Adevěrul, mai 1925 (Anul 38, nr. 12694-12718)

1925-05-01 / nr. 12694

SMI 33.—Nr. 12694. - V finer! 1 Mai 192a r-Adevărul fONDATORI­­ wh­S ABONAMENTE ! 600 lei pa an an-300 lei pe 6 Ioni. ISO lei pe 3 luni. BIROURILE: București, Str. Sărindar No. 9 — 11 TELEFOANE! Centrala 6/67. Direcția 57/72. „ 24/73. Ad­strația 7/68. n 48/79. Provincia 10/66, D'l Avenol, secretarul general al Societăţii Naţiunilor, a decla­rat ziariştilor că „ceea ce izbeşte la noi din primul moment e vitalitatea extraordinară care domneşte în România“. ...In adevăr că sub actualul guvern poporul român a avut prilejul să-şi încerce îndestul vitalitatea!... Guvernul şi Reacţionarii noştri cazul Hallana Ne îndoim dacă la reacţionarii germani, alegerea lui Hindenburg a trezit un entuziasm şi o satsifacţie mai mare decât cea pe care le-a trezit la reacţionarii noştri sinceri sau făcuţi. Aceştia jubilează, vor­besc­ de naufragiul democraţiei, de prăbuşirea pacifismului, de risipi­rea adică a tuturor acelor princi­pii morale, cari sunt cucerirea celor mai nobile lupte ale omenireî, cari sunt cea mai frumoasă moştenire a războiului, dus şi câştigat în nu­mele lor. * ^ * Dar de ce bucuria aceasta ? Sunt reacţionarii noştri bucuroşi că Eu­ropei, care sângeră încă din mii de răni, li se deschide perspectiva u­­nui nou şi sângeros război, per­spectiva de a trebui să lupte din nou şi poate in condiţiuni mai pu­ţin favorabile, pentru starea de lu­cruri, bazată, în general, pe mai multă dreptate, care a fost stabili­tă prin tratatele de pace ? Dacă de aceasta sunt bucuroşi reacţionarii noştri,­­ lăsăm opinia publică să-i judece. Dar bucuria lor mai îngădue şi altă deducţiune. Reacţiunea e a­­ceiaş pretutindeni. Deşi ea accen­tuează în toate împrejurările naţio­nalismul şi se serveşte pentru sco­purile ei de toate exagerările şovi­nismului, există o solidaritate in­ternaţională a reacţiunei. Sfânta A­­lianţă se repetă, deşi nu în chip formal. Dacă însă reacţionarii noş­tri recunosc că biruinţa reacţiona­rilor în Germania este o nenorocire şi pentru ea şi pentru Europa,—a­­tunci recunosc ipso facto, că con­cepţiile şi ideile lor sunt o nenorocire pentru ţară şi pentru Europa. Mai recunosc ipso facto prin aceasta, că singură democraţia poate asi­gura Europei acea pace şi acea li­nişte, fără de cari, nici o ţară nu poate reveni la normal, nu se poate întoarce la ocupaţiunile ei produc­tive şi rodnice, nu poate ?-fh** firul propăşire! sale, de unde i-a între­rupt războiul. •» * * Or, poate cred reacţionarii noş­tri că democraţia e bună pentru Germania, pentru ţările învinse, şi rea pentru cele învingătoare ? Aceasta ar însemna că cei cari au luptat pentru dânsa, nu o merită, ci numai cei cari au luptat contra ei. Ar însemna că principiul libera­tor care a asigurat victoria, trebue refuzat celor cari au câştigăt-o. In războiul cel mare democraţiile au biruit. Ţările reacţionare s’au pră­buşit, chiar când împrejurări spe­ciale i-au aşezat în grupul învingă­torilor. Vezi exemplul Rusiei. Când însă împotriva acestor evidenţe faci politică „realistă“ şi aprobi toate metodele de guvernare ilega­le, abuzive, teroriste, caracteristi­ce regimurilor reacţionare, la tine ca şi aiurea, în Bulgaria de exem­plu, cum te poţi indigna că popo­rul german a ales pe un reprezen­tant tipic al acestor metode ? O concepţie politică este bună sau rea pentru toată lumea. Aplicarea ei poate varia după împrejurări de la ţară la ţară, dar calitatea ei ră­mâne aceiaş. Dacă admiţi reacţio­narismul la tine, trebue să-l admiţi la toate popoarele ca bun şi nu poţi critica pe nemţi fiindcă l-au ales pe Hindenburg. Aci e superio­ritatea concepţiei democratice. Ea nu se poate pune în asemenea contradicţiuni. Ea ştie că reuşita ei este condiţionată de biruinţa prin­cipiului ei în toate ţările. Interesele şi scopurile ei sunt pretutindeni a­­celeaşi şi toate convergează spre aceiaş ţintă: progresul oamenilor şi al popoarelor în libertate şi pace. lit . V: Dar, obiectiv vorbind, dacă nu e de loc justificată bucuria reacţio­narilor, nu ar fi justificată nici o descurajare a democraţiei. Cum foarte bine a arătat ori colegul nostru, d. Constantin Bacalbaşa în acest loc, rezultatul plebiscitului german, a dovedit că jumătate din acest popor, care de secole a trăit sub regimul monarhic şi la care simţul fidelităţii pentru dinastii, era extrem de dezvoltat, — este categoric democratic şi republican. Cealaltă jumătate a votat pentru Hindenburg, dar nu reprezintă pro­priu zis majoritatea. Numai dacă reacţionarii vor să numere pe co­munişti printre partizanii politicei lor — ceea ce purtarea acestora justifică — ar putea afirma­­că ma­joritatea poporului german este an­­tirepublicană şi antidemocratică. Apoi mai trebue să se adauge, că însuşi Hindenburg a fost silit să declare că înţelege să respecte Constituţiunea republicană, iar da­că nu ar recunoaşte-o, dacă ar în­cerca s’o dărâme, — nu trebue ui­tat că împotriva lui a votat întrea­ga muncitorime, care a dovedit în alte ocaziuni că are în mâna pute­rea necesară pentru a zădărnici orice lovitura de stat reacţionară. şi alegerea lui Hindenburg Acestea constatate, democraţia singură are dreptul să afirme că alegerea lui Hindenburg este pro­fund regretabilă, fiindcă reacţionarii au obţinut prin această alegere ceea ce doriau. Democraţia îşi da seama că biruinţa concepţiilor pe cari le simbolizează Hindenburg este apă la moara reacţiunii de pretutin­deni şi îngreunează lupta pentru biruinţa principiilor ei în politica internă şi internaţională a statei­. Ce proporţii va avea această în­­greunare, depinde, se’nţelege, de încheierile ce vor trage dintr’însa marile puteri, cari ele decid în de­finitiv politica tuturor ţărilor. D. Briand a crezut că primul mijloc pentru a dezarma pe Hindenburg şi tendinţele ce se ascund sub nu­mele lui este, să silească Germa­nia a intra în Societatea Naţiuni­lor, adică în acea instituţiune care este şi rămâne paladiul politicei democratice în afacerile externe, şi prin aceasta şi a politicei demo­cratice în cele interne ale statelor, căci prima nu e imaginabilă fără a doua şi ambele se determină re­ciproc. Nu poate fi deci vorba de naufragiul ideilor democratice. Lu­mea nu merge înapoi — şi încă cu atâtea săptămâni în urmă, am a­­mintit în acest loc, peripeţiile pre­­sidenţiei mareşalului Macmahon pentru a arăta zădărnicia unui e­­ventual efort al lui Hindenburg. E regretabil că el a fost ales, dar nici el nu va putea opri progresul lu­triei. Cel mult îl poate întârzia. In această privinţă mi se pare justă constatarea oficiosului d-lui Beneş. „Alegerea lui Hindenburg — scrie el — nu însemnează nici monar­chie, nici revanşă, ci o complicare şi o întârziere a întregei coaliţiuni a Europei“. Atâta, şi nimic mai mult, B. Brăniţicanu Subsecretarul dela interne, d. Tă- Arăscu, lăudat adesea îa coloanele "Adevărului" pentru talentul său Oratoric, a rostit erl la Cameră un discurs pe cât de scurt pe atât și de nenorocit. S’a dovedit odată maî mult că talentul nu poate nimic când n’are ce să-l însufleţească. Dar aci nu e vorba de neplăce­rile înfrângerii suferite de un ora­tor obişnuit cu succesul. Aci e vor­ba de postura foarte gravă in care te prezinţi guvernul tării. Şi doară el ar fi avut un minunat prilej pen­­tm a face un „gest frumos". Ţără­­nîşt­i nu se aflau la Cameră. Admi­rabil prilej pentru guvern ca, din proprie iniţiativă, fără a fi ascultat măcar plângerea d-lui Halippa, să facă declaraţiile cele mai mulţumi­toare cu privire la cazul de la Zgu­­riţa. Şi aceste declaraţii, confir­mate îndată prin fapte, ar fî putut constitui o fericită aureolă pentru un guvern care ar fi înţeles ca mă­car de aci înainte să intre pe calea binelui. D. Tătărăscu n’a priceput situa­­ţia, şi aceasta înseamnă că guver­nul n’a priceput-o, căci doară ches­tia fusese discutată în consiliul de miniştri. In primul rând, d. Tătărăscu a declarat că, după atâtea zile, nu a­­vea încă alte informaţii decât ra­portul mincinos al prefecturii res­pective, în care se spune că d. Ha­­lippa vroise să fie o întrunire. Min­­ciună, pentru că d. Halippa declară că nici vorbă n’a fost de întrunire, şi d. Halippa nu minte. Cum se face că d. Tătărăscu n’a căutat imediat să aibă informaţii mai complecte şi mai vrednice de crezare ? Doară nu era vorba de un fapt banal; era vorba de maltratarea, în Basara­­bia, a unuia din cei cari ne-au păs­trat acea provincie şi ne-au adus-o. Faptul a îngrozit pe moldoveni şi a umplut de bucurie pe rusofili. Şi când se întâmplă un caz atât de îngrozitor, d. Tătărăscu nu-şi dă aici măcar osteneala să afle ce s’a petrecut ? Mai departe. Deşi mărturiseşte că nu ştie ce a fost, d. Tătărăscu admite că fapta locotenentului de jandarmi ar putea să se explice prin aceea că d. Halippa l-ar fi ul­tragiat. Nu, d-Se Tătărăscu! Ase­menea concepţii administrative vor fi mergând în vreun stat de an­tropofagi. La noi ultragiul e pre­văzut în legi şi se prevăd cu totul alte pedepse, hotărâte şi aplicate de cu totul altcineva decât persoana care b înevoeşte a se considera ul­tragiată. Este evident că d. Tătă­răscu n’ar fi deloc încântat dacă s’ar ponte fi luat la palme de cineva care ar crede că are să-i facă vreun re­proş. De ce consimte d-sa cu atâta gentileţe ca d. Halippa să aibă a­­ceastă soartă, d. Halippa, care de pe acum înseamnă în istoria ţării mai mult decât atâţia tineri politi­cian!? A fost o zi unită pentru guvern care s’a compromis aproape ireme­diabil. Zicem aproape, pentru căi, totuş, ar mai fi timp de îndreptare. De sigur, ţărăniştii vor aduce as­tăzi ei chestiunea la tribuna Came­­reî. Guvernul ar putea să arate că în fine s’a dezmeticit. D. N. Iorga a rostit erî un dis­curs vibrator în care a înfierat cum se cuvine odioasa faptă dela Zgurița. Dar fiecare cuvânt al d-lui Iorga era un atac vehement la a­­dresa guvernului, întrucât acesta nu știuse să se desolidarizeze de isprava acelui locotenent de jan­darmi. Păcat că d. Iorga n’a vorbit înaintea d-lui Tătărăscu : poate că l-ar fi deșteptat la realitate. Dar repetăm: încă nu e prea târ­ziu. In ultimul moment totul ar pu­­tea fi încă salvat. Ad. întâi Mai Reînvierea naturii a fost sărbă­torită totdeaunul, şi de popoarele antichităţii şi de cele moderne — fiecare după obiceiurile şi tradiţiile lor. Mai Mai n- a avut, multă vre­me, la popoarele de astăzi, decât acest înţeles. „Armindenul" nostm era manifestarea sentimentelor de bucurie ale poporului pentru natura darnică şi plăcută a zilelor cu soare şi căldură. De 35 de ani insă, întâi Maiu a căpătat un înţeles nou, specific: e sărbătoarea muncii, e ziua in care muncitorimea îşi manifestă dorinţa transformărilor sociale în speranţa unor zile mai bune pentru ea şi pentru societatea întreagă. Când congresul socialist interna­ţonal din 18% a consacrat ziua de 1 Mai, ca zi de sărbătoare interna­ţională a muncii, scopul nu a fost modest. Mişcarea muncitorească simţea nevoia unei zile de manife­stare pentru ziua de muncă de 3 ore. Cele 3 „opturi": de muncă, de repaus şi de cultură preocupau a­­tunci, aproape exclusiv, pe condu­cătorii mişcării muncitoreşti. Dar vremea a adus o schimbare. Manifestaţiile proletare şi in ace­­iaş zi pe toată suprafaţa globului, au trebuit să ducă la ideia înfrăţirii şi păcii î­­tre popoare, întâi Medu e ziua, când muncitorii din toate ţă­rile uită de tot ce-i poate despărţi, pentru a sărbători unirea lor sufle­tească. Astfel, întâi Maiu a devenit ziua păcii şi a speranţei în înfrăţi­rea oamenilor; ziua muncii, care mobilează şi a idealului, care însu­fleţeşte o întreagă lume. Cu acest conţinut, întâi Maiu a primit consacrarea Ligii Naţiunilor, această exponentă internaţională a ideii de pace şi dreptate, care a sta­tornicit serbarea legală şi obliga­torie a lui. Iar statul român, com­ponent al Societăţii Naţiunilor, a recunoscut, mui întâi Maiu, acum trei ani, prin chiar guvernul actual, caracterul de sărbătoare legală in­trat in tradiţia tuturor popoarelor civilizate. De aceia, hotărirea luată astăzi, în contrazicere cu cea de acum trei ani, de a se da cu piciorul în inimoasa ideie a sărbătoririi legale a lui întâi Maiu, apare­­ca un act de inconştienţă şi, în acelaş timp, de nesocotire a însăşi Societăţii­­Naţiunilor. ■ înţelegem sentimentul, de care a fost stăpânit guvernul d-lui Ion Brătianu. El a vrut să nu se vadă manifestaţiile muncitorilor comu­nişti. Dar e- ar fi fost mai bine să se arate cât de sarbede şi sărăcă­cioase sunt manifestaţiile lor, în comparaţie cu ale celorlalţi mun­citori şi ale celorlalte categorii so­ciale, cari ar fi sărbătorit ziua a­­ceasta, mare, frumoasă şi înălţă-Greşită şi jignitoare hotărire, a­­supra căreia va trebui să se revină la anul viitor, când, se poate spera, că ţara românească va avea o con­ducere mai blândă, mai înţelegă­toare şi mai democratică. Em. Soc­or NAZBATI­I PE CULORI In definitiv, cearta celor două mari partide din Germania se re­duce la o hartă pe culori: unii vor negru, alb şi roşu; ceilalţi pretind: negru, roşu şi auriu. Totul e, prin urmare, chestie de vopsea, sau mai bine zis de... fard, fiindcă e vorba de chipul cum e fardat ciudatul imperiu republi­can sau republică imperială. Nenorocirea e că lumea se intere­sează, numai de culorile fardului german, şi nu se uită mai jos... Nu se uită, bunăoară, la tunica Germa­niei care a rămas — se pare — in vechia şi ameninţătoarea ei culoa­re , in legendarul bleu de Prusse... Aici e buba. ___________fix. Carnetul nostm Funcţionar român sau maghiar? Eri m’am prezentat la legaţia maghiară pentru a cere o viză de transit prin statul vecin. Spre deo­sebita mea surpriză, am găsit în anticameră, la un birou, pe un ser­gent de oraş în uniformă, făcând pe omul de serviciu al legaţiei. Dădea informaţii, lua în primire paşapoar­tele, elibera imprimatele necesare, dădea numere de ordine, intr’un cu­vânt făcea tot serviciul pe care ar fi trebuit să-l facă un funcţionar al legaţiei Iată o situaţie foarte curioasă. A­­vem noi vreo obligaţie în sensul ca funcţionarii statului român să facă serviciu guvernului d-lui Horthy ?. Există obiceiul ca prefectura de po­liţie să puie la dispoziţia legaţiilor câte un sergent de oraş special pentru paza legaţiei, întrucât sis­temul acesta se bazează pe recipro­citate, n’avem nimic de obiectat. Dar nu înţelegem ca personalul prefecturii de poliţie să stea la dis­poziţia unei legaţii străine, pentru a-i face servicii interne de cance­larie. Şi mai ales nu înţelegem să se admită astfel de servicii pentru legaţia unui guvern, care nu pierde nici o ocazie pentru a lăsa să se întrevadă că are veleităţi contrar in­tegrităţii teritoriale a statului nos­tru. Legaţia maghiară are dreptul la întreaga protecţie a legilor statului nostru; ea are dreptul şi la condes­cendenţa strict protocolară din par­tea populaţiei. Dar n’are dreptul să se slujească de funcționarii statu­lui român, cari­ nu pot face nici un serviciu legațiilor străine, în afară de cele comandate de superiorii lor. TI- V. Cu Cu Tankoff, Cu etc. ştim că privind toate chestiunile de politică internă, după strictul criteriu democratic, nu suntem pe placul confraţilor noştri, cari au In­gratul rol de a susţine guvernul sau, şi mai ingratul rol, de a susţi­ne vre­un partid de opoziţie, care sperând să vie mâine la putere, se găteşte să scuze cu anticipaţie, abu­zurile la cari se va deda şi fără de cari nu-şi poate închipui cârmuirea unui stat. Cu toate acestea, mărturisim că suntem surprinşi de modul cum critică aceşti confraţi atitudinea noastră faţă de evenimentele din Bulgaria. Ei nu Înţeleg efi toată o­­roarea ce ne inspi­­t nesăbuita cri­mă dele catedrală "Jin Sofia, nu ne poate " turburărel In care se zbate poporul bulgar şi nu ne poate Împiedica do a constata că nici guvernul Tankoff nu este liber de vină şi nu poate a­­vea conştiinţa liniştită in această privinţă. Cum ? Guvernul vinovat ? Asta nu se poate imagina, se vede, nici chiar când e vorba de guvernul bul­gar, nu de cel al d-lui Brătianu. Şi cum, după ce deputaţii laburişti, cari au vizitat Bulgaria, au ajuns la aceiaş concluziune ca şi noi, du­pă ce însăşi marile puteri aliate — lucrul e cert — au sfătuit amical­­mente pe d. Tankoil să facă loc u­­nui guvern mai democratic, care să nu fi excitat atâtea patimi, — con­fraţii caută o nouă notă Împotriva noastră şi o nouă scuză pentru gu­vernul... Tankoil. Acesta a fost silit la atitudinea sa — zic ei — fiindcă a urmat guvernului despotic şi dic­tatorial al lui Stamboliiski. Ei bine, confraţii au memoria scurtă. Noi am criticat şi combătut şi guvernul Stamboliiskî. Am­ară- Furia liniari a toii in Anglia avuţii considerabile. Nici o altă ţară din lume, nici chiar Ame­rica, n-ar fi putut să suporte atâ­tea cheltueli cât a suportat Anglia. Ea este care a dus greutatea cea mare a finanţării războiului. Nici o altă ţară apoi n’ar fi fost în stare să susţie ani de zile milioane de oameni fără de lucru. Revenirea la paritatea aur în An­glia constitue un eveniment conside­rabil. El va avea fără îndoială efecte bune asupra întregului continent dar, pentru moment, Anglia fiind silită — pentru a-și apăra cursul ■— să se împrumute și să practice o poli­tică de bani scumpi (dovadă că a urcat scontul) ea nu va putea veni cu înlesnire in ajutorul ţărilor eu­ropene cari au nevoe de capitaluri. Urmările evenimentului pentru Europa se vor resimţi abia mai târ­ziu. I­I. Evenimentul cel mare al zilei este revenirea lirei sterline la paritatea aur. După ştirile din Londra, mane­ta engleză a cotat ori 4.85 faţă de dolar, pe când paritatea este de 4, 2/5. Diferenţa fiind neînsemna­tă, se poate considera lira sterlină ca atingând virtualmente paritatea aur. In urma acestora, guvernul englez a hotărît ca, pe ziua de 31 Decembrie 1925, să desfiinţeze le­gea prin cerne se interzicea expor­tul aurului, rămânând ca până a­­tunci Banca Angliei să poată ad­mite, după caz, eşirea aurului. Du­pă 31 Dec. 1925, aurul va putea fi scos liber şi neîmpedicat din An­glia, exact ca înainte de război. înăuntrul Angliei, cursul silit al manetei hârtiei va mai continua, dar atenuat Lira sterlină nu va pu­tea z­­âfiAxl­ î­­u aur ca înainte de 1914, însă Banca Angliei va fi liberă să facă excepţie de la regulă şi să dea metal în loc de hârtie. D. Winston Churchill, ministrul tezawaha, în discursul pe care l-a ţinut acum două zile la Camera Co­munelor, a explicat cum s-a ajuns la acest rezultat remarcabil. El a arătat că guvernul a adunat o re­zervă de peste 160 milioane lire sterline, destinată să acopere toate plăţile necesare în America până la sfârşitul anului şi că se pregă­teşte să contracteze un împrumut de 300 milioane de dolari, menit să susţie cursul lirei la paritatea au. Dintre statele beligerante euro­pene, Anglia este cea dintâi care reuşeşte să ajungă din nou la pari­tatea aur. Lucrul era de prevăzut, întâi de toate, Anglia este ţara­ cea mai bogată din liume. Comerţul şi industria, apoi coloniile, — un pri­nt şi atunci că nu se poate guverna unul rând Indiile, — au făcut să vie numai cu baioneta şi teroarea. Am prezis chiar lui Stamboliiski tragi­ca soartă pe care a avut-o, amin­­tindu-i de Stambuloif. Şi confraţii ne-au atacat şi atunci cu violenţă, căci atunci ei apărau j­uvernul lui Stamboliiski, care, făcuse o vizită şi Capitalei noastre. Cum atitudi­nea confraţilor întru reacţiune nu ne-a dezorientat atunci, ea nu ne va dezorienta nici acum. Şi fără a fi profeţi putem prezice că soarta gu­vernului Tankoff, şi dacă ar grămă­di noui hecatombe, nu va fi până in cele din urmă mai bună, de­cât a fost a lui Stamboliiski. Căci dacă despoţia unui guvern, justifică pe a celui ce-i urmează, crime politică trebue să se suprapuie crimei politi­ce şi o ieşire la na­­iman şi stabili­rea linişte! nu mai e posibilă, decât când lupta Încetează „fante de com­batants“ Când ieşirea din lege a deslănţuit toate furiile celor mai erode instincte atavice, numai rein­trarea în lege le poate stăpâni­­. I«­ nii nm­­i de dr. Vasile Brunisteanu Lassalle a fost poate cel mare agitator pe care lua Germania. Marele economist Jar Schmoller a putut scrie : „Toate aceste momente nu expli­că faptul că Germania, ţara celei mai reduse apăsări sociale, a că­pătat cea mai revoluţionară miş­care politică muncitorească. „Ea s’ar fi putut mişca pe căi mult mai puţin excentrice, dacă doi oameni cu adevărat mari, n’ar fi împins-o cu patimă pe aceste căi: Lassalle şi Marx“. Şi nu încape îndoială că aceşti doi oameni „diabolici“ au avut o înrâurire covârşitoare asupra evo­luţiei’ mişcărei proletare germane. Marx, un vulcan în care clocotea cu o forţa elementară ura contra clasei asupritoare, o ură acerbă Şi „Era furtună in firea lui“, mai profundă, Lassalle un­ exaltat, un avut pătimaş, un luptător neînduplecat Gus­ cu o voinţă de fier şi cu un dar al vorbei impresionant, zguduitor, in­cendiar, au impregnat pecetea in­­distructibilă a temperamentelor lor revoltate, mişcărei proletare ger­mane. In fruntea doctrinei sale, Lassal­le a pus un principiu dureros, tra­gic, un blestem groaznic, care ar a­­păsa asupra celor ce, îşi câştigă, în sudoarea franţei, pâinea de toate zilele. După acest principiu, ei ar fi con­damnaţi de legile imanente ale e­­conomiei capitaliste la veşnică mi­zerie, la o viaţă care nu se poate ridica peste limită strictă a necesi­tăţilor fizice fără ca un înspăimân­tător carnagiu să înceapă, care să­ decimeze armatele de proletari prea numeroase, lăsate pradă foametei şi bolilor. E legea nemiloasă a salariilor al cărei miez Lassalle F a luat de la Ricardo, dar căreia i-a dat acea formă sfâşietoare, care trebue să lovească în plin, conştiinţa încă a­­dormită a muncitorului german. Dar dacă el, Lassalle, a desco­perit muncitorile­ înspăimântate soarta care şi-ar fi rezervat-o în era capitalistă, tot el i-a arătat şi calea nebănuit de aproape şi de simplă care o putea salva. Intr’adevăr rădăcina fatalei si­tuaţii a muncitorilor este salariul. Acesta fiind supus legii cererei şi a ofertei, nu poate oscila decât în jurul­ minimumului de existenţă, o urcare a lui peste această limită cauzând o mărire a ofertei de bra­ţe şi deci o reducere a salariului. O eşire din acest cerc viţios nu este posibilă decât prin înlăturarea salariului. Cu alte cuvinte clasa proletară trebue să devie clasa producătorilor astfel ca produsul muncei acestora să le poată apar­ţine pe de-a întregul. In practică muncitorii trebuiau să formeze co­operative de producţiune. Pentru realizarea acestui deziderat însă lipsea păturei muncitoare un ele­ment important: capitalul. Cine, îl va procura? Capitalul să-l avanse­ze statul! Oare clasei burgheze statul nu i-a avansat importante capitaluri, construind căi ferate, şosele, porturi? Şi apoi cine este statul dacă nu chiar­­ proletariatul însuş, statul fiind doar o asociaţie de indivizi în care pătura săracă formează imensa majoritate, vreo 96 la sută! Deci trebue cucerită pu­terea în stat pentru a trece cu a­­jutorul lui la realizarea programu­­lui liberator. Rolul preponderent în stat însă va cădea în mâinile muncitorilor graţie imensului lor număr în ziua în care se va introduce votul uni-­­versal .Obiectul imediat de luptat trebue să fie prin urmare votul­­u­niversal şi el trebue înscris pe drapelul proletariatului. Bazat pe această doctrină poliţia CC Uic­ continuare: în vag.bhar.y Primele conferinţe ştiinţifice internaţionale la .... Conferinţa de chimie.­Conferinţa inginerilor de mine La 21 Iunie 1925 va avea loc la Bucureşti conferinţa internaţională de chimie. La această conferinţă­ vor fi reprezentate 29 de ţări. Tot în capitala noastră se va ţi­ne şi conferinţa inginerilor de mi­ne. Numărul ţărilor care vor par­ticipa la această a doua conferinţa e mai mic, dar şi ea va avea o ma­re importanţă pentru economia ţării. Dar şi din punct de vedere mo­ral, faptul că România va avea deosebita onoare să adăpostească savanţi celebri din 29 de ţări (între cari şi 2 laureaţi ai premiului NO­BEL), este de o importanţă deose­bită. Ministerul industriei face un căl­duros apel către marile industrii şi instituţii financiare ale ţării, rugân­­du-le să dea tot concursul moral şi material la organizarea acestei conferinţe, colaborând atât la pri­mirea distinşilor oameni de ştiinţă, delegaţi oficiali ai atâtor state din lumea întreagă, cât şi la înlesnirea pentru congresişti a cunoaşterii si­­tuaţiunii reale a muncii economice româneşti. Cu drept cuvânt ne spune minis­trul, în apelul mai sus menţionat, că faţă de rolul din ce în ce mai mare pe care îl are chimia în eco­nomia moderna, această conferin­ţă reprezintă un eveniment econo­mic de cea mai mare importanţă şi, în acelaş timp este o deosebită onoare ce se face­ ţării noastre prin ţinerea ei la Bucureşti. Numărul reprezentanţilor ce vor trimite cele 29 ţări va fî proporţio­nal cu numărul locuitorilor. Româ­nia va avea patru delegaţi dintr-un total de 150 delegaţi, reprezintând aproape un miliard de oameni. Cei patru delegaţi oficiali ai Ro­mâniei sunt: Prof Alex. Zahar­ia (Bucureşti) ; Prof. P. Bogdan (Iaşi).; Prof. Dan Rădulescu (Cluj) ; Ing. G. Gane (Bucureşti). Comitetul de organizare se com­pune din vreo 30 profesori, ingi­neri şi chimişti. Preşedintele aces­tui comitet este d. prof. dr. ŞT. MI­­NOVICI, un demn continuator a marelui Istrati. Din comitetul de patronaj fac, parte cinci miniştri (al instrucţiei, comunicaţiilor, industriei, sănătăţii şi lucrărilor publice), preşedintele Academiei Românie, rectorul univer­sităţii Bucureşti, guvernatorul Băn­cii Naţionale şi primarul Capitalei. Din comitetul de onoare fac parte de prof. C. Miculescu, deca­nul facultăţii de ştiinţi din Bucu­reşti; d. ing. M. Vasilescu-Karpen, directorul şcoalei politechnice, pro­fesor dr. Hurmu­zescu, preşedintele societăţii de ştiinţi din România, Aristide Blank, N. Iorga, Baronul V. Neuman (Arad), C. Xeni, G. Ţi­­ţeica, ş. a. ’­­ Cele trei comitete (de organiza­a­re, patronaj şi de onoare) vor con­­­tribui la reuşita deplină a primei conferinţe internaţionale de chimie în România, conferinţă care va fa­ce o frumoasă propagandă pentru ţară. Prima conferinţă internaţională de chimie s’a ţinut în 1920 la Ber­na; a doua în 1921 la Bruxelles­, a­ treia în 1922 la Lyon;­ a patra în­ 1923 la Cambridge; a cincea în’ 1924 la Copenhaga; a şasea se va­ tine în Iunie 1925 la Bucureşti. ? La conferinţa din Bucureşti s’au pus la ordinea zilei următoarei* două mari probleme: 1) Problema Azotului (raportul FRANCESCO CIORDĂNI, profe­­sor de electro­-ciimie la universi­­tatea dîn Neapoli). 2) Relaţiimile chimice între corp,­stituţiile corpurilor şi proprietăţile lor fiziologice (raportori E. FOUR-­­NEAU, de la Institutul Pasteur şi TIEFENAU, profesor la SorbonaXI! Fiecare din aceste chestiuni va pof­cupa ordinea de zi câte o zi, în­­treagă. ..■•***• V Conferinţa internaţională a ingi­nerilor de mine va avea loc tot la­ Bucureşti, datorită iniţiativei lău­dabile a d-lui inginer I. Lupaşcu. L. FLORIN # C­hestia. artlet Republicanul’ Hindenburg (După „II Becco giallo“ din Milano).

Next