Adevěrul, mai 1925 (Anul 38, nr. 12694-12718)
1925-05-01 / nr. 12694
SMI 33.—Nr. 12694. - V finer! 1 Mai 192a r-Adevărul fONDATORI whS ABONAMENTE ! 600 lei pa an an-300 lei pe 6 Ioni. ISO lei pe 3 luni. BIROURILE: București, Str. Sărindar No. 9 — 11 TELEFOANE! Centrala 6/67. Direcția 57/72. „ 24/73. Adstrația 7/68. n 48/79. Provincia 10/66, D'l Avenol, secretarul general al Societăţii Naţiunilor, a declarat ziariştilor că „ceea ce izbeşte la noi din primul moment e vitalitatea extraordinară care domneşte în România“. ...In adevăr că sub actualul guvern poporul român a avut prilejul să-şi încerce îndestul vitalitatea!... Guvernul şi Reacţionarii noştri cazul Hallana Ne îndoim dacă la reacţionarii germani, alegerea lui Hindenburg a trezit un entuziasm şi o satsifacţie mai mare decât cea pe care le-a trezit la reacţionarii noştri sinceri sau făcuţi. Aceştia jubilează, vorbesc de naufragiul democraţiei, de prăbuşirea pacifismului, de risipirea adică a tuturor acelor principii morale, cari sunt cucerirea celor mai nobile lupte ale omenireî, cari sunt cea mai frumoasă moştenire a războiului, dus şi câştigat în numele lor. * ^ * Dar de ce bucuria aceasta ? Sunt reacţionarii noştri bucuroşi că Europei, care sângeră încă din mii de răni, li se deschide perspectiva unui nou şi sângeros război, perspectiva de a trebui să lupte din nou şi poate in condiţiuni mai puţin favorabile, pentru starea de lucruri, bazată, în general, pe mai multă dreptate, care a fost stabilită prin tratatele de pace ? Dacă de aceasta sunt bucuroşi reacţionarii noştri, lăsăm opinia publică să-i judece. Dar bucuria lor mai îngădue şi altă deducţiune. Reacţiunea e aceiaş pretutindeni. Deşi ea accentuează în toate împrejurările naţionalismul şi se serveşte pentru scopurile ei de toate exagerările şovinismului, există o solidaritate internaţională a reacţiunei. Sfânta Alianţă se repetă, deşi nu în chip formal. Dacă însă reacţionarii noştri recunosc că biruinţa reacţionarilor în Germania este o nenorocire şi pentru ea şi pentru Europa,—atunci recunosc ipso facto, că concepţiile şi ideile lor sunt o nenorocire pentru ţară şi pentru Europa. Mai recunosc ipso facto prin aceasta, că singură democraţia poate asigura Europei acea pace şi acea linişte, fără de cari, nici o ţară nu poate reveni la normal, nu se poate întoarce la ocupaţiunile ei productive şi rodnice, nu poate ?-fh** firul propăşire! sale, de unde i-a întrerupt războiul. •» * * Or, poate cred reacţionarii noştri că democraţia e bună pentru Germania, pentru ţările învinse, şi rea pentru cele învingătoare ? Aceasta ar însemna că cei cari au luptat pentru dânsa, nu o merită, ci numai cei cari au luptat contra ei. Ar însemna că principiul liberator care a asigurat victoria, trebue refuzat celor cari au câştigăt-o. In războiul cel mare democraţiile au biruit. Ţările reacţionare s’au prăbuşit, chiar când împrejurări speciale i-au aşezat în grupul învingătorilor. Vezi exemplul Rusiei. Când însă împotriva acestor evidenţe faci politică „realistă“ şi aprobi toate metodele de guvernare ilegale, abuzive, teroriste, caracteristice regimurilor reacţionare, la tine ca şi aiurea, în Bulgaria de exemplu, cum te poţi indigna că poporul german a ales pe un reprezentant tipic al acestor metode ? O concepţie politică este bună sau rea pentru toată lumea. Aplicarea ei poate varia după împrejurări de la ţară la ţară, dar calitatea ei rămâne aceiaş. Dacă admiţi reacţionarismul la tine, trebue să-l admiţi la toate popoarele ca bun şi nu poţi critica pe nemţi fiindcă l-au ales pe Hindenburg. Aci e superioritatea concepţiei democratice. Ea nu se poate pune în asemenea contradicţiuni. Ea ştie că reuşita ei este condiţionată de biruinţa principiului ei în toate ţările. Interesele şi scopurile ei sunt pretutindeni aceleaşi şi toate convergează spre aceiaş ţintă: progresul oamenilor şi al popoarelor în libertate şi pace. lit . V: Dar, obiectiv vorbind, dacă nu e de loc justificată bucuria reacţionarilor, nu ar fi justificată nici o descurajare a democraţiei. Cum foarte bine a arătat ori colegul nostru, d. Constantin Bacalbaşa în acest loc, rezultatul plebiscitului german, a dovedit că jumătate din acest popor, care de secole a trăit sub regimul monarhic şi la care simţul fidelităţii pentru dinastii, era extrem de dezvoltat, — este categoric democratic şi republican. Cealaltă jumătate a votat pentru Hindenburg, dar nu reprezintă propriu zis majoritatea. Numai dacă reacţionarii vor să numere pe comunişti printre partizanii politicei lor — ceea ce purtarea acestora justifică — ar putea afirmacă majoritatea poporului german este antirepublicană şi antidemocratică. Apoi mai trebue să se adauge, că însuşi Hindenburg a fost silit să declare că înţelege să respecte Constituţiunea republicană, iar dacă nu ar recunoaşte-o, dacă ar încerca s’o dărâme, — nu trebue uitat că împotriva lui a votat întreaga muncitorime, care a dovedit în alte ocaziuni că are în mâna puterea necesară pentru a zădărnici orice lovitura de stat reacţionară. şi alegerea lui Hindenburg Acestea constatate, democraţia singură are dreptul să afirme că alegerea lui Hindenburg este profund regretabilă, fiindcă reacţionarii au obţinut prin această alegere ceea ce doriau. Democraţia îşi da seama că biruinţa concepţiilor pe cari le simbolizează Hindenburg este apă la moara reacţiunii de pretutindeni şi îngreunează lupta pentru biruinţa principiilor ei în politica internă şi internaţională a statei. Ce proporţii va avea această îngreunare, depinde, se’nţelege, de încheierile ce vor trage dintr’însa marile puteri, cari ele decid în definitiv politica tuturor ţărilor. D. Briand a crezut că primul mijloc pentru a dezarma pe Hindenburg şi tendinţele ce se ascund sub numele lui este, să silească Germania a intra în Societatea Naţiunilor, adică în acea instituţiune care este şi rămâne paladiul politicei democratice în afacerile externe, şi prin aceasta şi a politicei democratice în cele interne ale statelor, căci prima nu e imaginabilă fără a doua şi ambele se determină reciproc. Nu poate fi deci vorba de naufragiul ideilor democratice. Lumea nu merge înapoi — şi încă cu atâtea săptămâni în urmă, am amintit în acest loc, peripeţiile presidenţiei mareşalului Macmahon pentru a arăta zădărnicia unui eventual efort al lui Hindenburg. E regretabil că el a fost ales, dar nici el nu va putea opri progresul lutriei. Cel mult îl poate întârzia. In această privinţă mi se pare justă constatarea oficiosului d-lui Beneş. „Alegerea lui Hindenburg — scrie el — nu însemnează nici monarchie, nici revanşă, ci o complicare şi o întârziere a întregei coaliţiuni a Europei“. Atâta, şi nimic mai mult, B. Brăniţicanu Subsecretarul dela interne, d. Tă- Arăscu, lăudat adesea îa coloanele "Adevărului" pentru talentul său Oratoric, a rostit erl la Cameră un discurs pe cât de scurt pe atât și de nenorocit. S’a dovedit odată maî mult că talentul nu poate nimic când n’are ce să-l însufleţească. Dar aci nu e vorba de neplăcerile înfrângerii suferite de un orator obişnuit cu succesul. Aci e vorba de postura foarte gravă in care te prezinţi guvernul tării. Şi doară el ar fi avut un minunat prilej pentm a face un „gest frumos". Ţărănîşti nu se aflau la Cameră. Admirabil prilej pentru guvern ca, din proprie iniţiativă, fără a fi ascultat măcar plângerea d-lui Halippa, să facă declaraţiile cele mai mulţumitoare cu privire la cazul de la Zguriţa. Şi aceste declaraţii, confirmate îndată prin fapte, ar fî putut constitui o fericită aureolă pentru un guvern care ar fi înţeles ca măcar de aci înainte să intre pe calea binelui. D. Tătărăscu n’a priceput situaţia, şi aceasta înseamnă că guvernul n’a priceput-o, căci doară chestia fusese discutată în consiliul de miniştri. In primul rând, d. Tătărăscu a declarat că, după atâtea zile, nu avea încă alte informaţii decât raportul mincinos al prefecturii respective, în care se spune că d. Halippa vroise să fie o întrunire. Minciună, pentru că d. Halippa declară că nici vorbă n’a fost de întrunire, şi d. Halippa nu minte. Cum se face că d. Tătărăscu n’a căutat imediat să aibă informaţii mai complecte şi mai vrednice de crezare ? Doară nu era vorba de un fapt banal; era vorba de maltratarea, în Basarabia, a unuia din cei cari ne-au păstrat acea provincie şi ne-au adus-o. Faptul a îngrozit pe moldoveni şi a umplut de bucurie pe rusofili. Şi când se întâmplă un caz atât de îngrozitor, d. Tătărăscu nu-şi dă aici măcar osteneala să afle ce s’a petrecut ? Mai departe. Deşi mărturiseşte că nu ştie ce a fost, d. Tătărăscu admite că fapta locotenentului de jandarmi ar putea să se explice prin aceea că d. Halippa l-ar fi ultragiat. Nu, d-Se Tătărăscu! Asemenea concepţii administrative vor fi mergând în vreun stat de antropofagi. La noi ultragiul e prevăzut în legi şi se prevăd cu totul alte pedepse, hotărâte şi aplicate de cu totul altcineva decât persoana care b înevoeşte a se considera ultragiată. Este evident că d. Tătărăscu n’ar fi deloc încântat dacă s’ar ponte fi luat la palme de cineva care ar crede că are să-i facă vreun reproş. De ce consimte d-sa cu atâta gentileţe ca d. Halippa să aibă această soartă, d. Halippa, care de pe acum înseamnă în istoria ţării mai mult decât atâţia tineri politician!? A fost o zi unită pentru guvern care s’a compromis aproape iremediabil. Zicem aproape, pentru căi, totuş, ar mai fi timp de îndreptare. De sigur, ţărăniştii vor aduce astăzi ei chestiunea la tribuna Camereî. Guvernul ar putea să arate că în fine s’a dezmeticit. D. N. Iorga a rostit erî un discurs vibrator în care a înfierat cum se cuvine odioasa faptă dela Zgurița. Dar fiecare cuvânt al d-lui Iorga era un atac vehement la adresa guvernului, întrucât acesta nu știuse să se desolidarizeze de isprava acelui locotenent de jandarmi. Păcat că d. Iorga n’a vorbit înaintea d-lui Tătărăscu : poate că l-ar fi deșteptat la realitate. Dar repetăm: încă nu e prea târziu. In ultimul moment totul ar putea fi încă salvat. Ad. întâi Mai Reînvierea naturii a fost sărbătorită totdeaunul, şi de popoarele antichităţii şi de cele moderne — fiecare după obiceiurile şi tradiţiile lor. Mai Mai n- a avut, multă vreme, la popoarele de astăzi, decât acest înţeles. „Armindenul" nostm era manifestarea sentimentelor de bucurie ale poporului pentru natura darnică şi plăcută a zilelor cu soare şi căldură. De 35 de ani insă, întâi Maiu a căpătat un înţeles nou, specific: e sărbătoarea muncii, e ziua in care muncitorimea îşi manifestă dorinţa transformărilor sociale în speranţa unor zile mai bune pentru ea şi pentru societatea întreagă. Când congresul socialist internaţonal din 18% a consacrat ziua de 1 Mai, ca zi de sărbătoare internaţională a muncii, scopul nu a fost modest. Mişcarea muncitorească simţea nevoia unei zile de manifestare pentru ziua de muncă de 3 ore. Cele 3 „opturi": de muncă, de repaus şi de cultură preocupau atunci, aproape exclusiv, pe conducătorii mişcării muncitoreşti. Dar vremea a adus o schimbare. Manifestaţiile proletare şi in aceiaş zi pe toată suprafaţa globului, au trebuit să ducă la ideia înfrăţirii şi păcii ître popoare, întâi Medu e ziua, când muncitorii din toate ţările uită de tot ce-i poate despărţi, pentru a sărbători unirea lor sufletească. Astfel, întâi Maiu a devenit ziua păcii şi a speranţei în înfrăţirea oamenilor; ziua muncii, care mobilează şi a idealului, care însufleţeşte o întreagă lume. Cu acest conţinut, întâi Maiu a primit consacrarea Ligii Naţiunilor, această exponentă internaţională a ideii de pace şi dreptate, care a statornicit serbarea legală şi obligatorie a lui. Iar statul român, component al Societăţii Naţiunilor, a recunoscut, mui întâi Maiu, acum trei ani, prin chiar guvernul actual, caracterul de sărbătoare legală intrat in tradiţia tuturor popoarelor civilizate. De aceia, hotărirea luată astăzi, în contrazicere cu cea de acum trei ani, de a se da cu piciorul în inimoasa ideie a sărbătoririi legale a lui întâi Maiu, apareca un act de inconştienţă şi, în acelaş timp, de nesocotire a însăşi SocietăţiiNaţiunilor. ■ înţelegem sentimentul, de care a fost stăpânit guvernul d-lui Ion Brătianu. El a vrut să nu se vadă manifestaţiile muncitorilor comunişti. Dar e- ar fi fost mai bine să se arate cât de sarbede şi sărăcăcioase sunt manifestaţiile lor, în comparaţie cu ale celorlalţi muncitori şi ale celorlalte categorii sociale, cari ar fi sărbătorit ziua aceasta, mare, frumoasă şi înălţă-Greşită şi jignitoare hotărire, asupra căreia va trebui să se revină la anul viitor, când, se poate spera, că ţara românească va avea o conducere mai blândă, mai înţelegătoare şi mai democratică. Em. Socor NAZBATII PE CULORI In definitiv, cearta celor două mari partide din Germania se reduce la o hartă pe culori: unii vor negru, alb şi roşu; ceilalţi pretind: negru, roşu şi auriu. Totul e, prin urmare, chestie de vopsea, sau mai bine zis de... fard, fiindcă e vorba de chipul cum e fardat ciudatul imperiu republican sau republică imperială. Nenorocirea e că lumea se interesează, numai de culorile fardului german, şi nu se uită mai jos... Nu se uită, bunăoară, la tunica Germaniei care a rămas — se pare — in vechia şi ameninţătoarea ei culoare , in legendarul bleu de Prusse... Aici e buba. ___________fix. Carnetul nostm Funcţionar român sau maghiar? Eri m’am prezentat la legaţia maghiară pentru a cere o viză de transit prin statul vecin. Spre deosebita mea surpriză, am găsit în anticameră, la un birou, pe un sergent de oraş în uniformă, făcând pe omul de serviciu al legaţiei. Dădea informaţii, lua în primire paşapoartele, elibera imprimatele necesare, dădea numere de ordine, intr’un cuvânt făcea tot serviciul pe care ar fi trebuit să-l facă un funcţionar al legaţiei Iată o situaţie foarte curioasă. Avem noi vreo obligaţie în sensul ca funcţionarii statului român să facă serviciu guvernului d-lui Horthy ?. Există obiceiul ca prefectura de poliţie să puie la dispoziţia legaţiilor câte un sergent de oraş special pentru paza legaţiei, întrucât sistemul acesta se bazează pe reciprocitate, n’avem nimic de obiectat. Dar nu înţelegem ca personalul prefecturii de poliţie să stea la dispoziţia unei legaţii străine, pentru a-i face servicii interne de cancelarie. Şi mai ales nu înţelegem să se admită astfel de servicii pentru legaţia unui guvern, care nu pierde nici o ocazie pentru a lăsa să se întrevadă că are veleităţi contrar integrităţii teritoriale a statului nostru. Legaţia maghiară are dreptul la întreaga protecţie a legilor statului nostru; ea are dreptul şi la condescendenţa strict protocolară din partea populaţiei. Dar n’are dreptul să se slujească de funcționarii statului român, cari nu pot face nici un serviciu legațiilor străine, în afară de cele comandate de superiorii lor. TI- V. Cu Cu Tankoff, Cu etc. ştim că privind toate chestiunile de politică internă, după strictul criteriu democratic, nu suntem pe placul confraţilor noştri, cari au Ingratul rol de a susţine guvernul sau, şi mai ingratul rol, de a susţine vreun partid de opoziţie, care sperând să vie mâine la putere, se găteşte să scuze cu anticipaţie, abuzurile la cari se va deda şi fără de cari nu-şi poate închipui cârmuirea unui stat. Cu toate acestea, mărturisim că suntem surprinşi de modul cum critică aceşti confraţi atitudinea noastră faţă de evenimentele din Bulgaria. Ei nu Înţeleg efi toată oroarea ce ne inspit nesăbuita crimă dele catedrală "Jin Sofia, nu ne poate " turburărel In care se zbate poporul bulgar şi nu ne poate Împiedica do a constata că nici guvernul Tankoff nu este liber de vină şi nu poate avea conştiinţa liniştită in această privinţă. Cum ? Guvernul vinovat ? Asta nu se poate imagina, se vede, nici chiar când e vorba de guvernul bulgar, nu de cel al d-lui Brătianu. Şi cum, după ce deputaţii laburişti, cari au vizitat Bulgaria, au ajuns la aceiaş concluziune ca şi noi, după ce însăşi marile puteri aliate — lucrul e cert — au sfătuit amicalmente pe d. Tankoil să facă loc unui guvern mai democratic, care să nu fi excitat atâtea patimi, — confraţii caută o nouă notă Împotriva noastră şi o nouă scuză pentru guvernul... Tankoil. Acesta a fost silit la atitudinea sa — zic ei — fiindcă a urmat guvernului despotic şi dictatorial al lui Stamboliiski. Ei bine, confraţii au memoria scurtă. Noi am criticat şi combătut şi guvernul Stamboliiskî. Amară- Furia liniari a toii in Anglia avuţii considerabile. Nici o altă ţară din lume, nici chiar America, n-ar fi putut să suporte atâtea cheltueli cât a suportat Anglia. Ea este care a dus greutatea cea mare a finanţării războiului. Nici o altă ţară apoi n’ar fi fost în stare să susţie ani de zile milioane de oameni fără de lucru. Revenirea la paritatea aur în Anglia constitue un eveniment considerabil. El va avea fără îndoială efecte bune asupra întregului continent dar, pentru moment, Anglia fiind silită — pentru a-și apăra cursul ■— să se împrumute și să practice o politică de bani scumpi (dovadă că a urcat scontul) ea nu va putea veni cu înlesnire in ajutorul ţărilor europene cari au nevoe de capitaluri. Urmările evenimentului pentru Europa se vor resimţi abia mai târziu. II. Evenimentul cel mare al zilei este revenirea lirei sterline la paritatea aur. După ştirile din Londra, maneta engleză a cotat ori 4.85 faţă de dolar, pe când paritatea este de 4, 2/5. Diferenţa fiind neînsemnată, se poate considera lira sterlină ca atingând virtualmente paritatea aur. In urma acestora, guvernul englez a hotărît ca, pe ziua de 31 Decembrie 1925, să desfiinţeze legea prin cerne se interzicea exportul aurului, rămânând ca până atunci Banca Angliei să poată admite, după caz, eşirea aurului. După 31 Dec. 1925, aurul va putea fi scos liber şi neîmpedicat din Anglia, exact ca înainte de război. înăuntrul Angliei, cursul silit al manetei hârtiei va mai continua, dar atenuat Lira sterlină nu va putea zâfiAxl îu aur ca înainte de 1914, însă Banca Angliei va fi liberă să facă excepţie de la regulă şi să dea metal în loc de hârtie. D. Winston Churchill, ministrul tezawaha, în discursul pe care l-a ţinut acum două zile la Camera Comunelor, a explicat cum s-a ajuns la acest rezultat remarcabil. El a arătat că guvernul a adunat o rezervă de peste 160 milioane lire sterline, destinată să acopere toate plăţile necesare în America până la sfârşitul anului şi că se pregăteşte să contracteze un împrumut de 300 milioane de dolari, menit să susţie cursul lirei la paritatea au. Dintre statele beligerante europene, Anglia este cea dintâi care reuşeşte să ajungă din nou la paritatea aur. Lucrul era de prevăzut, întâi de toate, Anglia este ţara cea mai bogată din liume. Comerţul şi industria, apoi coloniile, — un print şi atunci că nu se poate guverna unul rând Indiile, — au făcut să vie numai cu baioneta şi teroarea. Am prezis chiar lui Stamboliiski tragica soartă pe care a avut-o, amintindu-i de Stambuloif. Şi confraţii ne-au atacat şi atunci cu violenţă, căci atunci ei apărau juvernul lui Stamboliiski, care, făcuse o vizită şi Capitalei noastre. Cum atitudinea confraţilor întru reacţiune nu ne-a dezorientat atunci, ea nu ne va dezorienta nici acum. Şi fără a fi profeţi putem prezice că soarta guvernului Tankoff, şi dacă ar grămădi noui hecatombe, nu va fi până in cele din urmă mai bună, decât a fost a lui Stamboliiski. Căci dacă despoţia unui guvern, justifică pe a celui ce-i urmează, crime politică trebue să se suprapuie crimei politice şi o ieşire la naiman şi stabilirea linişte! nu mai e posibilă, decât când lupta Încetează „fante de combatants“ Când ieşirea din lege a deslănţuit toate furiile celor mai erode instincte atavice, numai reintrarea în lege le poate stăpâni. I« nii nmi de dr. Vasile Brunisteanu Lassalle a fost poate cel mare agitator pe care lua Germania. Marele economist Jar Schmoller a putut scrie : „Toate aceste momente nu explică faptul că Germania, ţara celei mai reduse apăsări sociale, a căpătat cea mai revoluţionară mişcare politică muncitorească. „Ea s’ar fi putut mişca pe căi mult mai puţin excentrice, dacă doi oameni cu adevărat mari, n’ar fi împins-o cu patimă pe aceste căi: Lassalle şi Marx“. Şi nu încape îndoială că aceşti doi oameni „diabolici“ au avut o înrâurire covârşitoare asupra evoluţiei’ mişcărei proletare germane. Marx, un vulcan în care clocotea cu o forţa elementară ura contra clasei asupritoare, o ură acerbă Şi „Era furtună in firea lui“, mai profundă, Lassalle un exaltat, un avut pătimaş, un luptător neînduplecat Gus cu o voinţă de fier şi cu un dar al vorbei impresionant, zguduitor, incendiar, au impregnat pecetea indistructibilă a temperamentelor lor revoltate, mişcărei proletare germane. In fruntea doctrinei sale, Lassalle a pus un principiu dureros, tragic, un blestem groaznic, care ar apăsa asupra celor ce, îşi câştigă, în sudoarea franţei, pâinea de toate zilele. După acest principiu, ei ar fi condamnaţi de legile imanente ale economiei capitaliste la veşnică mizerie, la o viaţă care nu se poate ridica peste limită strictă a necesităţilor fizice fără ca un înspăimântător carnagiu să înceapă, care să decimeze armatele de proletari prea numeroase, lăsate pradă foametei şi bolilor. E legea nemiloasă a salariilor al cărei miez Lassalle F a luat de la Ricardo, dar căreia i-a dat acea formă sfâşietoare, care trebue să lovească în plin, conştiinţa încă adormită a muncitorului german. Dar dacă el, Lassalle, a descoperit muncitorile înspăimântate soarta care şi-ar fi rezervat-o în era capitalistă, tot el i-a arătat şi calea nebănuit de aproape şi de simplă care o putea salva. Intr’adevăr rădăcina fatalei situaţii a muncitorilor este salariul. Acesta fiind supus legii cererei şi a ofertei, nu poate oscila decât în jurul minimumului de existenţă, o urcare a lui peste această limită cauzând o mărire a ofertei de braţe şi deci o reducere a salariului. O eşire din acest cerc viţios nu este posibilă decât prin înlăturarea salariului. Cu alte cuvinte clasa proletară trebue să devie clasa producătorilor astfel ca produsul muncei acestora să le poată aparţine pe de-a întregul. In practică muncitorii trebuiau să formeze cooperative de producţiune. Pentru realizarea acestui deziderat însă lipsea păturei muncitoare un element important: capitalul. Cine, îl va procura? Capitalul să-l avanseze statul! Oare clasei burgheze statul nu i-a avansat importante capitaluri, construind căi ferate, şosele, porturi? Şi apoi cine este statul dacă nu chiar proletariatul însuş, statul fiind doar o asociaţie de indivizi în care pătura săracă formează imensa majoritate, vreo 96 la sută! Deci trebue cucerită puterea în stat pentru a trece cu ajutorul lui la realizarea programului liberator. Rolul preponderent în stat însă va cădea în mâinile muncitorilor graţie imensului lor număr în ziua în care se va introduce votul uni-versal .Obiectul imediat de luptat trebue să fie prin urmare votuluniversal şi el trebue înscris pe drapelul proletariatului. Bazat pe această doctrină poliţia CC Uic continuare: în vag.bhar.y Primele conferinţe ştiinţifice internaţionale la .... Conferinţa de chimie.Conferinţa inginerilor de mine La 21 Iunie 1925 va avea loc la Bucureşti conferinţa internaţională de chimie. La această conferinţă vor fi reprezentate 29 de ţări. Tot în capitala noastră se va ţine şi conferinţa inginerilor de mine. Numărul ţărilor care vor participa la această a doua conferinţa e mai mic, dar şi ea va avea o mare importanţă pentru economia ţării. Dar şi din punct de vedere moral, faptul că România va avea deosebita onoare să adăpostească savanţi celebri din 29 de ţări (între cari şi 2 laureaţi ai premiului NOBEL), este de o importanţă deosebită. Ministerul industriei face un călduros apel către marile industrii şi instituţii financiare ale ţării, rugându-le să dea tot concursul moral şi material la organizarea acestei conferinţe, colaborând atât la primirea distinşilor oameni de ştiinţă, delegaţi oficiali ai atâtor state din lumea întreagă, cât şi la înlesnirea pentru congresişti a cunoaşterii situaţiunii reale a muncii economice româneşti. Cu drept cuvânt ne spune ministrul, în apelul mai sus menţionat, că faţă de rolul din ce în ce mai mare pe care îl are chimia în economia moderna, această conferinţă reprezintă un eveniment economic de cea mai mare importanţă şi, în acelaş timp este o deosebită onoare ce se face ţării noastre prin ţinerea ei la Bucureşti. Numărul reprezentanţilor ce vor trimite cele 29 ţări va fî proporţional cu numărul locuitorilor. România va avea patru delegaţi dintr-un total de 150 delegaţi, reprezintând aproape un miliard de oameni. Cei patru delegaţi oficiali ai României sunt: Prof Alex. Zaharia (Bucureşti) ; Prof. P. Bogdan (Iaşi).; Prof. Dan Rădulescu (Cluj) ; Ing. G. Gane (Bucureşti). Comitetul de organizare se compune din vreo 30 profesori, ingineri şi chimişti. Preşedintele acestui comitet este d. prof. dr. ŞT. MINOVICI, un demn continuator a marelui Istrati. Din comitetul de patronaj fac, parte cinci miniştri (al instrucţiei, comunicaţiilor, industriei, sănătăţii şi lucrărilor publice), preşedintele Academiei Românie, rectorul universităţii Bucureşti, guvernatorul Băncii Naţionale şi primarul Capitalei. Din comitetul de onoare fac parte de prof. C. Miculescu, decanul facultăţii de ştiinţi din Bucureşti; d. ing. M. Vasilescu-Karpen, directorul şcoalei politechnice, profesor dr. Hurmuzescu, preşedintele societăţii de ştiinţi din România, Aristide Blank, N. Iorga, Baronul V. Neuman (Arad), C. Xeni, G. Ţiţeica, ş. a. ’ Cele trei comitete (de organizaare, patronaj şi de onoare) vor contribui la reuşita deplină a primei conferinţe internaţionale de chimie în România, conferinţă care va face o frumoasă propagandă pentru ţară. Prima conferinţă internaţională de chimie s’a ţinut în 1920 la Berna; a doua în 1921 la Bruxelles, a treia în 1922 la Lyon; a patra în 1923 la Cambridge; a cincea în’ 1924 la Copenhaga; a şasea se va tine în Iunie 1925 la Bucureşti. ? La conferinţa din Bucureşti s’au pus la ordinea zilei următoarei* două mari probleme: 1) Problema Azotului (raportul FRANCESCO CIORDĂNI, profesor de electro-ciimie la universitatea dîn Neapoli). 2) Relaţiimile chimice între corp,stituţiile corpurilor şi proprietăţile lor fiziologice (raportori E. FOUR-NEAU, de la Institutul Pasteur şi TIEFENAU, profesor la SorbonaXI! Fiecare din aceste chestiuni va pofcupa ordinea de zi câte o zi, întreagă. ..■•***• V Conferinţa internaţională a inginerilor de mine va avea loc tot la Bucureşti, datorită iniţiativei lăudabile a d-lui inginer I. Lupaşcu. L. FLORIN # Chestia. artlet Republicanul’ Hindenburg (După „II Becco giallo“ din Milano).