Adevěrul, decembrie 1902 (Anul 15, nr. 4793-4821)
1902-12-01 / nr. 4793
A A Amil XV.--No. 4793 FONDATOR ALEX. V. BELDIMANU ABONAMENTE V« an Satt tuni n țară............30 lei 15 lei to err&m&tat®. 50 , 25 . 10 bani in toata țara 15 „ „ străinătate•—unei—.— Un număr vechi fi SO tisul. Tn M 8 lei 18 . p.dfa Ediţia de seat"d De cinci zile se discută în Cameră răspunsul la mesaj. Au vorbit pînâ anim din partea majorităţei şapte deputaţi şi anume d-nii Drăghicescu, Teodor Ioan, Basile Missir, Victor Antonescu, Dragu, Matak şi Ştefan Şendrea. Fiecare orator a avut de făcut rezerve în discursul său, fiecare a emis păreri sau a făcut reflecţiuni pe cari de sigur că guvernul nu le va împărtăşi. Prin urmare nu se poate spune că vra-unul din oratorii cari au vorbit pînă acum a exprimat vederile majorităţeî sail ale guvernului. Faptul este viu comentat în cercurile liberale. Criză de oratori liberali nu avem. În Cameră sunt destui tineri şi ba..♦îni cari au darul oratoriei şi cumle acestea preferă să stea în rezervă, să nu vorbească de loc, sau să vorbească foarte rar. Aruncîndu-ne o privire asupra apelului nominal al Camerei vom găsi vreo 25 de deputaţi din majoritate capabili să desfăşure, pe terenul parlamentar, o activitate destul de folositoare. Să cităm cîteva nume : Alexia, Dinu Brătianu, Stavri Brătianu, Gr. Buicliu, George Burghele, Em. Culegiu, Costica Cernescu, C. Cociaş, Diamandy, Dimitrescu-Iaşi, Al. Djuvara, T. Frumuşanu, Basile Epurescu, I. Mitescu, Vasil Morţun, M. Crişanu, Take Protopopescu, Poenaru-Bordea, I. Procopiu, N. Popp, Em. Porumbaru, Alexandru Radovici, d-rul Radovici, N. Romanescu, Toma Stelian, C. Stere, Ed. Ulle, etc. Iată dar oameni cari ar putea da viaţă Camerei, participînd la discuţiunile asupra chestiunilor la ordinea zilei sau provocînd, prin legi din iniţiativă parlamentară sau prin diferite propuneri, discuţiuni mile şi instructive. Se observă însă în sînul majorităţei Camerei liberale un fel de deprimare, şi unii cred că se recomandă d-lui Sturdza tocmai prin răbdarea ce o arată tăcind. Oratorul cel mai bine văzut de d. Sturdza aste acela care ştie să tacă. De aceea tac mulţi, marea majoritate. Să vedem acum ce situaţie şi-au creat faţă de guvern oratorii majorităţei cari au luat cuvîntul la discuţia generală asupra mesagiului. Am arătat că toţi cari au vorbit lamesaj au avut de făcut rezerve asupra politicei generale a guvernului. D. Drăghicescu, deputatul ţăranilor din Vîlcea, a formulat o serie de deziderate pentru clasa sătenilor şi a condamnat pe foştii miniştri de domenii cari nu s’au ocupat cu ridicarea ţărănime!. Deci nu se poate spune că acest orator s’a identificat cu politica guvernului. Al doilea orator din majoritate, d. Teodor loan, deputat de Tutova, a criticat sistemul electoral şi şi-a exprimat dorinţa de a se veni cu o reformă electorală tot în interesul țăranilor. Nici d. Teodor loan nu poate dar să fie considerat ca partizan, fără rezerve, a politicei d-lui Sturdza. Al treilea orator, d. Victor Antonescu, apărînd politica financiară și economică a guvernului liberal, lu lăsat să transpire, în mod foarte vizibil, o dorinţă a tinerimei din Cameră de-a vedea şi un „generos" pe banca ministerială, căci în Franţa sunt şi socialişti în guvern şi deci am putea avea şi noi un Millerand în cabinet Deci şi d. Victor Antonescu a făcut o rezervă faţă de guvern. Ern, d. Ştefan Şendrea, vice-preşedinte al Camerei, fost ministru, a făcut chiar prea multe rezerve şi dacă d. Şendrea n’ar fi cunoscut ca intim amic politic al unora din miniştri, s’ar putea deduce în urma discursului de ori că e nemulţumit de situaţia actuală. Iată dar că toţi oratorii din majoritatea Camerei au făcut rezerve, mai mult sau mai puţin formale, la discuţia generală a mesagiului. Mai este înscris d. Em. Porumbaru, vice-preşedinte al Camerei. Toată nădejdea guvernului e, se vede, în d. Porumbaru, adică tocmai în acel personaj politic care ar avea mai multe motive să-şi exprime nemulţumirea de modul cum dirije d. Sturdza in genere politica de stat şi politica de partid. Să vedem ce va zice azi d. Em. Porumbaru, al cărui discurs este aşteptat cu nerăbdare în cercurile parlamentare. R. P. Oratorii majoritatea Camerei. Oratorii majoritatei Camerei — Caraculisele liberale — Sin juga condeiului Patina. A luneca în viaţa de toate zilele e un ce foarte ambetant, fiindcă, de obiceiu, eîod luneci o soroteştî. A luneca însă pe ghiaţă, a pune patina în picior şi a porni în zbor e un ce ff. şic. Anul acesta lemne şi cărbuni să fie — că ghiaţă e berechet. Lesne de înţeles de ce s’a făcut atîtn ghiaţă . Prima, fiindtă primăria a deschis o fabrică de ghiaţă artificialii. Secundo, fiind-că anul trecut, cînd primăria a tivhirit lacul Cişmegiului pentru patinaj, proeuiau broaştele prin Decembrie şi lan’arie, iar azi, cid probabil nu se mai aştepta primăria la Închiriere, s’a făcut ghiaţă în Noembrie. După toate probabilităţile va fi un lung sezon de patinaj şi unde e patinaje şi filtraj şi bavardaj şi carambolaj de amba sexe. Chiar eri trecind prin Cişmăgiu, auzii p’unul d’ăî cari faceau lacul oglind , strigînd către un altul în limbajul său foarte popular: — Vioas’ta pe ghisui ! La care primi amabilul răspuns: — Cu tine ’n braţe!!... Per. „Hai sunt judecători!...“ Eri, consiliul de revizie al armatei, cu unanimitate de voturi, a casat monstruoasa sentinţă a consiliului de război şi din Craiova prin care locotenentul Teodorescu fusese condamnat la 7 luni de închisoare graţie unor odioase manopere ale elicei faimosului colonel Lambru. In articolul meu de ori, vorbind de judecarea acestui recurs, exprimam speranţa că consiliul de revizie va face un act de înaltă justiţie casind acea sentinţă nedreaptă, dindu-ne astfel prilejul de a spune «că avem judecători militari la Bucureşti !» Intr'adevăr, speranţele noastre n’au fost înşelate, căci consiliul de revizie convingindu-se de odiosia acelei sentinţe şi de călcările de legi făptuite, nu s’a mulţumit numai la o simplă casare a sentinţei, dar pătruns de ideea că nu erau elemente suficiente de culpabilitatea condamnatului şi pentru a evita o monstruoasă eroare judiciară, a ordonat o nouă instrucţiune care să dovedească pe adevăratul culpabil. Onoare deci judecătorilor militari cari au făcut acest act de înaltă justiţie !" Şi acum, in faţa acestei sentinţe care spulberă toate manoperele întrebuinţate de colonelul Lambru pentru a-şi salva nepotul vinovat şi a implica pe un ofiţer inocent, naşte întrebarea: cum famine cu acest colonel ? Care e situaţiunea acestui ofiţer superior care înaintea consiliului de război din Craiova a avut îndrăzneala să spună că procesul care se judeca era nu al ofiţerului Teodorescu, ci procesul sau cu presa şi lumea civilă ? Sentinţa consiliului de revizie al armatei a dovedit că o justiţie adevărată nu trebue să slujească ambiţiunile nesocotite ale unui colonel pătimaş, răzbunător şi nedrept, şi care a crezut că prin condamnarea odioasă a unui inocent va ciştiga biruinţa unei campanii dintre el, presa şi lumea civilă care nu cerea de cit adevăr şi dreptate ! De astă-dată adevărul şi dreptatea au triumfaţi Al. Ionescu Toate aceste acte de mare importanţă în istoria ţarei s’au putut aduce la îndeplinire într’un interval relativ scurt. De ce adică votul universal, o cestiune de reformă internă, nu s’ar fi putut şi el realiza de la 1893, de cînd constitue idealul partidului liberal, şi pînă azi şi de ce, cel puţin, nu s’au făcut încercări intermediare cu două colegii ori colegiul unic, precum şi de ce nu s’a experimentat votul universal la comună or la judeţ, mai ales că aceasta n’ar fi mai necesitat modificarea Constituţiei ’? Toate acestea dovedesc că în idea- lul acesta al partidului nu a crezut şi nu crede aproape nimeni din sferele conducătoare liberale. Intr’un moment de nesocotinţă a urmărilor şi în dorinţa de a da partidului un lustru democratic, s’a vorbit despre acest ideal de care şeful, de fapt, fuge ca dracul de tămîe... Şi astfel se explică lipsa de simpatie cu care această reformă democraticâ este primită în sinul unui partid care a făcut din ea...un ideal. Const. Mills Idealul partidului Idealul partidului liberal cică este sufragiul universal, dar el a ajuns o adevărată harababură. Cînd d. Sturdza vorbește de acest ideal d-sa zice că nu i-a venit încă timpul. Cind însă va veni acest timp ? Au trecut zece ani de atunci de cînd a fost decretat ca ideal, și nu vedem ca partidul liberal să se fi apropiat de el , din potrivă. Azi par’ca e frică cuiva să vorbească de el. D. Teodor loan a avut oarecare sfiiciune, d. Şendrea l-a combătut cu multă înverşunare. D. Victor Antonescu este pentru votul universal, dar cînd o vrea şeful, iar anul trecut moţiunea propusă pentru această reformă a făcut pe d. Sturdza să tragă o straşnică morală tinerilor, că se prea grăbesc cu această schimbare a legei noastre electorale... Pînă acum noi ştiam că idealurile se pun înainte ca şi steagurile. Se dau lupte în numele lor, se trag cu eu nemarcaţiuni între partide. Ce fel de ideal este acela, care începe să fie o ruşine pentru partid, de care tinerilor, de pildă, le este frică să vorbească ca să nu se compromită în faţa şefului, iar un membru marcant al partidului liberal, fost ministru şi actual viceprezident al Camerei, se felicită că tinerii au „prins minte la cap“ și au părăsit acest punct al programului fostului lor partid?... întrebarea care se pune azi de toata lumea, este aceasta : Oare votul universal mai este și acuma idealul partidului liberal, și atuncea de ce toată lumea fuge de el, de ce con- stitue o ruşine şi un fel de păcat, de ce s’ar părea că înfrîngi disciplina şi mai alea voinţa şefului, vorbind de el ? Dacă însă votul universal a fost un păcat al tinereţei celor din „tinerimea generoasă11 şi un păcat al bâtrîneţelor „vechilor cadre“, atunci de ce nu se spune lămurit, cum d. Șendrea a avut curajul să o facă ? Dacă partidul liberal n’a repudiat votul universal, atunci am întreba: cînd crede el că s’ar putea realiza ? Vor trece 5-10-15-20 de ani, sau va trebui un secol ? Alte idealuri la noi s’au realizat mai repede și erau mult mai grele de adus la Indeplinire. Unirea principatelor pusă pe tapet la 1848, s'a realizat după 11 ani de luptă, sub Cuza-Vodă la 1859, independența de la 1866 la 1877, iar regalitatea în patru ani, la 1881... IPOSTA REDAcrien Magaziile cu lemne Onor. redacţii a „Adevărului" Loco Acum cînd sîntem în toiul iernei, cind asupra populaţiuneî sărace apasa şi mai mult greul vieţei, se impune ca autorităţile in drept să dea o mina de ajutor a e dei populaţiuni în sensul de a exercita un control serios asupra unora din comercianţii cari speculează in mod nedemn nevoiie acestei populaţiuni. E vorba de magaziile de lemne. Sint atitea magazii de lemne prin mahalale, unde agenţii comunei nu exercitează aproape nei un control asupra chitarelor cu cari se vînd lemne populaţiuneî. Din pricina tipsei acestui cotrot, unii din magazinerii de lemne jefuesc in molul cel mal scandalos populțiimea sărată vinzind în loc de 100 chirogrime de lemne 70—80 de chilogr.ime! Ai.cn.4tc în ca privește' e dr.-*ărea!a. Nu mai vorbesc însă de faptul că mulți din acești negustori necinstiţi n’afi mei şoproane, ţin lemnele in ploie sau în nămeţi de zăpada. Mai mult chiar. Cind nu e nici ploaie nici zăpadă, aceşti neruşinaţi speculanţi pun de toamnă cu doniţele noaptea apă peste lemne pentru a atirna mai mult la greutate ! Acest chip scandalos de negustorie de practica pe o scară foarte întinsa şi nimeni de oamenii autorităţilor nu se interesează pentru a-î pune capăt. Ba unii din agenţi, se zice că şi-au făcut un isvor de ciupeli din tolerarea acestor jefuiri a populaţiuneî sărace ! Dacă oamenii administraţiuneî comunale s’or interesa cu adevărat de nevoile sărăcimei, ar căuta sa exercite un control din cele mai severe asupra magazinerilor de lemne și a agenţilor complici; dacă s’ar da citeva exemple prin darea afară a citor-va agenţi neonesti ; dacă s’ar interzice exercitarea acestui comerţ negustorilor neoneşti prinşi cu manoperele cintarelor sau cu udatul lemnelor şi lipsei de şoproane,—de sigur ca in scurt timp, populaţiunea săracă ar scăpa de această pacoste a speculaţiunei de a plaţi mia de chilograme de lemne cu cîte 35 de lei, nu cu 25 sau 26 lei cum anunţă acei negustori necinstiţi. Un proletar POŞTA MICA Uimi abonat. Drăguşanî. — 1) Librariu Alcalay. După cum alegeţi, nelegat sau legat, complect rrin ediţie mică, de la 2—6 lei. 2) Vioara nu se poate învăţa decit ca profesor bine. Pentru a învăţa singur ca diletant gâeiţi o metodă bună la magazinul de muzică Feder. București. 3) Revue de phylosophie et pedagogie Paris / Pedagogische Monatschift Berlin Costul abonamentului pentru Itoritîaia îl indică editorul. %A,; tațijf Duminică 1 Decembrie 1916» J mac3338 IKOlirtîtE CCHSTET. IHIJuEiIE J&TCWJl^lL'iHÎÎ Lină Jwsgin» IW iái...................ODÍffi dmtfl an or 3. «rKEuinRiiH; anwrauttiut m — Steals Sâtiaâar — 1D Caa&sa, rnralä Intre alte cestiuni privitoare la starea țăranilor, directorul nostru a atins şi pa aceea a lipsei de pămînt. Ilsa a cerut să se readucă în dezbaterile Camerei proiectul casei rurale, care altă dată a fost sprijnit de către doi membri ai actualului cabinet și de către actualul prezident al Senatului. D. n. Mirsir, fostul ministru de domenii, a polemizat în discursul său la mesagiu şi cu d. Miile şi cu d. I)j*ăgubescu care ceruse de asemenea pămînt pentru săteni. D-nul Missi*, mai fericit de cit alti deputat!, a apucat să fie ministru şi in această calitate a putut studia cestiunea mal de aproape, procurîndu şi şi ordonind să i se procure date statistice. Şi care a fost rezultatul la care d-sa a ajuns ? Din interesantul şi studiatul discurs ce l’a rostit reiese că din moşiile statului nu se ma poate da de cit foarte puţin pămînt sătenilor, iniii fiind că nu mai sint de cit puţine moşii de ale statului bune de împărţit şi al doilea fiind-că motive financiare împiedică pe stat de a se mai lipsi de veniturile ce moşiile dau De aci s’ar putea conchide că d. B. Missir ar pleda pentru Casa rurală. D-n a nu face însă aceasta. Socotind că chiar dos'ar împărţi tot pămintul ţârei încă nu s’ar putea împroprietări toţi ţăranii,— d. Missir conchide că nu ar fi de folos Casa rurală. Apoi cu această argumentaţie nici legile pentru împroprietărirea ţăanilor nu treb vnni votate, căci şi de pe alunei se putea şti că nu toţi ţăranii vor putea fi Împroprietăriţi. Totuşi legile au fost votate, căci iacă nu toţi ţăranii vor avea pămint, dar vor avea mai mulţi de cit că acum—aceasta se zicea alunei şi tot aşa trebuie, să zicem noi astăzi. Casa rurală nu va îi salvarea tuturor ţăranilor, dar va mai îi salvarea incă a citorva sute de mii — şi aceasta de sigur că ar fi de luare folos. D. Missir are insă dreptate cînd susţine că trebue să se caute şi in altă direcţie îndreptarea stărei ţăranului. In primul rînd trebuie luate masuri cari să asigure ţăranului proprietatea pămîntului şi a rodului acestuia. Un prim pas însă in acest sens este, cum am arătat și noi, profesul d-lui Ponaru- Bordea. Ad Mai si judecători!.. CARNEŢEL MEC .COCOTTE Am citit în ziarele franceze că Academia franceză e refuzat să primească în Dicţionarul ei cuvîmul „Co otte“. Nu motive de pudorie au determinat această tiotârîre. Ori cît sînt de morali şi nemuritorii din palatul Mazrin, cuvîntul „cocotte“ nu pro, îl despreţuiesc. D r ue şi r spîndit în toată Franţa şi în toată Europa chiar, somţi guă nu p ntru că îi semnează liter.ini nte oală de bunăturie, t tuşi nemuritorii nu vor să-i acorde colaţ nia în ţară cuvintelor adevărat franţuzoaie. „Cocotte“ este un cuvînt din argoul parizian, m i bine zis din argoul bulevardelor Parisului. El nu are noi stagiul în limba fraceză, pentru ca să i se poată acorda cetăţenia, căci după cum se poate videa din romanele lui Baîzac şi dintr’o critică a lui Taine asupra Teodoreî împărăteasa Bizanţiului, noiunea ce exprimă se exprima altă dată prin cuvîmul „Lorette“—ş» nicî «ceşti n’« fost trecut în dicţionarul Aca miei franceze. Noi însă cari nu cunoaştem limba franceză nicî ci unul din cei pru zeei de nemuritorî, ştim totuşi câ cuvîntul „Cocotte“ este franţuzesc, după cum de origine franceză este şi la noi ob octul ierte-mi se expri«—pe ce'l desemnează. Ştim însă că afară de „Cocotte“ şi de „Lorette“, obiectului acestuia i-a mai zis şi „grisite“ şi toon»ai sub acest nume a fost mai mult cîntat. B ■ n»-am obicinuit chiar să vedem în el sun acest nume, motivul cel mai frumos al poeziei prizi »no. Nu sîntem însă chemaţia a reciarci dacă bine a făcut sau nu Academia francez» c» a exclus cuvîntul „Cocotte“ din dicţionarul SIU. Acest dicţionar este şi un registru istoric al limbei şi ca atare trebue să conţin şi cuvintele cari se pote să dispară. Cît pentru ţara noastră ar fi de dorit să dispară mai bene obiectul, de cît cuvîntul care în definitiv sunt foarte bine și s’ar putea păstra ca nume de... pisică sau cline. II. ID*. CHESTIA ZILEI Cc. Mitita.—Poftim—uite te pe fereastră. Vezi ceva — D. Diamandy.—Nu văd nimic! Cc. Mitița.— O fi o eclipsă... de ideal! întreabă pe Coculescu, el e 09*tronom și o să-ți explice. POLITICĂ EXTERNA Războiul cu Venezuela Preşedintele Venezuelei, Castro, publica o scrisoare deschisă in ziarele venezuelene. De sigur că va interesa pe cititori să citească rezumatul acestei scrisori. Telegrame e ne vestesc,—zice preşedintele l’ Castro, — că anumite popoare, printre cari Anglia şi Germania au inteiat un tratat, pentru a ataca Venezuela. Chipul, în care aceste popoare încearcă să obţie achitarea procentelor pentru datoria publică ne face sa bănuim, a aceasta e o urmare a revoluţiei, pe care de abia am putut să o curm. Deşi are caracter oficial vestea—zice preşedintele Castro—despre o intervenţie ■ anglo-germana, totuşi nu crede intr’insa ; i sa pare de neînţeles faptul, ca popoare, cari întreţin relaţii amicale cu Venezuela să întrebuinţeze forţa, in loc de a lua calea diplomatică. Puterile străine au in favoarea lor legile venezueliene, a căror bază e dreptatea , şi dreptate s’ar fi dat Germaniei şi Angliei, dacă acestea o au. Dacă Venezuela ar fi ezitat sa îndeplinească datoriile ei fiscale, atunci diplomaţia ar fi putut să întrebuinţeze toate mijloacele pentru a ajunge la dreptul ei şi numai atunci o procedare extremă ar fi fost îndreptăţită , dar acesta nu e cazul. Faptul, ca guvernul venezuelian nu a mărit datoria statului şi se arată gata să plătească tot, ce e intr'adevâr dator, e o dovadă a realităţei sale. Guvernele străine nu pot cere mai mult de la preşedntele republice de cit purtare corectă—zice Castro—şi acesta a avut o purtare extrem de corectă. Pun cinstea înainte—zice Castro—şi nu voiu călca-o pe aceasta in picioare nici nu voiu ştirbi demnitatea Venezuelei, primind o propunere de dezarmare în condiţii jignitoare pentru noi. Demnitatea noastră naţională se bazează pe drepturile noastre, pe simţul nostru de dreptate, pe relaţiile de prietenie şi stima reciprocă faţă de cele llaite naţiuni. Antei sfirşeşte scrisoarea publică a preşedintelui republicei libere. Din această scrisoare reţinem dintru initiu faptul, că preşedintele nu vor»beşte nimic despre milioanele pe cari le pretind Anglia şi Germana ca despăgubiri din timpul perioadei revoluţionare. In al doilea rînd menţionăm insinuarea — care poate că e louită la fapte pozitive —cum că limlomăţia gerimană şi engleză ar fi susţinut pa sub mina pe revoluţionari. Cititorii noştri, cari cunosc deja chestia, din articolele anterioare publicate de noi, vor şti să pue la legătură amănuntele aceste cu cele ştiute deja. Jţcmlni poleni ruteni Die Zei află, că intre deputaţii austriaci, polosî, ruteni şi români s’a făcut o înţelegere, cu privire, la o interpelare comună în chestia drumului de fier de nord, care de la 1 ianuarie proectează o urcare de tarif pentru lemne. Vor vorbi deputaţii Iaworski, dr. Lupu şi Ro,minciuc. Ziarul citat observă, că e pentru prima dată, cînd aceste trei grupuri de deputaţi se unesc asupra unei chestii. Tariful vamal De astă dată e vorba despre noul tarif vamal austriac, care ne interesează desigur, foarte de aproape şi pe noi. După cum se anunţa din Viena, la începutul săptămini viitoare vor incepe in Richsrath dezbaterile asupra proiectului noului tarif vamal. Asupra diverselor articole din proiect s’a făcut învoiala inca pe la începutul lui Octombrie, şi, intr’o şedinţă ori doua, s’ar fi putut termina lucrurile, cînd de odată a început in Germania războiul parlamentar, iar in Austria afacerea Nessî, chestia listei civile şi proiectele militare, cari au încurcat lucrurile. Cu toate acestea dezbaterile s’ar putut continua, dar guvernul austriac a fost informat, că Germania va amini denunţarea convenţiilor sale în speranţa, că deocamdată nu este lipsa de tarif, guvernul austriac a aşteptat timpuri mai liniştite.. Primirea cu bloc a tarifului vamal, şi mai ales vestea modificarea regulamentului Reichstagului german, care va ştia. Björnstjgrne Bjorn son Acum cînd se serbează jubileul de şeapte zeci de ani al marelui scriitor norvegian, fără voe mi-aduc aminte de articolul d-nuluî C. Dobrogeanu€rherea. Artiştii-cetăţeni. Fără îndoială, că au fost şi sínt scritorii de talent, ale căror idealuri sociale, viaţă şi activitate cetăţenească sunt departe de a fi la înălţimea talentului lor. Dar viaţa şi activitatea lui Björnstjerne Björnson vine par’că anume pentru a da o pildă bogată, în sprijinul celor susţinute de valorosul nostru critic. Björnson nu e numai un mare artist, dar şi un cetăţean mare, de care se poate spune, că stă la înălţimea ideală a epocei sale. Bjoernstjerne Bjoernson nu serbează in acest an numai a şaptezecea aniversare a zilei sale de naştere , o serie întreagă de jubileuri. Cari amintesc atitea evenimente însemnate din viaţa sa, cad în cursul acestui an. Sunt tocmai cinci-zeci de ani, de cînd el s’a înscris în universitatea din Christiania ; acum patru-zecî şi cinci de ani a păşit pentru prima dată, ca literat, pe arena publicităţei cu nuvela sa Synnere Solbahken ; şi în fine , cinci-zeci de ani sínt de cînd, din iniţiativa celebrului violonist Ole Bull, s’a înfiinţat în Christiania un fel de conservator de declamaţie, pentru a educa actori norvegieni naţionali — eveniment, care şi personal pentru’.Bjoernson e de mare importanţă, deoarece el a jucat mai tirziu un rol conducător în Societatea norvegiană, reeşita din combinaţia lui Ole Bull. Björnson s’a manifestat încă de copil, din şcoală, în Molde, ca un temperament de luptă. E caracteristic faptul, că organiză lu şcoală pe băeţi în societăţi, fondînd chiar un ziar, scris de mină, cu falnicul titlu : Libertate. In acest ziar băetanul Björnson dădea gata vechile obiceiuri, criticînd organizaţia actuală a societatei ! După ce isprăvi şcoala reală din Molde, veni în fabrica de studenţi a bătrînului Hellberg la Gristiania. Aci a stat pe aceeaşi bancă cu unii tineri, cari mai tirziu căpătară şi ei un renume universal. Astfel era Henrik Ibsen, „tinărul slăbuţ, palid, cu părul negru închis“, cel mai de seamă din pleiadă, apoi A. O. Vinje, Jonas Lie şi Ernst Sars. Arne Garborg ne dă în romanul Studenţii ţărani o admirabilă descriere a vieţei studenţeşti din fabrica lui Hellberg. Aci vedem în intimitate pe Ibsen şi pe Bjoernson, apoi reîncep luptele pentru scena naţională norvegiană, la care iau parte atît Bjoernson cît şi Ibsen, ca directori de teatru la Bergen şi Christiania. In Noembrie 1860 Bjoernson părăseşte Norvegia şi se îndreaptă spre Italia prin München, Viena şi Triest. Din acest moment începe pentru dînsul o viaţă de veşnice călătorii. Pe genialul scriitor îl găsim cînd in Italia, cînd în Germania, cînd în Franţa, Austria, Norvegia şi chiar în America. In 1870, e adevărat, Bjoernson îşi cumpără moşia Aulestad in Gansdal, dar nu trece nici un an, fără ca să nu-l vedem în mari călătorii, mai cu seamă în străinătate... Şi Henrik Ibsen şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţa sa în afară de patrie. Dar între aceştia doi e o mare deosebire şi în această privinţă : acolo unde se stabilea Ibsen, rămânea mai muţi ani, Bjoernson, a fost peste tot locul numai în visita. Pentru fiecare lucrare a sa Ibsen avea numai de cît nevoe de cîţîva ani de linişte. Bjoernson, dimpotrivă, aruncă cu o colosală uşurinţă gîndirea sa pe hîrtie. In biografia lui Ibsen diversele sale mutări din localitate, coincid cu un nou capitol, cu o nouă perioadă din activitatea sa; dacă ar vrea cineva să facă aceasta și, pentru Bjoernson, cartea ar avea mai multe capitole decît pagini. Pînâ astăzi, n’a reuşit într’adevăr nimeni să urmeze pas cu pas activitatea febrilă a lui Björnson. Dar Björnson e şi an pasionat ziarist. Pasiunea la care Ibsen a renunţat deja din tinereţe, spre a nu mai reveni la dînsa în decursul lungei sale vieţi, îl stăpîneşte şi azi încă pe Björnson. Marele scriitor norvegian simte nevoia de a-şî spune părerea în toate chestiile mari la ordinea zilei. Și azi încă vedem destul de des iscălitura sa prin ziarele scandinave, germane, franceze. Timp de douăzeci de ani a fost colaborator regulat al mai multor ziare. Într’un rînd- 1855 pînă la 1857—a condus chiar în persoană o revistă săptămînală. Sînt patru ani, de cînd lumea a serbat jubileul de şaptezeci de ani al lui Henrik Ibsen. De atunci nu se mal aude aproape nimic despre &•cest bătrîn de la Nord. Odată s’a mal auzit glasul lui In Epilogul sau dramatic, dar ceea ce a spus a fost o încheere. Bătrîneţea şi boala se fac stăpîne astăzi acolo unde odată domnea tinereţea şi energia, cînd şi cînd se mai aude în public cîte-o vorbă a adîncului cugetător, dar se pare, că pentru opere mai mari, gura sa va rămîne închisă pentru tot-d’auna. Cu atît mai proaspăt, mai vioi apare colegul şi rivalul sau nordic, Björnstjerne Björnson. Şi el are azi şapte-zecî de ani. Dar nicî un semn de bătrîneţe nu se vede la dînsul. Statura sa naltă şi mîndra îţi aduce aminte de brazii din munţii patriei sale şi puterea-i de viaţă pare a nu fi pierdut nimic din vioiciunea ei. De abia de curînd a intrat în lumea votului universal, cu o căldură, de care n’ar fi capabil nici un tînâr de două-zeci de ani. Nu e mult, de cind lumea a fost surprinsă de vestea că el pregăteşte o nouă operă dramatică... Pe Björnson îl vedem tot d’auna în capul mişcarei de deşteptare naţională. Biografia ni-l arată pe acest agitator politico-social ca pe un adevârat apostol. El străbate oraşele şi satele Norvegiei, Daniel, propagînd ideile lui sociale, morale, ideile în chestia emancipărei femeei, fâcînd propagandă pentru votul universal... In această luptă el e combătut de unii, conservatorii, admirat de alţii, democraţii radicali, şi nu s’ar putea nega influenţa sa enormă asupra vieţei intelectuale a ţarei sale. „A pronunţa numele sau—zice Brandes— e să desfăşurăm stindardul norvegian“. In timpul carierei sale publice el a fost ecoul aspiraţiunilor şi speranţelor poporului norvegian ; acest om — care de curînd s’a recunoscut ca socialist, încarnează idealul poporului norvegian — zice Arne Hammer—ca om şi ca poet. Zilele trecute am avut prilejul să citesc în nemţeşte Thomas Rendalen, un roman aproape uitat al lui Björnson. In această nouă ediţie apărutâ la Berlin, după douăzeci de ani de la prima publicare a lucrareî, marele scriitor norvegian ne apare încă cu totul modern, şi înţelegem atunci cît de preţioasă e lucrarea sa pentru întreaga noastră epocă. Chestiile relative la educaţie şi cari sînt azi la ordinea zilei, discutindu-se în congresele medicale şi de educatori, sunt tratate cu multă lărgime de vederi de Björnson acum douăzeci de ani. Un om care a avut mare influenţă asupra lui Björnson e Brandes. Activitatea i s’ar putea împărţi chiar în două perioade. Prima lucrare a sa fu Intre lupte, apărută la 1857 şi fu urmată apoi, timp de cincisprezece ani, de o serie întreagă de povestiri rustice, drame şi poeme. In această perioade a scris el nuvelele Synnoeve, Solbakken, Artie, etc. şi dramele Sigurd, Slembe Noun căsătoriţi, etc. Aceste lucrări din tinereţe se disting prin poezie şi delicateţă. Dar opera sa nu era în legătură cu spiritul modern, cu marile mişcări intelectuale, cari agitară Europa întreagă. Ideile şi filozofia sa nu mergeau mai departe de creştinizmul senin,fiind caracterizate cîteodată de un optimizm naiv. Atmosfera intelectuală era apăsată atît îa Scandinavia cît și în Danemarca, mai ales în urma nenorocitului rezbel de la 1864. Atunci își începe Georg Brandes, în Danemarca, activitatea sa cu brio, pentru emanciparea gîndirei. In limba romînească s’au tipărit cîteva traduceri din criticele sale şi cu toţii am auzit despre celebrele sale conferinţe din Copenhaga. întreaga inteligenţă scandinavă începu să se adape la influenţa Europei, sub impulsul lui Brandes. Björnson se puse să studieze pe morii fiinzn’ 1 dr.rît.îp.1 intfirnftfinn&ll Stuart Mill, Darwin, Taine şi din acest moment această puternică personalitate, fără a-şi perde nimic din originalitatea sa, atacă în dramele şi romanele sale cele mai mari probleme de ordin moral şi social, care agită omenirea întreagă. Din această a doua perioadă a activităţei sale datează : Un faliment, Regele, Noul sistem, O mănuşa, Peste puterile omeneşti, Paul Lonje şi Tora Parsberg, Laboremus şi romanele sale Moştenirea Kurt şi Căile lui Dumnezeu. Björnson e optimist, ca toţi revoluţionarii mari. El crede în viitor, în îndeplinirea tuturor speranţelor sale, în posibilitatea de a se ajunge la ţelurile visate. In această privinţă el e antipodul Iui Ibsen; baza geniului acestui din urmă e îndoiala. El singur a zis : „Eu pun întrebări, dar nu e rolul meu să răspund“. Hammer spune foarte bine, că la Ibsen se pare, cum că surprindem surîsul satiric şi teribil, dureros în acelaşi timp, al aceluia, care a văzut pînă în fund vanitatea lucrurilor; la Björnson, surîsul trădează bunătatea şi speranţa. Bineînţeles, că cu aceste calităţi opera lui Ibsen nu poate fi înţeleasă decît de o elită. Opera lui Björnson, din potrivă, e cunoscută şi iubită de întregul popor. Insă amîndoi sînt—după cum spună Hammer — ca două faruri înalte a căror lumină vie şi revelatoare stră- luceşte nu numai asupra ţarei lor, ci-şi întinde razele şi peste frontiere. Gh. UUtail