Adevěrul, septembrie 1908 (Anul 21, nr. 6826-6855)

1908-09-01 / nr. 6826

■£­ :GBi Anul al XX-léa—No. 6826' FONDATOR Alex. V. Beldlmanu PUBLICITATEA. CONCEDITĂ EXCLUSIV Agenției de Publicitate CAROL SCHULDER & Co. BUCUREȘTI ■tv. Kmicorprid­ II— Telek­* SM Birourile ziarului: Str. Sărindar No. 11 Luna 1 Septembrie 1908 DIRECTOR POLITIC Apare zilnic cu ultimele știri telegrafice și telefonice de la corespondenții noștri din țară și străinătate Acuzațiile contra magistraților."Votul universal și demagogia Situația vechilor cadre liberale — Cea mai nemerită ocazie pentru recucerirea situației perdute Vechii liberali au acum ocazia cea mai nemerită de a-și relua si­tuația ce au avut-o în trecut în par­tid și care le-a fost acaparată de că­tre tinerimea liberală. (Cind spunem acest adevăr, ne bi­zuim pe faptul că tineretul liberal, în frunte cu d. Ionel Brătianu, a capitulat în fața d-lui Sturdza. Ca­pitularea aceasta este cea mai eloc­ventă dovadă că tinerii și-au­ dat seama de slăbiciunea lor și nu au mai avut îndrăzneala să ducă mai departe lupta pentru acapararea întregului partid liberal. Se impune chiar ca vechii libe­rali, cari fusese înlăturați de la con­ducerea partidului, să-și reia locu­rile, spre a da șefului concursul și sfaturile ce vor fi de nevoe. Căci, evident, șeful partidului li­beral, reluînd singur conducerea acelui partid, va avea nevoe de con­cursul vechilor liberali, întru cît tinerii s’au dovedit nedestoinici și se mulțumesc să meargă umiliți după cazul triumfal al d-lui Sturd­zel. Cum de vreo patru ani în parti­­dul liberal se văd agitîndu-se mai mult tinerii, s’a format pînă la un punct credința că vechii liberali sun­t foarte puțini și în tot cazul fără prea mare importanță. De fapt lu­crurile nu se petrec astfel. Partidul liberal mai are încă mulți dintre vechii soldați cari îi pot fi de folos și acum și chiar un întreg șir de ani în viitor. Credem că nu e fără folos să ci­tăm dintre vechii liberali pe aceia ale căror nume ne vin în minte, în primul moment de gîndire. Sunt foști miniștri ca d-nii V. Missir, general Budișteanu, C. Na­­cu, Em. Porumbaru, M. Ferechide, C. Stoicescu, Ilariu Izvoranu , apoi senatori și deputați ca d-nii : Al. Constantinescu, Costescu-Comănea­­nu, Valerian Urșianu, Procopie Di­­mitrescu, C. F. Robescu, C. Cociașî, I. Poenaru-Bordea, I. G. Saita, Cri­­stopolu, Iarca, Bildirescu, Nae Pop, dr. Stăncescu, Neron Lupașcu, Teo­­dorini, Enescu, Climescu, etc. Cei mai mulți dintre aceștia sunt oameni cari se bucură de multă în­credere in partidul liberal, dar cari din cauza zgomotului făcut de ti­nerii liberali au rămas în umbră. . Acum împrejurările îi răzbună și le dau ocazia să arate că tot dînșiî sunt cei mai pregătiți și deci și cei mai chemați să contribue la bunul mers al partidului liberal.­­ E de constatat însă faptul că vechii liberali nu mai au o coheziu­­ne între dinșiî. Acea coheziune a încetat de la 1904, cînd elementul tînăr a făcut cunoscuta grevă din parlament și a silit guvernul să se retragă. Pînă atunci exista gruparea vechilor cadre și activitatea ei n’a fost nesocotită. Dar odată partidul ajuns în­ opoziție, parte dintre vechii liberali au murit, iar cei ră­mași n’au mai păstrat legătura ce-i țnea pînă la finele anului 1904. împrejurările în care partidul li­beral a revenit la guvern, în anul 1907, a dat ocazie tineretului liberal să cucerească și mai mult teren în partid și astfel vechii liberali au trecut cu totul pe planul al doilea. Azi cînd tot împrejurările fac ca vechii liberali să vină în primul plan, se constată că din șii sunt complect dezorganizați. Deși oa­meni cu multă experiență politică, vechii liberali tot au nevoe de o oarecare organizație prin ajutorul căreia să ajungă la o unitate de ve­deri și de acțiune. Pentru a ajunge să aibă acea or­ganizație se trebue o persoană în jurul căreia să se grupeze și care să fie spiritul conducător. Cine să fie acea persoană ? D. Ferechide e prea iscusit pen­tru a primi să ia în mod fățiș con­ducerea vechilor liberali. D-nii Mis­sir și Porumbaru nu convin să dea lupta pe fată cu tinerimea liberală, ci preferă o înțelegere între tineri și­ bătrînî. D. Stoicescu are­­ dorința de a gru­pa în jurul d-sale pe toti liberalii vechi, ca și pe cei noui, nemulțu­miți de preponderenta elementului brătienist, dar sub conducerea d-lui Stoicescu nu voesc mulți dintre vechii liberali să meargă la luptă. Totuși vechii liberali nu vor per­­de ocazia de a-și relua situația pe care au avut-o în partid. In mod in­dividual vor lucra în așa fel, spre a-și pune în evidentă capacitatea și puterea de muncă. Pe de altă parte se vor tine strînși în jurul d-nului Sturdza, care va avea astfel ocazia să se convingă că tot pe vechii li­berali se poate sprijini la vremuri grele pentru țară, ca și pentru par­tid. Se va vedea chiar din primele acte ce se vor săvîrși în noua se­­siune a parlamentului, că vechii li­berali nu mai tolerează tinerilor, să se erijeze în conducători ai parti­dului și guvernului, ci intervin din șiî cu autoritatea și experiența ce posedă, pentru a da tonul în chestiunile de seamă ce se vor a­­duce în discutiune. T. I*. taliile natra magistri» Din primul moment, cînd am citit nota oficioasă !n­ gazetele guvernului, cu pri­vire la acuzațiile contra magistraților ieșeni, am făcut rezervele noastre asupra situa­­țiunei­­ în care această notă pune pe titu­larii de la justiție. Ia adevăr, dacă guvernul, cu toată plar­­ma ce s’a dat în jurul acuzațiilor formu­late, m­’a socotit că e în drept și bine a se lua vreo măsură in lipsa titularului dela justiția, apoi elementar era ca nici prin presă să nu ia o atitudine. Or, prin presă, guvernul a luat, din capul locului, atitudinea că acuzațiile formulate de d. Gaza sunt demne de atenție, că d-sa „n’a făcut decit să spue cu glas tare ceea ce s’a șoptit pînă azi de toată lumea“, că, în fine, ministrul de justiție trebue să facă anchetă și magistrații vizate trebue să cheme pe acuzatori înaintea juraților. Iată clar, că în absența titularului de la justiție, guvernul a tras dinainte atitudi­­nea ce va trebui să aibă acesta la întoar­cerea sa. Așa­dar, pe de o parte se spune că se așteaptă sosirea titularului de la justiție ca acesta să ia măsurile necesare, iar pe de altă parte, la sosirea sa, d. Stelian va găsi atitudinea guvernului angajată. Cu atît mai mult această situațiune de­vine delicată, cu cit acum iese la iveală, că titularul dela justiție fusese sezi­at, încă în cursul lunii iulie printr’o scrisoa­re semnată de un magistrat, de o parte din acuzațiile formulate azi de d. Cuza. Veți recunoaște că semnalate de un ma­gistrat, aceste acuzații aveau altfel de greutate și că dacă d. ministru al justiția­ credea de cuviință să ia in considerație acele acuzații, le-ar fi luat aj­ut­or. • Așa­dar, în ce situație e pus d. Stelian, cînd se vede acum constrîns de atitudi­nea guvernului a lua in considerație acu­zațiile d-lui Cuza, cînd nu le-a luat in considerație atunci cînd au fost formulate de un magistrat? Este sau nu aceasta o situație anor­mală? Desigur. E de văzut cum vor ști sa lasa aiatrin­­sa sferele guvernamentala Acum două luni, chestia era confiden­țial încredințată d-lui Stelian. Azi insuși guvernul a pus-o la ordinea zilei pentru întreaga opinie publică. Saturn Situația industriei petrolifere — Dezvoltarea, valoarea și viitorul ei — Industria noastră petroliferă se dezvoltă repede și are înainte­­ pers­pectiva unui viitor din cele mai stră­lucite. Această industrie e absolut națională, poate că cea mai națio­nală în fond, petrolul fiind un pro­dus al solului nostru. Inutil, dar, să mai insistăm asupra atenției ce merită și a încurajării la care are tot dreptul, din partea statului. In comerțul nostru international, exportul petrolului ocupă un loc din ce în ce mai important. Dacă o in­dustrie nu e mare și în același timp utilă tarei de origină, de­cît atunci cînd își trimete produsele în canti­tăți însemnate pe piețele mondiale, petrolul și derivatele sale ocupă, sub acest raport, primul loc, prin­tre industriile nationale încurajate de stat. Asupra protectionismului credem necesar a spune cîteva cuvinte: încurajarea industriei noastre a fost superficial studiată, rar com­binată și, prin urmare, în multe privinte, e în contrazicere cu ade­văratele interese ale tărei. Firește, azi, cînd toate țările își apără, în oarecare măsură, produsele națio­nale, cînd vîntul protectionismului începe să sufle chiar în Anglia li­­ber-schimbistă, nu ne era permis nouă să rămînem partizani ai libe­­rului-schimb. Dar e exagerată și nesăbuită pro­tecția ce s’a acordat multora din in­dustriile de la noi. Căci nu s’a ținut seamă dacă toate acestea vor putea să trăiască mai târziu, fără favoarea excepțională a protecțiunei statului. Singurele industrii, cari prezintă garanții de vitalitate în viitor, sunt, în primul rînd, acele ce pot găsi materia primă la noi,­în agricul­tură sau în solul țărei. Evident că pentru o mare dezvol­tare industrială mai sunt și alte condițiuni tot atît de necesare, de pildă: întinderea pieței interne și mai ales cererea străinătății. Un produs va fi cu atît mai mult ce­rut pe piețele internaționale, va gă­si mai lesne debușeuri în străinăta­te, cu atît se va prezintă în condi­­țiuni de ieftinătate mai bune, va fi mai rar, nu va avea similar pre­tutindeni. Petrolul nostru a găsit și găsește lesne debușeuri străine, din cauză că nu se produce în multe țări; el e un produs al nostru și încă al cîtorva țări. Aceasta nu va să zică, că industria noastră petroliferă n’ar avea nevoe de ocrotirea și încuraja­rea statului. Voim numai să arătăm că sacrificiile ce ea ar impune deo­camdată, vor fi larg compensate în viitor, vor da roade frumoase. Prin felul ei de a fi, această in­dustrie își va deschide mai lesne drumul pieței mondiale, ceea ce e o chezășie pentru viitorul ei.­­ Situația de azi a industriei petro­lifere e îmbucurătoare și dătătoare de mari speranțe. Pînă la finele lui Septembrie 1907, erau angajate, în terenuri și întreprinderi de petroleu, două su­te milioane franci, aproape. Iar la sfîrșitul anului 1907, cifra aceasta se urcase la 240.000.000 franci. Cea mai mare parte din capital e german, apoi vine cel francez și orlandez­. Capitalul roman era,­­la ultima dată citată de 35.000.000 lei, iar în Septembrie 1907, numai de 16.000.000 lei. Sporirea așa de repede a capita­lului fix, cu 55.000.000 fr. numai în timp de cîteva luni, arată încre­derea cea mare pe care străinătatea o are în bogăția terenurilor noastre petrolifere, în puterea de viață a industriei petroleului. Și e de notat că capitalurile străine sunt atrase la noi, cu tot curentul ostil ce li s’a creiat de unii politician­. Producțiunea petroleului brut a fost, în anul 1907 de 1.129.297 tone, față de 887.091 tone produse în 1906. S’au consumat în țară, in 1907, 377.990 tone de petrol lampant și alte derivate, cari s’au evaluat la 16.548.999 lei. S’au exportat, în același an, 423.638 tone, în valoare de lei 37.454.180. In cele ș­ase luni ale anului cu­rent producțiunea petroleului brut s’a urcat la aproape 550.000 tone. ■# In afară de rentabilitatea ei pro­prie, industria petroleului mai are pentru noi marele folos de a furni­za celorlalte industrii naționale for­ța motrice, materialul combustibil, în condițiuni de mare ieftinătate. Or, piedicele ce sectarismul po­litic sau interesele de gașcă ar pune în drumul dezvoltărea ei, ar avea urmări cari s’ar resfrînge, cu sigu­ranță, asupra multor alte industrii naționale și S’ar resimți adînc în economia generală a țărei. Se înțe­lege că nu confundăm aceste pie­dici cu măsurile raționale ce s’ar lua contra lăcomiei unor capita­luri date, sau a tendințelor de aca­parare economică ale acestora. Numai un singur lucru e de do­rit, ca asemenea măsuri să fie in­spirate de adevăratele interese ale țărei și de o adîncă pricepere a che­stiunilor economice. In rezumat, așa cum se prezintă pînă azi, industria petroliferă e sin­gura care găsește cele mai favora­bile condițiuni pentru o puternică dezvoltare și se poate considera, de pe acum, cea mai mare industrie de export a țărei. Rǎmîne ca statul, întru­cît va de­pinde de el, sa-i vadă­ toate înles­nirile de cari va avea nevoe spre a se folosi cît mai mult de procedeu­­rile teh­nicei moderne. Un alt punct, care iarăși nu tre­bue pierdut din vedere, este că o in­dustrie trebue să folosească și tărei căreia aparține, consumatorilor, nu numai capitaliștilor. I. O. Br. N­­A î­î I­T­I ! Hai, tăticule!..­ Se știe că foaia d-lui Filipescu a cerut ca în 24 de ore guvernul să destitue pe prefectul de Muscel, că altfel se aprinde Europa! Guvernul a răspuns cu.... plecarea d-lui Ionel Brătianu în concediu. Asta e taman istoria, cu țiganu, căruia românu î-a tras o pereche de palme zdra­vene. — Mai trage una, dacă-țî dă mina! re­plică țiganu. Românul îl servește â la minut cu altă pereche. Atunci țiganul, se uită la tat’su și ți­nîndu-se d­e fălci, îî spune: — Hai, tăticule, că rumina ăsta e ne­buni­mil. Sin! mini -l ferigii Intre argumentele pe cari adver­sarii votului universal le invoacă împotriva acestuia,— este și acela că reforma aceasta mare va aduce apa la moara demagogiei, că ea în­lesnește intrarea în parlament a tu­turor demagogilor. Dintre toate argumentele, acesta ni se pare cel mai absurd. Mai întîță ce e aceea demagogie? IU ouă ni se pare că de acest cuvînt se abuzează ca și de altele multe, ca de exemplu ,,rațiunea de stat“ etc. Cine a putut spune vreodată e­­xact ce o rațiune de stat sau ce fap­tă urîtă n'a putut comite un poli­tician reacționar, sub cuvînt că ra­țiunea de stat o cere ? Tot așa și cu demagogia. Nici nu se poate lucra mai plăcut și mai lesne, decît acela de a arunca ad­versarului imputarea că-i demagog. Dacă ai întreba însă pe cei cari u­­zează mai des de acest cuvînt ce în­țeleg printr'însul, i-ai spune într'un mare im­pas și nu cred că ar fi mare numărul acelora cari ți-ar putea-o spune scurt sau lămurit, ba le-ai pomeni că dacă ar putea-o spune, ei cei dintîi­ ar avea loc sub pore­cla cu atîta ușurință aruncată... Dar în sfîrșit prin demagog se în­țelege un om care uzează de trece­rea sa în popor și de talentul sau de vorbitor pentru a ațîța mulți­mea. In înțelesul strict al cuvîntu­­lui orice om politic care conduce mesele este un demagog. In sensul mai larg și obicinuit însă demagog e omul care prin minciuni, prin, promisiuni irealizabile seduce mul­țimea... Dar dacă demagogi există, sunt ei o aparițiune determinată de votul universal ? Oare sub actualul nos­tru regim electoral nu avem dema­gogie ? Cine ar îndrăzni să spue aceasta? Nici nu există o țară în care dema­gogia să fie răspîndită ca la noi, în care oratoria de mai mult sau mai puțin talent să înlocuiască mai mult alte calități și aptitudini. Mul­țumită actualului nostru sistem e­­lectoral noi avem de adreptul regi­muri demagogice. A promite ale­gătorilor marea și sarea în opoziție și a nu le da nimic, sau a face chiar contrariul cînd ești la putere, — e la noi culmea înțelepciunei politi­ce.... Poate să nege cineva aceasta? Și dacă nu poate s’o nege,— poa­te să mai fie adversar al rolului universal sub cuvînt că ar înlesni demagogia ? Sub domnia votului u­niversal poate cîștiga încrederea victimei un utopist naiv, care pro­mite lucruri irealizabile,— dar dacă la prima ocazie s'ar dovedi că nu e sincer, —el ar fi judecat și a doua oară nu ar mai vedea mandat. Sub actualul nostru regim electoral, pă­călitoi fii sîunt cei victorioși în­tot­deauna, iar păcăliții se declară mulțumiți, numai dacă sînt satis­făcuți în solicitațiunile lor mate­riale. Puțină judecată deci, ne arată, că și argumentul că votul universal ar favoriza demagogia nu se poate menține. Actualul sistem electoral e un fel de clocitor al demagogiei, iar votul universal leacul contra acesteia. Orice reacționar sau conservator deci trebue să fie contra actualului sistem de vot; orice democrat cin­stit nu poate fi de­cît pentru votul universal. Act. Citiți Ho. 14 din senzaționalul roman . Subteranele din Slamîmi s­a ii Crimele Bosforului 5 bani fascicola in toată țara Adevĕrurim- O soluția — Ce crezi că o să facă d. Stelian față cu acuzările d-lui A. C. Cuza? — Apoi eu cred că o să facă pe Toma Necredinciosu..... _0_ alegere _ — Ce ați făcut de s’a amînat regula­mentul băuturilor? Girciimanul: Am pus pe liberali să facă alegere, or ne aleg pe noi, or nu-î alegem pe dinși. 1_Conversație_ — Ce tot cere d. Nicu Filipescu an­chete ? — Apoi, de! e și d-lui en­­ piete de o campanie pentru răsturnarea guvernului. Rigoletto as» CHEST­IA ZILEI nr­­ 1, Conu Mitiță s Dacă asta e Plevna internă, renunț s’o iaă IH mm SCRISORI DIN RUSIA Spre dezrobire­­ de AXEXII HOTI») Situația financiară.—încordarea spiritelor la sate. In­ ajunul unei ere noul. Situația financiară CHIȘINEU, SI August. — S’a văzut prea bine că Rusia e prinsă în mreaja organizației reacționare, care o degra­dează și o istovește. Absolutizmului egoistic de sus cores­punde ladheizmul și servilizmul linguși­tor de jos. Destrăbălarea întrece toate în­chipuirile. Iți amintești Roma din tim­pul lui Jugurta, focar de corupție, pu­tregai de sus pînă jos. La rînd cu cercurile curtezane etc. stă și toată bi­rocrația, administrînd Ru­sia cu ajutorul măsurilor represive bar­bare. Condamnat moralicește, întregul me­­canizm guvernamental se mișcă numai în virtutea inerției, ascunzînd sub el slăbiciunea de stat și revolta poporului. Siguranța materială dispărînd, finan­țele imperiului se distrug. Miliarde stoarse de pe spinarea nenorocitului ță­ran se cheltuesc în întrebuințări nefolo­sitoare. Instrucțiunea, creditul mărunt etc. sunt neglijate, iar în ultimul timp s-a început construirea căei ferate din Amur, în valoare de un miliard, pen­tru....... japonezi, cari stăpînesc deja o cale ferată est-aziatică, construită de ruși tot pentru..... din șiî. Gospodăriile comunale sînt aproape ruinate. Să luăm, de pildă, Odessa și Kievul. In răstimpul ultimilor 3 ani, po­­pulațiunea Odessei a scăzut cu 100 mii de suflete, iar a Kievului a crescut cu 100 de mii. Dar starea aceasta finan­ciară a acestor orașe e aceeași: sínt în ajunul falimentului. Amîndouă sînt stă­­pînite de consiliile comunale, recrutate din membrii „ligei poporului rus“, a­­mîndouă au vrut să-șî ipotecheze toate imobilele pentru a acoperi deficitul de 2—3 milioane de ruble fiecare. Dar nu le-a permis controlul de stat, arătînd că ch­eltuelile ordinare nu pot fi acoperite cu împrumuturi de ipotecă. Venalitatea, tâlhăriile și rapacitatea rod toate ramurile comerțului și econo­miei naționale. Toate instituțiunile și persoanele bidrocratice vin mereu cu pretențiuni a căror satisfacere pune te­­zaurul într’o situație imposibilă. Anul acesta recolta­rea are o înrîurire îngro­zitoare asupra bursei și ministerul fi­nanțelor, semnalând enormul deficit, anunță că dacă cheltuelile nu vor­ fi micșorate, ii va fi cu neputință de ai înlătura o primejdie serioasă. Pentru a acoperi acest deficit nu sînfi izvoare; noul reduceri de cheltueli de­pind de Dumă, dar ea nu se va întruni decit la 15 Octombrie. Pînă atunci este numai o singură eșire: împrumutul ex­tern. Insă în ultimii 20 de ani, numai din Franța au trecut frontiera rusă 25 miliarde, fără speranță de reîntoarcere normală. Pe împrumutul intern nu se poate da asemenea compta. E numai o dovadă materială a zădărniciei regimului repre­siv. Ultimul împrumut intern de 200 mi­lioane ruble a arătat clar starea finan­ciară a Rusiei. împrumutul acesta, realizat cu 93 după curs, dă dividendul 5 %, iar dobîn­­da aceasta e și liberă de orice perceperei în folosul statului. Asemenea înlesniri, se știe, au loc numai în vremurile cele­ mai grele financiare. Și iată, cu toate că guvernul, înaintea d emisiunei împrumutului, anunțase și în­credințase cercurile financiare că situația e liniștită și splendidă, înscrierea în lis­tele de obligație abia a acoperit suma­ convențională a Împrumutului. La Kie­v de pildă, unde împrumutul precedent a cules 12 milioane ruble, actualul nu a numărat decît 1 mii. 800 mii de ruble. Puterea bănească a burgheziei rusești e secată și e vădit, după calcule exacte, că actualele 200 milioane primite de gu­vern vor fi plătite în 45 de ani de văr­sare cu 491 milioane. In așa frumoase condițiuni își procură banii guvernul pe totputernic rusesc. încordarea spiritelor la sate Zăpăceala generală materială lovește mai groaznic în cei calici. In cei slabi., In domeniul industriei, grevele stăpîni­­lor —lock-out-uri. Reducerile prețurilor, In­ loc de odihnă­ ­il fat la lumiéze entre ia vérité et mon inteili­­geance. (Dante—Vie nouvelle). " S'a zis, cu drept cuvînt, că Italia e ța­ra soarelui și a frumosului și credința asta comunii, atît de răspîndită în sufletul celor mai artiști ca și nu al celor mai pro­zaici­ oameni, a făcut și face din patria lui Dante un fel de raid pămîntesc, pe care to­t ar dori să-l cunoască. Unii șî-au­ împlinit visul, alții 11 poartă o viață întreagă cu ei, fără să-l aducă la îndeplinire. Pentru mine însă, călătoriile au fost mai totdeauna surprinderi. Fără precuge­­tare și pe neașteptate, fără sforțări și cu puține sacrificii s’au realizat ușor, în ciu­da altor scopuri, altor vise către cari fi­ința mea era atrasă ca spre ceea­ ce Rus­kin numește bogăția absolută: viața. Vo­ind să dau acesteia din urmă o valoare care să servească altora, am luptat și m’am străduit. Ceea ce am cules a fost îm­potriva așteptărilor mele. Un fel de scamatorie sau de răsplată a so­artei, dacă‘voiți', care odată cu știința vieței și a sufletului omenesc, mi-a adus însă pe lângă călătoriile realizate și alte surprinderi mai mari și cu totul de altă natură. Așa că­­ fin surpriză în surpriză, m’am trezit de-a rîndul în cele mai cunos­cute locuri din Europa pentru a sfîrși azi cine ști ® de Bu­i în Italia, unde mă găsesc de aproape patru luni. * Din această țară nu­­ cunoșteam de­cît partea de Nord, cînd petrecusem o vară pe marginea lacurilor celor patru cantoa­ne Lugano, Majore și Como. Au trecut ani de atunci și îmi amintesc că înaintînd pînă la Milan, a trebuit să mă întorc îndărăt la Paris, unde eram stabilită, și să las Florența și Venezia în urmă, fără să le fi văzut. Azi, cînd cunosc bine și aceste orașe cîntate atîta de poeți, mi se pare, că în vremea cînd fusesem în preajma lor, far­mecul și bogăția lor m’au alungat în mod tainic și nu m’au lăsat să vin spre ele cu sufletul meu de atunci. Poate nu eram pre­gătită să le primesc în mine. Și numai după multe și multe schimbări șî-au zis într’o zi­ că rîndul meu a sosit și încînta­­rea lor îmi era trebuincioasă. Trebuincioa­să! Cuvin­tul e potrivit. Frumosul oriunde F am găsit, n’a fost ceva abstract, indepen­dent, trăind în afară de mine și fără de împărtășirea mea. Și am simțit totdeauna mai mult necesitatea unei armonii care să mă cuprindă întreagă, decit să-mi plă­tesc luxul unui singur sentiment exaltat de admirațiune sau de interes exclusiv ar­tistic. De aci poate și orînduiala aceasta în tainele firei de a găsi în locurile pe unde am stat, un fel de contopire cu mine însu­mi, un fel de oglindă a propriei mele vieți. E oare și din cauză, că tot ce am voit, am realizat—fie chiar și o clipă—și că, juxa voința asta Láziad, la iesăvirsire, m’am regăsit în toate orizonturile largi ale vieții? E sigur, însă, că de astădată eram obo­sită—de o oboseală de suflet toropit—de călător ajuns pe o culme. Și odată la Ve­neția, din toată magia care mă împresura se lăsa în mine un fel de odihnă dumne­­zeească ce picura cu fiecare clipă trăită a­­colo.* Altora Veneția le dă imbold de traiu, de iubire, mie un fel de liniște care se îm­plinea încet, încet, ca o agonie, ca un sfîr­­șit. Cînd s’a făcut tăcere, o tăcere deplină, eram alta. Și de atunci abia. Italia mi-a apărut ceea ce este cu adevărat: un mor­man de ruine, un cimitir pe mormintele căruia se înalță cele mai frumoase flori. Mireazma acestora am absorbit-o ca o e­­sență adormitoare, din care m’am deștep­tat într’o lume nouă. Cînd am făcut primul pas în ea, orașul pare că se legăna între canalurile lui — și întinsul apel din­spre Lido era mîna nevăzută care îl mișca încet, încet.... Intrînd apoi, în pa­latul dogelui Dandolo, azi hotelul Danie­li, ca nici odată lumea nu mi s’a părut mai bizară într’o adunătură de străini strînși pe un vapor închipuit venind din țări ne­cunoscute și oprindu-se după voință în portul fiecărui suflet—mai mult sau mai puțin bogat. Impresia asta se restrînge din mine pe chipul fiecăruia și nu știa dacă și altora valurile de lumină cari mă inun­dau, dădeau spectacolului Veneției înțele­sul adînc al unei tragedii păgîne, în care ființa omenească ar fi stăpînă pe soarta ei. Eu, mă oprisem în afară de spaim și i­e timp, în afară de viață și de moarte, în­­tr'o renunțare deplină a tot ce am dorit și nedefinitul acesta care mă cuprindea din toate părțile risipea peste locul în care mă aflam, un fel de pulbere aurie sub care a-și fi fost înmormîntată și care pe ceilalți deabia îi atingea. In jurul meu, lumea to­tuși trăia, se mișca într’o desfășurare de veselie, de mulțumire vădită. Iar, dacă un chip mai trist îți da iluzia unui visător și chipul acela era omenesc în așteptarea de a reîncepe cu voe sau fără, un train cu aceleași speranțe și aceleași suferințe. Numai seninătatea mea era uniformă, neschimbată și cu toate acestea nu mă simțeam înțepenită, ci dimpotrivă ușoară ca aerul cel respiram sau fluidică ca undele atîtor frumuseți cu cari mă îm­părtășeam în taină. Mă odihneam. Eram în largul meu..... Alături, însă, de ființa care devenisem, se mișca în același timp și umbra­ mea de odinioară. Această­ umbră era trupul meu, ca ceva înstrăinat, necunoscut mie, după care insă mă luam ca legată de el, prin care trebuiam să trăesc, cum atîția trăesc și gîndesc prin alții, și fără să-șî dea osteneala de a fi ei. Inconștient viața exterioară cu mecaniz­­mul ei organic mă încătușa și din cînd în cînd reducea lumea mea lăuntrică la un vis pe care’l trăiam deșteaptă. Dar, a­­tunci, ochii mei cadeau pe cîte un dom, pe cîte o piatră, pe gondola ce m’aștepta ca să mă ducă în largul mărei sau să mă lase în San Maro și toată poezia formelor se ridica de pretutindeni într’o protestare mîndră, într’o glăsuire mută a unui ade­văr: înțelegem­­ că era o frumusețe care e­­xista și în afară de mine, sub ochii tutu­ror, și pe care umbra mea n’o putea cu­prinde întreagă fără să nu cuprindă și în sufletul meu tot trecutul din el. De aceea, ca un portret învechit — în care ființa mea, de altădată apărea ca să-mi arate deosebirea—mă trezeam re­deșteptată în lumea din care fugisem și în care încă trăiam. O putere neînvinsă mă tîra atunci tot înainte, mă silea să urc scările de marmoră ale palatelor, să cutreer muzeele unde stau înșirate de vea­curi, mii de icoane omenești, dar, în care chipul meu nu se mai recunoștea și se simțea umilit. Tot ce era pierito­r în mine se cutremura ca și orgoliul unei femei fru­moase cînd timpul o atinge cu mîna ne­văzută a morței. Din frumusețea eî ce va rămîne? Și a­­ceastă femee sensuală și fericită pe care o regăseam în pînzele lui Tisian răspun­dea pentru mine—pentru toți aceia cari nu văd în artă decît o prescurtare, un re­zumat al vieței, manifestarea cea mai cu­rată a sufletului lor. Această manifestare nu era însă la mine ceea ce face fondul poeziilor lui Baudelaire: apropierea mai mare de ideal prin îndestularea simțurilor sau mai cu­tezător prin așa zisa „sfințenie a co­rup­­ției“ ci dimpotrivă dragostea de pămînt, de materie mi-a fost în­totdeauna izvorîtă și mărită prin dragostea de ideal și de frumos. Eram departe deci, de romantis­mul pervertit al unei George Sand sau de spiritualizarea bolnavă a unui Alfred de Musset cari s’au iubit — da­că asta se poate numi iubire!—în chiar hotelul în care stăm, eram deosebită de realismul brutal al lui Balzac care, poate, a privit răsărind același soare în același loc; eram în contrast cu pesimismul exasperat al unui Byron, stins într’unul din palatele din dreapta Marelui Canal. Și cu atît mai puțin mă simțeam alături de individualis­mul orgiac al lui d’Anunzio—a cărui artă —deși frumoasă e fardată—cu cît m’apro­­piam mai ușor de generozitatea naturală a unui Octave Feuillet care și-a scris în Venezzia cel mai frumos roman, Hor­­illete. ....De aceea mă prindeam zîmbind tre­cutului meu mort, farmecului dispărut al femeei a cărei glorie cea mai mare ră­mîne vecinie, de a fi fost iubită de cel pe care la iubit. Mă apropiam astfel mai mult de mine însu­mi, de adevărata mea ființă, de adevăratul meu destin. Destinul acesta—care ar fi trebuit să fie acela v al celei mai simple femei—era însă acum al unui suflet prea singur și prea îmbogățit ca să nu devie al tuturor din moment ce nu mai era și nu mai putea fi al nimănui. De aci nedefinitul acela care mă împresura din toate părțile, risipind peste tot pulberea aurie sub care eram în­mormîntată și care pe ceilalți de abia îî atingea. Sub pulberea aceasta însă sufle­tul meu tresărea, cum tresare în sînul ma­mei pruncul care se va naște, iar toată împărăția peste care eram stăpînă, lua conturul întregei omeniri. Mă împărtă­șeam astfel cu Venezzia trecută, cu apo­geul ei de glorie și de fericire care trăia și azi—sub altă formă—în geniul care sa făurit’o, așa cum se găsește, cum o vedem cu toții. Mă împărtășeam, cu încîn­tarea deose­bită a acestui oraș ce pare mort și care odată a fost stăpînul Mediteranei—încinta­­re ce nu făcea azi din odihna sufletului meu ceva mistic, îndepărtat, dar un sim­plu adăpost, o insulă, un punct nou de plecare și atîta tot. Acest adăpost, era, însă, pentru mine o mană cerească care mă vindeca de trecut fără ca acest trecut să dispară cu viața și tinerețea mea. De­oarece ca o speranță și o mîngîere tot ce fusese bun și frumos în el se contopea cu liniștea prezentului...., într’o reînviere vi­itoare ? Nu știți. Tablourile lui fintoret mi-au fost și ele un simbol, iar vederea încîntătoare a Ve­­nifeziei sub mine, a insulelor dimprejur si a măre! care se zărea de sus, din clopot­nița aurită a bisericei San Giorgio Mag­giore, mă făcea să uit că mă urcasem a­­colo pe o scară de treizeci și două’ de spi­rale aproape fără de sfîrșit—și că în tre­cutul meu plin de suferințe pe care’l bi­­ruisem și’l cream acum din nou, mi-eraí dat să găsesc nu numai odihna aceea—­­care nu este decît o viață alta, mai supe­rioară și mai bună—dar și încîntarea o­­chiului —materializarea vieței—prin caret, copiii mei vor vedea mai departe..... Elena Bacaloghi Landa-Toscana, August 28. ii—»♦ a*»

Next