Adevěrul, septembrie 1901 (Anul 14, nr. 4344-4373)

1901-09-01 / nr. 4344

FONDATOR ALEX. V. BELDIMANU ABONAMENTE Un an Sase luni Trei luni In. ţară ..... 30 lei 15 lei In străinătate. 50 „ 25 „ 10 bani in toată ţara 15 „ „ străinătate .. — I ♦!! ♦!­——~ Un număr vechi. 20 bani. 8 lei 13 . Ediria de, seara Simbata 1 Septembrie ÎWI DIRECTOR POLITIC CONST. MILLE anunciurT Linia pagina IV Lei. ........ 0.50 bani n » III 2.— BIROURILE ZIARULUI 11 — Strada SărinSar -TELEFON 11 ci cu bucurie că am făcut o faptă bună. Poate să ne înjure cu­ o pofti Voinţa Naţională care împinge pe d. Sturdza să facă comedii, care a insultat ma­gistratura în afacerea Collar­o şi care în afacerea şcoalelor macedonene n’a găsit de­cît să conspire contra bie­ţilor profesori macedoneni şi să-i în­jure. Voinţa Naţională poate face ce-o pofti. Noi credem că am făcut un serviciu partidului liberal, scăpîndu-l de a­­ceastă nouă belea pe care era să i-o aducă regele pe cap. Sfinx, apărare naţională de la hala de ve­chituri a marinei germane. Avem o aşa zisă marină de răz­­boiu, de starea căreia plîng bieţii noştri marinari, cari au văzut, slava Domnului ! alte marine străine. Sînt venerabile şi antice vasele noastre de războiu şi iată că pentru a le da o nouă putere li se aduce un alt veteran bun de pus la muzeu ori de dat pe mina acelora­­cari cumpără lucruri vechi pentru a vinde mate­rialul... încă odată, întrebăm ce sa ascunde sub această ştire tristă şi burlescă în acelaşi timp? E vre­un gheşeft la mijloc, are cine­va de plasat pie­lea aceasta de crocodil şi voeţte sâ ne boiasca pe nori pentru a incasa un frumos comision ? Ori poate îm­păratul Germaniei simte navoe de-a’ş! construi un cuirasat nou şi­ în lipsă de fonduri, şi în mijlocul crahului finan­ţe! germane, ca bun patriot german ca este, a făcut apel la unchiul, sau, Carol de Hohenzollern, şi el bun pa­triot german, ca să-şi construiască cu banii dobitocilor de romîni acest nou cuirasat ? O fi una, o fi alta, or fi toate la un loc, nu putem şti. Ceea ce este sigur e că într’o zi o să ne trezim la Constanţa cu dihania bătrînă Armi­nius, botezată cine ştie cum—pe romî­­neşte — şi ne vom bate joc de ma­rinarii romîni, dîndu-ne-o pe mină ca să apere Romînia, din partea Rusiei ! Coast. Miile DELATHJNlIJEi' „EPOCEI“ Cîte»va dovezi — Orgaşul d-lui Nicu Filipescu, a­­doptînd şi perfecţionînd şcoala Vo­inţă Naţionale, ne face cu multă a­­mârăciune imputarea că atunci cînd destăinuim ceva nu indicăm sursa sau mai bine zis persoana care a comis indiscreţia sau care ne-a de­clarat ceva. Şi fiind­că nu facem aceasta, „Epoca“ şi „Voinţa“ se cred adese­ori­­obligate să ne înjure sau să ne... «replîngă. Acest nărav al nostru, al Adevă­rului, de-a păstra cea mai mare dis­creţie, cînd ea ni se cere faţă de persoanele cari ne fac destăinuiri sau nu pun îa curent cu diferitele chestiuni la ordinea zilei în taberele politice, acest nărav este tocmai tă­ria­­noastră. Am dovedit, în nenu­m­arate rin­duri, tuturor acelor cari aveau nevoie să....respire prin „Ade­­verul“ că suntem de­ o ireproşabilă discreţiunte şi de aceea ne bucurăm de absoluta încredere a multor băr­baţi pe aics,­­de aceea suntem tot­dea­­una la timp şi perfect informaţi chiar asupra celor mai tainice rai­­f­icări din lumea noastră politică. Ne­ denunţăm pe nimeni, nu fa­cem sitetodată acte de delaţiune. E uşor de înţeles că aceasta nu convine Epocă nici Voinţă. De cîte ori destăinuim ceva sau atribuim un fapt sau o intenţiune vre-unui personaj politic, suntem întrebaţi cine '»i-a spus-o. Nu se desmint fap­tele, sau se discută ceea ce afirmăm, ci se cer nume. Pentru ce ! Pentru ca se tăbărască asupra aceluia care„. răsuflă in Adeveriţi, cum prea bine s’a calificat faptul. Cel mai cinstit lucru ar fi însă, ca în loc să se cerceteze cine ră­suflă, să se dezmintă sau să se dis­cute aceea ce ni se spune. De pildă Epoca în loc să fi declarat că sunt fantezii tot ce spunem noi în pri­vinţa situaţiei d-lui Nicu Filipescu pe peninsulă, să fi dezminţit anume cutare sau cutare fapt. Aşa să ţipi: minţi şi apoi să ceri numele acelui, care ţi-a făcut destăinuiri,— acea­sta e o tactică vechie, cunoscută bine mai cu seamă de criminalişti şî de agenţii serviciului de sigu­ranţă. * Epoca şi T­oinţa Naţională se fă­lesc că posedă această straşnică calitate de­ a nu păstra tăcere asu­pra numelor acelor persoane cari, într’o împrejurare oare-care, le-au confiat păreri intime asupra cărora oamenii de onoare, mai cu seamă oa­menii de stat, ar trebui să păstreze pururea cea mai mare discreţie, In­­tr’adevăr aşa este. E suficient ca cine­va să atingă „Epoca“, recte pe d. Nicu Filipescu, pentru ca imediat să apară un denunţ contra acelei persoane. Acesta e şi procedeul do­­rinţeî. Să le fie de bine ! Nici­odată nuu-l vom adopta. Din fine să precizăm cîte­va fapte precente. De cîte ori d L Nicu Filipescu afirma că avem cartel cu d. Take Ionescu, noi luam această declara­­ţiane şi arătam în ce constă acest cartel. „Epoca“ însă nu s’a mulţu­­­­mit cu aceasta şi, profitînd de lipsa­­ din­­ţară a d-lui Take Ionescu, îl denunţa că are convenţie cu „Ade­­­vărul“, iar cînd am somat-o sâ pro- I ducă dovada, a fost silită să tacă, să bată în retragere, căci n’a mai­­ avut curajul să publice scrisoarea I d-lui Take Ionescu către d. Nicu Filipescu. Intîi pentru că s’ar fi sta­bilit ce bărbat serios şi discret e d. Filipescu, care publică coresponden­ţele oamenilor, şi al doilea s’ar fi încredinţat lumea de ce fel de Con­venţie e vorba. Dar o mică infamie, o mică delaţiune trebuia s’o stre­coare „Epoca“. Alt caz. Generalul Lahovary a dat d-lui Filipescu, după căderea guvernului Carp, un articol nesemnat, prin care se critica atitudinea şefului conservatorilor faţă de d. Carp. Articolul generalului nu s’a pu­blicat, dar d. Nicu Filipescu păstrează cu sfinţenie manuscrisul şi ameninţă pe generalul Lahovary cu publicarea unui fac­simile. Aceasta e o politică de delaţiune şi de... şantaj. Şi pentru că Georges Lahovary a avut curajul să dema­­scheze la timp cele două politică ale d-lui Nicu Filipescu, a fost ucis. Ne mai putînd pe nimeni atrage pe teren, cavalend de la Epoca se di­­lectează printr’o scandaloasă poli­tică de delaţiune, ameninţînd pe foştii săi amici cu publicarea cores­pondenţelor private. In acest hal ne vom feri să că­dem. Vom lăsa pe Epoca să rămînă în compania Voinţei. Indiscret Din fuga condeiului Flota noastră De cînd e vorba să ne năvălească pe apă amicii celor de la „Pravoslavni Mis­­toc“, am început să ne ocupăm şi noi de puterea noastră... navală şi miniştrii au dat navală să cumpere vase... de răsboin, fiind­că de noapte au. De­oare­ce însă e vorba să avem o ti­­nară flotă romina era natural să ne apro­vizionăm cu hîrburî nemţeşti. In consecinţă s’a căutat a se afla de Ionu Mitiţă, ministru de rasboiu şi ama­tor de antichităţi, care e cea mai veche şandrama nemţească pe apă şi i s’a răs­puns că e Arminius, monitor-suirasat-în­­crucişător de la 64, să-l vezi să te... în­crucişezi! Ci­că e „Kreuzer“, dar nu face ai­cî doi" creiţari, necum milioane. Cînd îi dai drumul pe apă se ’neacă, Hind­că înghite prea multă; de aceea e bine să-l ţii mai mult pe uscat— aşa că e spe­ranţă să punem nişte baze solida flotei da râsboiu pe uscat. Sâ mai poftească acum „Pravoslavni Mistoe“ cu escadra Mărei Negre. O bombardează Arminius de pe uscat de a­ face harcea-parcea! Bum. TRUM­FUL­ NOSTRU Ziarele din străinătate, arătind că guvernul român s’a văzut silit să res­tabilească statul-quo şcolar în Macedo­nia, declară că acesta­ este triumful o­­poziţiuneî şi că guvernul român a fost nevoit să dea înapoi față de curentul ce se­ făcuse în ţară. La alcătuirea acestui curent şi noi am luat parte. Adevărul a arătat că a­­ceastă sfărîmare a culture! naţionale în Macedonia se datoreşte întrevederea de la Abazzia şi el a lovit acolo unde trebuia să lovească, şi a lovit ast­fel în­cît regele a văzut că a înaintat prea mult. S’a dat dlar ordin ca să se re­vină asupra măsurilor luate şi ast-fel d. Sturdza a scăpat de o campanie ne­plăcută. Nouă ne pare bine că am împiede­cat încă odată partidul liberal ca să comită o greşeală. L’am împiedecat să se înfunde iremediabil în afacerea Collaro şi azi am făcut ca el să scape de această crimă de les-naţionalitate pe care regele voia să i-o pună in spinare. Partidul liberal ar trebui să ne mul­ţumească că de două ori l’am salvat şi l’am scos din încurcătură, căci încă odată, campaniile noastre n’au fost in­spirate de­­jindul rău de a găsi o armă de opoziţiune, ci pur şi simplu din do­rinţa de a nu-i lăsa să facă greşeli­­ reparaţiile. Dacă triumfăm deci şi acum ca şi în afacerea Collaro, n’o facem cu răutate. Şandramaua nemţească O depeşă din străinătate ne-a a­­nunţat că guvernul român este în tratative cu guvernul german, pen­tru ca să cumpere cuirasatul Armi­nius. Ne-a surprins această depeşă pentru că în primul moment bunul simţ ne-a spus : cum se poate ca un stat ca Germania, care pune atîta preţ pe marina sa, care cheltu­­eşte su­me colosale pentru aceasta, să se desfacă de un cuirasat bun, în stare de funcţionare ? Ne-am zis că aici nu poate fi vorba de­cît de un cuirasat scos din uz, de o şandrama care ţine loc de­geaba în vre-un port militar german şi că guvernul e silit să-l vîndă ca să scape de el. Dar dacă aşa este, atunci iarăşi se pune întrebarea: de ce cumpăram noi ceasta dihanie urîtă şi bătrînă şi i­­nofensivă ca un baston ori ca o ju­cărie de copil ? Dacă n’avem marină astă­zî, dacă sîntem datori sâ ne apărăm Dunărea şi coasta Dobrogei, atunci, fireşte, ne trebue şi nouă vase moderne, cari să poată ţine piept marinei ruseşti din Marea Neagră—care se ştie că este în­­curent cu toate progresele ştiinţei militare şi ale techniceî con­timporane. Guvernul n’a dezminţit ştirea ve­nită din străinătate. Zicem n’a dez­minţit, căci dezminţirele Voinţei Na­ţionale nu au nici o autoritate Este deci o bănuială că în adevăr Romînia e pe cale a scăpa Germania de un vas inutil, bine­înţeles plătindu-l scump, ca în tot­-de a­una. Şi pe cînd aşteptam răspunsul guvernului în această privinţă, un a­­mic specialist ne comunică detalii asu­pra stărei cuirasatului Arminius, pe care am publicat-o în numărul nostru de alaltăeri. „Arminius“ e un vas cuirasat cu baterii laterale, are o lungime de 60 m. 185 c. m­­, o lărgime de 10 m. 980 c. m., un tonagru de 1588 tone de plasament, cuirasa centură e de 11 c. m. 25 m. m.şi pescagiu de 4 m. 27 c. m. Are o singură helice cu o pu­tere de 12­00 cai vapori, şi are 4 tu­nuri de 21 c.m. A­ fost construit In 1864, scos din serviciu In Germania în 1893 şi şters din lista va­selor posibile de a face răz­boiţi, ceea­ ce Însemnează că este o ruină. A costat pe Germania 2.331. 302 lei sau 92.512 livre Ster­linge". Din această notiţă reese că acest cuirasat este construit în 1864 şi de sigur că acum 37 de ani era ceva de capul lui. Azi a îmbătrînit aşa de mult, că a fost şters din lista vase­lor în stare să facă războiui — şi de aceea probabil ni se vinde nouă ca să ne apărăm în potriva Rusiei care are cuirasate noni-nouţe şi în stare să se lupte pe mare. Ne întrebăm ce mai însemnează şi asta ? E curat caraghiozlîc ca să ne apucăm să cumpărăm vechituri a­­runcate de alţii ca improprii servi­ciului şi să ne furnizăm mijloace de Iposta REDACŢIEI I Stabilitatea in magistrataxa Onor. redacţii a „Adevărului“ Bucureşti. Ori de cite ori mi-e dat de a citi în presă o nouă mişcare in magistratură, revine instantaneu In minte mi o între­bare : Cărei cauze legitime se datoresc aceste dese mişcări ? Că personalul deja numit nu corespunde nobilei sale che­mări ‘? că un imperios interes de­ servi­cii impune aceste schimbări ‘! sat; c­auze străine interesului primordial al unui bun mers al ruatului judecătoresc in­fluențează la pertractarea lor ? Nu vom fi în plin adevăr de­cit con­statînd că toate aceste cauze conlucrează împreună şi direct la starea aceasta de lucruri. îmi reamintesc cum se protesta con­tra „rotaţiilor“ de mai­eri din magistra­tură ! Imi amintesc încă de un orator, opozant pe atunci, într’o întrunire pu­blică, care găsi un vesel cuvînt pentru a caracteriza aceste rotaţii : că magis­traţii sint daţi în dulap !... Şi cu atit se pare astă­zî mai extraor­dinar (e oare intr’atîta­?!) cu cit oame­niî de guvernăm­int s’au schimbat, dar obiceiul a rămas şi scrîncio­nul just ţiei funcţionează mer­eu. Să se arate unde încă, în ce parte de lume se mai observă în personalul ju­decătoresc aceste «rotaţii», «mişcări» «transferări» sau ori cum le-am mai numi ? In ce ţară se mai întîmplă să se vadă hazliul dar tot şi pe atît de tristul spectacol, că aproape la fie­ce lună, cu o regularitate aproape matematică, o parte din corpul judecătoresc brăzdind cruciş şi curmeziş teritoriul ţarei pentru a-şî lua în primire noul post cu care a fost hărăzit de înalta pronie ministe­rială ? Magistratul transformat în comis­­voiajor al justiţiei!... Şi doar credinţa sănătoasă ce e an­corată in ori­ce minte drept aşezată spune că judecătorul trebue să se bucure de o perfectă stabilitate. Este atit de a­­devărat că stabilitatea e o garanţie vă­dită de înăţirea putereî justiţie, cît mai rus posibil de sub influenţele mi­zeriei omeneşti de ori­ce natură ar fi, că s’a creeat şi consacrat principiul ina­­movibilității, practicat şi la noi în parte. | In starea actuală acest principiu nu s’ar putea extinde mai departe la noi, fără un evident pericol, pînă în ziua cînd recrutarea personalului judecătoresc nu se va face pe alte baze, cu mai multe garanții de cît cum se practică astă­zî, unde voința autocratică ministeriala dic­tează fără replică. E o convingere adîncă că am face un pas însemnat în spre mai bine dacă s’ar admite sistemul electiv in magistratură, adică ea prin ea însă­şi. E atît de grei­ de a atinge vecinicul insesizabil ideal, dar sînt pătruns de convingerea că în atari condiţii de numire a judecă­torilor am face un pas în­spre mai bine şi mai conform timpului în care trăim. Gind veni-va oare mintea ageră, mina puternică, abnegaţia curată izvorîtă din singura dragoste cinstită de a ridica pe piedestalul la care are neîndoios dreptul această putere în orî­ce stat organizat. Justiţia, cînd veni-va în sfîrşit omul care să ţină a-şi lega neperitor numele de noua organizare judecătorească, reformă de o importanţă covirşitoare şi tot pe atît de mult simţită ? Cînd ? Brăila. August 1901. Dunăreanul POŞTA MICA Emilia Georgescu.—Loco. Pentru a vă înscrie la piano şi canto, faceţi o petiţie, vă supuneţi la un concurs la deschiderea cursurilor, urmaţi 4-5 ani. Vi se cere patru cl­ase primare şi etatea pe care o aveţi, înscrierile pînă la 1 Septembrie. Cu începere din anul acesta plătiţi o taxă şi anume, dacă urmaţi două cursuri plătişi numaî pe cea mal mare, care nu trece peste 40—59 leî anual. D-lui A. Ionescu, funcţionar. — Tulcea. Adresa d-luî profesor si deputat G. C. Dragui este str. O­lari 29. D-lui O. S. S.— Materia pentru „Almanach'4 o pu­teţi trimite pe adresa d-luî secretar de redacţie, ară­­tînd menirea. D-lui Focşăneanu.—Focşani.— St­einii neputînd t ofiţeri pînă nu capătă înjipămîntenirea, în caz de concentrare, manevre ori războiu nu pot fi socotiţi de fapt de­cît ca soldaţi, de şi de drept bacalaurea­ţii cari au­ reuşit la examen sînt sub­locotenenţi. D-lui sub-locotenent de rezervă­­.’-J — Loco. A­­celaşi răspuns. D-lui A. B. Loco. Contingentul 1892 face parte încă din rezervă, ultimul an—şi dacă este concentrat e tocmai fiind­că face parte din rezervă. Miliţiile nu se concentrează p­entru manevre. D-lui Aureliu Albu­. Argeş — Sînteţî declarat re­petent cu aceste note,­şi mulţi au căzut ca şi d-v, abia după ce s’a luat noua dispoziţiune a ministe­rului instrucţiuneî, asupra corigenţelor. D lui I. G. Dem.— Elevii cari intră anul acesta în şcoala de comerţ gr. 11-a, fac trei ani, şi nu pot intra după absolvire, nici într’o facultate, nici în şcoala de ofiţeri.—Pot intra numai în comerţ, unde au preferinţă. Unui cititor falticenean.— E greu de găsit «Mo­nitoarele oficiale« cari conţin regulamentul şcoalelor private primare, precum şi cele­l’alta dispoziţiunî de cari vorbiţi, fiind-Vă nici la ministerul instrucţi­une! nu se ştie. Cel mai bun lucru e să vă procu­raţi de la minister o broşură care coprinde acest re­gulament în întregime sau marea colecţiune a tutu­ror legilor şi dispoziţiunilor ministerului instrucţiu­ne! din anul 4064 pină azi, care s’a tipărit de curînd, şi care poate va fi pusă în vînzare. Chiar la mi­nister le puteţi găsi însă în tot cazul. D-lui Al. Botoşani.—Nu. Acei însă cari fac 8 clase, depun examenul de absolvire de liceu, cari le dă dreptul de a se înscrie la universitate. Unui cititor al „Adeverului—Înscrierile la con­servatorul din Bucureşti se închid 1 Septembrie şi taxe se plătesc. Unui elev, Bucecea.— Citiţi Monitorul Oficial de Duminică 27 August, unde e publicat întreg regula­mentul învăţămîntuln secundar. Licee cu bifurcaţie sunt în Capitală 2 , liceul La­­zăr şi Matei Basarab. Secţia reală de care întrebi d-ta, e aşa zisa secţie modernă. Pentru a nu plăti taxa de 200 lei, dacă eşti băiat sărac, prezintă un certificat de paupertate. Dar noi ştim că se admit amînărî, cu plata taxei de 200 leî,­numai pentru e­­levii cari urmează la universitate, sau cursurile unei şcoale speciale, iar nu liceul. Pentru d­v. ar trebui sâ faceţi alt­fel de intervenţiuni. D-lui Dumitru Cristescu.— Cîmpu-Lung— In şcoala profesională de pe lingă azil de care ne vor­biţi nu intră decit orfanii de unul sau amîndoi părinţii precum şi cei trimişi de asistenţa publică. In caz de stnt însă locuri pot intrat.și cei a carora greutate e evidentă. D-lui L. Georges.­— Veţi plăti taxele reduse pre­văzute de lege,­în plus taxele pentru străini, pe cari le-aţî plătit şi pînă acum. Atîta tot. D-luî l’ Leonescu.-- Consultaţi pe directorul li­ceului, cire e mai competite în această privinţă. Noi ştim că veţi face 8 clase, îndată ce urmaţi li­ceul bifurcat. D-lui Cher­­lan.— Loco.— Poate fi primit la şcoala de ofiţeri, ca şi la poduri, la şcoala veteri­nară, etc. la toate facultăţile, ca orî­care bacalau­reat. Dificultatea va fi numai pentru elev,—^care la unele studii va întîmpina dificultăţi neştiind limba latină sau limba greacă­ etc. Dar consultaţi noul re­gulament al îorămîntului­ secundar. D-lui M. B. Rezner, Brăila.— Faceţi o nouă ce­rere către administraţia casei şcoalelor, şi atunci pu­teţi spune tot ce aveţi de spus. Cred că veţi fi sa­tisfăcut. D-lui I. Dumitrescu, R.­Sărat.— Fără examen de diferenţă nu se poate. Materiile la cari se cere exa­men de diferenţă, le puteţi şti de la consiliul per­­manent al instrucţiune!, care trebue să încuviin­­ţeze acest examen. La cea de-a doua întrebarea nu ştim de ce ar trebui ca un absolvent al şcoala fiilor lor militari să facă stagiu de un an la corp şi pe urmă abia sâ treacă examenul de admitere la şcoala de ofiţeri . Dacă e la mijloc un caz excep­ţional, treb­e de consultat personal ministrul de războiu. D-lui sub­­ locat, în rezervă din infanterie.— Ni ,’a râspuns de la ministerul de răzbeiă că se cer de toate, pentru că nu puteţi şti ce timp va fi la manevre. Dacă va fi cald, cum veţi putea merge în tunică de postav, iar dacă va fi frig în tunică de dril? D-lui C. Cristescu, Ploeşti.—Pentru şcoalele prac­tice de agricultură se cere’, 4 clase primare, şi ca­litatea de fiu de sătean. Aceştia sunt­­ favorizaţi’pen­tru a fi admişi. Se primesc însă şi fii de orăşeni. CHESTIA ZILEI Noul cuirasat Conu Mitiţă trage cuirasatul „ Arminius” pe uscat, ca nu cum­va sa se ude şi să prindă igrasie ! POLITICĂ IXTISHâ Un discurs al lui Wilhelm 11 Ia­răşî a ţinut Wilhelm II vin discurs. De astă-dată mai puţin violent, mai puţin senzaţional, dar tot în aceeaşi or­dine de fiber­iu care s’au mişcat toate cele-l’alte cuvîntărî ale sale. Wilhelm I şi Frederic III, bunicul şi tatăl actualului împărat, s’au obişnuit cu ideea constituţionalismului. Cel d’intii, deşi apucase încă timpurile absolutiste şi deşi trebuise să fugă in mod nu toc­mai eroic de urgia revoluţionarilor de la 1848, a căutat totuşi să fie un rege în marginile constituţiei prusiace, des­tul de restrinse. Cel de al doilea, un fiu al timpurilor mai noui, a fost un perfect liberal şi dacă trăia mai mult poate că lărgea drepturile constituţio­nale ale poporului, lărgind şi datoriile constituţionale ale monarchului. Actualul împărat insă, deşi din a treia generaţiune de la răpunerea ab­solutismului, nu se poate obicînui că e rege şi împărat constituţional. Şi neo­­bicînuinţa aceasta formează nota dis­cordantă caracteristică discursurilor sale. înainte de a merge la Danzig spre a vedea pe ţar, Wilhelm 11 a inaugurat o biserică la Koenigsberg. Acolo a rostit cuvîntarea cea mai nouă, care se ocupă de regina Luiza, un diamant unic în familia ei, de Wilhelm I cel Mare și de Frederic și mai ales de războiul de eliberare. In acest discurs însă a mai spus: «Pentru a arăta încă o dată in mod solemr^ că regatul Prusiei și, decurgind dintr’insul, imperiul german îşi are ră­dăcinile in Koenigsberg şi Prusia orien­tală, ara adus aci însemnele m­ele im­periale şi am ordonat să fie puse lingă altarul Domnului, pentru ca ochii noş­tri să vadă şi pentru ca binecuvintarea lui Dumnezeu să fie din nou chemată asupra lor, înaintea aceluiaş altar, în faţa căruia a stat odată regele Wilhelm cel Mare şi şi-a pus singur coroana pe frunte, ca acea coroană care a fost privită ca dată lui de Dumnezeu nu­mai şi care­ i se cuvine de la Dum­nezeu. Ast­fel ziua de eri a fost un simbol intru amintirea activităţei re­gatului din mila lui Dumnezeu­....­» Ultimele fraze arată că Wilhelm 11 tot nu vroeşte să priceapă vremea lui şi pe cînd Camerile se opun tot mai mult voinţei sale, el se încăpăţînează tot mai mult în a insista asupra pute­rei sale absolute. E un conflict tragic acesta, care in istoria Prusiei se repetă, căci­­ unuia identic i-a căzut victimă Frederic Wilhelm IV, fratele lui Wil­helm I, bunicul actualului împărat. Sunt oameni serioşi cari ii prezic acestuia aceeaş soartă. Conflictul franco-turc Cu privire la acest conflict ziarul Ma­tin spune că e un poziţi­une de a a­­nunţa că conflictul nu numai că nu va fi in cmn vid rezolvat, dar că el se va p­rav. incă, Sultanul este mai pu­ţin dispus ca ori­cind de a face conce­siuni şi refuză orî-ce înţelegere, orî-ce aranjament a­lamiable. De ameninţările Franţei Sultanul nu se îngrijeşte*, de­oare­ce se ştie sprijinit de o altă pu­tere (probabil Anglia. Nota Ad.) al că­reia ambasador l’a asigurat că nu va fi silit cu forţa armată la concesii. Sulta­nul nu s’a intimidat nici la manoperile tinerilor turci, cari după plecarea lui Munir-Bey nu mai sunt supraveghiaţi. Dacă tot ce scrie Matin e adevărat, nu se poate şti. Un lucru insă e sigur, că Sultanul nu e dispus a ceda. O ştire turcească din sursă oficioasă atacă vio­lent pe Constans că el a provocat con­flictul pentru dubioasele datorii ale u­­nor indivizi dubioşi cari nu sunt de o­­rigine franceză, ci au reuşit numai să-şi procure supuşia franceză, pe cind inte­resele francezilor propriu-zişi nu le-a apărat nici­odată cu atîta energie. Pe de altă parte guvernul francez crede acum că va putea sili pe Sultan să cedeze, luind de tinerii turci. In a­­cest scop şefii poliţiei turceşti din Paris au fost expulzaţi şi in curînd vor­­ expulzaţi şi agenţii mai mici. Circulara ministrului Banev Am anunţat telegrafic la vreme că ministrul de externe al Bulgariei Da­­nev a adresat o notă­ circulară agenţi­lor diplomatic: bulgar, din străinătate şi agenţilor comercial: bulgari din Tur­cia. Iată un rezumat mai amănunţit al acestei note : «Guvernul nu va tolera in Bulgaria nici o acţiune a comitetului macedo­nean, care ar contraveni la legile ţărei, şi e ferm hotărit să procedeze cu toată severitatea lege, contra unor eventuale încercări noui de terorism şi violenţe. Guvernul nu va tolera cu nici un chip și sub nici un pretext ca aceste comi­tete să formeze un fel de stat in stat. Ele, dacă vor să existe, vor trebui să procedeze în mod legal. Guvernul prin­ciar crede că acest mod de a proceda, care in primul rind îi este prescris de legi, corespunde cel mai bine adevăra­telor şi bine inteleselor interese ale cu­­zei bulgare in Turcia. In special a­­genţilor comerciali bulgari din Turcia europeană li se recomandă ca la ori­ce ocaziune să explice, în sensul de mai sus, cum înţelege guvernul drepturile şi datoriile sale cu privire la interesele ANARCHIŞTII Pe cind mă aflam la Budapesta, un co­nsilier de la ministerul de interne de acolo, mi-a povestit in splendida sală de conversaţiune a clubului ziariştilor un­guri Orban, următoarea anecdotă, care are avantagiul de a fi in totul adevă­rată : Academia din Goettingen publicase concurs pentru cea mai bună lucrare asupra filozofiei lui Kant. Conform u­­zului, concurenţii trebuiai­ să prevadă manuscrisele cu un moto, ce trebuia repetat şi pe un plic care să conţină o bucată de hirtie cu numele şi adresa lor. S’au trimes foarte multe lucrări pen-, tru acest concurs şi cind s’a deschis plicul cu moto-ul corespunzător aceluia de pe manuscrisul premiat, s’a consta­tat că autorul este un necunoscut a­­nume Eugen Schmidt, care ocupa func­ţiunea de conţipist într’o comună oare­care, uitată de geografie, din Ungaria. Faptul a produs senzaţie in toate cer­curile ştiinţifice, dar mai ales în Unga­ria, unde presa a început cu drept cu­­vint, o campanie în favoarea conţipis­­tului filosof, campanie care a fost în­cununată cu succes. Schmidt a fost adusă la Budapesta, nu­mit archivar la ministerul de justiţie, slujbă sinecură şi după cîtî-va apr­ox. Uui diploma de doctor in filozofie de la u­­niversitatea din capitala Ungariei. • Trecură ciţî-va ani la mijloc şi deşi Schmidt continua a publica in reviste speciale, în broşuri şi cărţi, tot felul de lucrări filozofice,—nimeni nu-i mai dădea atenţiune in Ungaria. In schimb poliţia germană se văzu la un moment dat silită să sa ocupe de scrierile lui cari erau ultra-revoluţio­­nare şi nu predicau nici mai mult nici mai puţin de­cit anarchismul. Cerce­­tind cine e autorul primejdioaselor scri­eri, poliţia germană a aflat cu destulă mirare că este un archivar în ministe­rul regal ungar de justiţie. Repede s-a şi făcut un raport în acest sens minis­trului de justiţie din Budapesta. Mare a fost mirarea poliţiei germane că un funcţionar regal a­­propagat şi susţinut filozofia anarchista, dar şi mai mare la uimirea ministrului de justiţie care află că d. archivar Schmidt, omul cu faţa blindă şi de o bunătate ce freza naivitatea, este un primejdios—anar­chist...Ne­crezînd scrisele poliţiei ger­mane, închipuindu-şi că ele se* bazează pe o informaţiuine greşită, ministrul pofti la dînsul pe Schmidt. Cînd acesta intră pe ușă ministrul îl măsură de sus pînă jos și cu o voce plină de în­doială îl întrebă: — D-ta ești anarchist ? Răspunsul scurt și cuprinzător al lui Schmidt fu :­­Da. Ministrul rămase ca trăsnit. Iată’l dar că se află de mai mulți ani zilnic în contact cu un anarchist, că ch’ar în acest minut se află unul lingă dînsul şi nu­­ s’a intîmplat încă nimic. Fap­tul acesta nu coincidă de loc cu ideia ce şi-o făcuse ministrul despre un a­­narchist. După ce se reculese puţin, zise: — Nu ştii d-ta că unui funcţionar re­gal nu-i este permis să profeseze ase­menea idei primejdioase ? — Ştiu că un funcţionar regal putea să gindească ce vroia şi în evul mediu şi că astăzi intr’o ţară liberă are drep­tul să şi exprime liber ce gîndeşte ! — Te inşelî ! Un funcţionar trebue să ştie că el e chemat să dea exemplu in ce priveşte respectarea ordineî şi legilor, şi d-ta trebue să alegi acum între dreptul de mai propaga anarchis­mul şi slujba. 1— Aleg dreptul de a fi anarchist. Şi domnul Schmidt Oedon, sail Eugen Schmidt cum îşi semnează lucrările nemţeşti, a demisionat. • Am povestit această anectodă pentru că ea arată mai bine de­cît ori­ce că anarchist! sînt mulţi, dar că nesocotiţi şi nebuni cari sâ atenteze la viaţa se­menilor lor, sînt din fericire chiar şi printre anarchişti, numaî puţini. Anarchismul este o doctrină filoso­fică, natural­­ă fundamental greşită. In timpul mai nou a devenit şi o doc­trină socială şi economică, ale căreia premize filosofice fiind greşite, neapărat că ea însăşi trebue să fie şi mai ero­­nată. După cum denotă însuşî cuvintul anarchism, anarchiştii tind spre o stare socială în care să nu domnească nici ordine, nici legi. Iei spun că toată evoluţiunea omenire, de pină acum pa care nu o consideră ca naturală, ci­­ca operă a celor puternici şi vicleni, n’a avut alt scop de­cît robia indivi­­dulului şi a individualităţii. Religie, legi, familie, ordine, naţiune, stat etc. etc. sînt noţiuni goale, mincinoase, me­nite să ţină şi mai mult in frict pe in­dividul care este împiedicat în dezvol­tarea şi in libertatea sa de ciţi­va po­tentaţi. Morala? O minciună, căci moral este tot ceea ce convine individului şi nimic nu e bun sau rău in afară de dînsul, deci nu se poate spune că el a comis vre­odată o faptă rea, căci a­­supra operiior sale, el singur decide. Cu un cuvtr­t filosofia anarchista este nihilismul dus la ultimele lui consecinţe şi foarte bine a sintetizat-o profetul fi­lozofiei anarchiste Max Stirner cînd a spus: «Am clădit cauza mea pe nimic». Unii au numărat şi pe Nietszche printre anarchişti. Aceasta e greşit, pentru că după cum am spus anarchiştiî nu admit nici o noţiune, nici o valoare morală, pe cînd Nietszche crede numaî că ac­tualele valori morale sunt false şi tinde spre o trasformare a lor (Umwertung aller Werte). Că filozofia aceasta anarchistă este absolut greşită s’a arătat şi la noi, mai ales de către Cherea, al căruia studiu asupra lui Stirner, este un model de obiectivitate ştiinţifică şi o splendidă po­lemică filozo­fică. A admite in toate ra­murile nature­ principiul evoluţiunei şi a’l excude, in stadiul de azi al cerce­tărilor sociale, tocmai din omenire, este şi absurd şi ridicol. A crede că evolu­­ţiunea sagistăţei umane, de la oarolă la trib şi familie, la naţiune şi stat, este exclusiv o­pera conştientă, a crede că toată complicata organizaţiune a mun­­cei şi a distribuirea produselor ei in toate fazele prin cari a trecut societa­tea omenească, a fost numai opera citor­va indivizi şireţi şi puternici,—a­­ceasta-i mai mult decit naiv, aceasta-: o lipsă totală de pătrundere şi de se­riozitate. Dar chiar dacă accepţi acest nihilism şi neştiinţific şi ilogic in fun­damentele sale şi neconform cu datele ştiinţei, incă nu trebue să devii fatal­mente asasin,—căci indiferent de per­soana pe care­ o loveşte gloanţele sau pumnalul anarchist, asasinatul rămine asasinat. * Teoria anarchistă nu duce deci nea­părat la asasinat. Din potrivă, ea poate duce la cel mai înalt umanitarism, după cum teoria politică cea mai legalistă, poate,­’ nu erija in principiu, dar’judeca oportun la un moment dat, crima si a­­sasinatul chiar. Faptul e condamnabil in tot cazul dar’e adevărat. Un lucru însă e clar: că teoriile filozifice pot deveni foarte primejdioase, atunci cind creiere nepregătie ’şi­ le însuşesc. Anarchist! sunt şi prinţul Krapotkin, Flamarion, Eugen Schmidt şi încă mulţi alţi savanţi, dar pină acum nu s’a au­zit despre nici unul din aceştia ca să fi comis un atentat. Chiar de ’l-ar crede permis, aceştia ’l-ar judeca inutil pen­­tru­ că dacă în Rusia nu se poate schimba ordinea de stat prin înlăturarea unui monarch, şi deci un asemenea atentat e inutil, cu atît mai inutil, ba chiar absurd este într’o republică, unde cel vizat şi îşi părăseşte demnitatea după un foarte scurt timp şi unde el, alesul in baza celui mai întins drept de vot, este pe cit posibil omeneşte, expresiu­­nea majori­tâţei naţiune!. * Pentru oamenii cu judecată deci, şi cari nu se lasă înşelaţi de vorbe şi tra­se goale, atentatorii cari fiind-că işî a­­leg de victimă un monarch sau un cap de stat, işî zic anarchiştî, nu sint ni­mic alta de­cît nişte simpli criminali, cari dacă n’ar avea doctrina anarchistă pentru a motiva fapta lor, ar găsi de sigur alte motive de un ordin mult mai inferior sau dacă ar fi mai inteligenţi, ar descoperi o altă teorie oare­care. ♦ Aceasta nu impedică însă să recu­noşti că există o întreagă serie de fana­tice care prin vorbă şi scris propagă a­­tentatele. S’a vorbit acum mult in a­­ceastă privinţă de Most, un fanatic care a scos întii in Gorraania ziarul Die Freiheit, care a fugit apoi de frica in­­chisoreî in Anglia, de unde iarăşi a fu­git, tot de frica inchisorei in America. Acest post, a căruia cultură fragmen­tară şi insuficientă e compensată prin­­tr’un stil de o violenţă bolnăvicioasă, este in imaginarea de atentate şi crime a căror­a executare o recomandă in public, de o fecunditate de neînchipuit şi e o adevărată fericire că dintr’atîţia a­­anarchişti cari iî citesc ziarul şi ascultă conferinţele, numai atit de puţini se gîndesc a asculta de sfaturile lui*. Unor asemenea fanatici însă, cari re­comandă omorul, fără genă şi fără scru­­ture, trebue să li se retragă orî­ ce li­bertate ca unor iresponsabili. Și aci tre­bue începută opera de profilaxă contra anarchismuluî. Nu arestarea unor preo­ticși complici sau goana după pretinși anarchiștî cari n’ar avea inima nici să sucească unui pui de găină gî­­tul, necum să omoare un­ora, vor pune capăt anarchismuluî. Din potrivă, o a­­semenea procedare va face ca actuala acţiune quasi publică a anarchiştilor­ ter­i­orişli, sâ devie secretă şi atunci va fi mult mai greu de supraveghiat, deci şi mult mai primejdioasă. Să se interzică apariţia ziarelor incendiare şi rostirea cuvintărilor criminale—şi aceasta Ame­rica e mai in poziţie a o face — şi e­­fectul va fi bine-facător, căci incă un lucru s’a dovedit, că atentatorii anar­chist! s’au recrutat dintre prozeliţii ti­neri ai anarchismuluî, «ei bătrînî* cari de mulţi ani fac gură, s’au arătat a fi cei mai inofensivi. Iar întrunirile pu­blice insă, unde viijj," tot­­felul de oa­meni, adesea ori cite unui predispus la crimă a conceput sub efectul cuvintă­rilor sîngeroase planul care-i satisface și o pasiune bolnăvicioasă și care, după*a lui părere, ii asigură și gloria. Desfacerea otrăveî anarchisto-tero­­riste, trebue împedecată.— iată misiu­nea unei eventuale viitoare conferinţe internaţionale contra anarchismului. B. Brănişteanu

Next