplă, junimiştii n’au avut ast­fel nevoe să voteze după a­­pelul nominal. Comedia s’a jucat repede şi sub im­presia apostrofe! generalului Manu care a calificat pe junimişti de sinucigaşii partidului conservator. Intr’adevăr, după alegere, par’că se părea că a fost o sinucidere la club. Toată lumea era deprimată de tragi­comicele desbaterî și fel de fel de re­­flecjiuni se făceau asupra situației par­tidului conservator. * In ce­ privește­­f­uziunea­ ziarelor dis­cuţia a fost şi mai interesantă. Junimiştii se lepădau de bietul lor organ Constituţionalul şi conservatorii făceau mare haz de declaraţia d-nuluî Carp că n’a citit nici­odată gazeta a­­ceasta. D. general Manu insă revendica pro­prietatea ziarului Timpul, iar d. N. Fi­lipescu î-a contestat-o. A rămas că Tim­pul va continua să apară. De biata Epocă, care se lăuda dău­­năzî că va deveni organul autorizat al guvernului şi al partidului, nici nu s’a pomenit, de­oare­ce această forţă a a­­juns pamfletul unor indivizi neautori­­zaţi şi tot aici de insignifianţi. Deci fuziunea ziarelor se va reduce numai la apropiata dispariţie a Consti­tuţionalului. Iată la ce se reduc toate sforţările d-lui Nicu Filipescu. Micul dictator trebue să fie disperat de succesul său de Duminică şi abţi­nerea oamenilor de valoare şi de­ talent din partidul conservator de "la această mascaradă a d-nuluî Filipescu, este cel mai bun indiciu asupra situației in care se află partidul conservator. _____Indiscret Procesul de azi Procesul care începe astăzi în faţa juraţilor Capitalei este unicul în felul lui din cite s’au judecat vre-o dată in Romînia. Nu numai ţara rominească, dar întreaga lume civilizată va ur­mări cu cea mai vie atenţie pasionan­tele desbaterî. In adevăr, nici în analele crimelor vulgare, nici în analele celor politice, nu se găsește una analoagă cu aceea Procesul asasinilor bulgari Omorirea lui Mih­ăileanu Ştefan Mihăileanu si»■ (După o ultimă fotografie) CARNETUL MEU Deschiderea stagiune! de Operă Mîine seară se deschide stagiunea O­­perei romínei şi ceea ce e merituos e că s’a ales pentru ac­asta lucrarea unui com­pozitor român, opera Petru Rareş, de d. Gaudella, director al conservatorului din Iaşi. Opera se prezintă cu noul achiziţiunî recrutate din elementele din ţară şi cu trei principale forţe străine. O serie de reprezentaţiuni vor avea şi concursul cî­­tor­va celebrităţi atît naţionale cit şi străine. Voim să sperăm că se vor evita unele greşeli din stagiunea trecută, că nu se vor da artiştilor sarcini peste puterile lor şi că vom avea deci prilejul de a spune mult bine despre activitatea O­­perei române. Este de văzut înainte de toate cît de fericită a fost direcţiunea în alegerea forţelor străine. îndată ce vom vedea că sub aceste ra­porturi Opera se prezintă bine, vom căuta să dăm mai mult de­cît atenţie, vom căuta să pledăm cu pasiunea ce inspiră adevărata artă cauza operei noastre şi sperăm să mai risipim puţin neîncrede­rea, indiferenţa publicului faţă de acea­stă instituţie artistică, în faşe. Totul depinde de­ocamdată de direc­ţiune şi artişti, trebue dezarmat publicul de obicinuitele critici ce a adus Opereî române. A’l dezarma ast-fel, înseamă a și’l face prizonier. E. D. F. Cum s’a făcut instrucţia crimelor şi comploturilor bulgăreşti Destăinuiri noul Otrava şi scrisorile cifrate Fără nici o îndoială, din toate abili­tăţile şi din toate fericitele rezultate obţinute de talentatul judecător Flo­­rescu in instruirea acestei celebre a­­faceri, modul cum s’au obţinut scriso­rile cifrate ale comitetului suprem din Sofia, precum şi otrava trimisă de Sa­rafoff pentru asasinarea în Văcăreşti a nenorocitului Alexandru Trifanoff este, de­sigur, cel mai reuşit şi cel mai de­­ciziv în această mare cauză. Se ştie câ, în urma arestăreî băca­nului Alexoff, judecătorul de instrucţie, însoţit de primul-procuror Miclescu, fă­cuse două perchiziţii din cele mai amă­nunţite la casa lui Alexoff din calea Moşilor, fără cel mai mic rezultat. Re­adus mereu in cabinetul judecătorului, Spiru Alexoff, chiar după ce mărturi­­sese că a îndemnat pe Stoian Dimi­­troff la asasinarea lui Mihăileanu şi că i-a dat bani să-şi repare revolverul, continuase să se închiză într-o tăcere descurajatoare ori de cîte ori fusese ru­gat să dea pe faţă corespondenţa sa cu vre­unul din membrii comitetului din Sofia. Cu toate indărătnicile sale tăgădueli, judecătorul avea convingerea că acest om, care era rudă cu Troleff coman­dantul pompierilor din Rusciuk și mem­bru influent al comitetului secret de acolo, precum și bun amic cu Dimitrie Iconomoff, emisarul lui Sarafoîf la Bu­cureşti, — că acest om nu putea să nu aibă pe unde­va ascunse ceva docu­mente preţioase d’ale comitetului de bandiţi din Sofia. Ce-i răminea de făcut judecătorului nostru care se învirtea în cabinetul său ca leul în colivie ? Pină aci jude­cătorul dobîndise frumoase succese ce-i drept, dar ele se mărginiseră numai la mărturisiri de inculpaţi, cari aveau ne­voe să fie întărite cu ceva dovezi ma­teriale. Trebuia să închidă gura monă­stirilor din comitetul suprem cu probe de acelea cari să nu mai lase nici o umbră de îndoială. Dintr’o stare sufletească trebue să răsară totul. Siret el, Spiru Alexoff, dar judecătorul nu vroia să se lase mai pre­jos. Vorbind cu Spiru pină noaptea tirziu, judecătorul observă că sistemul lui de apărare era acest refren care-i venea foarte des pe buze: «Sarafoff şi comitetul m’au mîncat fript! Dacă nu mă ameninţa el, eu nu făceam treburi de astea». O acenă captivantă Judecătorul prinse aceste cuvinte şi ca prin farmec îşi schimbă şi vocea şi faţa şi cu un ton din cele mai înduio­şate se adresă către grefierul său Du­­ţescu, care-l urmărea cu mare atenţie, zicindu-i: — «Vai, Duţescule dragă, acum în­ţeleg eu totul! Nu vezi tu figura omu­lui ăsta ! El e un fricos, un biet om simplu, ia uite-te la el! Asta n’a putut să lucreze de bună-voia lui. Săracul, nenorocitul! El este îngrozit de bandi­tul Sarafoff. Ce mare greşală era să fac ! El dacă ar putea să dovedească justiţiei că a lucrat sub groaza şi sub îndemnul lui Sarafoff, cum sunt şi si­gur că a fost, ce uşor ar scăpa, ce in­dulgenţă ar avea toţi faţă de el! Spiru Alexoff, în timpul acesta, făcea ochii mari şi părea că soarbe cuvintele de pe buzele judecătorului. Tonul sin­cer al judecătorului il făcea să nu vază prăpastia în care era stirit și mintea lui nu era preocupată decit de această apărare pe care i-o întindea însuși ju­decătorul Dar­abilul judecător, prefă­­cindu-se că nu observă nimic, continuă să vorbească cu grefierul din ce In ce cu mai multă căldură. — Ah, dar ce păcat, Duțescule ! Ne­ll norocitul ăsta n’a­re nici o probă că s’a adresat lui vre-o dată comitetul, că a avut vre-o relaţie cu vre-un bandit de acesta care ar fi cutezat să-l ameninţe! Ce noroc ar fi fost pe el dacă ar fi’a­­vut o scrisorică cit de mică, un petecuţ cît de neînsemnat de la vre-un mem­bru al comitetului pe cari să-l arate judecătorilor şi pe care să-i convingă că numai sub influenţa aceasta groaznică a ■ăcut ce a făcut ! Dar nu, el a rupt scrisorile din nenorocire, căci sint si­gur, dragă grefierule, că el a avut ceva scrisori. Dar te-a rupt! Şi nu s’a gindit sărmanul că acelea ar fi" fost poate sal­varea lui!» Spira Alexoff, răpit de eloquența și elanul judecătorului, zise fără sâ-și dea seamă : — Da, le-am avut, le-am rupt, nu știu ce s’au făcut! Or mai fi poate prin casă sau n’or mai fi... Judecătorul continuă, prefăcindu-se că nici nu aude vorbele lui Alexoff: — Cine o să-l creadă pe el! Cine o să-l creadă ! Spirale, unde dă D-zeu să fi rămas prin­­gunoiu o bucăţică, un rinduleţ măcar deal comitetului ! Şi atunci cine s’ar mai îndoi de ce spui tu ? Dar n’ai, n’aî Spirale ! De­odată Spiru, emoţionat pină la lacrimi, strigă: — Dar staţi, d-le judecător ! Mi se pare că am... — Dar n’ai, n’aî Spirale, n’ai, neno­­rocitule. — Am, am d-le judecător! Haideţi în magazia din fundul curţei mele*;­ acolo sint îngropate nişte scrisori de ale comitetului din Sofia. Să mergem, să mergem numai de cit acolo. Judecătorul, într’o emoţie lesne de înţeles, sări intr’o birjă întovărăşit de primul-procuror, de grefier şi de* Spiru şi peste cite­va minute instrucţia atin­sese un punct culminant: dintr’un colţ al magaziei sale din calea Moşilor Spiru Alexoff scoase, de la o adincime de două palme, faimoasele scrisori cifrate, semnate Covaceff, Troleff, Iconomorf, etc., şi cari formau zdrobitoare dovezi in­potriva bandiţilor din Sofia. Otrava Toată noaptea următoare judecăto­rul de instrucţie cu interpreţii citise şi tilmăcise, cu o rară putere de muncă, o bună parte din cele 11 scrisori ale comitetului suprem, găsite îngropate la Spiru Alexoff. Intr’una din ele Covaceff, secretarul comitetului suprem și amicul intim al lui Sarafoff, spunea intre altele că a trimes odată cu acea scrisoare și otravă, pentru trădătorul Trifanoff. Aici îi fu de ajuns judecătorului Florescu pentru că să inhaţe din nou pe Spira Alexoff şi să-i ceară cu inzistenţă să dea şi o­­trava ce-a fost trimisă din Sofia, dacă vrea să facă impresie bună pină la sfir­­şit şi să creadă ori şi cine că el a lucrat sub imperiul fricei şi că se leapădă de Sarafoff ca de Satana. Spira Alexoff înţelese că-şi juca ul­tima­ carte şi copleşit, ca sub greutatea unui munte de fapte rele, zise: «Acum tot dracul ăla e! Haide să Vă dau şi otrava !» Iată-i, din nou, acum la casa lui A­­lexoff pe magistraţii noştri, împreună cu Spiru, ! In cite­va clipe împrejurimile erau pline de lume, ca la urs. Se vede că pe drum Alexoff s’a resgindit și a priceput, cam tirz.'it, ce-i drept, cursa judecăto­­rului, căci intrind in prăvălia lui unde vindeau un frate și un nepot al sau, își puse în cap să joace judecătorului o mică farsă. Judecătorul insă nu-1 perdea o clipă din ochi. Alexoff" se prefăcu că scotoceşte în cutia unei măsuţe şi sco­­ţind de acolo o cutie de carton mică . Cronică teatrală Teatrul Naţional: Parisians, piesă în 3 acte de Henri Becque.—Avarul, comedie în 5 acte, în proză, de Moliere.—Magda, dramă în 4 acte de H. Suderman.—-­­ Teatrul Lyric, trupă­­ de la Carltheater Morala oficială a timpului prezent, re­cunoscută prin lege, declară ca sufi­cientă pentru crearea vieţeî conjugale unirea legitimă a femeei cu bărbatul. Morala înealităţeî zice insă adesea­ orî că In viaţa conjugală îşi au loc şi trei, dacă nu patra. Parisul, care e oare­cum termometrul moralităţei sociale contem­porane, a erijat de mult in principiu intim le ménage a trois: une-ori bărbatul consimte tacit la prezenţa celui de al treilea; alte-ori nu ştie bărbatul ce ştie tot satul. In „Parisiana“ găsim cazul din urmă. Soţia îşi stimează bărbatul; mai mult. Cere amantului ei să-l stimeze şi el. Amantul, om de alt-fel în toată fi-­ rea, se pierde însă cu firea în amor. E de o gelozie ridiculă, ceea­ ce plictiseşte pe amantă. Ea il schimbă pentru uin tinăr care după cinci luni o părăseşte cu indiferenţă şi atunci revine la pri­mul, care e cam plictisitor, ridicul— dar foarte sincer! Bărbatul — adorabil imbecil !—e incîntat că-i revine vechiul «prieten»! Nici un conflict care se isbucnease d­in scandal public, nimic care să com­plice lucrurile, nimeni nu se amestecă în ceea­ ce se întimplă între amant şi amantă, mai puţin încă bărbatul. Unde e piesa­­? Unde e drama ? Aci e laturea nouă cultivată de autor. După patimile universale, după caractere, după fi­gurile istorice (Sophocle, Euripid, Shakes­peare, Moliére), după tragedia eroică (Corneille), după drama întimplărilor extraordinare și a «faptului divers» (Victor Hugo-Sardou)—a trebuit să a­­jungem la drama de «interior», drama intimităţeî obicinuite din viaţa de toate zilele, drama care se petrece intre pa­tru pereţi ai camerei, cu stolurile lă­sate, sau in clarobscurul alcovului lu­minat de palida lumină roză a unei veilleuse. Teatrul acesta, eminamente psicho- logic, e teatrul care-şî taie azi, încetul cu încetul, drum în literatura dra­matică. Henri Becque a fost in Franţa un inte-mergător pe acest drum. El a şi făcut teoria acestui teatru şi cred că­­a fost mult mai puternic critic de­cit au­tor dramatic. Cusurul „Parisianei“ e înainte de toate neverosim­litatea imbecilităţei so­ţului. Prea vedem noi spectatorii că nu vede el ce se întimplă sub ochii şi na­sul lui. Al doilea cusur e că devine vi­zibilă o oare­care siluire a dialogului pentru a apare mai copiat după natură şi in fine, al treilea cusur, e persona­giul celui de al doilea amant, care in­tervine abia în actul al treilea, pentru a dispare foarte nedefinit, aşa că lasă impresia unui deus ex machina exi­­lat in interesul cauzei autorului şi nu reclamat necesarmente de acţiunea­ mesei. Delicios e insă tipul «celui de al trei­lea» in casă, al amantului, care se pros­teşte pină la ridicul, care e torturat de gelozie—gelos nu de bărbatul amantei sale, ci la ideea că are şi alt amant. De două­zeci de ori pe zi vine s’o vadă, de infinite ori se întoarce de la uşă pentru a mai lungi vorba şi pentru a sfirşi cu aceeaşi întrebare pusă in cul­mea disperărei: «Unde ai fost»? sau «unde te duci» ? Ea, fireşte, face totul ca să-l exaspereze şi mai mult­— pină il vedem, om în toată firea, isbucnind intr’un plins stupid, ridicul — dar aşa de adevărat, aşa de vrednic de milă, căci ridiculul acesta iubeşte ca un ne­bun, poate ca un afemeiat, dar iubeşte sincer şi il compătimeşti că e o jucărie in mîinile acelei femei. In această si­­tuaţiune Becque a pus o mare putere dramatică—şi altă puternică fibră dra­matică a făcut să vibreze in sesna cind femeea, părăsită cu indiferenţă de a­­mantul vremelnic pe care un capriciu de rafinerie a făcut-o să-l aleagă și să-l iu­bească, se întoarce la ridicolul, dar sin­cerul amant de odinioară. Aceste intime stări sufletești pun în umbră, atenuează chiar tabloul căsni­ciei «à trois»... Dar, în definitiv, subiectul piesei e o imoralitate ? Perfect. Dar e o copie fidelă a realităţei şi morali­tatea operei rezidă tocmai in faptul că pune în relief contradicţia dintre mo­rala oficială asupra căsniciei şi realita­tea in toată a ei goliciune... In toate timpurile a fost aşa: cînd contradicţia între morala curentă, oficială şi mora­litatea de fapt Începea să aducă la su­prafaţă minciuna întocmirilor sociale, ipocrizia şi imoralitatea lor — nimic nu era considerat mai imoral ca adevărul. Si cu toate astea adevărul e cea mai­­ nobilă moralitate şi tendinţa eternă a geniului in artă. Despre interpretare au vorbit şi in da­rea de seamă serală. D-na Al. Romanescu e unul dl.E acele puternice talente pe cari nu le poate monopoliza o anumită şcoală dramatică. Din cînd in cind eminenta artistă face o excursium in repertoriul teatrului modern şi e o adevărată plă­cere să constat că şi ac artista e la ea acasă. De­şi ingrat in uniformitatea sa, ro­lul soţului onest, dar iniţicil, a fost jucat de d. P. Sturdza, care a salvat pe cit e posibil verosimilitatea acestuî personagiu­. P. Liciu, pe care repertoriul normal al teatrului nostru il perpetuează în rolurile de excentrici şi gomoşi, a făcut iar o «săritură»—vor zice rutinarii—ju­­cînd rolul amantului rilieul, dar foarte serios. Asemenea «sărt­ri» mai are la activul sau d. Liciu. Pi d-sa l’am mai văzut în Le Pardon, «dertarea»), l’am văzut in «Cămătarul», lam văzut in «A­­moruri triste» si in «Liritorile satului», remarcabil şi nu se poate mai la locul său în toate aceste roluri atit de com­plect diferite. Aşi întreba pe un partizan al calapodului de «genuri»—în care gen clasează pe d. Liciu d­in care il clasează pe d. Brezeanu, care joacă cu egal ta­lent Avarul, Cetăţeanul turmentat şi pe Mortensgard din «Rosmersholm»— sau pe d. Leonescu conjoacă cu acelaşi succes Oiliele, Petruclio din «Femeea îndărătnică», Duca de Sabina din „Ul­timul Glironom“ şi Urich­ Brendl din «Rosmersh­olm». Talenu­l artistului dra­matic de azi e tot ati de elastic pe cît de variată literatim dramatică. Fe­rice de teatrul care nuşî preface ar­tiştii in calapoduri şi îifelege să-i facă să evite pe toate strande lirei lor! Preluarea Avarului—iarăşi graţie une întimplări «extra­ordinare»—a fost o a­­devârată bine­facere artistică. Ceea ce ne uimeşte in geniul lui Moliére este că in Avarul el a ridicat comedia la unitatea şi puterea trage­diei, aşa că nu mai e o inşirare de scene hazlii, ci, cu mijloace diferite, urmăreşte acelaşi scop ca tragedia : ma­nifestarea naturei interioare a omului in luptă cu lumea din afară. Caracterul lui Harpagon ia propor­ţia unei probleme morale şi acest ca­racter, in tot cursul piesei, se desfă­şoară aşa că toate întîmplările ce sur­vin se rapoartă la el, sint de conivenţă cie el şi toate situafiunile servesc mai mult să desvăluiască şi mai adine firea lui de­cit să le pună dînsul pe ele în mişcare. Dovadă că în Avarul e atinsă unitatea şi puterea tragediei este că groaza şi mila vin să ne zgudue, alter­­nind imediat cu rîsu­l. Se cutremură carnea pe noi cind Harpagon, in culmea energiei sale disperate pentru prinde­rea celui ce i-a furat o parte din averea lui, din viaţa lui deci, urlă să se ares­teze lumea întreagă — «şi dacă e nevoe să mă aresteze şi pe mine» ! E o scenă incomparabilă de măreţie tragică. Şi imediat urmează una care pro­voacă o nespusă milă. E cind Harpagon zdrobit, extenuat, părăseşte ferocita­tea egoismului său, pentru a apela la sentimentele bune ale tuturor, pentru a se ruga frumos să i se dea caseta îndărăt să l î se redea partea lui de viaţă, «bănişorii lui», cărora nu puţine cuvin­te le cvntă cel mai duios poem ce se poate ciuta unui lucru scump, nepre­ţuit ! Harpagon devine aci simpatic ca omul pe care l’a lovit o mare neno­rocire şi căruia ’i dai fără voe mila, compătimirea ta ! Aşa înţeles, Harpagon nu trebue ju­cat exclusiv comic, nici exclusiv «drama­tic», ci in toată măreţia lui, pe întrea­ga scară de la comedie pină la­ culmile tragediei Necontenit să apară in creaţia artis­tului laturea tragică, urmărind ca o umbră laturea comică a ridicolului. In aceasta constă valoarea atit de justei şi substanţialei creafiunî a d-lui loan Brezeanu in Harpagon. Nu după o «manieră» actoricească, ci după dreap­ta înţelegere a grandiosului caracter al lui Harpagon şi mlădiindu-şi talentul după poruncile imperioase ale autorului, d. Brezeanu a fixat un Harpagon de o aşa extraordinară intensitate emoţională. * Vivere est militari !... Aceeaşi pu­tere de luptă insă, aceeaşi putere de voinţă în două domenii sociale diferite creează două naturi cu noţiuni de mo­rală absolut deosebite şi cu atit mai dramatic va deveni conflictul între ele, cu cit ambele acele naturi vor fi din acelaşi singe. Colonelul Schwarze e militarul cres­cut în spiritul caporalizmului prusac. Voinţa lui e de fier şi legi de fier sunt pentru el convenienţele sociale. Fiica sa Magda are aceeaşi voinţă, pe care însă, după ce fuge din casa­ pă­rintească ca rebelă poruncilor tatălui ei, o pune in serviciul artei, al artei care se ridică de­asupra tuturor con­venienţelor. In acest domeniu ea devine personalitatea individualistă neanihila­­bilă, precum tatăl ei a rămas neclintit in morala sa caporalistă. Cu o mare putere dramatică Sudermann a zugră­vit conflictul dureros dintre aceste două­ lumi întrupate, una in fiică —alta la tată. D-ra Agata Birsescu e, cum am spus, fără rivală în acest rol. Ceea­ ce măreş­te consideraţia spectatorului pentru creaţia artistei este că se convinge că nu numai intuiţia artistică, ci şi o con­ştientă aprofundare a filozofiei indivi­dualiste a rolului Magdei împrumută acestei creaţiuni a artistei atita impo­zantă şi putere de a mişca sufletele. Şi totul e fixat cu de-amănuntul, aşa a jucat acest rol anul trecut, aşa l-a ju­cat şi de astă-dată, pină in cele mai mici detalii. * Voia să menţionez aci trecerea prin Capitală a trupei de operetă de la Carî­­teatrul din Viena ca o pildă de ansam­blu magistral. Fie­care din actori cu­noaşte pină în cele mai subtile nuanţe efectele celui­l­alt; de aci o menajare reciprocă a efectelor, care are ca rezul­tat o preciziune muzicală admirabilă şi o im­presiune totală excelentă. Into­­naţiunile sunt muzicale, nu numai în partea muzicală, ci şi în acea a prozei, şi asupra vorbirei muzicale, a justei in­­tonaţiuni pe scenă e mult de zis, la­­ noi, unde sunt aşa de rari actorii cu in­­tonaţiuni ireproşabile şi aşa de mulţi cei ce răspund cu trei note mai sus sau mai jos la întrebarea interlocuto­rului — indiciu sigur al lipsei de talent, Emil D. Fagure. '­/

Next