Adevěrul, august 1908 (Anul 21, nr. 6796-6825)

1908-08-01 / nr. 6796

Anul al XX-lea-No. &ÎV6 FONDATOR Alex. V. Beldimanu PUBLICITATEA: CONCEDATA EXCLUSIV Agenției" de Publicitate CAROL SCHULDER & Co. BUCUREȘTI Str. Karageorsevici 13- Telefon 3.1 Birourile ziarului: Str. Sărindar No. 11 ^ Vineri * Augöst '1908 'i} BTM1-!!1.!!..- ...j.gg^j!!!g«gsagg DIRECTOR POLITIC & CONST. MILLE ißOMME.VXE : , PP ......................................Lei 18 fi Inni »»».».,, 4 0 lnne ••>».»*• B 1.50 TELEFONI Pentru Direcțiune No. 14/99 • Capitală „ 14/10 a Provincie­­i Străinătate No. 12/40 Apare zilnic cu ultimele știri telegrafice și telefonice de la corespondenții noștri din țară și străinătate Guvernul și legile sale.­­ Nouile destăinuiri ale d-lui B. Păltineanu au falst fovermri — Prepară guvernul vre­un proect pentru toamna viitoare? — ,,Viitorul“ s'a supărat pe noi pen­tru că am afirmat că dacă toate apa­rențele nu înșală, guvernul nu pre­pară nicio complectare sau reparare a reformelor agrare. Ziarele d-lui Filipescu, zice Viitorul afirmă toc­mai dimpotrivă, că guvernul prepa­ră mai multe proecte primejdioase, și cu aceasta crede că ne-a înfun­ Dat ceea ce interesează opinia pu­blică este cine are dreptate? Noi sau ziarele d-lui Filipescu? Guver­nul prepară sau nu reforme? Iată întrebarea la care „Viitorul“ ziar o­­ficios, ar fi trebuit să răspundă dacă vroia să servească opinia publică și să-și servească cititorii. De la un asemenea răspuns însă „Viitorul“ s’a eschivat și vom arăta imediat de ce. „Viitorul“ n’a răspuns la chestiu­nea dacă guvernul prepară sau nu repararea și întregirea reformelor, pentru că nu are ce să răspundă. Putem afirma cu toată siguranța că, în ce privește reforma agrară, guvernul se găsește într’o mare în­curcătură, anume nu știe cum și de unde s’o ia. Dacă în fața opiniei publice își d­ă aerul că crede în realizarea re­formelor, în fond știe bine că în cele mai esențiale­ dispozițiuni ale lor, legile sale au rămas­ literă moar­tă. Cu o logică dictată de bunul simț ce-i impune realitatea, guver­nul conchide că dacă dispozițiunile din legile sale pentru cari e prevă­zută o sancțiune nu se aplică, — cum să se aplice dispozițiuni ca aceea privitoare la imașuri pentru care nu e prevăzută nici o sancțiu­ne? Guvernul e deci fixat asupra un­uui lucru, anume că proectele sale pentru a fi aplicabile și pentru a realiza reformele ce preconizează și pe cari le-a făgăduit prin manifestul regal,—au nevoe de multe îndrep­tări și adăugiri. * S'ar crede că din moment ce gu­vernul e fixat asupra acestui lu­cru,—nu­ î mai rămîne de­cit să ela­boreze nouă proecte pe cari să le supuie oamerilor îndată după des­chiderea lor. Guvernul ar voi să procedeze ast­fel,­dar nu poate, din cauză că se resimte de o opoziție surdă din par­tea proprietarilor și arendașilor. înainte de aplicarea legilor agra­re, aceștia tot mai erau tratabili. De cinci s’a încercat însă aplicarea ace­lor legi au devenit intransigenți în opoziția lor. Fără a se înțelege între dînșii ei au proclamat un fel de rezistentă pasivă, de puterea căreia s’au sfă­­rîmat toate încercările guvernului dr, a aplica diferitele­­ dispozițiuni ale legilor sale. In așteptarea însă a unor noui legi agrare, se observă printre pro­prietari și arendași, mai ales prin­tre cei din Moldova, o agitație și mișcare care umple de grijă pe membrii guvernului. In­tr-ade­văr mișcarea aceasta a proprietarilor, de care politicianii gata să pescuiască în apă turbure nu vor dezita să se agațe și să se folosească,—poate să devie primej­dioasă. Organizați și ascultînd de un sin­gur cuvînt de ordine, proprietarii și arendașii pot deveni, într’o țară cu un sistem electoral ca al nostru și în potriva unui guvern eșit Din a­­cest sistem, o forță redutabilă. Furtunea acesteia guvernul ar re­zista însă, poate, cel puțin ar căuta să-i smulgă frînturî din ceea ce ur­mărește­—dacă n’ar avea informa­­țiuni foarte alarmante asupra stărei de spirit a marilor agricultori. Mărturisim că condeiul nostru refuză să înregistreze versiunea ce circulă în această privință Dar ar fi vorba de repetarea unor afirmații ce se puteau auzi destul de des în toiul răscoalelor și pînă la reprima­rea lor. In tot cazul guvernul crede că trebue să fie seamă de mișcarea proprietarilor și nu poate găsi so­­luțiunea care să-l scoată din în­curcătură, fără a-i ridica în cap pe marii agricultori. i I . Urmarea e că deocamdată guver­nul nu face nimic, ci stă în espec­­tativă. Deși știe că legile sale au nevoie de îndreptări, nu se poate gîn­di însă la formularea lor, câtă vreme nu are încă siguranța că le va putea rea­liza. Această nesiguranță în care se gă­sește îl pune în nevoia de a înconju­ra uu secret, de a păstra cea mai mare taină cu privire la intențiuni­­le sale. Urmarea va fi că în cazul cel mai bun guvernul nu va putea veni îna­intea Camerilor de cit cu niște pro­ecte alcătuite în pripă, nelimpezite printr’o discuție publică, neînfluen­­­țate de sfatul oamenilor practici... Cu alte cuvinte în cazul cel mai bun ne vom pomeni cu nouă legi inapli­cabile și cari nu vor schimba întru nimic starea țărănime!. Iată de ce nici „Viitorul“ nici al­tă gazetă guvernamentală nu au a­­vut ce răspunde la chestiunea pre­cisă dacă guvernul va veni sau­, nu cu proecte pentru repararea și com­­plectarea reformelor. De altfel ce ar fi mai lesne și mai satisfăcător pentru guvern", de­cât să poată răs­punde limpede: — Pregătim reformele și le vom supune oamenilor după deschiderea lor. Bine­înțeles că să deslușească cum că e vorba de proiectele privitoare la realizarea reformei agrare. Căci alte proecte de legi, anodine sau cari nu privesc țărănimea, e foarte posibil, ba chiar probabil, că dife­riți miniștrii prepară. A. B. NAZBATII Ploile Sîntem în sezonul cînd poeții și nuve­­liștii scriu capodopere pesimiste, cari în­cep cu sugestivul: „Plouă, plouă“ și ter­mină și mai sugestiv tot cu: „Plouă, plouă“. Din frageda copilărie m’am înebunit după această literatură care miroase a genii cale de o poștă. De obicei, nuvelele lui „Plouă“, „plouă“ se scriau în Septembrie—Octombrie. Acu­ma se scria în Iulie, s’a schimbat sezonul, dar nu s’au schimbat poeții! Mai bine era, dacă era viciversa! Cum nu sunt în vilegiatură, ploile nu mă prea , impresionează, mai ales că în politică e cam secetă, deși unii politiciani urmează indicațiilor barometrice, căci sînt ff. plouați! Pac. O nouă eră pentru aromâni Glasul unu­i aromîn din Salonic Speranțele aromînilor. — Ce urmăresc statele vecine. — Cum privesc junii turci pe aromîni. — Ce trebuie să facă macedonenii Ceea ce se petrece acum în rîndu­­rile aromînilor este cel mai bun răspuns pentru acei din oamenii noștri politici cari au susținut că Romînia nu are nici un interes de a se ocupa de romînii din Macedo­nia. Sîntem martorii unei mari re­deșteptări cu urmări însemnate pen­tru existența culturală și politică a elementului romînesc din imperi­ul otoman. Zilnic primim scrisori și apeluri din Macedonia, cari dove­desc că se găsește acolo un popor viguros și conștient care se prepară la o viață nouă, de care Romînia nu poate să nu se intereseze. Pentru ilustrarea acestor zise, dăm loc următoarei scrisori, pe care ne-o trimese spre publicare un fruntaș a­­romîn­­ din Salonic. „Decepția de care erau cuprinse toate cercurile noastre patriotice a dispărut azi, prin schimbarea regi­mului guvernamental și o speranță, o încredere într’un viitor strălucit pentru națiunea noastră i-a luat lo­cul. Focul mistuitor care a bîntuit aci atîția ani s’a stins și încercata noas­tră patrie are astăzi aspectul unui cîmp pustiu, după bătălie, în care ar­matele inimice istovite aruncă ar­mele și-și dau mina frățește, re­­gretînd sîngele care curge încă sub picioarele lor. Unirea și frăția de astăzi a pus pentru moment pecetea asupra tre­cutului și fiecare uită, sau cel pu­țin se preface că uită, șuvoaele de singe cari au curs pînă mai deunăzi și se îmbrățișează cu călăii părin­ților sau fraților lor. Pentru mulți poate e prea bizar tabloul acesta ce prezintă schimba­rea de aci, iar istoricii vor avea de înregistrat un eveniment unic în fe­lul lui. Sînt atîția ani­­ de singe și jafuri în Turcia: naționalitățile subjugate ridica armele în contra stăpînitoru­­lui lor­, apoi se sfîșie între ele; iar din toată această vărsare de singe, din toată zbuciumarea a răsărit Con­stituția, primită cu entusiazm de toate naționalitățile aflătoare în Turcia. Insă aceasta a fost oare idealul luptătorilor națiunilor? O privire re­trospectivă ne va arăta adevărul. * Bulgarii, încrezători la început în forțele lor, au sperat formarea u­­nei "Bulgarii mari, apoi convinși de adevăr au căutat să îmbunătă­țească starea poporului lor de la sa­te, adevărat rob al beylor turci. Grecii, în zelul lor, visau o intra­re triumfală a unui împărat al lor în fosta capitală a Paleologilor. Sîrbii, și ei, nu mai puțin, erau legănați de frumosul vis de a re­constitui vechiul stat al țarului lor Dușan. Numai arominii și albanezii n’au avut un ideal de emancipare, de cu­cerire teritorială, ci un ideal pur cultural, de aceea și proclamarea Constituției pentru noi este un ade­vărat triumf. Dacă astăzi însă Constituția este salutată cu frenezie și entusiazm de toate naționalitățile, aceasta este o urmare firească a stării morale și materiale zdruncinate în care se află ele după atîta luptă. Doliul însă din cercurile politice a statelor măr­ginașe este mare! Pentru noî aromind, Constituția este un adevărat triumf și putem s’o privim cu mîndrie, căci nu ne-a fost dată de milă, și noi am adus prinos de singe pe altarul acestei patrii așa­­ de scumpă azi tuturora, și noi am luptat pentru interesele statului otoman, pentru o viață mai bună. Oare lupta noastră națională nu e identică cu, lupta patrioților juni-turci? Am luptat, și acuma cu mîndrie putem să ne folosim de rodul man­cei noastre. Puternicii zilei nu ne contestă ajutorul ce le-am dat, sunt gata și ei a ne face orice serviciu, de aceea este momentul ca să rezol­­vim chestiunea noastră cit mai grab­nic, ca să nu regretăm mai tîrziu oportunitatea ocaziunea de acum. Cercurile intelectuale turcești pun mare speranță pe ajutorul ele­mentului aromînesc pentru răspîn­­direa civilizației și a culturei nci, și noi trebue să corespundem acestor așteptări: să pregătim oameni ca­pabili cari să ne reprezinte cu dem­nitate în parlament, să facem po­porul nostru conștient de rolul în­semnat ce trebue să-l joace ca cetă­țeni, iar ca chestie națională să-l pregătim bine pentru lupta econo­mică ce trebue să ducă cu celelalte naționalități conlocuitoare din im­­periu. * Vremea terorizmului a trecut, acuma și aci cuvîntul este suveran. Ni* trebue deci o presă care să ne reprezinte și să ne apere interesele naționale și economice. Organele de publicitate macedo-romîne din țară, cu direcția actuală mai mult complică chestia națională decit o servesc. Adevărații patrioți, oamenii de bine, să vie acuma aci unde jurna­listul ca și oratorul, literatul ca și artistul are un cîmp vast de luptă cinstită, unde pot culege lauri și mai presus de toate recunoștința neamului lor. Cu proclamarea Constituției in­trăm într’o eră nouă, viață nouă, de aceea se necesitează și o organi­zație solidă, un program de luptă nou și bine definit. Viața unui popor îmbrățișează ma­­nifesta­țiunile intelectuale de tot fe­lul : știință, literatură și arta cu toate ramurile ei, înființarea unui curent teatral este de o primă nece­sitate. Or, majoritatea elementelor aflătoare aci nu corespunde cîtușî de puțin acestor chemări înalte. Elita intelectualilor noștri se află acum în țară, căci în patrie nu gă­seau cîmp liber pentru activitate. Cu schimbarea regimului guverna­mental însă, sperăm că acești apos­toli chemați nu vor sta nici o clipă la îndoială ci vor veni aci ca să răs­­pîndească lumină și adevăr celor însețoșați de aceste daruri. Azi, mai mult ca oricînd, neamul nostru are nevoe de fiii săi, și cu întoarcerea elementelor bine preparate și pa­triotice vom ridica neamul nostru deasupra tuturor națiunilor conlo­cuitoare“. Salonic, 27 Iulie, C. ------------—------­ Cu se rasjiundi la fapte Noi cari venim zilnic in contact cu pu­blicul sîntem in măsură a aprecia cum­­zilnic se discreditează politica de insulte și violente disperate, dusă de d. Filipescu. Și e un mare folos pentru viața publică a țărei. " Astăzi nu numai unui om politic, t­ai* nici unui agent electoral de mina a treia nu-i mai fac impresie zbuciumările stilis­tice ale d-lui Filipescu. Și crede d-sa că la lapte, așa ram îe-a precizat d. Păltineanu, fost vicepreședinte al Camerei, se poate răspunde cu insulte și trivialități, cu cutezanța disperată de a a­­runca unui fost vicepreședinte al Camerei și unul din cei mai de seamă membri ai baroului epitetele de „escroc“ ,„netreb­nic", „potlogar" și a sări cu gura săi strigi că a sâ’l­iei „de guler" ca să spue­ lucruri pe cari el s’a declarat gata și te-a avertizat imediat că le va spune? Așa se răspunde la destăinuiri precise ca cele tăcute de d. Păltineanu cu privire la fondul electoral de 60.000 de lei? Dar pînă și „Independența", care tine hangul d-lor Carp și Filipescu, arată că, d. Cantacuzino trebue să dea socoteală de acel fond, din moment ce­ e om public și de vreme ce o cer acei cari în mare majo­ritate au alimentat cu banii lor acest fond. Să nu tacă dar pe disperatul d. Filipes­cu, ci să lase pe cei în drept să vorbească. Ad. — »■ •* Adeveruri *­ Fondările­­— Cum se face că s’a evaporat fondul de 60.000 lei de la clubul carpiși ? — S’a evaporat, fiindcă odată cu­ șefia Nababul a trecut d-lui Carp și atribuția de a alimenta casieria partidului­ „Băeții1* „Băeții“ de prin culori au început să cam plictisească pe șefii și subșefii car­­piști, întrebîndu-i ce e cu cei 60.000 lei de cari se cred personal frustratul Descoperire „Conservatorul“ crede a fi descoperit pe ziua de erî că „Universul“, „ziarul fără opinii“, ar fi avut și el.... o părere! Dacă s'ar adeveri așa ceva, trebue pus să șî-o breveteze! Rigoletto CHESTIA ZILEI Situația d-lui Carp Conu Ferrache­t (d-lui Filipescu) Nu era nevoe de fuziune, ca la urma urmei sa mă pomenesc tot numai cu d-ta 11 Hipe­ regele Dob­rogei — Afacerea apei la Constanța — Atitudinea, mai mult de­cât sus­pectă prin stăruința sa, pe care vi­ce-regele Dobrogei, d. Scarlat Fîr­­nav, a avut'o la ședința consiliului comunal în care s'a discutat ches­tia apei — atitudinea aceasta me­nită să atragă deosebita atenție și a presei și a celor in drept. Intervenția atît de pasionată a d-lui Vîrnav în afacerea apei e cel puțin curioasă, mai ales cînd toată preocuparea d-sale este de a trata cu partea contractantă sporirea can­­tității de apă, în schimbul unui spor de 2 milioane de lei. Și cînd a văzut că în consiliul comunal există veleitatea de a se discuta și controla propunerile d-sa­le, s'a pus în tren și a venit la Bu­curești să ceară dizolvarea consiliu­lui. Motivul de dizolvare Va preparat: e cunoscutul mijloc al tuturor pre­fecților din școala căreia, datorim halul administrativ în care ne a­­flăm n, și azi: demisia a jumătate din con­iliu­, adică a 4 din cei 8 consi­lieri ce compun acum consiliul co­munal din Constanța. Doi din a­­cești patru sunt doar aleși, ceilalți doi sunt numiți de guvern, adică în mina prefectului. Ei bine, totuși, pentru a obține demisia unuia din ei, Abdula Zeit, acesta a fost dus la poliție și numai prin poliție, care a supus la diferite șicane și ame­nințări pe acest consilier comunal, prefectul a izbutit a­ i zmulge o de­clarație prin care cere ca celebrul d. Vîrnav să stărue la minister ca să i se primeasă demisia din con­siliu. Același lucru l'a obținut de la alți trei— dar ministerul de inter­ne, cu toată stăruința vice-regelui Dobrogei se află în neputință de a accepta demisiile, de­oarece ele nu i-au fost trimise pînă acum de cei în drept! De­oarece consiliul superior ad­ministrativ, prin noua lege, este chemat a aprecia motivele unei a­­semenea cereri de dizolvare a unui consiliu­­ comunal, sesizat de o ches­tie importantă ca aceea a aducerei apei, așteptăm să vedem dacă și a­­cest organ superior de control va tolera asemenea înscenări de demi­sii și dizolvări menite a sluji ex­clusiv­ interesele unui prefect, care a început să creadă serios că are dreptul de a tăia și spînzura în Do­­brogea ca vice­rege cu depline pu­teri / P. O. Un nott articol al Ini Tolstoi —” Urmărirea cititorilor meî Sub acest titlu a apărut zilele acestea ln marele ziar vienez „Neue Freie Presse“ un nou articol al contelui Lev Tolstoi. In el, marele scriitor și apostol își exprimă uimirea cum cititorii și cei ce răspîndesc operile sale sînt prigoniți, arestaț!, con­damnați, pe cînd el autorul acestor scrieri „periculoase“ e lăsat în pace. Tolstoi citează la început Următorul caz: „La Novgorod a fost iară arestat din ordinul unor oameni ce se numesc judecă­tori,—un cetățean fără mijloace, și stimat de cel din preajma lui, Wladimir Mo­­lotschnicow—și a fost condamnat la un an închisoare—ceea ce va duce la ruină familia lui—și asta numai pentru motivul că s’a găsit la dînsul scrierile mele, pe cari le împărțea acelor persoane ce doreau să le citească. „Fără întrerupere se întâmplă acest lu­cru nemai­auzit, ce te uimește, se chi­­nuesc și se ruinează oamenii cari au găsit cu cale să desfacă cărțile mele,—pe cînd eu, sunt lăsat in pace, eu, vinovatul prin­cipal, vinovat nu numai pentru răspândi­rea cărților ci și pentru apariția lor. „Ar trebui doar să apară ca evident fap­tul că arestarea persoanelor cari răspîn­desc lucrările mele, aruncarea lor în fun­dul închisorilor—nu micșorează de loc in­teresul ce se poartă scrierilor mele—dacă un asemenea interes există într’adevăr.— Căci atît în Rusia cît și în străinătate, părțile mele au apărut în mare număr, iar eu, autorul lor și răspînditorul lor prin­cipal nu voia­ înceta nici un moment în viața mea, să creez noui opere și să con­tinui să le desfac. Acei oameni cari socot ca faptă bună desfacerea cărților mele— cresc în număr, și asta cu atît mai mult cu cît sînt mai cu înverșunare urmăriți pentru aceasta. „Și de aceea ar trebui să apară evident că unicul mijloc înțelepțesc pentru a se­­ pune capăt unei asemenea activități—ar fi să se facă un sfîrșit cu mine. Eu să fiu lăsat în pace, iar acei cari răspîndesc scrierile mele să fie arestați și chinuiți— asta nu numai că e de o nedreptate revol­tătoare, dar de o fenomenală prostie ." „Dacă ar fi adevărat ceea ce mi s’a po­vestit că un ministru ar fi emis ideia pentru a se zădărnici activitatea mea să se chinuiască și să se terorizeze pe acei din preajma mea—apoi să se știe că prin tac­tica aceasta nu se va ajunge la scopul propus. Și nu se va ajunge la această țintă fiindcă eu, cu­ voiu trăi nu pot re­nunța la această activitate a mea, oricît de dureros m’ar lovi chinurile prietenilor mei. „De aceea, cuget, că acești oameni că­rora nu le convine scrierile mele—dacă nu vor să comită nedreptăți strigătoare și prostii crase—să nu se apuce să încar­cereze, să condamne și să tortureze pe a­­cei ce’s mulți la număr și cari se vor afla pururea—ci să se refere la mine, singurul vinovat. Să nu se creadă însă că eu mă consider protejat de orice arbitrarist prin faptul că ziarele vorbesc de un jubi­leu ce se organizează în cinstea mea. „Rog încă odată pe acei cari nu pri­vesc cu ochi buni răspîndirea scrierilor mele, să mă aibă numai pe mine în ve­dere și nu pe acei fără de nici o vină. Și le dau sfatul acesta, fiindcă numai cu chipul acesta ei își vor ajunge scopul —• fără să se compromită printr’o nedrep­tate publică: se vor descotorisi, chiar dacă ar fi numai în mod vremelnic, de unul din acuzatorii lor”. UN CONCEDIU •— Impresii și reflexii — Boala cea mare a veacului nostru este plictisul. La mulți sincer, la alții din spirit de imitație sau din dorința de a părea in­teresant­, boala se manifestează în chipul cel mai acut. Poate că o civilizație secula­ră e pricina ei. Dar o vedem că bîntue și la noi. Nu trăim nici de o jumătate de­ se­col ca națiune civilizată, avem încă cele mai mari succese nationale. Unirea, Inde­pendenta, Regalitatea, ca evenimente con­timporane, n’am ieșit încă din faza copi­lăriei, în tot cazul ar trebui să fim în fata celei mai viguroase tinerete, și cu toate a­­cestea sîntem plictisiți... Aceasta a constat mai ales aci, cînd mă învîrtesc printre nemți. Cit de vesel mai e poporul acesta... Cum știe el să rîdă.... Ce liber de scepticism e.... Gline cari la noi ar deștepta numai dispreț, schimonoseli de Vasilache cari la noi nici la Moși nu mai distrează publicul, spectacole pe cari la noi nici copiii nu le-ar mai gusta, distrea­ză un popor cu un așa trecut literar și arti­stic cum îl are poporul german! Și noi ro­­mîni, în loc de a conchide că germanul e sănătos, încă plin de vigoare, conchidem că e.... prost. Fără voe meditez la toate astea. Cine se bucură aci? Poporul. El abia începe să trăiască. Clasele dominante sînt și ele bla­zate, plictisite, suferă de spleen... La noi cine e plictisit? Poporul? Doamne ferește ! Tot cei din clasa dominantă, cari au gus­tat pînă la fund din paharul vieței... Popo­rul nostru n’a trăit încă. El e într’o stare de apatie și indiferentă. Starea lui nu-î permite încă să rîdă. Și cînd petrece cînte­­cul său favorit e melancolic, e trist. Fina­lul vesel e ca o erupțiune a disperărea, nu ca o explozie a bucuriei... Obicinuiți copiii d-voastră să citească, dacă voiți să-i feriți de plictisul care amă­răște viața și nu te lasă să trăești... Mare talisman e cititul contra tuturor, boalelor sufletești... Nu numai contra plictisului, ci și contra decădere­, a destrăbălăreî... Omul obicinuit să muncească zilnic, nu se poate multă vreme deda odihnei, trîn­­dăvieî. Ași putea spune că nu munca obo­sește pe om, ci uniformitatea ei și mai ales faptul că ești silit să o faci. De aceea con­cediul e necesar și îl aștepți și intri într’în­­sul cu o bucurie care nu se deosibește mult de aceea cu care primește copilul va­canțele. După cîtva timp de falm­ente sim­țești însă că-ți lipsește ceva și acel ceva e.... munca, activitatea. Ce bineri în asemenea împrejurări să ci­tești! In căutarea unei lecturi, m’am adre­sat clasicilor și am început să recitesc du­pă mulți, mulți ani de zile, pe Tacit. Nu l’a­m citit în original nici altădată nici a­­cum! Și cît regret că n’am putut și nu pot face aceasta... Vina nu e a mea! Mă au pe conștiință dascălii pe cari soarta mi i-a hărăzit, îmi amintesc că dintre toate o­­rele ce le aveam la gimnaziu, cele mai u­rîte îmi erau cele latinești și grecești! Ce chin cu gramatica, cu verbele regulate și mai ales neregulate.... Cît uram pe toți ro­manii și grecii aceia cari nu găsiseră în vre­mea lor ceva mai bun de făcut decît să scrie, pentru ca dascălul meu să mă pună să ghicesc diferitele moduri și timpuri, și să transpun diferitele fraze... Da, da, așa se preda pe atunci latina și greaca. De atîta gramatică nu învăța­ limba, iar de clasici nu se lega decît amintirea juxtei procurată cu mari sacrificii de pe la anticari... Am fost atunci și am rămas un crîncen adver­sar al latinei și elinei și se vede că efectul acesta „pedagogic“ nu s’a obținut numai la mine, căci nu știu țară în care clasicis­mul să fi fost scos cu mai mare ușurință din licee decît la noi.. Toată lumea a fost de acord, că latina și greaca sînt aproape inutile.... In Germania pînă astăzi chestiu­nea n’a fost încă tranșată, la noi nici nu se m­ai discută. Și cu toate astea cît de rușinat și de u­­milit m’am simțit cînd venit în Germania, cu care vorbeam romînește, o limbă de ori­gină latină, trebuia să văd pe bacalaureații germani, a căror limbă n’are nici o legătu­ră cu latina traducînd liber orice autor la­­­tin sau grec, iar pe bătrînii profesori și doctori, întrebînd cu aerul cel mai nevino­vat din lume: — Kennen Sie noch Ihren Homer? (A­ mai cunoști pe Homer?) # Din istorie am aflat apoi ce datorește o­­menirea modernă culturei umanistice și din entuziasmul cu care vorbeau colegii de clasicii greci și romani, s’a născut în mine curiozitatea de a-î cunoaște. Din fericire sînt admirabile traduceri în nemțește du­pă acești clasici. Și cînd am început să nu cunosc, am văzut abia ce mare păcat își făcuse o pedagogie greșită cu mine și cu alții cari au putit ca mine... Regele a spus odată profesorilor noștri ca să crească ca­ractere! Fără lectura clasicilor, misiunea aceasta le-ar fi însă nespus îngreuiată... Ce înaltă moralitate, ce curaj civic, ce seninătate sufletească nu se degajează din cei mai mulți clasici. Iară­și iară îi reci­tește și trebue să recunoști că toate marile probleme cari preocupă și azi omenirea, au fost ridicate de dînșii și în multe privinți nu s’a trecut încă peste răspunsurile ce au dat ei. Chestiuni cari ni se par specifice timpului nostru au preocupat cu mii de ani în urmă spiritele mari și fără voe ți se im­pune cunoscuta vorbă că nu e nimic nou sub soare, că toate au mai fost odată... Da, da, noi discutăm de pildă cu aprin­dere dacă e moral sau nu, ceea ce se face în Franța acum, anume limitarea procrea­­țiunei și cu aproape două mii de ani în urmă, Tacit, în cunoscuta sa scriere asu­pra Germaniei, răspunde foarte tranșant la această chestiune. Vorbind de căsătoria la germani, Tacit scrie: ,A pune limită nu­mărului copiilor săi... e socotit ca o crimă și acolo produc mai fericit efect moravu­rile curate decît aiurea legile bune". Sau cine ar crede că acum două mii de ani, Martial a scris rîndurile următoare la a­­dresa unei romane din vremea sa: „Galla, masa ta de toaletă e cîrpită dintr’o sută de minciuni. Pe cînd tu trăești la Roma, părul tau e vopsit roșu pe malul Rinului. Cum seara îți repezi haina de mătase așa și dinții, și două treimi din tine sînt îm­pachetate în cutii. Obrajii și sprîncenele cu cari tu ne atragi, sunt opera artei came­ristei care te gătește dimineața. De aceea nici un bărbat nu poate să-ți spue: Te iu­besc ! Ce­­ iubește el, nu ești tu, ce ești tu, nu iubește nici un bărbat!” Și în toate direc­țiile exemplele se pot înmulți la infinit... Și printr’o pedagogie greșită, asemenea izvoare de înălțare sufletească au fost în­chise la mii și mii de oameni... De la Berchtesgaden am plecat la Mu­nich. Acest oraș care respiră artă la orice colț, are acum pe lîngă numeroase expo­ziții de pictură, o mare expoziție generală, în care nu sînt însă expuse decît obiecte produse între zidurile sale. Nu vom­ traduce aci catalogul expoziției, nici nu vom­ in­­sista asupra gustului artistic ce se mani­festă în ansamblul ca și în amănuntele ei.. Că o expoziție din Munich trebue să fie artistică întru toate și înainte de toate, e ceva care se înțelege de la sine... Predistilîndu-mă prin Munich și admi­­rînd numeroasele sale instituții de cultură fără voe am reflectat din nou la curioasa și fericita evolutiune a Germaniei. N’au­ trecut încă o sută de ani de cînd pe locul imperiului de astăzi, se aflau două sute de state și stătulețe, cari se urau și se luptau între ele.... Stătulețe mai mari și mai mici, cam de felul acelora cum era Anhal­tul despre care Napoleon a spus că nu i-a regulat situația fiindcă e atît de microsco­pic, în­cît n’a putut da de dînsul... Și tocmai această nenorocită diviziune, acest regim al statelor mici, fiecare cu domnitorul sau, cu Curtea sa, cu miniștri săi, ce mari foloase nu a adus Germa­niei? Fiecare domnitor a supt poporul său pentru a-șî satisface ambițiunile sale vane și despotice, dar mai toți au stat și în ser­viciul cultural, au creat muzee și biblio­teci, universități și clădiri monumentale, academii și societăți savante; mai toți au făcut din capitalele lor centre de cultură și civilizație. In Franța totul s’a centralizat la Paris. Mai găsești și aiurea cîte ceva, dar Parisul a absorbit și absoarbe totul. Luvrul cuprinde zeci de muzee într’însul, dar a fost și este accesibil numai celor ce sunt sau pot merge la Paris. Germania are sute de centre artistice și științifice. Ber­linul e cel mai mare oraș dar nu și cel mai mare centru de cultură. El e egalat în această privință de Munich, de Dresda... Și din Stuttgart, Karlsruhe, Weimar, Stras­­sburg, Heidelberg, Bonn, Lipsen, Jena, etc. radiază lumină în toate direcțiunile. Nici o țară nu are relativ atîtea universități re­numite ca Germania; nici într’una nu exi­stă atîtea uzine intelectuale. Și cu contopirea Germaniei, descentrali­zarea aceasta n’a fost înlăturată. Și cu or­ganizarea ei actuală nici nu va putea fi înlăturată... Berlinul crește și se dezvoltă; ca orice oraș mare, exercită și el o atracție asupra talentelor ce se dezvoltă... Dar cu toată uriașa dezvoltare a Capitalei impe­riului, nici chiar cel mai mic centru­ de cultură de altădată n’a pierdut din valoa­­­rea sa, toate au cîștigat. Și globul îmi zboară spre țară. Și noi am fost divizați, am fost și noi două prin­cipate cu două capitale. Și visul secular s’a realizat, principatele s’au unit. Dar o centralizare dureroasă a început. "Iașul a pierdut tot mai mult din însemnătatea sa. Intr'o vreme pare că se părea că va­ rămîne centrul de cultură ce a fost. Poziția geo­grafică a­ favoriza... Nu-mî pot imagina loc mai potrivit pentru muncă științifică și ar­tistică... Dar n’a fost să fie. E o decădere pare că inevitabilă, fatală. O spun eu du­rere, căci cele mai frumoase amintiri ale unei copilării nevinovate se leagă de acest minunat de frumos oraș. Dar adevărul tre­bue spus. Și măcar dacă Bucureștii ar fi cîștigat ceea ce Iașii au pierdut... Nu mă pot însă decide să cred că cultura și civi­lizația au devenit mai profunde la Bucu­rești... Mai e de muncit mult... „Și pe cînd trenul mă ducea înapoi spre patrie, torceam firul gîndirei: cine știe cîți or fi vrînd să muncească pentru binele ob­ștesc și se văd stingheri, neînțeleși.... Și așteaptă momentul în care profeții cei a­­devărați să adune pe toți cei buni la mun­că și la... luptă. B. Braniște­anu

Next