Adevěrul, mai 1910 (Anul 23, nr. 7415-7445)

1910-05-01 / nr. 7415

N AZBITII Geamurile guvernului Se știe că In ziua cind s’a supărat d. Mar­ghiloman la Cameră, s’a spus numai decit că d. Marghiloman a spart geamurile. Se vede că acela a fost numai preludiul și că partidul care are de șef un bărbat cu geam la ochiu, era fatal să ajungă să spar­gă de-a binelea geamurile pe la miniștri. De altfel, încă din Decembrie trecut gea­murile „Adevărului” strigau răzbunare la cer. In loc să vie dela D-zeu, răzbunarea a venit dela carpiști. Onoare lori E o dovadă că s'au gândit la geamgii! Cu­ despre guvern, să ne dea voe să-i spu­nem că e un pehlivan și jumătate și că bine a întors-o spărgindu-și geamurile și Plinind a­­poi pa carpiști să-I plătească.... geamurile sparte ! Sistem Ferechide, brevetat! Pac. Anul al XXIll-lea No. 7415 fONl­DATOR ALEX. V. BELDIMANU PUBLICITATEA CONCEDATA EXCLUSIV Agenției de Publicitate CAROL SCHULDER & Comp. Strada Karageorgevici No. 18. — Telefon 3/4 BIROURILE ZIARULUI : București, Strada Sărindar No. II BANI UN N­U­M­A­R Apare zilnic cu ultimele știri telegrafice și telefonice de la corespondenții noștri­­ 5 m­anifestațiunile contondente ale carpiștilor Miercuri seara cetățenii Capitalei, a­mici ai d-lor Carp și Cantacuzino după ce au protestat cu indignare contra re­gimului d-lui I. I. Brătianu-Rătești, s’au dus în convoiu ca să aclame pe șefii lor. In drum, eșindu-le înainte locuințele d-lor Emil Costinescu, I. I. Brătianu și Spiru Haret, au manifestat și contra domniilor lor, spărgînd și geamurile lo­cuințelor... Această manifestațiune contondentă merită cîteva observațiuni și le vom face cu aceeași libertate de cugetare ca în­tot­deauna. Pentru noi, ce știa dela Adevărul, e o mi­că satisfactiune cînd auzim cum se sparg geamurile și la alți oameni politici și mai ales la aceia cari după ce au organi­zat astă-iamă manifestația contra noas­tră, tot ei — prin gura corsarului politic Mih. Ferechide, au declarat că noi am fost aceia cari ne-am pus mintea cu gea­murile noastre. Ar fi poate momentul să le întoarcem și noi infamia lor idioată și să spunem că nu manifestanții, ci oamenii poliției au aruncat cu pietre în ferestrele celor trei miniștri — și cu buna știință și cu ținta de a pune în spinarea opozițiu­­nei aceste fapte. Cum lucrul s’a întîmplat noaptea, cum guvernul d-lui Brătianu- Rătești are tot interesul ca să se compro­mită mișcarea contra lui și să’i justifice măsuri de rigoare, lucrul este posibil. Și cu atît mai mult s’ar putea insinua lucrul acesta, cu cit deși manifestația a mers de la Dacia până aproape de șosea — la d. M. Cantacuzino, nu s’a văzut picior de polițist, nu s’a făcut nici o arestare, așa că manifestanții, ca la ei acasă, au colin­dat în miezul n­optei Capitala și au dat cu pietre în geamurile caselor a trei mi­niștri, fapt, care dacă nu era pus la cale de poliție, putea fi împiedicat. Nu este așa, că dacă este vorba de infa­mii, e mai plauzibil să insinuăm că ope­ra manifestanților de Mercuri seara, es­te a poliției? • Nouă însă nu ne place să ne dedăm la a­­semenea manopere. Am voit să arătăm numai, cit de ridicul este ucigașul ță­ranilor I. I. Brătianu, cînd pune la cale lovituri contra altora și apoi le explică și ficuzează în chipul cum a făcut astă-iar­­,pă banditul albanez Mihail Ferechide. I. Vom discuta, dar, cinstit lucrurile, așa cum credem că s’au întîmplat și vom da ^răspunderea asupra celor ce trebue să o aibă, asupra partidului d-lui Carp-Canta­cuzino. Ei bine, umila noastră părere este că ceea ce s’a făcut a fost o greșală. In pri­ma linie, ni se pare că junimiștii au că­zut într’o cursă. Manifestînd în chipul cum au făcut, vor da drept guvernului, ca pe viitor să ia măsuri strașnice și în special să se scuzeze față de rege, de tot ce va face contra cetățenilor—și chiar de­spărsări de singe. Pe lângă aceasta — s’a neglijat un a­­mănunt și anume acela că dacă ministrul X, poate fi huiduit pentru faptele sale u­­rîte, omul privat, la el acasă, trebue să fie lăsat în pace. Dacă s’ar fi spart gea­­­murile la cele trei ministere, lucrul ar fi fost cel puțin scuzabil. Acasă însă d-nii I Costinescu, Brătianu și Haret aveau dreptul a se odihni în liniște, ei și fami­lia lor — mai ales familia cu care nu are nimeni nimic de împărțit. E drept că Brătianu-Rătești a confundat și confun­dă mereu afacerile și viața sa privată, cu cea publică, dar ori­cît ar fi aceasta ade­vărat, totuși, cei cari protestează contra acestui amestec, tocmai ei nu trebue să imiteze pe omul de la Rătești. * * * O altă obiecțiune este aceea, că în poli­tică sînt două măsuri. Muncitorii sindi­caliști cari eșeau pașnici de la o întrunire a lor, au fost atacați de poliție, bătuți și închișii dați judecăței și osîndiți. Boerii in amicii d-lor Carp-Cantacuzino, străbat în bandă, întreaga Capitală, de la Dacia la șosea, huiduesc pe trei miniștri și le sparg geamurile locuințelor lor, se dedau în puterea noptei la manifestații zgomo­toase, și sînt lăsați liberi și nesupărați de nimeni. Ce trebue să zică clasa muncitoare­, fa­ță de această atitudine și dubla măsură de judecare și de procedare? Că noi, in­tre noi, ne permitem totul, că trecem cu vederea eșirea din legalitate, cu gîndul și cu condițiunea ca și nouă să ne fie tole­rate. Cînd însă este vorba de clasa cealal­tă, de clasa oprimată, p, atunci, noi ne e­­rijăm în apărătorii legalităței și ai ordi­­nei și sîntem grozavi, facem să se verse și sînge, zndicim la poliție în bătăi și schingiuiri pe victime, apoi tot noi cerem justiției rigorile unor legi cari nu sînt făcute să se aplice și contra noastră, ci totdeauna în favoarea noastră. ■lit * O ultimă obiecțiune este acea asupra faptului duplicităței politicei noastre. Cînd este vorba de fruntași, și de gazetele lor oficiale, o, atunci domnii aceștia, iau aere de bărbați de stat europeni, cari reprobează brutalitățile și fac apel la res­pectarea ordinei. Cînd însă este nevoe de a se face apel la cărămizi și bolovani, cînd e vorba de a sparge geamurile adversari­lor lor politici, cu cari de altfel cu o zi înainte ori chia­r în seara aceea, au schim­bat elegante și cordiale stringeri de mină, atunci fruntașii se dau la o parte, intră în acțiune șefii de culori, agenții electo­rali, cari plrtiți din fondurile partidului, merg și fac lucruri pe cari a doua zi în chip oficial partidul le va nega — ori re­proba. Cei cari au comandat și organizat, ge­neralii­ își degajează răspunderea, redevin din balcanici, europeni, a doua zi după fapt continuă relațiunile ceremonioase și elegante cu adversarii lor și astfel se joa­că comedia cea mai scîrboasă și mai ri­dicolă, în care mulțimea, poporului, îi se dă sarcina de a face, de a îndeplini o ope­ră de care nu au curaj să se declare răs­punzători domnii din capul partidului, căci aceasta ar strica fațadei europene a luptelor dela partid la partid Cu aceasta am încheiat seria micilor noastre obiecțiuni — și tragem nădejde că ele fiind pornite din bun simț și vor­bite cu sinceritate, vom avea alăturea de noi pe toți aceia cari, ca și noi, nu au pierdut simțul realitătei și pot judeca faptele politice și cu independentă de gîndire și cu dreptate. CONST. MILLE filopenileii la liceullOOO „Independența“ repetă iarăș că cifra de 419 morți în răscoalele din Martie 1907, e cea mai exactă posibilă pentru că e dată de înseși rudele morților solicitate să ceară ajutoare. Am mai spus-o și o repetăm: dacă gu­vernul, cu tot aparatul administrativ de care dispune, nu are decît acest mijloc de a stabili numărul morților,­­ atunci inconștienta lui e prea puțin pedepsită dacă îi se pune un număr prea mare de morți în socoteală. Noi credem însă că guvernului nu-î dă mîna să întreprindă o anchetă sau să publice alt material, de care dispune, căci s’ar constata un număr de morți ca­re ar trece poate chiar de 11.000. De aceia „Independența“ și prin arti­colul său de ieri, exprimă dorința inti­mă a guvernului, ca­ să se întindă vălul uitărei peste neomenoasa represiune pe care a ordonat-o și prezidat-o în 1907. Dar de acest văl al uitărei, atît de mult dorit, guvernul acesta nu poate beneficia și nu poate mai ales beneficia pentru că energia pe care a desfășurat’o cînd a o­­morît, n’a desfășurat’o cînd a fost vorba să realizeze reformele. In acest caz a pre­ferat să cedeze presiunea conservatorilor și să renunțe la unica măsură mai hotă­­rîtă ce propusese să se ia. Și nu va putea beneficia guvernul a­­cesta de uitare, pentru că are curajul să declare prin „Independența“ chiar și aseară că represiunea a fost blîndă și că a făcut relativ puține victime. Blîndă represiunea aceasta în care s’a tras cu pușca cu repetiție în­ carnea ro­­mînilor neînarmațî? Blîndă represiunea aceasta care a dus la execuțiunile sumare, pe cari le-am de­nunțat prin „Adevărul“ cu riscul vieței noastre și numai astfel am putut opri ca­sele să nu se lățească peste toată­ țara? Blîndă represiunea care a văzut ofițeri scoțînd după denunțurile exploatatorilor satelor, oameni din gramadă și executînd familii întregi, fără judecată, fără de le­ge, fără de inimă și fără de omenie? Numai niște criminali , inveteratî pot ti­ne limbagiul „Independenței“. Oameni cu conștiință n’ar putea dormi noaptea fiind­că i-ar speria din somn gemetele victimelor și le-ar tulbura viața plănse­­tele mamelor, văduvelor și orfanilor. Cenușa pe cap să și-o pue aceia cari au într’o sută de feluri și răspunderea răscoală din 1907 și aceea a represiune!. Ad. Luni 3 Mai citiți în „ADEVERUL“ Misterele scrisoarei ei frate Mara Roman original Sîmbătă 1 Mai 1910 ...... ...............’------------­DIRECTOR POLITIC CONST­ MIN­E ABONAMENTE: On an. 1 î i . Lei 16.— I 'trei luni . . » . Lei 4 — Șase Ioni • „ 8.—­­ O lună • . .­­­ . » L69 Pentru străinătate prețul este îndoit. TElEfON: Direcția și Administrația No. 14/10 Redacția: cu Capitala „ 14/10 „ ,, Provincia „ 14/99 „ ,, Străinătatea „ 12/40 SĂRBĂTORIREA UNOR EROI Cel o mie din Marsala Italia sărbătorește în momentele de fa­ță, cu mare strălucire, cincu antenarul ce­lebrei expedițiuni a lui Garibaldi în Si­cilia, expedițiune care a fost începutul luptelor decisive pentru unitatea Italiei. Atît oficialitatea cît și poporul cinstesc astăzi cum se cuvine memoria marelui patriot italian, inițiatorul și eroul acelui grandios episod din istoria luptelor pen­tru neatîrnarea și unirea statelor italiene. Ziarele italiene apar toate în numere festive și răscolind trecutul, publică a­­mănunte, cunoscute și necunoscute asu­pra celor petrecute acum cincizeci de ani stăruind îndeosebi asupra caracterului măreț pe care-l prezintă expedițiunea ce­lor o mie. Nu va fi, credem, fără interes, să reîmprospătăm și în mintea cetitorilor noștri evenimentele din primăvara anu­lui 1860 cari au înfăptuit Italia modernă. * * * Anul 1859 este anul independentei Ita­liei după cum anul 1860 este anul unita­te­ ei. In 1859 se dau acele lupte memo­rabile care scapă Italia de sub dominați­­unea austriacă. Regatul Sardiniei — sin­gurul rămas constituțional după anihi­larea revoluției de la 1848 — se punea fruntea acțiune! de independență și, aju­tat de Napoleon III, poartă războiul con­tra austriacilor. După bătălia de la Ma­genta, austriacii evacuară Lombardia, care în urma în­cheerei­ păcei se alipește de Sardinia. Italia centrală e anexată și ea numai cu mare greutate, mulțumită iscusinței ministrului lui Victor Ema­nuel, Cavour. Rămîneau Neapolul și Si­cilia. Pentru a realiza și unirea lor, pa­trioții italieni ajută mișcarea revoluționa­ră ce începuse în Sud la începutul anului 1860. Acum se hotărește să intre în acțiune Garibaldi, care, nemulțumit că Niza, pa­tria lui, fusese cedată­ Franței în schim­bul ajutorului dat contra austriacilor, se retrăsese la Caprera scîrbit. El hotărăște să se ducă în ajutorul revoltei din Sicilia. Se zice chiar că fusese îndemnat la a­­ceastă de Cavour, care­ i scrisese: „Niza sau Sicilia“. Garibaldi vine la Genua unde înrolea­ză o mie de oameni, devotați pînă la moarte. Se zice că guvernul l-a lăsat să ia din­ arsenalul din Modena cele 4 mii de puști, patru tunuri și munițiunile nece­sare, ba chiar dăduse ordin guvernatoru­lui din Genua să închidă ochii asupra pregătirilor garibaldienilor. In noaptea de 5 spre 6 Mai, voluntarii lui Garibaldi se îmbarcă pe două vase de comerț, il Lombardo și il Piemonte, și pornesc. La 11 Mai, expediția intră în portul Marsala, unde se găseau tocmai atunci două vase engleze, împrejurare de care se folosi Garibaldi pentru a-și de­barca oamenii. In adevăr, două vase na­politane cari se pusese în urmărirea lui, își pierduseră timpul în tratative cu va­sele engleze. Abia debarcați, cei o mie din Marsala îmbrăcați în cămăși de culoare roșie, primiră puternice întărituri din partea răzvrătiților. Garibaldi pleacă imediat împotriva trupelor napolitane și cîștigă o primă victorie la Calatafimi. Un atac combinat cu multă dibăcie­­ și dus la bun sfîrșit cu multă bravură, face pe Garibal­di stăpîn pe Palermo după o luptă de trei zile. Sicilia toată era cucerită. In fruntea celor o mie si a revoluționa­­rilor sicilieni, Garibaldi trece strîmtoa­­rea și străbate toată Calabria săvîrșind minuni de vitejie cari au rămas apoi le­gendare. Prin satele prin care trecea, e­­roul italian găsia în biserici portretul lui, înconjurat de lumânări aprinse. Ma­mele îi aduceau copiii ca să-i bine­cuvin­­teze. Țăranii povesteau că după fie­care luptă, Garibaldi își scutura camașa­­ ro­șie de pe care cădeau sute de gloanțe, țintite pe pieptu-i ca pe o cuirasă. „Omul roș“ era un Zeu, trimis să libereze Ita­lia și s-o unească. Toată vara se trece în lupte și în îna­intări triumfale. Regele Ferdinand al Neapolului opune o rezistență zadarnică, căci trupele sale sunt bătute la Volturno și la Capua. Neapolul e cucerit, și Gari­baldi se proclamă „dictator al celor două Sicilii“. La început dictatorul, care asculta de partidul republican condus de sicilianul Crispi, nu voește să anexeze cele două țări la regatul Italiei; populația din Nea­­pole se pronunță" hotarită pentru anexa­re. Locuitorii afișază pretutindeni, la fe­restre, pe ziduri, pe pălăriile lor bucăți de hîrtie pe cari era scris cuvîntul: da­­r Giirib­aldi propune atunci plebiscitul, și­­ anexarea e votată atît de Neapel cît și de Sicilia. La 7 Noembrie 1860, Victor Ema­nuel își făcea intrarea în Neapole, în trăsură, avînd alături pe Garibaldi. Astfel s-a săvîrșit unitatea Italiei, care nu e însă desăvîrșită decit după anexarea Veneției (1866) și Romei (1870). Precum se­ vede rolul principal în în­făptuirea acestei uniri ,a jucat Garibal­di. E foarte explicabil deci entusiazmul cu care se serbează acum în Italia cin­ci antenarul expediției celor o mie. I. N. D. Take Ionescu a rostit o scurtă cu­­vîntare făcînd declarațiuni categorice. Șeful­­ conservatorilor-democrați anali­­zînd repede situația n’a considerat ca e­­veniment al zilei scandalurile, ci alegerea de la Roman. Și a explicat de ce trebue să se dea importanta unui eveniment a­­cestei alegeri. Altă dată alegerile n’aveau nici o importantă, erau considerate ca farse sau comedii electorale. Și pe atunci era firesc ca toate opozițiile să încline, în anumite împrejurări, pentru o politică de scandal. Azi însă, cînd corpul electo­ral dă neîncetat dovezi că s’a trezit la o viață nouă, că s’a deșteptat, cînd takiștii au dreptul să se mîndrească cu această deșteptare a corpului electoral, partidul conservator democrat nu mai are nevoe să reînvie vechia școală politică, să se scoboare în stradă. Și d. Take Ionescu a răspuns zîmbind acelor cari cred că face o politică fricoasă spunîndu-le : — Nu sînt fricos, ci cuminte! Firește că partizanii d-sale l’au aprobat și aplaudat zgomotos. In ce privește viitorul, d. Take Ionescu a declarat că are adînca convingere că d. Carp nu poate să vină la putere și că ia pe suflet răspunderea ce o are în condu­cerea partidului sau. Șeful conservatorilor-democrați nu a contestat dorința generală ca liberalii să cadă și că aceștia sînt în lichidare. De a­­ci pornesc toate combinațiile și se vor­bește de împăcarea conservatorilor. Asupra acestui punct, al împăcărei, d. Take Ionescu s’a rostit tot atît de catego­ric , că n’a avut nici o ocazie să trateze împăcarea fiindcă nimeni n’a venit să i-o propună și nu d-sa va începe vre-odată tratativele, căci takiștii n’au eșit din rîn­­durile conservatorilor, ci au fost goniți. Această mărturisire francă a fost sub­liniată prin entuziaste ovaziuni și acei cari au asistat la manifestația de simpatie ce s’a făcut em­ d-lui Take Ionescu, au simțit cît de puternic continuă a fi spri­jinit în acțiunea ce a întreprins’o noul partid. A mai spus ceva. d. Take Ionescu care trebue să fie relevat, a spus că nu poate să ceară puterea de la rege, dar poate să ceară țărei să-l indice. Și țara a răspuns în toate alegerile parțiale și deci normal este ca moștenirea să fie a takiștilor. Impresia ce a lăsat-o scurta cuvîntare a d-lui Take Ionescu a fost că șeful con­servatorilor-democrați e azi arbitrul situa­ției politice, că a cîștigăt definitiv bătălia cu ambele partide­ istorice, că toate încer­cările acestor partide de a-l desființa poli­ticește nu numai că n’au reușit, dar acea luptă nereală i-a creat situația strălucită de azi consacrată, de corpul electoral în­­tr’un avînt de deșteptare cum într’adevăr nu s’a mai văzut la noi. R. X. Garibaldi în fruntea Statului său major Declarațiile d-lui Take Ionescu nm a fost primit.— Salutul d-lui Canta­cuzino-Pașcanu­ — Cuvintele d-lui B. Păltineanu.— Declarațiile d-lui Take Ionescu Organizațiile takiste pe lângă că au fă­cut dovada că sunt puternice în toată țara, cea din Capitală s’a arătat ori foarte con­știentă de situația politică și a înțeles bi­ne tactica și directiva pe care d. Take Io­­nescu a imprimat-o partidului sau mai a­­les în timpul din urmă. Takiștiî s’au prezentat disciplinați, en­tuziaști și hotărîți a m­­eși din cuvîntul șefului lor căruia i-au făcut ori atît în ga­ra de Nord cît și la clubul conservator­­democrat o primire așa de călduroasă în­cît fruntașii takiști au rămas mișcați de dragostea și popularitatea crescîndă care se manifestă pentru partidul și șeful lor. D. C. Cantacuzino-Pașcanu a venit de la Roman să salute pe d. Take Ionescu și cum foarte spiritual a spus-o în întru­nirea de la club în loc să ofere șefului tradiționala pîine și sare, i-a oferit o nouă victorie electorală pe care acest aristo­crat al democrației a dobîndit-o contra li­beralilor și carpiștilor. In cîteva cuvinte d. Barbu Păltineanu a arătat că politica ideală a takiștilor se rezumă azi într’o opoziție legală, reală și reală. »­ ­x Adeveruri Odioase! „Odioase“ sînt pentru futuriștii dela „Vii­torul“ manifestațiile cu spargere de „gea­muri“ și în ele „generoasa“ foaie vede o decădere pe „care pînă astăzi n’a mai „cu­­noscut’o nici un partid politic“! Protestează geamurile „Adevărului“— o­­norabili generoși ai fondurilor secrete !..... Să-l aresteze „Locul d-lui Haret este la pușcărie“, de­clară „Epoca“ de azi. De ce nu-l arestează d-nul Filipescu pe d-nul Haret, cu o oră mai înainte ?.... A făgăduit’o de mult!.... Alibi Foile carpiste se frămîntă spre a stabili d-lui Marghiloman un alibi, cum că manifes­­tația cu spargerea geamurilor s’a făcut pe cînd d-sa era la Buzău! Adică dacă ar fi fost în Capitală i se pu­tea atribui și numai faptul că a lipsit e în favoarea d-sale ?.. ... Ferește-mă, Doamne, de presa amică ! Rigoletto, noul rege al Angliei Personalitatea lui George al V-lea Era copilul cel mai drag și cel mai vipid al casei regale. Sănătos și voinic, era cu adevă­rat un drăcușor. Cum tradiția britanică cere ca principii nou-născuți să fie crescuți în dis­ciplină militară, la 18 luni prințul George tre­buia să răspundă prin salut militarise la ono­rurile pe cari i le făceau foot-garzii de la Mal­­borought House, prezentîndu-i armele. Salutul îl făcea ridicînd mîna dreaptă, cu palma des­chisă, pînă la căciulită. Bietul George ! Se vede că i se părea ciudat gestul ăsta, căci nu-l făcea bucuros. I s'a tras însă o bătae, într’o zi, și de atunci și-a făcut datoria, nu însă fără să nu se răzbune, clipind din ochi șiret sau scoțînd limba la santinele. Eticheta avea de suferit multe atentate , din partea acestui vesel și scandalos băetaș. Par­că nu era prinț. Așa crescu George. Cînd împlini zece ani și trebuia să fie­ tri­mis la școala de marină, fu dus într’o­ seară la castelul Windsor in uniformă nouă ca să-și ia rămas bun de la bunica lui, regina Victoria. Băiatul apucă­ mina ce i-o întindea bunica și i-o scutură strașnic, mîngîind pe suverana cu numele de „good old lady“ — buna doamnă bătrînă !“. Vai ! Lordul șambelan văzu roșu înaintea ochilor, iar ministrul­­ marinei nu știu unde să se vîre. Așa ireverență ’ Băiatul fu pedepsit cu opt zile de arest pe­,bordul va­porului sau, ca să priceapă noțiunea presti­giului regal și sensul decorului­, învățătorul sau fu amiralul Keppel, om ri­guros, dar drept. In doi ani, el izbuti să facă din prințul George un școlar silitor, un mun­citor harnic, un desăvîrșit gentilom, fără să piardă însă ceva din voioșia lui înăscuta. Rîdea și acuma, dar aștepta ca mai întîî să se culce regina. Se ținea de glume și mistifi­cări, dar se făcea numai cu egalii săi, nici o­­dată cu inferiorii sau cu superiorii săi. De altfel, își ținea camarazii la distanță, dar cu tact și fără trufie. In timpul serviciu­­­lui își uita calitatea: în urmă redevenea­ prinț. Se silea să cîștige dreptul la avansare prin me­ritele proprii și a reușit. Din momentul ce a luat gradul de locotenent de marină a început să beneficieze de comandamentele rezervata rangului sau. Toate zi­arele au vorbit zilele acestea de ca­riera lui militară, întreruptă de lungi călătorii, sau de studii științifice, de altfel superficiale, trebuincioase pentru obținerea diplomei uni­­­versitare. Du­cele de York își făcu datoria cura putu, apoi pînă în 1892 viața i se trecu aproa­pe toată pe bord, prin coloniile engleze, cu escursii prin China, Japonia, Birmania, India neerlandeză. Personalitatea lui capătă importanță politică­ în ziua cînd, murind fratele sau, ducele de Clarence, el luă rangul de moștenitor de co­roană și trebui să se căsătorească cu logodnica fratelui sau, deși se spune că lucrul s’a făcut fără voia lui, căci el ar fi avut alte angaja­­­mente foarte serioase. Din acest moment, toate demersurile sale au un sens și dau loc la comentarii. Părerile per­sonale ale ducelui de York au început să fie cîntărite și, cu toate că își măsura vorba și­ fapta, s’a putut vedea că preferința sa instinc­tivă e pentru doctrinele conservatoare. Poate că el nu­ i reacționar, dar fără nici o, îndoială că e un aristocrat. Aceasta au dove­­dit’o relațiile sale obicinuite. Vizita adesea: palatele ministerelor cînd acești miniștri e­­rau un Salisbourg sau un Arthur Balfour, adi­că conservatori, se abține'a'cînd erau un Glads­tone, Henry­­ Campbell Bar­nermann, sau Her­bert Asquith, adică liberali. Toți prietenii lui sînt în patrie, numai în patrie, după cum și tendințele sale în materie de guvernare sau administrare sunt în aceeași direcție. Cînd în Decembrie 1905 veni la­ pute­re partidul liberal, el strînse în jurul lui la o masă pe miniștri răsturnat! în ajun. De­sigur, acestea sînt indicățiuni din cari nu se cuvine să tragem concluzii sigur a­supra nouei domnii. Vom nota, totuși, că George al V-lea, era încă pînă mai eri printre patrii Englitezeî și că s’a manifestat chiar des­tul de ostil Camerei comunelor. Așa, la 30 Noembrie trecut, prințul a apro­bat în Camera lorzilor limbagiul viconțelui Curzon, îndreptat contra bugetului și preten­țiilor Camerei comunelor.­ Cînd contele de Crewe, cavaler al Jaretierei, luă cuvîntul în numele guvernului, prințul se sculă și părăsi locul säu. A doua zi, el apărea în tribuna pat­riei din Camera comunelor ca să asculte pe d. Balfour. Se zvonise chiar că are intenția sâ-și exprime sentimentul ostil Camerei comunelor printr’Un vot,­pornire de la care ar fi fost o­­prit la timp de primul lord cancelar. CHESTIA Spargerea geamurilor ionel äratianu linie UsiiLU O să-mi sterg geamurile ~§i o să mi le plătească

Next