Adevěrul, ianuarie 1912 (Anul 25, nr. 8011-8040)
1912-01-25 / nr. 8034
Anul al XXVIda No. 803# FONDATOR ALEX. V. BELDIMANU PUBLICITATEA CONCEDATA EXCLUSIV Agentiei de Publicitate CAROL SCHULDER A Comp. Ci*#* Doamnei, No. 8 Et. L — Telefon 34 BIROURILE ZIARULUI București, Strada Sărindar No. 11 d Bani Exemplary V.A.toV . DIRECTOR POLITIC CONST. MILLE Abonamente cu premîît On in • • fu. lan» l«ni Pentru străinătate prețul este îndoit ,. ♦ ^ 0\ TELEFON: A i1tt|pHalA . . . . . «p. 1410 .................„ 34/73 Străinătatea A -»are zilnic cu ultimele știri telegrafice și telefonice de la coresp^p&etifii săi . « ♦» Itteiwf 85 tMmarih 18(2 feel 2QW ) 12/40 Amnistia și Dinastia Atsä.* Când am apucat de guler pe Cei trei fraţi, pe Cei trei ucigaşi şi le-am cerut socoteală de crimele făptuite în anul 1907. Când i-am somat să facă lumină asupra ororilor inutile, cari au dezonorat ţara şi civilizaţia în general, şi aceasta după potolirea revoltelor propriu zise, Cei trei fraţi au invocat amnistia. Toate faptele acestea sunt acoperite de către amnistia regală şi nu le mai putem pedepsi. Aceeaşi argumentare şi mentalitate o vedem reeşind şi din interviewul generalului Averescu. D-sa a declarat, că a pus să cerceteze toate faptele ce mi s’au denunţat mie, s’au făcut cercetări, dar survenind amnistia, nu s’a mai ocupat de ele. Adică, probabil, a fost oprit de către şeful său de govern, 1.1. Brătianu, să mai scormonească grămada aceasta de sînge şi de cadavre — operă a! căreia autor era acel şef. Tot aşa cred, în neştiinţă de cauză, şî Membrii actualului guvern, cînd bătîndu-şi joc de cererea Omului dela Răteşti, ca Să fie dat Judecăţii pentru Ororile inutiledin 1907, il zeflemisesc afirmînd, că-i o copilărie şi o dovadă de curaj inutil, deoarece faptele, fiind prescrise de amnistia regală, chiar de ar fi vinovat, nu mai poatefi urmărit. * Eroare ! Eroare voită la unii, doare din necunoştinţă de cauză la alta. Decretul de amnistie nu se ocupă de cei ce au torturat pe săteni, de aceia cari i-au dat mortei in chip sumar şi fără de judecată, de aceia cari au dat ordinele de executare. Amnistia se ocupă numai de ,aceia cari au atentat la liniştea statului ori au provocat aceste atentate", adică pur şi simplu de ţăranii răsculaţi, nu de călăii lor. Şi ca să nu fie dubiu, iată textul integral al decretului de amnistie din 9 August 1907, luat după Monitorul Oficial: „Art 1.— Amnistiem faptele de atentat la liniştea statului sâvîrşite cu ocaziunea răscoalelor ţărăneşti din primăvara acestui an , precum şi cele de provocare de atentat. Art. 1. Se exceptează: a) Atentatele cu omorâri. b) Faptele sâvîrşite de primari, ajutori de primari, învăţători, preoţi şi şefi de garnizoană. Or, nu auzim pe cei trei fraţi, că au fost agenţi provocatori, autori intelectuali ai crimelor de asasinat cu voinţă, de aplicare de cazne şi bătăi din cari cauze a survenit moartea—şi această acuzare este cu atît mai gravă, cu cit, unul din fraţi, Ion I. C. Brătianu, era învestit şi cu autoritatea de ministru de interne, şi el, prin abuz de putere şi-a însuşit drepturile ministrului de rǎzboiu şi a dat ordine protivnice acelor date de colegul sail, generalulAverescu, a instituit tribunale excepţionale cari dispuneau şi de moarte şi de viaţă. III Se explică foarte uşor pentru ce dosarele Cele de morţi au dispărut, de ce lumină nu s’a făcut pînă acum şi de ce, pentru a scăpa de răspundere ucigaşii se ascund fie sub pulpana mantiei regale, fie după decretul de amnistie, care nu-i priveşte. Ei sint încă pasibili de judecată, e o datorie sfîntă a guvernului de astăzi ca să-i traducă Înaintea judecatei împreună cu toţi aceia cari s’au făcut uneltele lor şi să-şi capete pedeapsa faptelor sâvîrşite. Fostul ministru de rǎzboiu , generalulAverescu, mi-a declarat, că trei generali ai armatei române s’au făcut vinovaţi de a fi dat ordine de executare contrarie celor date de d-sa şi că aceşti generali sînt: d-nii Vasiliu Năsturel, Gigîrtu şi Lambrino Cel dintîiu a protestat şi a cerut să i se dovedească această infamie; cel de al doilea a invocat ordinele primite—nearătînd dela cine, iar cel de-al treilea a tăcut şi face şi acum, şi dela general de divizie a fost înaintat la rangul suprem de general de corp de armată. # Faptele grozave făptuite în 1907 trebuesc scoase la lumină. Pe ele amnistia nu le acoperă şi chiar de ie-ar acoperi, politiceşte, ele trebue să fie elucidate pentru ca să se ştie dacă aceia cari le-au făptuit mai pot să stea in capul unui partid şi să figureze ca şefi de guvern. Iată pentru ce de aproape cinci ani de zile luptăm ca să se facă lumină şi cerem ca justiţia să fie sesizată şi cei vinovaţi luaţi de guler şi trimişi la ocnă. Toate şi ţinta de a fi faimosul Tertium gaudens.ftd» totî arată cu degetul pe ucigaşii ţăranilor şi pe autorii ororilor inutile. Pentru ce dar sint dînşii păsuiţi, de ce se vorbeşte de faptele lor, cu jumătate de gură? De ce cînd amnistia nu-i acoperă. De ce, cînd prescripţia nu se poate încă invoca şi chiar de s’ar putea — faptele încă pot fi cercetate.... Dacă d. general Averescu a fost mistificat cînd i s’a spus să înceteze cercetarea ororilor inutile fiindcă amnistia le-a acoperit, apoi noi astăzi — și în special guvernul d-lui Carp — nu mai poate să fie şi el victima acestei mistificări. încă odată, ucigaşii ţăranilor din 1907 trebue să fie descoperiţi şi aduşi pe banca infamiei şi a oprobiului şî pedeapsa să şi-o capete. Cu atît mai rău dacă dînşii se numesc loan, Constantin Şi Vintilă Brătianu! CONST. MILLE bi A.ZBIŢII Logică naţionalistă Logica e în ajun să fie aşezată pe baze nouă şi solide. Logica maioresceană a dat faliment! E rîndul logiceinaţionaliste“. Aşa, de pildă, d. Cuza ţine morţiş ca juraţii să judece acuzarea de plagiat ce a susţinut împotriva sa d. Socor. Juraţii după un an de eschivare, se decid, acceptă şi judecă pe d. Socor. Dacă nar fi condamnat, d. Cuza convoca o întrunire, la care venea probabil şi d. Mateiu Cantacuzino, şi se striga : Sus Juraţii! Trăiască juraţii! Cum însă juraţii n’au condamnat pe d. Socor, d. Cuza a convocat o întrunire— d-nul Mateifi Cantacuzino în tot cazul a venit! — dar în loc să se strige: „Sus juraţii“, s’a strigat: „Jos juraţii“! Asta nu împiedică, sper, ca totul sa fie cît se poate de logic !.... Pac ** Certurile romînilor de peste munţi ■ t> ------------ ''ri«,.. — Atitudinea noastră —• Ne-am tras din capul locului atitudinea noastră faţă cu întristătoarele evenimente ce se petrec printre romîniî de peste munţi Această atitudine se rezumă în cuvîntul: neamestec. Ne-am permis numai să sfătuim pe transilvăneni ca să înceteze, certurile, sa se împace în interesul cauzei mari care nu poate decit sa sufere din turburările ce s’au produs. Sfatul nostru nu a fost ascultat şi consecinţele se văd. Dela disoffiiî aprinse, cei de peste munţi au ajuns la discuţii amare, şi de la discuţii amare la agresiuni de fapt Cîţiva redactori ai „Tribunei” l-au atacat în stradă pe d. Vasile Goldiş,—şi acum parchetul unguresc are să se ocupe de certurile din familia romînească. Aceasta e trist şi ne îndreptăţeşte şi mai mult să insistăm asupra sfatului nostru, împăcaţi-vă şi închideţi toate incidentele. Mai departe nu va merge nici de astădată amestecul nostru în trebile fraţilor de peste munţi şi credem că toui fac confraţii noştri cari s’au depărtat dela această linie de purtare, chiar dacă găsesc încurajare într’un articol al „Romînuluî” care ne cere nouă cestora din regat să ne amestecăm în afacerile lor. Rău fac cerînd aceasta. Un asemenea amestec ar însemna sa luăm apărarea unei părţi sau celeilalte, ceia ce n’ar putea decit să amărască şi mai mult spiritele şi să sporească încordarea. Pe deasupra ne lipseşte acea amănunţită cunoaştere a împrejurărilor şi acel intim contact cu realitatea de peste munţi, pentru ca să putem reveri-:dica dreptul de a face pe judecătorii, — după cum rău fac acei rominî de peste munţi, cari fără a cunoaşte condiţiuniie reale şi împrejurările dela noi, se amestecă totuşi în trebile noastre politice. Să fim totdeauna gata a da ajutorul nostru pentru biruinţa cauzei romîneştî de peste munţi,—dar să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a împăca disenziunî ca acele de acum, cari nu fac decit să îrtîrzie biruinţa cauzei romîneşti. Cunoaştem ardoarea naţională a fruntaşilor de peste munţi şi nădăjduim că vor şti să potolească repede toate patimile cari a fi atins acum înălţimi primejdioase, pentru ca în linişte şi pace să poată reîncepe lupta cea mare. E trist că se dă acum maghiarului pu » Cum a tranşat ministrul de războiu conflictul ce la avut cu regele Orice s'ar zice ceea ce a făcut d. filipescu n’a mai făcut nici un ministru a! regelui Carol. Intr’adevăr textul demisiunei ministrului de războiți este un act pe care n’ar îndrăzni să-l facă nici un alt politician dela noi. Ce reflexie a făcut regele cînd a citit demisia d-luî Filipescu,— nu putem şti. Am luat însă cunoştinţă de un fapt precis şi anume că aşa cum a fost motivată acea demisiune, ea a fost respinsă şi mai mult de cit atît : amicii d-luî. Filipescu spun că ea a fost respinsă cu cele mai mari elogii pentru ministrul de războiți. Să vedem, din nou, ce anume a motivat demisia d-luî Filipescu. După întrunirea dela Eforie s’a relevat faptul că ministrul de rǎzboiu a redeschis în public, chestia ororilor dela 1907. Cin» d. Filipescu s’a prezentat apoi la rege* se afirmă că suveranul i-a reproşat că s '■edeschide această chestiune şi l’ar fi întrebat : — D-ta nu ştii că această chestiune a fost definitiv încinsă pentru lumea oficiala după actul amnistiei? La această observaţiune a suveranului filipescu ar fi răspuns : — Sire, eu m'am mărginit numai la apărarea ofiţerilor ! — Dar ofiţerii nu mai au nevoe de nici o apărare ! ar fi replicat regele. D. Filipescu şi-a dat seama că regele e plictisit de chestia pe care a ridicat-o şi că va fi silit să dea oarecare satisfacţie liberalilor. N’au trecut într’adevăr decit două zile dela prima audienţă a d-luî Filipescu şi ministrul de rǎzboiu simte că opoziţia nu va închide incidentul, că se va face un demers la rege. Atunci d. Filipescu, se prezintă pentru a doua oară la rege, cu o zi înainte de d. Ferechide. Asupra acestei audienţe se spune în lagărul guvernamental numai că ministrul de rǎzboiu a fost așa de drastic încit dacă n’a provocat încă retragerea întregului cabinet, atunci limbagiul său a avut efectul dorit. Ce se întîmplă însă după cele două audiente ale d-lui Filipescu ? Regele primește pe d-l Ferechide care avea mandat să vorbească în numele comitetului executiv al partidului liberal. D. Ferechide pleacă de la palat cu textile comunicatului regal care a apărut a doua zi în ziare. Faţă de acest comunicat, ce face d. Pipescu ? Redactează o demisie în aşa termeni în cit parodiază intervenţia d-lui Ferechide. Cum a procedat regele? La cererea d-lui Ferechide regele a declarat: aprob ceia ce a făcut guvernul liberal la 1907 şi în genere cum a guvernat! Pe demisia d-lui Filipescu, regele n’a mai pus rezoluţia că bine a procedat mini. .vai de rǎzboiu la 8 Ianuarie în piaţa Teatrului, ci s’a mărginit să respingă demisia ^să facă apel la d. Filipescu ca să contifue opera începută la ministerul de război! --așa se pretinde în cercurile guvernamentale că ar fi scris regele pe demisia d-lui Filipescu, căci alt-fel d-sa n’ar fi primit să ramînă în guvern dacă suveranul i-ar fi dat un simplu certificat de bună purtare. Un punct a rămas însă nelămurit și anume dacă d. Filipescu a trimis într’adevăr demisia sa după audienţa d-lui Ferechide sau în ajun. Foițe guvernamentale se declară insă autorizate să spună că demisia a fost dată Sîmbătă, adică a doua zi după audienţa d-lui Ferechide. Cu alte cuvinte d. Filipescu ţine să se ştie anume in ce termeni, în ce condiţiunî, —şi foile guvernamentale fac toate destăinuirile—s’a produs actul demisiuneî. Acum o reflexie a unui personagiu guvernamental : — Regele a respins demisia lui Filipescu Acum așteaptă demisia lui Carp și se va grăbi s’o primească ! R X. * Unirea principaleifi îi minire, că nu pentru a scruta conştiinţa n. rafffilfc:tieci nu pentru a protesta contra verdictului lor, a venit la întrunire. Atunci de ce a venit ? Pentru a declara că lucrarea d-lui A. C. Cuza nu-i un plagiat ? Făcut-a d-sa dova-Nicî într’un moment al istoriei nodPtffmă&^ea nu-i un plagiat ? Şi e d. Matei DanSărbătoarea de astăzi, e adevărata noastră sărbătoare naţională, mai nouă, n’a fost o aşa de mare şi de puternică mantie staţiune a simţului naţional, decit în acela în care cele două Principate ale Rominieî, au fost unite într'un singur stat, cină, adică, pentru intîia dată familia romînească a sigilat prima sa închegare. Două figuri măreţe răsar din adincul vremei, cinci ne reamintim acest înălţător act naţional şi cu cit se adinceşte perspectiva timpului cu atit mai grandioase ne apar aceste două figuri. Cum şi Kogălniceanu! Nici într’unul dintre marii noştri oameni politici geniul adevărat romînesc, liberal, curagios, faţă de sacrificii, nu s’a manifestat ca la aceştia doi. Şi cînd sărbătorim a 53-a aniversare a Ultireî, e bine să evocăm aceste două figuri mari, pe aceşti dioscuri ai neamului rominesc. --------------------------------------------------------------- Jacuzino pare gata ca sub semnătura d-sale şi cu refutarea probelor aduse de d. Socor să susţie că lucrarea d-lui A. C. Cuza e făcută cu respectarea formelor acelora literare cari singure asigură proprietatea literară ? Sau e gata d. Matei Cantacuzino să afirme sub semnătură că lucrarea d-liî Cuza, după toate dovezile de plagiat, rămîne totuşi originală, pentru că... Academia şi Universitatea au fost induse în eroare ? D. Matei Cantacuzino a mai spus că admite şi criticele cele mai severe, dar că d. Socor îl terfeleşte pe d. Cuza pe toate paginile broşurei sale. Dacă punerea pe două coloane e o terfelire, da. Dacă însă prin terfelire, d. Matei Cantacuzino înţelege ceea ce înţelegem cu toţiî, — atunci se vede că n’a citit broşura d-luî Socor decît în mod foarte superficial, căci ea e departe de a conţine acel vocabular, care e curent în articolele polemice ale d lui Cuza şi pentru care desigur d. Matei Cantacuzino l'a asigurat de „stima şi consideraţiunea d-sale”. I. Q-niil latei Cantacuzino Iată un bărbat despre care am avut foarte bune opinii, dar a cărui atitudine şi procedare devine tot mai deconcertantă. Pe cînd actualul guvern şi partidul d-sale se afla în dificultăţi, d. Matei Cantacuzino i-a dezaprobat şi ie-a prezis că vor cădea de la putere. Cînd să se realizeze profeţia d-sale, d. Matei Cantacuzino a declarat iarăşi că guvernul nu poate şi nu trebuie să cadă. Acum îl vedem deodată apărînd în întrunirea d-lui A. C. Cuza, sau mai bine zis a elevilor săi şi declarînd că ideile acestuia îi sunt scumpe. Ce căuta d. Matei Cantacuzino la o întrunire în care viitorii advocaţi şi magistraţi aţlţaţî de un profesor al lor, vin să protesteze înpotriva judecătei unei instanţe legalmente constituite? D. Matei Cantacuzino a declarat la acea Adeveruri»« Colanele La Sofia a fost un schimb de „colane“ între curtea romînă şi cea bulgară. Să nu ne fie vai de ciolane pe urma atîtor „cohii! Facultăţile Facultăţile de medicină şi ştiinţî s’au abţinut cu desăvîrşire de la mascarada cuzistă contra juraţilor din Iaşi. E o dovadă că seriozitatea depinde şi de.... facultăţile studenţeşti! Ofensa D. Iorga declară că nu-şî apără prietenii „fiindcă...... i-ar ofensa“! Curat ofensă, maestre! Rigoletto CHESTIA ZILEI Cele două „bombe“ Rogeia : Dacă credeţi c’ o să fie dinamită „ororile inutile?*B acaţi-ne voe să mă ţin de burtă şi să mit prăpădesc de vist Juraţii şi jutigiatii Cuza - Convorbire cu dnu avocat Lascar Iunioniu - ^ Verdictul juraţilor în procesul de plagiat Cuza-Socor, a dat naştere la diferite discuţiuni în presă. Astfel „Viitorul” şi alte ziare se întreabă dacă juraţii au avut căderea şi competinţa a se pronunţa într’un proces literar şi dacă în verdictul lor, prin care achită pe Socor, se afirmă că Cuza este un plagiator. In vederea aceasta am căutat să facem o anchetă, luînd lămuririle unor persoane cari cunosc desbateriie ce au avut loc în acest proces, și în acest scop m’am prezentat d-lui avocat Lascar Antonin cerîndu-i părerea. — Verdictul juraţilor dat în procesul Cuza-Socor este de natură a nu-l considera pe d. Socor calomniator numai, sau şi de a afirma că lucrarea d-luî Cuza asupra „Poporaţiei” este un plagiat ? — Răspunsul meu afirmativ, adică, că juraţii achitînd pe d. Socor au confirmat plagiatul lucrăreî „Populaţia” a d-lui Cuza îl găseşti în art. 294 c. p., şi mai eloquent confirmat în textul întrebărilor pe care preşedintele Curţea le-a pas juraţilor spre a răspunde. In adevăr, art. 294 din c. p„ cuprinde ca element esenţial al calomniei o denunţare scrisă sau verbală conţinând fapte neexacte de natură a-l expune la ura şi dispreţul cetăţenilor şi pedeapsă, îndată ce inculpatul dovedeşte instanţelor înaintea cărora e tradus că faptul imputat este adevărat, nu mai este calomnie şi urmează a fi achitat. Astfel e cazul şi cu d. Socor. In broşura sa „Plagiatul d-lui A. C. Cuza” s’a ocupat de lucrarea acestuia „Poporaţia” adueîndu-i imputarea de a fi plagiat din diferiţi autori ca: Everett, Jean B- Say, Loria, Herbert Spencer şi alţii, justificînd aceasta prin punerea pe două coloane a pasagiilor din „Poporaţia” luate din textele denunţate ca plagiate. Cum a trebuit să se apere d. Socor înaintea juraţilor ? Dovedind că denunţarea sa scrisă este adevărată, adică, că d. Cuza a plagiat, întocmai cum d. Socor i-a imputat în broşura pe care a publicat-o. Şi asupra acestei dovezi nu maî încape îndoială că d. Socor a făcut-o cu un lux de probe în cele 5 zile de desbaterî, în atenţiunea tuturor celor cari au urmărit cu un viu interes dovedirea isvoarelor din cari a fost alcătuită „Poporaţia” semnată de A. C. Criza * .. ■ „— Dar d-voastră mi-aţî afirmat că chiar textul întrebărilor pe care preşedintele Curiei le-a pus juraţilor spre a răspunde este de natură, în urma răspunsului juraţilor, de a afirma că lucrarea d-luî Cuza e un plagiat. De unde rezultă aceasta ? — Foarte simplu. Preşedintele la alcătuirea întrebărilor era dator ca să aibă de normă desbateriie cari au avut loc și elementde delictului de calomnie, adică bai ceia ce se impută de Socor lui Cuza, că plagiat, este sau nu adevărat. Ori în toate ceie 5 zile de desbaterî nu s a discutat decît chestia plagiatului. D. Gua încercînd să arate că n’a plagiat,—Şoca reuşind să dovedească pasagii întregi luat din alţi autori străini fără a fi puşi în glemele sau citaţi cel puţin la sfîrşitul frazei care încheie pasagiu! ce şi-a însuşit. Prin urmare preşedintele nici nu poti proceda altfel decît de a pune juraţilor întrebarea—dacă lucrarea d-lm Socor „Pagiatul d-luî A. C. Cuza" conţine fapta acte sau neexacte—cam o rezuma în tetul întrebărei, referitor la plagiatul d-l Cuza prevăzut în broşura d-luî Socor şi care d-sa o justificase juraţilor. Cînd, dar, juraţii la această întrebare răspuns negativ în ceia ce privește cui ce i-o adusese Cuza lui Socor de a-1 fi calomniat prin atribuirea de fapte neexac s’au pronunțat chiar prin acest răspuns mod afirmativ- adică, că opera d-luî Cui este plagiată.—fără de care răspuns Soc) nu putea fi achitat. Dar chiar d. Cuza a terminat pledoail sa amintind juraților ca verdictul lor a să hotărască dacă d-sa e un plagiator si Socor un calomniator. Nu înţeleg dar, ce rost mai are astîizît se discuta din nou dacă „Poporaţia” d-l Cuza este sau nu plagiată, cînd ne găsim fata „lucrului judecat". — Dar tocmai ziarele, ca „ViitomiV’ altele, pun astăzi în discuţie căderea«»f Iilor de a discuta procese literare ? — Discuţia aceasta deşi tardivă, tot nu poate înlătura concluzia legală a dejziunei Curteî cu juri, că lucrarea „Popoilia” semnată de A. C. Cuza este plagiată. Primesc însă să discut şi această o ştie. Despre căderea legală a comisiunei taţilor în procesul Socor-Cuza nu pot fi el vorbă. Era în cauză un delict de caloril pretins a fi săvîrşit de către Socor pe lea tiparului, era sesizată Curtea cu juri prin însăşi reclamaţia d-luî Cuza şi de perfect competinţe de a judeca faptul — Dar despre căderea ştiinţifică si tterară a comisiei juraţilor ? — Da, am citit cum ziarele „Viitorul pînă la un punct chiar „Adevărul” îşii primă părerea că procesele de natură inţifică sau literară sînt prin natura lor plasate cînd se aduc înaintea instanţei ordinare. Perfect de acord în această prvinţă, şi chiar d. Bădărău, în documenta sa pledoarie a reproşat d-luî Cuza că tu a adus chestia dea dreptul înaintea aeropojului ştiinţei noastre. Prin această discuţie însă, nu numai nu se poate înlătura concluzia legală a viziuneî juraţilor, în ceia ce priveşte plăgi lui Cuza, dar nici nu micşorează cu nici Cronica teatrală • ------- de EMIL D. FAGURE TEATRUL NAȚIONAL. - Pentru întiia oară, Maica cea tînără,, «dramoletă neoromantica», intr’un act, de d-nul Emil Isac.— Amor si viclenie, comedie în 3 acte, în versuri, de d-nul lacob Negruzzi. D. Iacob Negruzzi, președinte al Acade-' miei române, cenzor la Banca Naţională, fost director al „Convorbirilor literare“, a păţit şi d-sa ce a păţit Scurtescu : i s’a reprezentat o piesă a d-sale, scrisă acum patruzeci de ani. Deosebirea însă e că soarta a fost mai generoasă cu d-sa : i-a dat zile multe şi azi, bătrînul preşedinte al Academiei poate să vadă ce n’a văzut în toată viaţa sa , Teatrul Naţional jucînd comedia sa „Amor şi viclenie“. Şi de vină e tot „Academia“, căci dacă, conform legii teatrelor, nu delega din sînul ei ned. Iacob Negruzzi ca membru în comitetul teatral, n’ar fi atras atenţia că Iacob Negruzzi e un literat care a scris, adaptat şi tradus mult pentru teatru. Lumea îl cunoaşte, în teatru, mai mult ca amococotAbacatas ak wawBtar entities- „Nazat”, „Zeflemelele” şi tina mai recentă al cărei nume însă nu mi-l amintesc. Şi cu toate acestea revistele politice le-a semnat ce pseudonime. Noi îl cunoaştem pe Iacob Negruzzi din „Convorbirile literare“ şi în special ne plăceau acele „Copii după natură“, satire asupra vieţei noastre publice şi cari se înrudeau atît de bine cu revistele sale politice Azi el păţeşte „onoarea“ de a i se juca pentru prima oară o comedie scrisă acum 40 de ani, cu modul acesta intră în rîndul victimele expiatoare ale epocelor în cari in tara noastră, era în adevăr o îndrăzneală şi o nebunie să visezi în proză sau în versuri. Foarte cuminte, bătrînul preşedinte al Academiei, într’o convorbire acordată „Rampei“, spune că nu-şî ia astăzi, dată catru zeci de ani răspunderii de a i se juca această piesă. Fireşte. S-au schimbat vremurile şi cu ele literatura şi gusturile literare, nu numai la noi dar şi în ţările cu tradiţii literare mult mai vechi şi mai trainice. Nici în Franţa Marivaux, ba nici chiar Musset şi Hugo nu mai sunt gustaţi de public şi ceea ce li se recunoaşte este mai mult valoarea lor în istoria literară. Directorul general al teatrelor, d. Ion Bacalbaşa şi-a luat însă răspunderea reprezentărei acestei comedii a d-lui Iacob Negruzzi şi rezultatul a fost un franc succes şi pentru interpreţi şi pentru autor cari au fost chemaţi de nenumărate ori. * * * „Amor şi viclenie“ e o piesa inspirată de teatrul spaniol şi francez din secolele XVI şi XVII, deşi acţiunea se petrece la noi la 1830. E un „badinage“ de pe vremurile cînd se glumea cu amorul, oricît de tragic ar fi uneori acest sentiment esenţial din viaţa omenirei. O „glumă” în dantelă: iată ce este „Amor şi viclenie”. Costin, boer tinăr, e amorezat nebun de Elena, faţă de „castelan”. Iubirea lui e a timidului, a reflexivului, fără voinţă—şi ca să fie îmbărbătat, vine la castelul iubitei însoţit de amicul sau. Conrad, tinăr mai desgheţat, mai cutezător şi mai meşter în ale dragostei. Dar şi Elena e mîndră şi ambiţioasă: nu-i place să capituleze lesne. In schimb, sora ei, Esmeralda, o văduvă, e mai lesne simţitoare la suspinele lui Conrad. Un drac de soră de lapte a fetelor, Aurica, spre a înfringe mîndria şi cerbicia Eieiîei, încurcă pe aceasta, făcînd-o să creadă că Costin iubeşte pe sora ei Esmeralda şi nu pe ea. Cînd însă ambele surori află cum că cei doi tineri vor prin viclenie stîrnind gelozia, să cucerească inimile lor atunci, cu propriile lor arme, vor să dovedească celor doi tineri că şi mai mare e viclenia femeilor. Pentru aceasta, la rîndul lor, îi induc în eroare, făcindu-i să creadă, fiecare în parte, că e iubit nu de acea pe care o iubeşte, ci de sora ei!... Bineînţeles, cînd gluma ajunge la tragic, maşinaţia se dă pe faţă şi ambele perechi rămîn fericite. Cum se vede, e vorba mai mult de o glumă ,în versuri albe care, în cadrul unei case boereşti şi a unui parc minunat, jucata, aproximativ,în costumele nu naţionale, ci convenţionale ale teatrului de la 1830, vrea să reînvie „glumele” saloanelor de pe acele vremuri. Meşteşugul teatral e desigur subţirel şi fără pretenţie. Dar însă S l lateltatea lui ajută nota epocei. Limba versului alb aminteşte starea de incertitudine a lexiconului nostru de acum patruzeci de ani. Acţiunea e însă destul de curgătoare, cu toate „aparturile” inerente teatruluî de atunci Scena finală a actului al doilea, cînd Costin, ofensat de Elena în timiditatea sa, întoarce foaia şi se preface că totul a fost o farsă, e o bună scenă de teatru, care şi-a păstrat efectul. Rolul subretei Aurica e destul de viu încă şi sunt multe momente gingaşe, din care respiră parfumul teatrului la Marivaux! Publicul—fireşte—nu e alcătuit azi numai din spectatori cari să poată gusta teatrul cu ajutorul reminiscenţelor literare. Genul căruia aparţine „Amor şi Viclenie” cere cît mai multă intimitate şi cît mai mult cult pentru epoca de care ţine. Totuşi personagiile bine şi clar prezentate, costumele epocei, cadrul şi interpretarea excelente au cucerit pe spectator; şi cu atît mai mare e meritul că acest succes l-a repurtat o piesă de acest gen spumos şi gingaş asupra unui public crescut la teatrul emoţiunilor violente de azi. Cum am spus, interpreţii au o largă parte în succesul acesta : în fruntea lor stă Maria Giucurescu, care în Aurica a pus toată savoarea şi gratia cu care împodobeşte subretele din galeria sa. A fost notaţiec continuă jocul eî spiritual şi aprintor. Delicioase au fost figurinele Esmaralj şi Elenei, însufleţite cu multă sinceritate d-soarele Eleonora Mihăilescu şi Mad Cît despre cei doî tineri amorezaţi—Cos şi Conrad—eî au fost slujiţi de tinereţea, cu şi talentul a doi tineri artişti cam cîştigat cu ele un galon mai mult: d. Vtrilicî a fost un Costin convins» cald, căruia i-a lipsit, la trebuinţă, nota comică, iar Iancovescu un Conrad vioiu, pornit ,şi pcălit. D. Gusty, care a depus o muncă, ci ştie d-sa să depue, nu are ce regreta: disipolii săi i-au făcut cinste. „Amor și Viclenie” rămîne un special care va atrage publicul si in special vs pe placul saloanelor si pensionatelor.... & * „Maica cea tînără”, cu care s’a desd spectacolul acesta, e un act in care e ca centrată simţirea sinceră a unui tempement artistic, care desigur nu a dat lir întreaga măsură a puterilor ce se pot tepta după cele publicate pînă acum și spă debutul său de aseară. Emil Isac, tînăr ardelean, nu trebuie decât după „şcoala” in care vrea să se regimenteze prin caracterizarea de „dafrică neoromantică” pe care o aplicați