Adevěrul, mai 1907 (Anul 20, nr. 6352-6382)

1907-05-01 / nr. 6352

e­a&m­in­ toată țara Platforma Campaniei electorale.* Fixarea candidaturilor Anul «1 XLX-lea—•M­o. 6352 FONDATOR . V. Beldimann PUBLICITATEA­­ CON CROATA EXCLUSIV Agenției fie Fabricii&ta CAROL SCHULDER fi Co, Bucureștii, Str. Karageorgevici» Telefen 8/4 "* * * dSBECTOK POLITIC CONST. RîUS 1 ABONAM ENTE* Cn En i , • t < Lei 16.— * ittnl . »K.O O •$W 8.­s lauf * igc •ioni ? %m; In străfnăta«« .IsiIiSI mm Provincie :1 Străinătate No. II» Apare zilnic la ora •» D ear­e ca ultimele știri ale zil­ei giarearts zMssl. Str. Sărindar, ft TELEF08 Pentru Capitală No. Ill» Marți 1 Maia 190? Unii funcționari sus puși au­ tre­buit să fie dați judecății și au­ fost chiar condamnați. Dar toți abuzivii n’au­ putut fi pedepsiți și tribul Herero desperat, maltratat, negăsind nicăeri drep­tate, s’a răzvrătit in cele din urmă, iar furia Un s’a îndreptat și con­tra coloniștilor in vederea proteja­tă cărora abuzurile s’au­ comis. Cînd Herero s'au răsculat, s'au trimis trupe contra lor. Pușca și tunul cu repetiție i-au­ înfrînt în cele din urmă. Apoi a început reac­­țiunea pe care ne mai puțin de o su­porta, negrii au­ părăsit țara care era a lor, au emigrat și telegra­mele ne spun că țină a ajunge la ținta emigrațiuneî lor vreo 5.000 din 15000 cîțî mai rămăseseră au pierit. Coloniștilor a trebuit să li se dea despăgubiri. Se potrivește comparația ? Ad. N­AZBITII Domnul Tănase Două personagii cu numele Tănase joacă un rol în țara romînească. Dar azi e vorba numai de unul și anume nu de cel al Nababului, ci de inspectorul canaturilor care a demisio­nat pentru că împărtășește ideile con­servatoare. Iată deci lupta politică dată pe ches­tia curățirea canaturilor și din luptă po­litică se­ știe că devine cu persecuție politică. Deci d. inspector conservator nu cu­răță canalurile liberalilor ca să le arate ce-i conservatorismul român. Și bieții liberali știă, adică nasurile lor știte. Viceversa d. inspector liberal cînd e la putere nu curăță canalurile conser­vatorilor ca să le arate ce-î liberalis­mul român. Și bieții conservatori știți, adică na­surile lor știm Nepărtinitorul însă trage concluzia : Și conservatorismul și liberalismul... miroase! Gss. va rezulta fatalmente din urmărirea ri­guroasă a adevăraților formatori ai stă­rii de spirit a țăranilor cari n’au mai putut astfel îndura starea de mizerie în care se aflau. Clemență, iertare, amnistie, pentru ca să nu ajungem la noul răscoale, la resvrătiri teribile care mă fac să mă în­grozesc cînd mă gîndesc la nenorocirile ce ar putea rezulta. Petru Grădișteanu Platforma campaniei electorale Cu ce program se prezintă guvernul în alegeri și care este platforma de luptă a opozițiunei.­ ­ S’a crezut că de astădată ambele partide istorice vor avea, în sfîrșit, cite un program de guvern bine de­finit și imediat realizabil, programe cari să dea o soluțiune clară în che­stia țărănească. In toiul răscoalelor, ambele par­tide de guvernămînt au recunoscut că au păcătuit față de țărănime, și că acum nu mai încape nici o amî­­nare, că se impun reforme pentru țărănime. Mai mult decît­ atît, la început am­bele partide s’au legat ca împreună să rezolve chestia țărănească. Ce s’a întîmplat însă? . După potolirea răscoalelor și res­tabilirea ordinei, cînd a sosit mo­mentul de a se... aviza,­—cum a zis d. Carp —au început să calce pac­tul chiar d. Carp și, prin atitudinea lor, chiar și liberalii. • Ce a zis d. Carp cînd au izbucnit răscoalele, și s’a agitat legea contra trustului arendășesc? Mai intim­ represiune și apoi vom aviza!—aceasta era lozinca șefului junimiștilor. Cu ce soluțiune aț venit liberalii chiar în toiul răscoalelor? Au enunțat, printr’un manifest re­gal, în liniamente generale, o serie de­ reforme. Atunci d-nii Carp și Cantacuzino au făcut rezerve asupra reformelor anunțate, iar d. Sturdza, pentru a liniști opoziția și a-șî păstra concur­­sul ei, a declarat că prin enunțarea acestor reforme nu înțelege să le im­pună opoziției așa precum le va al­cătui guvernul, ci va solicita o co­mună conlucrare. Așa s’a încheiat pactul dela 13 Martie. . . Asupra unui punct n'a urmat nici o înțelegere: nu s’a stabilit cînd, cum și în ce împrejurări guvernul va a­­viza asupra reformelor anunțate. Nu s’a prevăzut de opoziție o așa grab­nică dizolvare a parlamentului și a­­resteri așa de urgente. Opoziția fiind insă surprinsă de campania electorală atît de timpurie și­­ necunoscînd precis intențiunile guvernului relative la definitiva al­cătuire a reformelor anunțate, a luat o atitudine care denotă o rupere a pactului stabilit la 13 Martie. j * Intr’adevăr, procedarea guvernu­lui e cam criticabilă. Preocuparea de căpetenie a cabi­netului Sturdza, du­pă ce a scăpat de räscoale, n’a fost ca să mențină și să întărească o înțelegere cu opoziția în sensul ca reformele țărănești să fie împreună dezlegate. Corect ar fi fost dacă, înainte de dizolvarea parlamentului și fixarea alegerilor generale, s-ar fi alcătuit în mod definitiv, de către o comisi­­une liberală și conservatoare, numai programul CU reformele țărănești, și apoi, pe baza acestui program, corpul electoral să fi fost convocat pentru noui alegeri. , Această procedare ar fi denotat o întențiune curată, o dorință sinceră din partea guvernului liberal și sin­gura preocupare de a dezlega, cu concursul ambelor partide, acea che­­stie, în care toți s’au recunoscut vi­novați.­­ Nu s’a procedat insa astfel. ’ Și acum atît guvernul cit și opozi­ția se prezintă fără nici un program, căci manifestul regal e pur și sim­plu o enunțare a punctelor ce vor fa­ce obiectul stabilirei programului de reforme. Deci nimic precis, nimic definit ■ Opoziția intră și ea în luptă fără program, și scuză aceasta tocmai pe motivul că dacă nu se știe cumi sînt reformele guvernului, ce nevoe are opoziția să-șî fixeze un program de guvernămînt. Opoziția are acum un singur pro­gram, mai intim­ să cucerească pute­rea, și apoi va aviza, iar liberalii răs­pund, mai intimü să ne constituim parlamentul, și apoi vom vorbi de reforme. Atît tactica liberalilor cit și aceea a conservatorilor, aparține vechei școli a politicianilor din ambele par­tide istorice. In aceste condițiuni, lupta în ale­gerile generale nu se va mai putea da pe terenul ideilor, platforma gu­vernului cit și aceea a opoziției nu va mai cuprinde reforma țărănească ci va fi pusă pur și simplu, cum a fost mai totdeauna, pe terenul curat politician. De altfel această situație—adică lipsa de program—convine, mai a­­les în aceste împrejurări, atît guver­nului cit și opoziției. Explicația e foarte simplă: 1 Fiind cunoscut că ambele partide istorice au în primul loc, în alegeri, preocuparea de­ a’șî asigura unani­mități, cel mai abil lumi e ca sa e­­viți o campanie electorală in­ care s’ar putea exploata o chestie de... principiu, o reformă, o ideie. Dacă liberalii își redactau în mod definitiv programul, dacă aveau a­cest curaj și rupeau cu vechia școa­lă politică, se expuneau ca opoziția să-și alăcătuiască un așa program ca­re să corespundă mai bine cu intere­sele acelor mase de alegători cari pre­domină cu sistemul electoral de azi. De aci hotărîrea de-a nu se intra in luptă cu... principii, ci cu vechile arme electorale, cu faimoasele apu­cături ale celebrelor alegeri istorice. De aceea liberalii s’au grăbit să facă alegerile cit mai repede ca par­tidul să nu’aibă vreme să se rupă în două sau trei părți și de aceea con­servatorii s’au grăbit să facă fuziu­nea crezînd că pană la toamnă, cînd sperau că vor fi alegerile, vor fi ga­ta de luptă. Liberalii însă au jucat o mare far­să opoziției, căci fuziunea se încur­­că din ce în ce mai rau și alegerile au surprins pe fuzionați intr’o si­tuație poate chiar maî rea de­cit a­­cea pe care a avut-o partidul conser­vator cînd s’au hărțuit numai can­­tacuziniștiî cu takiștiî.—Ni. X. ZECE MAI Mărturisim ca­ne a venit sufletul la loc. Se răspîndise știrea că parada de zece Mai în anul acesta nu va avea loc. Va să zică nici înghesuială, nici pumni, nici tribune, nici stîlpi cu steaguri, nimic, nimic, din toată splendoarea de altă dată... Conști­ința noastră se revolta la gîndul a­­cesta... Și cu noi odată se revoltau o mulțime de cetățeni și mai ales de cetățene, așa că după răscoala ță­rănească era cît pe ce să avem o răscoală cu deviza: — Vrem pe zece Mai, adică vrem pumni, vrem ghionți, vrem înghe­suială etc! Guvernul însă, care veghiază la siguranța țarei, s’a grăbit să satis­facă aceste­ meritate revendicări și astfel s’a dat liniștitoarea veste că parada de zece Mai va avea loc. Tribunele pe bulevard se vor con­strui, și numai primăria va cheltui cu ele 20000 lei. Și cum era guvernul să renunța la­ parada de zece Mai, cînd această renunțare îl putea compromite po­liticește? într’adevar, s’ar fi găsit oameni să spue că parada nu are loc fiind­că guvernul e „socialist“, că e socialist fiindcă se gândește că într’un an care a adus asemenea mi­zerie pe capul țarei, în care s’a văr­sat atîta sînge romînesc cît s’a văr­sat altă dată pentru cucerirea in­dependenței și regalităței, — nu era loc de veselie zgomotoasă și de su­net de fanfare. Toate aceste argumente erau deci­sive. Ziua de zece Mai nu se putea serba liniștit, ducîndu-se felicitări tot­atât de sincere la palat, ziua aceasta nu se putea serba în mod impună­tor împărțind zecile de mii de lei țăranilor în mizerie, păgubiți și ei uneori cu totul fără vina lor, alte ori chiar cu vina lor dar o vină de care și alții sunt răspunzători... Toate acestea nu se puteau... Trebue zgomot de muzici și de pe­treceri, cari sunt istoria o dove­dește — în raport invers cu pro­gresul. Loc deci la tribune! loc ! "ig + 4» — Rep. Țăranii și îferero Ne-am­ declarat din capul locului în favoarea acordării de despăgu­biri atît marilor agricultori, cît și tuturor celor păgubiți de răscoale, adică și țăranilor chiar. Am adăugat chiar că nu vroim să discutăm chestiunea juridică. Am spus că despăgubirile se cuvin din punctul de vedere al intereselor e­­conomice ale țarei. Dar deja o vreme încoace vedem că s’a găsit un nou argument care se invoacă în favoarea despăgubi­rilor, — un argument pe care nu-l putem admite în nici un chip. Se invoacă mereu faptul că Germania a acordat coloniștilor săi din Africa despăgubiri pentru pagubele ce au­ suferit de pe urma răscoalelor tri­bului Herero. Comparația jignește la prima vedere. Ea jignește și pe țărani cari nu sunt niște sălbateci ca tribul Herero, jignește și pe marii pro­prietari cari desigur nu sunt niște coloniști. Comparația nu e însă nici ca fond nimerită, pentru că proprie­tarii nu se găsesc fața de statul ro­mân în situația coloniștilor față de statul german. Statul german ajută colonii pen­tru a le exploata și pune in valoare, a ademenit prin tot setul de pro­misiuni pe unii supuși ai săi din Europa ca să se ducă in Africa și să se a­șese acolo cu capitalul lor. Administrația germană însă, n'a știut să se poarte omenește cu ne­grii. Tot mereu s’au denunțat abu­­■& urî de ale acestei administrații. KOAIMCEANB ȚAP ISPĂȘITOR „Calomniei, calomniei, il mn rester a toujours qnoique, Chose.“ Beaumarchais. De patru­zeci și trei de ani prefesez fără întrerupere, avocatura. Nici­odată în această lungă carieră nu mi-am­ per­mis a divulga un cuvânt din instrucțiu­nea urmată contra unui inculpat care mi-ar fi încredințat apărarea lui, îna­inte ca instrucțiunea să fie terminată și hotărîrea pronunțată. Dacă dreptul apă­­rărea este sacru, dacă sarcina de a spă­la pe un nevinovat, de crima ce îi se pu­ne în față are în sine ceva nobil, înăl­țător de suflet, nu mai puțin respectabil este dreptul acuzațiunei care crede că are dinaintea ei in culpabil, un răzvră­tit contra legei, contra ordinei publice, contra siguranței statului. Ambele aceste drepturi trebue să fie de­opotrivă garantate în exercițiul lor dinaintea judecătorilor chemați a se pronunța. Orice încercare directă sau­ indirectă, de o parte sau alta, de a face ca verdictul să fie influențat în­­tr’un sens găti altul, este egalmente reprobabilă și, în înaltă morală, ar trebui ca cel con­vins de o asemenea manoperă, să ceară, în mod real, scuze pentru abaterea ce a ■ comis dela regulele dreptului sfânt. Sîntem însă încă, departe de a putea pretinde la dobîndirea înțelepciunei su­preme , trebue­ să fim indulgenți către cei ce ne greșesc pentru ca să putem ce­re indulgență pentru noi. Dar chiar în lumea asta imperfectă, și cu toate Indul­gențele, îngăduirile ce ne impun senti­mentele diverse ale inimei noastre, prea mult lesne influ­en­țabilă de simpatii și antipatii, de idei preconcepute, de re­guli sociale sau politice admise de lu­mea în care trăim, totuși este o limită dincolo de care nu ne este permis a păși fără să ni se azvîrle în față epitete ru­șinoase sub povara, cărora ne-am simți micșorați, fără ca, după un examen con­știincios al sentimentului impulsiv care ne-a determinat acțiunea să nu roșim de noi înși­ne și de puțina forță sufletească ce Dumnezeu­ a pus în șubreda noastră ființă. * Din nenorocire, cu mare întristare sunt nevoit a­­ constata că orice limită din toate punctele de vedere, a fost nesocoti­tă în acuzarea, încarcerarea lui Vasile Kogilniceanu, și tot ce s’a petrecut și se petrece în privința lui din primul mo­ment, și plnă acum. Știă, știți foarte bi­ne că acei cari au interes să scadă efec­tul cuvîntăreî mele se vor grăbi a invoca afinii rațiunea ce am manifestat toată viața pentru marele om de stat, marele patriot, omul de geniu căruia datorim u­­nirea, independența, autonomia politică și religioasă, secularizarea bunurilor mî­­nastirilor închinate și împroprietărirea țăranilor, sau mai­ bine zis consacrarea dreptului de proprietate al țăranilor cu liberarea lor de imensele angarale la cari erau supuși pentru pămînturile te cultivau. Știri că­ vor atribui acestei ad­­m­irațiuni naționale precum și recunoș­tinței ce datoresc lui M. Kogălniceanu care a­u rezidat la debuturile mele în viața publică, apărarea ce cu persisten­ță aduc fiului său. NU contestez nici unul din aceste sentimente­, din aceste amintiri scumpe inimei mele. Am ajuns la o cotitură a vieței unde datoria către patrie către țara în care ra’am născut, unde am trăit fericit și în care­ sper să-mi las rămășițile sub o modestă cruce cu această simplă inscripțiune­ , „aci zace mi roman“ înlătură ori­care alt sen­timent, care ar putea să­­ fie opus. Pentru binele și viitorul acestei țări, care depinde în prima linie de respectul ce clasa cultă, cea dintâi trebue să prac­tice pentru instituțiunile ce în mod li­ber ne am dat, nu întreb dacă e admisi­bil ca actele instrucțiunei penale, pe cari legea le-a declarat secrete și le-a încon­jurat de o mulțime de prescripțiuni Pentru ca secretul lor să nu­ fie trădat, să­ fie totuși publicate în unele ziare, atunci cînd prevenitul sau apărătorii lor nu le-au putut cunoaște cu deam­ă­­nuntul în interesul, sacru al apărărei. Pînă aci Sînt convins că toți cîți mă vor citi vor zice cu mine că o asemenea încercare din partea ori­cărui ziar de a forma o atmosferă contrară unui pre­venit de ori­ce fapt, este un demers..., nerecomandabil; el merită mai mult de­cît o simplă desaprobare, cînd e vorba de un delict, politic pe care constituan­tul a voit să-l înconjure de cele mai mari garanții judiciare. Ce să mai zic cînd un asemenea demers se produce de către un ziar semi-oficios al unui partid și val­ de către un ziar sem­i-oficial al partidului liberal!!!... Publicase „Independența romina“ a­cum cîte­va zile niște extracte din unele acte ale instrucțiunei relativ la V. Ko­gălniceanu și n’am­ crezut de cuviință să răspund pentru că mi am închipuit că era opera vre­uunui­ reporter nedibaciv care a neglijat de a cere avizul directo­rului ziarului, după cum n’am dat până acum, nici o importantă inserțiunii din „Patriotul“ că V. N­ogălniceanu, care nu s'a mișcat din București în tot timpul cît au ținut răscoalele, a cutreierat țara cu o fem­ee îmbrăcată în alb pe care ar fi prezintat-o ca M. S. Regina, și ast­fel ar fi făcut, propagandă pentru ca ță­ranii să se rescoale, să prade să incen­dieze, să ucidă!... Cu „Patriotul“ nu vreau sa stau acum la discuție—va ve­ni Vremea. Cînd văd însă „Voința Națională“ re­­producînd cu adăogiri de comentarii cele publicate de „Independența romi­na“ Spre a stabili culpabilitatea lui Ko­­gălniceanu înainte de­­ Audecată... cer­er­­tare, dar conștiința mea de om liber și independent, fără a ține seamă nici de sentimentele de resp­etiÎL și—recunoștință către marele Mihail Kogălniceanu, nici de situația mea de apărător al lui Vasi­le Kogălniceanu, care n’are altă vină de­cit că a dorit și el să ajungă a fi re­­presentantul liber ales al țâțânilor pen­tru care a muncit atît de mult tatăl seu și el, conștiința mea se revoltă! Acum cîte­va zile am primit o carte poștală de prin Nordul Moldovei care îmi semnala o ciudată coincidență pe care ași putea-o constata într'o revistă din Iași, la anume pagină dintr'un nu­măr de anul trecut. Casa Socec a avut amabilitatea să-m­i procure numărul in­dicat din revista ieșană; am citit acolo o scrisoare a poetului Gr. Alexandrescu cu un post-scriptum de Ion Chira care trimitea bani ca ajutor lui Mihail Kogăl­niceanu, închis într’o monastire care servea pe atunci de pușcărie, pentru in­­stituații viî la o revoltă țărănească. Ciuda­tă coincidentă în adevăr! Ce ar zice fiii lui Ion Bratianu dacă urmînd pe căile ilustrului lor părinte ar păți-o tot ca dînsul? Ori ce ar spune „Voința“ rau informată. Vasile Kogălniceanu este li­beral ca și­ tatăl sau. Din fundul închi­sorii de la Gu­l­glit el protestează în contra calificării de conservator. Pot fi siguri redactorii „Voinței“ și toți mem­brii comitetului executiv al partidului liberal că dacă V. Kogălniceanu, prin actele sale, ar lăsa cu­ de puțin a se cre­de că împărtășește părerile vre­uneia din nuanțele cari formează curcubeul con­servator, „Patriotul“ s’ar feri de a’l a­­ta­ca și calomnia precum face. De ce „Voința“ se ia după niște pretinse extra­se ale unui reporter oare­care din niște acte secrete, cari prin urmare nu pot fi publicate în întregime spre confunda­rea acelui nenorocit reporter? Pe cît mi-a fost permis să răsfoesc și eu­ dosarul, pot încredința că cuvintele admirabile ale M. S. Reginei puse ca moto la broșura lui V. Kogălniceanu, scrisă tot în același sens, îndemnînd­ pe țărani la răbdare spre a se putea înălța prin editură, nu sunt mincinos tălmăcite, de­oare­ce acele cuvinte a­u­ fost scrise în românește cu propria mi­nă a Majestatii Sale pe cărți poștale cari se vindeau în folosul Vetrei Lumi­noase. Mărturiile țăranilor cu cari V. Kogălniceanu s’a aflat în relațiune, ca și scrisorile lui erau relative exclusiv la candidatura lui ca represent­an­t al cole­giului al treilea. Cil pentru I­.Sorescu ca­re distribuia broșurile lui­ Kogălniceanu, ca și pe ale d-lui Haret, la primul inte­rogator n’a spus nimic defavorabil lui Kogălniceanu,­ la al doilea începe a­lu­neca, iar la al treilea se arată gata a declara că Kogălniceanu a creat Infer­nul cu toți dracii din el. Noi cari știm cu­m se petrec une­ori lucrurile la instrucție,—nu ne am mira cînd s’ar găsi martori să declare, sub prestare de jurăm­înt, că d. V. Sturdza a comis ultimul atentat contra onoarei unei fetițe de 12 ani... Să nu pierdem din vedere gravitatea scurtu­i­­ei. Cînd unii proprietari, ame­țiți, orbiți de interesul lor momentan, se ridică cu pretenții unile cele hiar nerațio­­nale, cu amenințările,cele mai oribile da­că n'ar fi ridicate contra îmbunătățirea soartei țăranilor, să nu ne năpustim ca niște turbați pe acei cari au simțit ca și noi, dar au­ avut poate nefericirea de a fi rău înțeleși. Să nu se împingă la constituirea unui partid țărănesc care Hasassan ® Fuziunea de clasă Cu modernizarea noastră, cu ie­șirea noastră din vechile forme de producț­iune și de traiü, s’a accen­tuat și la noi lupta economică de clase, deși poate mai puțin ca aiu­rea. In industrialism lupta între ca­pital și muncă, e de mult afirmată, are chiar istoria ei. In agricultură, ea s’a mai putut acoperi, printr’o veche tradiție, că boerimea e patrio­tică, legată fiind de pămîntul țarei are tot interesul a menaja năzuin­țele gloatelor și a le lega și pe ele de proprietate cît mai str­ps. Dar dacă tradiția aceasta a putut acoperi la suprafață lupta agrară de clase, ea însă în fond, a existat, și a existat de mult, ca dovadă e, că a izbucnit cu o furie nebuna, sălba­tecă, care a întrecut închipuirile cele mai detracate. In această luptă, nu mai erau cereri formulat, ci distru­gerea totală, care a fost scopul final. In fața acestei primejdii, proprie­tatea mare a simțit un fior de moar­te, de­sigur provocat de frica peirei. Dar era de prevăzut că o mișcare pornită din instincte, din desperare, nu putea ajunge la un scop și țără­nimea cade învinsă, după încercarea eî, nebună, cu care ocazie marii pro­prietari au dat dovezi de aceleași instincte, de aceeași desperare în a­­părarea drepturilor lor cîștigate nu discutăm prin ce mijloace. Dar efectul real al acestei mișcări, a fost că marii proprietari și-au strîns rîndurile, ei au văzut primej­dia numărului. Pentru o minte cum­pănită însă, pentru un sociolog pre­văzător, primejdia nu-i așa mare. Dar precum. ..frica neîntemeiată de moarte a provocat în 1893 încheerea pactului religios de la Chicago, tot a­­șa la noi s’a făcut o așa zisă fuziune, care cu tot caracterul ei politic în aparență, ea e conservatoare în sens economic, e o concentrare a marilor proprietari,­­contra tendințelor unor vizionari liberali, de a da țăranilor o oare­care satisfacț­iune. Fuziunea nu va întîrzia să organizeze un de­mocratism puternic, care să spri­jine interesele claselor muncitoare. Că marii proprietari la noi nu șî­­au înțeles interesele, e mai presus de orice discuție. Prin conservarea proprietăței ei înțeleg împilare, absolutism, pe cînd istoria mișcări­lor populare a dovedit că reformele au consolidat temeliile statelor ce­lor mai civilizate. N’avem decit să observăm în industrialism. Capita­lul a acordat cît mai multe avantagii materiale și culturale muncitori­lor de care are nevoe de altfel spre a se menține și a se fructifica, creînd astfel o clasă conștientă, care n’are de loc intenții distrugătoare și care ia parte cu succes la propășirea și desvoltarea civilizației. Tot astfel și proprietatea mare rurală și-ar asi­gura o existență mai sigură și mai durabilă, dacă ar căuta să facă din muncitorii agricoli, o clasă con­știentă și legată prin interese de pă­­mîn­t, acordîndu-i din foloasele pro­priei sale munci. Cel puțin aceasta­ î soluția momen­tului. — G. M. A apărat No. 31 din senzaționalul roman: FIUL ȚARULUI SAU Torturarea unliiiiștilor din Rusia .Adeverim Emigrare N’a trecut nici o săptamînă de cînd „pronsul“ se lăuda cu proclamarea sa ca șef al conservatorilor din tîrgușorul Alexandriei și Alteța Sa a și fost de­tronat. Asemenea Bourbonilor, acest­­a lua a emigrat la Olt unde caută acum să-șî găsească un locșor. Mărinimos Un candidat spune alegătorilor săi : „Imi voi­ pune candidatura în ziua fixată prin ultimul decret“. Să poftească să și-o pue în altă zi I Aviz Mare bucurie pe foarte numeroșii cre­ditori și d-nuî Hascal Tonteoscu cari ne-au prevenit că vor veni toțî cu propriri. Toți au adaos că regretă că „pren­­sul“ ’sau cedat numai de 10.000 lei ac­țiuni. Căci cu suta, cu două sute, d Pascal­e dator mai mult de cit atîta/ Int. -i CHESTIA ZILEI Noul Don Quichot Don Griguța Quichot și cu IlascaU Pand­a porniți la luptă..îl de CONST. MIN­­E DUMINICA Paștele! Aseară nu eram încă culcat cînd clopotele de la biserică cintau în­vierea Domnului. In acest moment stră­moșii și atâtea generațiuni trecute au în­ceput să vorbească în mine, strămoșii cari au crezut pe cînd eu nu cred. In a­­semenea momente însă ești dispus să fi­lozofezi și te întrebi dacă în definitiv, în drumul greu al vieții, această lipsă de credință îți folosește la ceva? Așa pusă chestiunea e natural că pentru Cre­dincioși viata devine mai ușoară fiindcă la toate problemele ei găsesc răspuns imediat și ușor. In voința puterei supre­me. Tu te încerci să găsești explicațiu­­nile firești, iarăși fără de răspuns încă satisfăcător, dar care­ tî dau­ de gân­dit, de aprofundat cestiuni.. Unde pui pe lângă aceasta că cel ce crede în toate, faptele­ lui se conduce de speranța că va­ veni în­ .ajutorul său­ ființa supra-ome­­nească care poate totul... Dacă nu a reu­șit, D-zeu este de vină, dacă din potrivă a căpătat izbinda aceluiași D-zeu revine meritul. Personalitatea omului aproape dispare, el este o jucărie în mina celui de sus. E fatalismul cel mai oriental, este negațiunea inițiativei și a valoarei personale... Cu toate aceste, dacă ași crede șî dacă așî înțelege sărbătoarea aceasta a Paște­­­lor, eu ași voi­a mult mai simplă, mult mai idilică, în reconstituirea acestei legende, așa cum altă dată am citit-o în Renan. Ce dulce impresie îțî­ rămîne după această reconstituire, cit de blinda apare figura lui Crist, cît de simplă și cît de omenească, în cadrul liniștii din Iudea, în mijlocul unui popor de oa­meni buni și de simpli păstori!... • Cei ce cred însă nu vor putea înțelege pe Crist­os, așa cum ar fi putut să fie, iar cei ce­ nu cred se mulțumesc cu datele istorice pozitive, așa de puțin bo­gate asupra acestui eveniment care n’a tulburat lumea la început și care mult­ mai tîrziu, complicat cu legende și cu dogme a dat naștere unei întregi reli­­giunî, altoită ea însăși pe religiunile existente în acel timp, căci nimic nu să crează din neant, ci legea evoluției ne arată continuitatea în totul și in toate o serie infinită de schimbări, una din alta născută..«­­ ■ LUNI Profitînd de vacanța de două zile a Paștelor, mi-am aruncat ochii pe bro­­șura-conferință, a d-lui Alexandrescu- Derna, despre Gazete și gazetărie. Con­ferențiarul a atins, fără să adîncească o cestiune interesantă și anume aceea a rolului ziaristului ca fabricant de idei. In general lumea este cam leneșe să cu­gete. Ea așteaptă ziarul ca să-și aibă părerea gata, numai bună ca să o adap­teze. Dacă este just adevărul cu un ziar este ceea ce publicul voiește să fie, este mult mai adevărat că publicul îoar­te de multe ori este acela pe care ziarul îl fasonează. Și lucrul este explicabil. E­­venimentele se precipită—și nu toată lumea le poate explica ori se grăbește a le explica. Ziaristul este dator ca­ in cîteva minute să aibă o idee și să o îm­părtășească și cititorilor săi, cari Doam­ne ferește, nu vor mărturisi că ideia su­gerată de ziarist este a lui, ci vor pre­tinde că ziaristul ca­­ și dinșii s’au potri­vit în idei... Pe lingă acestea ziaristul dacă trebue să aibă păreri despre tot și despre toate, lui, i se mai cere și un curagiu pe care fiecare cititor, ia parte, nu-l poate avea. Pe cînd nimeni nu învinuește pe X ori pe Y că nu-șî spune pe față părerea,­­s’ar face un cap de acuzare contra gazetaru­lui care tace, când ar trebui să vorbeas­că. I.uî îî ,se cere și­ curajul pe care nu-l are nimeni, i se cer și ideile de furni­zat publicului, i se cere să fie cel mai repede informat și toate acestea le cere un domn, care pentru toate acestea, nu dă decit cinci parale pe zi... Și ca să sfîrșesc cu chestia curajului, nu este zi in care să nu mi se­­ scrie că iu cutare chestie de ce fac, mi se bănuește lipsa mea de­­ curagiu, sînt chemat la da­torie—dar acești veghetori, acești cetă­țeni, cînd e­ vorba măcar de a iscăli a­­ceste scrisori își uită numele lor și se mulțumesc cu vagul: un­ cilitor, un ad­mirator, uni binevoitor, un X, un Y— câte­odată un Ionescu, un Popescu, fără de stradă și,fără de număr! MARȚI necuviincioase și bine­înțeles anonime, toate relative la atitudinea pe care am luat-o în chestia agrară. De atîția ani de cînd sînt în gazetărie, m’am învățat cît să prețuesc aceste misive și în general injuriile. Nu de ele, mă ocup, ci de spiri­tul care reese din scrisorile acestea. Ță­ranii sînt niște bestii, cari ar trebui­ împușcați cu sutele de mii, sînt nevred­nici să se ocupe de dînșii cineva și nici un regret nu răsare din aceste rînduri, pentru ceea ce a fost și pentru atîtea victime nevinovate ale represiunei răs­coalelor de la sate...­­­ ...Șî mă gîndesc, cum cu această men­talitate, va fi cu putință să se facă îm­păcarea între sate și orașe, între aceste două țări azi dușmane? Ar trebui să vină și un cuvînt bun, pentru ca și din c­ealaltă par­te să se descrețească fruntea­. Or, dacă cei de sus, scăpați pentru un moment de primejdie, pornesc fățiș la războiu­, tot de război ni se vor pregăti și cellalt!—și vai va fi de tara aceasta.. Cine însă să te asculte în vălmășagul­ acesta de patimi și de orori? A spune o vorbă bună este a te declara dușman al celor atotputernici, iar față de­­ cel­ mulți* și cu sufletul în răzvrătire, cine știe dacă și pornirea ta cu minte și blîndă, nu va fi­­ luată ca un nou chip de a făuri cătușele mulțime! ? ...Și totuși... totuși, orice ar îi, orice s’ar întîmpla, tot această vorbă de pace și de bine va eși de pe buzele și din gura mea, cît timp voi­ putea vorbi, cită vre­me voi­ mai putea scrii. .Ai MIERCURI Cumnatul meu este conservator și e­ un bun amic al politicei d-lui. Take Ionescu- Cumnatul meu are însă și un drăguț copil, căruia în dorința sa de a face a­­depți fostului ministru de finanțe, îi su­gerează ideea, că și el este un takist.■ Copilul întrebat pe nemțește ce este?, mult timp răspundea:®« Takist, fără­ desigur să priceapă ce este aceea și de ce tatăl lui numaîdecît Îi dă această­ însușire. De la un timp însă băiețașul s’a plictisit să repete ca papagalul că es­te takist și zilele trecute întrebat din nou­, pentru mirarea tuturor răspunse.1 ich bin cin Anton. Anton se numește dîn­sul și desigur că în capul lui în chip firesc, s’a făcut această operațiune inte­lectuală, că el este dînsul, ceea ce din punctul de vedere al individualitatei es­te mai preferabil să fii tu decit copia altuia, umbra cuiva... A fi tu este­a fi o personalitate distinctă de altul, este a trăi o viață individuală, a o imprima al­tora, iar n­u a fi matrița originală a alt­tor alte ființe, a atîtor alte caractere-Ich bin ein Anton! legitimă pretențiu­­ne, sfîntă avîntare și ce bine ar fi ca bărbatul de m­îine să-șî amintească a­­ceste cuvinte poate inconștiente ale co­pilăriei sale, ‘ I JOI Citesc în Le Journal un articol al d-ru­­lui Pascal, Chereux et bărbi, în care a­­rată toate primejdiile prin cari trecem noi toți cari avem nevoe de a ne supune torture­ de a ne rade barba ori a ne tăia părul, cînd ÎL mai avem. Da, desigur și pe mine mă trec fiori cînd văd apropi­­indu-se de capul ori de barba mea peria îmbîcsită de unsori și de parfumuri, care a servit altora și care poate înma­gazinează în ea atâtea sute de microbi de diferite boale! Totuși de ani de zile las să treacă fiorii și, slavă Domnului! pînă­ acum nu m’am ales decit cu o frumoasă chelie, care îmi dă aparența de cugetă­tor! Dar dacă numai la confeur am în­frunta noi boala, epidemia, moartea!.. Ia drumul de fer cînd îți pui capul pe per­na vagonului, la hotel cînd te culci în patul în care a dormit poate un fuizie ori poate unul cu febră tifoidă, la restau­rant cînd bei cu paharul cu care a bă­ut un sifilitic, în tramvaia unde stai a­­lături de cine știe ce bolnav contagios. In casa ta cînd săruți pe cutare musafir care îți comunică cutare boală, în pat­ul curtezanei, care îți comunică otrava ava­riei, în stradă, în trăsură, în biroul tău, în toate părțile și în toate zilele, ești fa­ță în față cu primejdia. Totul este ca d­n această luptă cu microbii să fii mai tare­in Joc să te mănince eî, să-i mănînci tu, iată tot talentul, iată toată știința. Se reduce dar totul la aceeași luptă pentru viață, în care cei slabi cad și nu reușesc decât acel mai puternici ori mai bine a­­propriat­ luptei. , A te păzi este o himeră. Din Scyt* Am pe masa mea o mulțime de scrisori La 15 Septembrie 1907: TRAGEREA PREMIILOR „B!MI!EȚE!M

Next