Adevěrul, ianuarie 1912 (Anul 25, nr. 8011-8040)

1912-01-25 / nr. 8034

Anul al XXV­Ida No. 803# FONDATOR ALEX. V. BELDIMANU PUBLICITATEA CONCEDATA EXCLUSIV Agentiei de Publicitate CAROL SCHULDER A Comp. Ci*#* Doamnei, No. 8 Et. L — Telefon 3­4 BIROURILE ZIARULUI­­ București, Strada Sărindar No. 11 d Bani Exemplary V.A.toV . DIRECTOR POLITIC C­ONST. MILLE Abonamente cu premîît On in • • fu. l­an» l«ni Pentru străinătate prețul este îndoit ,. ♦ ^ 0\ TELEFON: A i1tt|pHalA . . . . . «p. 1410 .................„ 34/73 Străinătatea A -»are zilnic cu ultimele știri telegrafice și telefonice de la coresp^p&etifii săi . « ♦» Itteiwf 85 tMmarih 18(2 feel 2QW ) 12/40 Amnistia și Dinastia Atsä.­­* Când am apucat de guler pe Cei trei fraţi, pe Cei trei ucigaşi şi le-am cerut so­coteală de crimele făptuite în anul 1907. Când i-am somat să facă lumină asupra o­­rorilor inutile, cari au­ dezonorat ţara şi ci­vilizaţia în general, şi aceasta după potoli­­r­ea revoltelor propriu­ zise, Cei trei fraţi au invocat amnistia. Toate faptele acestea sunt acoperite de către amnistia regală şi nu le mai putem pedepsi. Aceeaşi argumentare şi mentalita­te o vedem reeşind şi din interviewul gene­­ralului Averescu. D-sa a declarat, că a pus să cerceteze toate faptele ce mi s’au denun­ţat mie, s’au făcut cercetări, dar survenind amnistia, nu s’a mai ocupat de ele. Adică, probabil, a fost oprit de către şeful său de govern, 1.1. Brătianu, să mai scormonească grămada aceasta de sînge şi de cadavre — operă a! căreia autor era acel şef. Tot aşa cred, în neştiinţă de cauză, şî Membrii actualului guvern, cînd bătîndu-şi joc de cererea Omului dela Răteşti, ca Să fie dat Judecăţii pentru Ororile inutile­­din 1907, il zeflemisesc afirmînd, că-i o copilărie şi o dovadă de curaj inutil, de­oarece faptele, fiind prescrise de amnistia regală, chiar de ar fi vinovat, nu mai poate­­fi urmărit. * Eroare ! Eroare voită la unii, d­oare din necunoştinţă de cauză la alta. Decretul de amnistie nu se ocupă de cei ce au torturat pe săteni, de aceia cari i-au­ dat mortei in chip sumar şi fără de judecată, de aceia cari au dat ordinele de executare. Amnis­tia se ocupă numai de ,­aceia cari au­ aten­tat la liniştea statului ori au provocat a­­ceste atentate", adică pur şi simplu de ţă­ranii răsculaţi, nu de călăii lor. Şi ca să nu fie dubiu, iată textul inte­gral al decretului de amnistie din 9 August 1907, luat după Monitorul Oficial: „Art 1.— Amnistiem faptele de atentat la liniştea statului sâvîrşite cu ocaziunea răscoalelor ţărăneşti din primăvara ace­stui an , precum şi cele de provocare de atentat. Art. 1. Se exceptează: a) Atentatele cu omorâri. b) Faptele sâvîrşite de primari, aju­tori de primari, învăţători, preoţi şi şefi de garnizoană. Or, nu auzim pe cei trei fraţi, că au fost agenţi provocatori, autori intelectuali ai crimelor de asasinat cu voinţă, de apli­care de cazne şi bătăi din cari cauze a survenit moartea—şi această acuzare este cu atît mai gravă, cu cit, unul din fraţi, Ion I. C. Brătianu, era învestit şi cu autori­tatea de ministru de interne, şi el, prin abuz de putere şi-a însuşit drepturile mi­nistrului de rǎzboiu şi a dat ordine protiv­­nice acelor date de colegul sail, generalul­­Averescu, a instituit tribunale excepţionale cari dispuneau şi de moarte şi de viaţă. I­I­I Se explică foarte uşor pentru ce dosarele Cele de morţi au dispărut, de ce lumină nu s’a făcut pînă acum şi de ce, pentru a scăpa de răspundere ucigaşii se ascund fie sub pulpana mantiei regale, fie după de­cretul de amnistie, care nu-i priveşte. Ei sint încă pasibili de judecată, e o dato­rie sfîntă a guvernului de astăzi ca să-i traducă Înaintea judecatei împreună cu to­ţi aceia cari s’au făcut uneltele lor şi să-şi capete pedeapsa faptelor sâvîrşite. Fostul ministru de rǎzboiu , generalul­­Averescu, mi-a declarat, că trei generali ai armatei române s’au făcut vinovaţi de a fi dat ordine de executare contrarie celor date de d-sa şi că aceşti generali sînt: d-nii Vasiliu Năsturel, Gigîrtu şi Lambrino Cel dintîiu a protestat şi a cerut să i se dovedească această infamie; cel de a­l doi­lea a invocat ordinele primite—ne­arătînd dela cine, iar cel de-al treilea a tăcut şi face şi acum, şi dela general de divizie a fost înaintat la rangul suprem de general de corp de armată. # Faptele grozave făptuite în 1907 tre­­buesc scoase la lumină. Pe ele amnistia nu le acoperă şi chiar de ie-ar acoperi, politi­ceşte, ele trebue să fie elucidate pentru ca să se ştie dacă aceia cari le-au făptuit mai pot să stea in capul unui partid şi să figu­reze ca şefi de guvern. Iată pentru ce de aproape cinci ani de zile luptăm ca să se facă lumină şi cerem ca justiţia să fie sesizată şi cei vinovaţi luaţi de guler şi trimişi la ocnă. Toate şi ţinta de a fi faimosul Tertium gaudens.ftd» totî arată cu degetul pe ucigaşii ţărani­lor şi pe autorii ororilor inutile. Pentru ce dar sint dînşii păsuiţi, de ce se vorbeşte de faptele lor, cu jumătate de gură? De ce cînd amnistia nu-i acoperă. De ce, cînd pre­scripţia nu se poate încă invoca şi chiar de s’ar putea — faptele încă pot fi cerce­tate.... Dacă d. general Averescu a fost misti­ficat cînd i s’a spus să înceteze cercetarea ororilor inutile fiindcă amnistia le-a aco­perit, apoi noi astăzi — și în special gu­vernul d-lui Carp — nu mai poate să fie şi el victima acestei mistificări. încă odată, ucigaşii ţăranilor din 1907 trebue să fie descoperiţi şi aduşi pe banca infamiei şi a oprobiului şî pe­deapsa să şi-o capete. Cu atît mai rău­ dacă dînşii se numesc loan, Constantin Şi Vintilă Brătianu! CONST. MILLE bi A.ZBIŢII Logică naţionalistă Logica e în ajun să fie aşezată pe baze nouă şi solide. Logica maioresceană a dat faliment! E rîndul logicei­­naţionaliste“. Aşa, de pildă, d. Cuza ţine morţiş ca ju­raţii să judece acuzarea de plagiat ce a sus­ţinut împotriva sa d. Socor. Juraţii după un an de eschivare, se decid, acceptă şi judecă pe d. Socor. Dacă nar fi condamnat, d. Cuza convoca o întrunire, la care venea probabil şi d. Ma­­teiu Cantacuzino, şi se striga : Sus Juraţii! Trăiască juraţii! Cum însă juraţii n’au condamnat pe d. So­­cor, d. Cuza a convocat o întrunire— d-nul Mateifi Cantacuzino în tot cazul a venit! — dar în loc să se strige: „Sus juraţii“, s’a stri­gat: „Jos juraţii“! Asta nu împiedică, sper, ca totul sa fie cît se poate de logic !.... Pac ** Certurile romînilor de peste munţi ■ t> ------------ ''ri«,.. — Atitudinea noastră —• Ne-am tras din capul locului atitudinea noastră faţă cu întristătoarele evenimente ce se petrec printre romîniî de peste munţi Această atitudine se rezumă în cuvîntul: neamestec. Ne-am permis numai să sfătu­im pe transilvăneni ca să înceteze, certuri­le, sa se împace în interesul cauzei mari care nu poate decit sa sufere din turburări­le ce s’au produs. Sfatul nostru nu a fost ascultat şi conse­cinţele se văd. Dela disoffiiî aprinse, cei de peste munţ­i au ajuns la discuţii amare, şi de la discuţii amare la agresiuni de fapt Cîţi­va redactori ai „Tribunei” l-au atacat în stradă pe d. Vasile Goldiş,—şi acum par­chetul unguresc are să se ocupe de certu­rile din familia romînească. Aceasta e trist şi ne îndreptăţeşte şi mai mult să insistăm asupra sfatului nostru, împăcaţi-vă şi închideţi toate incidentele. Mai departe nu va merge nici de astă­­dată amestecul nostru în trebile fraţilor de peste munţi şi credem că toui fac confraţii noştri cari s’au depărtat dela această linie de purtare, chiar dacă găsesc încurajare într’un articol al „Romînuluî” care ne cere nouă cestora din regat să ne amestecăm în afacerile lor. Rău fac cerînd aceasta. Un asemenea a­­mestec ar însemna sa luăm apărarea unei părţi sau celeilalte, ceia ce n’ar putea decit să amărască şi mai mult spiritele şi să sporească încordarea. Pe deasupra ne lip­seşte acea amănunţită cunoaştere a împre­jurărilor şi acel intim contact cu realitatea de peste munţi, pentru ca să putem reveri-:­dica dreptul de a face pe judecătorii, — după cum rău fac acei rominî de peste munţi, cari fără a cunoaşte condiţiuniie reale şi împrejurările dela noi, se amestecă totuşi în trebile noastre politice. Să fim totdeauna gata a da ajutorul no­stru pentru biruinţa cauzei romîneştî de peste munţi,—dar să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a împăca disenziunî ca acele de acum, cari nu fac decit să îr­tîrzie biruinţa cauzei romîneşti. Cunoaştem ardoarea naţională a frunta­şilor de peste munţi şi nădăjduim că vor şti să potolească repede toate patimile cari a fi atins acum înălţimi primejdioase, pen­tru ca în linişte şi pace să poată reîncepe lupta cea mare. E trist că se dă acum maghiarului pu » Cum a tranşat ministrul de războiu conflictul ce la avut cu regele Orice s'ar zice ceea ce a făcut d. fili­­pescu n’a mai făcut nici un ministru a! re­gelui Carol. Intr’adevăr textul demisi­unei ministrului de războiți este un act pe care n’ar îndrăz­ni să-l facă nici un alt politician dela noi. Ce reflexie a făcut regele cînd a citit de­misia d-luî Filipescu,— nu putem şti. Am luat însă cunoştinţă de un fapt precis şi a­­nume că aşa cum a fost motivată acea de­­misiune, ea a fost respinsă şi mai mult de cit atît : amicii d-luî. Filipescu spun că ea a fost respinsă cu cele mai mari elogii pentru ministrul de războiți.­­ Să vedem, din nou­, ce anume a motivat demisia d-luî Filipescu. După întrunirea dela Eforie s’a relevat faptul că ministrul de rǎzboiu a redeschis în public, chestia ororilor dela 1907. Cin» d. Filipescu s’a prezentat apoi la rege* se afirmă că suveranul i-a reproşat că s '■e­­deschide această chestiune şi l’ar fi în­trebat : — D-ta nu ştii că această chestiune a fost definitiv încinsă pentru lumea oficiala după actul amnistiei? La această observaţiune a suveranului­­ filipescu ar fi răspuns : — Sire, eu m'am mărginit numai la a­­părarea ofiţerilor ! — Dar ofiţerii nu mai au nevoe de nici o apărare ! ar fi replicat regele. D. Filipescu şi-a dat seama că regele e plictisit de chestia pe care a ridicat-o şi că va fi silit să dea oarecare satisfacţie libera­lilor. N’au trecut într’adevăr decit două zile dela prima audienţă a d-luî Filipescu şi mi­nistrul de rǎzboiu simte că opoziţia nu va închide incidentul, că se va face un de­mers la rege. Atunci d. Filipescu, se prezintă pentru a doua oară la rege, cu o zi înainte de d. Ferechide. Asupra acestei audienţe se spune în la­gărul guvernamental numai că ministrul de rǎzboiu a fost așa de drastic în­cit dacă n’a provocat încă retragerea întregului ca­binet, atunci limbagiul său a avut efectul dorit. Ce se întîmplă însă după cele două au­diente ale d-lui Filipescu ? Regele primește pe d-l Ferechide care a­­vea mandat să vorbească în numele comi­tetului executiv al partidului liberal. D. Ferechide pleacă de la palat cu tex­tile comunicatului regal care a apărut a doua zi în ziare. Faţă de acest comunicat, ce face d. Pi­­­pescu ? Redactează o demisie în aşa termeni în cit parodiază intervenţia d-lui Ferechide. Cum a procedat regele? La cererea d-lui Ferechide regele a de­clarat: aprob ceia ce a făcut guvernul li­beral la 1907 şi în genere cum a guvernat! Pe demisia d-lui Filipescu, regele n’a mai pus rezoluţia că bine a procedat mini­­. .vai de rǎzboiu la 8 Ianuarie în piaţa Tea­trului, ci s’a mărginit să respingă demisia ^să facă apel la d. Filipescu ca să conti­­fue opera începută la ministerul de război! --așa se pretinde în cercurile guvernamen­tale că ar fi scris regele pe demisia d-lui Filipescu, căci alt-fel d-sa n’ar fi primit s­ă ramînă în guvern dacă suveranul i-ar fi dat un simplu certificat de bună purtare. Un punct a rămas însă nelămurit și anume dacă d. Filipescu a trimis într’ade­­văr demisia sa după audienţa d-lui Fere­chide sau în ajun. Foițe guvernamentale se declară insă autorizate să spună că demisia a fost dată Sîmbătă, adică a doua zi după audienţa d-lui Ferechide. Cu alte cuvinte d. Filipescu ţine să se ştie anume in ce termeni, în ce condiţiunî, —şi foile guvernamentale fac toate destăi­nuirile—s’a produs actul demisiuneî. Acum o reflexie a unui personagiu gu­vernamental : — Regele a respins demisia lui Filipescu Acum așteaptă demisia lui Carp și se va grăbi s’o primească ! R X. * Unirea principaleifi îi minire, că nu pentru a scruta conştiinţa n. rafffilfc­:tieci nu pentru a protesta contra verdictului lor, a venit la întrunire. Atunci de ce a venit ? Pentru a declara că lucrarea d-lui A. C. Cuza nu-i un plagiat ? Făcut-a d-sa dova-Nicî într’un moment al istoriei nodPtffmă&^ea nu-i un plagiat ? Şi e d. Matei Dan­Sărbătoarea de astăzi, e adevărata noa­stră sărbătoare naţională, mai nouă, n’a fost o aşa de mare şi de pu­ternică mantie staţiune a simţului naţional, decit în acela în care cele două Principate ale Rominieî, au fost unite într'un singur stat, cină, adică, pentru intîia dată familia romînească a sigilat prima sa închegare. Două figuri măreţe răsar din adincul vremei, cinci ne reamintim acest înălţător act naţional şi cu cit se adinceşte perspec­tiva timpului cu atit mai grandioase ne a­­par aceste două figuri. Cum şi Kogălniceanu! Nici într’unul dintre marii noştri oameni politici geniul adevărat romînesc, libe­ral, curagios, faţă de sacrificii, nu s’a ma­nifestat ca la aceştia doi. Şi cînd sărbătorim a 53-a aniversare a Ultireî, e bine să evocăm aceste două fi­guri mari, pe aceşti dioscuri ai neamului rominesc. ---------------------------------------------------------------­ Jacuzino pare gata ca sub semnătura d-sale şi cu refutarea probelor aduse de d. Socor să susţie că lucrarea d-lui A. C. Cuza e făcută cu respectarea formelor acelora li­terare cari singure asigură proprietatea li­terară ? Sau e gata d. Matei Cantacuzino să afirme sub semnătură că lucrarea d-liî Cuza, după toate dovezile de plagiat, ră­­mîne totuşi originală, pentru că... Acade­mia şi Universitatea au fost induse în e­­roare ? D. Matei Cantacuzino a mai spus că ad­mite şi criticele cele mai severe, dar că d. Socor îl terfeleşte pe d. Cuza pe toate paginile broşurei sale. Dacă punerea pe două coloane e o terfelire, da. Dacă însă prin terfelire, d. Matei Cantacuzino înţe­lege ceea ce înţelegem cu toţiî, — atunci se vede că n’a citit broşura d-luî Socor de­cît în mod foarte superficial, căci ea e de­parte de a conţine acel vocabular, care e curent în articolele polemice ale­­ d lui Cuza şi pentru care de­sigur d. Matei Can­tacuzino l'a asigurat de „stima şi conside­­raţiunea d-sale”. I. Q-niil latei Cantacuzino Iată un bărbat despre care am avut foarte bune opinii, dar a cărui atitudine şi procedare devine tot mai deconcertantă. Pe cînd actualul guvern şi partidul d-sale se afla în dificultăţi, d. Matei Can­tacuzino i-a dezaprobat şi ie-a prezis că vor cădea de la putere. Cînd să se realize­ze profeţia d-sale, d. Matei Cantacuzino a declarat iarăşi că guvernul nu poate şi nu trebuie să cadă. Acum îl vedem deodată apărînd în în­trunirea d-lui A. C. Cuza, sau mai bine zis a elevilor săi şi declarînd că ideile aces­tuia îi sunt scumpe. Ce căuta d. Matei Cantacuzino la o întrunire în care viitorii advocaţi şi magistraţi aţlţaţî de un profe­sor al lor, vin să protesteze înpotriva jude­că­tei unei instanţe legalmente constituite? D. Matei Cantacuzino a declarat la acea A­deveruri»«­ Colanele La Sofia a fost un schimb de „colane“ în­tre curtea romînă şi ce­a bulgară. Să nu ne fie vai de ciolane pe urma atîtor „cohii! Facultăţile Facultăţile de medicină şi ştiinţî s’au ab­ţinut cu desăvîrşire de la mascarada cuzistă contra juraţilor din Iaşi. E o dovadă că seriozitatea depinde şi de.... facultăţile studenţeşti! Ofensa D. Iorga declară că nu-şî apără prietenii „fiindcă...... i-ar ofensa“! Curat ofensă, maestre! Rigoletto CHESTIA ZILEI Cele două „bombe“ Rogeia : Dacă credeţi c’ o să fie dinamită „ororile inutile?*B acaţi-ne voe să mă ţin de burtă şi să mit prăpădesc de vist Juraţii şi jutigiatii Cuza - Convorbire cu d­nu­ avocat Lascar Iunioniu - ^ Verdictul juraţilor în procesul de plagiat Cuza-Socor, a dat naştere la diferite discu­­ţiuni în presă. Ast­fel „Viitorul” şi alte ziare se întreabă dacă juraţii au avut căde­rea şi competinţa a se pronunţa într’un proces literar şi dacă în verdictul lor, prin care achită pe Socor, se afirmă că Cuza este un plagiator. In vederea aceasta am căutat să facem o anchetă, luînd lămuririle unor persoane cari cunosc desbateriie ce au avut loc în acest proces, și în acest scop m’am pre­zentat d-lui avocat Lascar Antonin cerîn­­du-i părerea. — Verdictul juraţilor dat în procesul Cuza-Socor este de natură a nu-l consi­dera pe d. Socor calomniator numai, sau şi de a afirma că lucrarea d-luî Cuza asu­pra „Poporaţiei” este un plagiat ? — Răspunsul meu afirmativ, adică, că juraţii achitînd pe d. Socor au confirmat plagiatul lucrăreî „Populaţia” a d-lui Cuza îl găseşti în art. 294 c. p., şi mai eloquent confirmat în textul întrebărilor pe care pre­şedintele Curţea le-a pas juraţilor spre a răspunde. In adevăr, art. 294 din c. p„ cuprinde ca element esenţial al calomniei o denunţare scrisă sau verbală conţinând fapte neexac­te de natură a-l expune la ura şi dispreţul cetăţenilor şi pedeapsă, îndată ce inculpatul dovedeşte instanţelor înaintea cărora e tradus că faptul imputat este adevărat, nu mai este calomnie şi ur­mează a fi achitat. Ast­fel e cazul şi cu d. Socor. In broşura sa „Plagiatul d-lui A. C. Cuza” s’a ocupat de lucrarea acestuia „Poporaţia” adueîn­­du-i imputarea de a fi plagiat din diferiţi autori ca: Everett, Jean B- Say, Loria, Herbert Spencer şi alţii, justificînd aceasta prin punerea pe două coloane a pasagiilor din „Poporaţia” luate din textele denunţate ca plagiate. Cum a trebuit să se apere d. Socor îna­intea juraţilor ? Dovedind că denunţarea sa scrisă este adevărată, adică, că d. Cuza a plagiat, întocmai cum d. Socor i-a imputat în broşura pe care a publicat-o. Şi asupra acestei dovezi nu maî încape îndoială că d. Socor a făcut-o cu un lux de probe în cele 5 zile de desbaterî, în atenţiunea tutu­ror celor cari au urmărit cu un viu interes dovedirea isvoarelor din cari a fost alcă­tuită „Poporaţia” semnată de A. C. Criza * .. ■ „­­— Dar d-voastră mi-aţî afirmat că chiar textul întrebărilor pe care preşedintele Curiei le-a pus juraţilor spre a răspunde este de natură, în urma răspunsului juraţi­lor, de a afirma că lucrarea d-luî Cuza e un plagiat. De unde rezultă aceasta ? — Foarte simplu. Preşedintele la alcătu­irea întrebărilor era dator ca să aibă de normă desbateriie cari au avut loc și ele­mentde delictului de calomnie, adică b­ai ceia ce se impută de Socor lui Cuza, că plagiat, este sau nu adevărat. Ori în toate ceie 5 zile de desbaterî nu s a discutat decît chestia plagiatului. D. Gua încercînd să arate că n’a plagiat,—Şoca reuşind să dovedească pasagii întregi luat din alţi autori străini fără a fi puşi în g­­lemele sau citaţi cel puţin la sfîrşitul fra­zei care încheie pasagiu! ce şi-a însuşit. Prin urmare preşedintele nici nu poti proceda alt­fel decît de a pune juraţilor în­trebarea—dacă lucrarea d-lm Socor „Pa­giatul d-luî A. C. Cuza" conţine fapta acte sau neexacte—cam o rezuma în te­tul într­ebărei, referitor la plagiatul d-l Cuza prevăzut în broşura d-luî Socor şi care d-sa o justificase juraţilor. Cînd, dar, juraţii la această întrebare răspuns negativ în ceia ce privește cui ce i-o adusese Cuza lui Socor de a-1 fi ca­lomniat prin atribuirea de fapte neexac s’au pronunțat chiar prin acest răspuns mod afirmativ- adică, că opera d-luî Cui este plagiată.—fără de care răspuns Soc) nu putea fi achitat. Dar chiar d. Cuza a terminat pledoail sa amintind juraților ca verdictul lor a să hotărască dacă d-sa e un plagiator si Socor un calomniator. Nu înţeleg dar, ce rost mai are astîizît se discuta din nou­ dacă „Poporaţia” d-l Cuza este sau nu plagiată, cînd ne găsim fata „lucrului judecat". — Dar tocmai ziarele, ca „ViitomiV’ altele, pun astăzi în discuţie căderea­­«»f Iilor de a discuta procese literare ? — Discuţia aceasta deşi tardivă, tot nu poate înlătura concluzia legală a dej­ziunei Curteî cu juri, că lucrarea „Popoil­­ia” semnată de A. C. Cuza este plagia­tă. Primesc însă să discut şi această o ştie. Despre căderea legală a comisiunei taţilor în procesul Socor-Cuza nu pot fi el vorbă. Era în cauză un delict de caloril pretins a fi săvîrşit de către Socor pe lea tiparului, era sesizată Curtea cu juri prin însăşi reclamaţia d-luî Cuza şi de perfect competinţe de a judeca faptul — Dar despre căderea ştiinţifică si tt­­­er­ară a comisiei juraţilor ? — Da, am citit cum ziarele „Viitoru­l pînă la un punct chiar „Adevărul” îşii primă părerea că procesele de natură inţifică sau literară sînt prin natura lo­r plasate cînd se aduc înaintea instanţei ordinare. Perfect de acord în această pr­vinţă, şi chiar d. Bădărău, în documenta sa pledoarie a reproşat d-luî Cuza că tu a adus chestia dea dreptul înaintea aeropoju­lui ştiinţei noastre. Prin această discuţie însă, nu numai nu se poate înlătura concluzia legală a viziuneî juraţilor, în ceia ce priveşte plăgi lui Cuza, dar nici nu micşorează cu nici C­ronica teatrală • -------­ de EMIL D. FAGURE TEATRUL NAȚIONAL. - Pentru întiia oară, Maica cea tînără,, «dramoletă neoromantica», intr’un act, de d-nul Emil Isac.— Amor si viclenie, comedie în 3 acte, în versuri, de d-nul lacob Negruzzi. D. Iacob Negruzzi, președinte al A­cade-' miei române, cenzor la Banca Naţională, fost director al „Convorbirilor literare“, a păţit şi d-sa ce a păţit Scurtescu : i s’a re­prezentat o piesă a d-sale, scrisă acum patruzeci de ani. Deosebirea însă e că soarta a fost mai generoasă cu d-sa : i-a dat zile multe şi azi,­ bătrînul preşedinte al Academiei poate să vadă ce n’a văzut în toată viaţa sa , Teatrul Naţional jucînd comedia sa „Amor şi viclenie“. Şi de vină e tot „Academia“, căci dacă, conform legii teatrelor, nu delega din sînul ei ne­d. Ia­cob Negruzzi ca membru în comitetul tea­tral, n’ar fi atras atenţia că Iacob Negruzzi e un literat care a scris, adaptat şi tradus mult pentru teatru. Lumea îl cunoaşte, în teatru, mai mult ca amoc­o­cotAbacatas ak wawBtar enti­ties- „Nazat”, „Zeflemelele” şi tina mai re­centă al cărei nume însă nu mi-l amintesc. Şi cu toate acestea revistele politice le-a semnat c­e pseudonime. Noi îl cunoaştem pe Iacob Negruzzi din „Convorbirile literare“ şi în special ne plă­ceau acele „Copii după natură“, satire asu­pra vieţei noastre publice şi cari se înru­­deau atît de bine cu revistele sale politice Azi el păţeşte „onoarea“ de a i se juca pentru prima oară o comedie scrisă acum 40 de ani, cu modul acesta intră în rîndul victimele expiatoare ale epocelor în cari in tara noastră, era în adevăr o îndrăznea­lă şi o nebunie să visezi în proză sau în versuri. Foarte cuminte, bătrînul preşe­dinte al Academiei, într’o convorbire acor­dată „Rampei“, spune că nu-şî ia astăzi, da­tă catru zeci de ani răspunderii de a i se juca această piesă. Fireşte. S-au schim­bat vremurile şi cu ele literatura şi gustu­rile literare, nu numai la noi dar şi în ţă­rile cu tradiţii literare mult mai vechi şi mai trainice. Nici în Franţa Marivaux, ba nici chiar Musset şi Hugo nu mai sunt gustaţi de public şi ceea ce li se recunoaşte este mai mult valoarea lor în istoria lite­rară. Directorul general al teatrelor, d. Ion Bacalbaşa şi-a luat însă răspunderea re­­prezentărei acestei comedii a d-lui Iacob Negruzzi şi rezultatul a fost un franc suc­ces şi pentru interpreţi şi pentru autor cari au fost chemaţi de nenumărate ori.­­ * * * „Amor şi viclenie“ e o piesa inspirată de teatrul spaniol şi francez din secolele XVI şi XVII, de­şi acţiunea se petrece la noi la 1830. E un „badinage“ de pe vremurile cînd se glumea cu amorul, ori­cît de tragic ar fi uneori acest sentiment esenţial din viaţa omenirei. O „glumă” în dantelă: iată ce este „A­­mor şi viclenie”. Costin, boer tinăr, e amorezat nebun de Elena, faţă de „castelan”. Iubirea lui e a timidului, a reflexivului, fără voinţă—şi ca să fie îmbărbătat, vine la castelul iubitei însoţit de amicul sau. Conrad, tinăr mai desgheţat, mai cuteză­tor şi mai meşter în ale dragostei. Dar şi Elena e mîndră şi ambiţioasă: nu-i place să capituleze lesne. In schimb, sora ei, Es­meralda, o văduvă, e mai lesne simţitoare la suspinele lui Conrad. Un drac de soră de lapte a fetelor, Au­rica, spre a înfringe mîndria şi cerbicia E­­ieiîei, încurcă pe aceasta, făcînd-o să crea­dă că Costin iubeşte pe sora ei Esmeralda şi nu pe ea. Cînd însă ambele surori află cum că cei doi tineri vor prin viclenie stîrnind gelozia, să cucerească inimile lor atunci, cu propriile lor arme, vor să dove­dească celor doi tineri că şi mai mare e vi­clenia femeilor. Pentru aceasta, la rîndul lor, îi induc în eroare, făcindu-i să creadă, fiecare în parte, că e iubit nu de acea pe care o iubeşte, ci de sora ei!... Bine­înţeles, cînd gluma ajunge la tra­gic, maşinaţia se dă pe faţă şi ambele pe­rechi rămîn fericite. Cum se vede, e vorba mai mult de o glu­mă ,în versuri albe care, în cadrul unei case boereşti şi a unui parc minunat, ju­cata, aproximativ,­în costumele nu naţio­nale, ci convenţionale ale teatrului de la 1830, vrea să reînvie „glumele” saloanelor de pe acele vremuri. Meşteşugul teatral e de­sigur subţirel şi fără pretenţie. Dar însă­ S l lateltatea lui aju­tă nota epocei. Limba versului alb aminteşte starea de incertitudine a lexiconului nos­tru de acum patru­zeci de ani. Acţiunea e însă destul de curgătoare, cu toate „apa­­rt­urile” inerente teatruluî de atunci Scena finală a actului al doilea, cînd Co­stin, ofensat de Elena în timiditatea sa, în­toarce foaia şi se preface că totul a fost o farsă, e o bună scenă de teatru, care şi-a păstrat efectul. Rolul subretei Aurica e de­stul de viu încă şi sunt multe momente gin­gaşe, din care respiră parfumul teatrului la Marivaux! Publicul—fireşte—nu e alcătuit azi nu­mai din spectatori cari să poată gusta tea­trul cu ajutorul reminiscenţelor literare. Genul căruia aparţine „Amor şi Viclenie” cere cît mai multă intimitate şi cît mai mult cult pentru epoca de care ţine. Totuşi personagiile bine şi clar prezenta­te, costumele epocei, cadrul şi interpreta­rea excelente au cucerit pe spectator; şi cu atît mai mare e meritul că acest succes l-a repurtat o piesă de acest gen spumos şi gingaş asupra unui public crescut la tea­trul emoţiunilor violente de azi. Cum am spus, interpreţii au o largă par­te în succesul acesta : în fruntea lor stă Maria Giucurescu, care în Aurica a pus toată savoarea şi gratia cu care împodobe­­şte subretele din galeria sa. A fost no­taţ­iec continuă jocul eî spiritual şi aprin­­tor. Delicioase au fost figurinele Esmaralj şi Elenei, însufleţite cu multă sinceritate d-soarele Eleonora Mihăilescu şi Mad Cît despre cei doî tineri amorezaţi—Cos­ şi Conrad—eî au fost slujiţi de tinereţea, cu­ şi talentul a doi tineri artişti cam­ cîştigat cu ele un galon mai mult: d. Vtri­licî a fost un Costin convins» cald, căruia i-a lipsit, la trebuinţă, nota comică, iar Iancovescu un Conrad vioiu, pornit ,şi p­­călit. D. Gusty, care a depus o muncă, ci ştie d-sa să depue, nu are ce regreta: disi­polii săi i-au făcut cinste. „Amor și Viclenie” rămîne un special care va atrage publicul si in special vs­ pe placul saloanelor si pensionatelor.... & * „Maica cea tînără”, cu care s’a desd spectacolul acesta,­ e un act in care e ca centrată simţirea sinceră a unui tempe­ment artistic, care desigur nu a dat lir întreaga măsură a puterilor ce se pot tepta după cele publicate pînă acum și s­pă debutul­ său de aseară. Emil Isac, tînăr ardelean, nu trebuie decât după „şcoala” in care vrea să se­­ regimenteze prin caracterizarea de „d­africă neoromantică” pe care o aplica­ți

Next