Adevěrul, octombrie 1925 (Anul 38, nr. 12822-12847)

1925-10-01 / nr. 12822

600 lei pe un an. ABONAMENTE 3 300 lei pe 6 luni 150 Iei pe 3 luni —I.—riiiiiu ——— ■■■.—"*^1 — _ _................—— BIROURILE: București^ Str. Sărindar No. 9 11 TELEFOANE Centrala 6/67. Direcția 57/72, „ 24/73. Adstrația 7/69, n 68/79. Provincia 10/66, Oficiosul liberal constată că politica guvernului a fost „urmată cu consecventă şi aplicată cu promptitudine“ ...Şi ce poate fi mai consecvent şi mai prompt decât nimicul?... Teoriile constituţionale ale d-lui Averescu Va să zică este adevărat. „Indreptatea“, reproducând după note stenografice, declaraţiile de la Craiova ale d-lui general Averescu, confirmă relaţiunile ce am primit de la corespondentul nostru. Şeful partidului poporului a spus, în adevăr, că „guvernul trebue să se sprijine pe forţa armată“. Nu ne-am făcut niciodată iluzii despre concepţiunile politice ale d-lui Averescu, care şi-a inaugurat cariera politică cu represiunea de la 1907 şi — sperăm — şi-a terminat-o cu celebrul minister de la 1920—21, în care a strălucit atât de funest d. Tăslăuanu. D. general Averescu, deşi a părăsit de atâţia ani armata, a rămas tot militar. Nu spunem asta pentru că, la Craiova, a criticat pe adversarii săi politici, presupuşi a nu avea simpatie pentru instituţia armatei, ci pentru că d-sa nu s’a putut ridica la concepţiunea unei ordine sociale civile, care este temelia statului , modern. Şi aceasta rezultă clar din , cele spuse la Craiova de d. Averes- I cu. Ştiam că guvernul — oricare ar fi el — nu poate avea alt sprijin de cât voinţa ţării, legal şi constituţional exprimată. Aşa ne spune Constituţia şi toată doctrina constituţională modernă. Mai ştiam că forţa armată are menirea să apere hotarele ţării şi că, în nici un caz, ea nu are a se amesteca în trebile lăuntrice şi nici a acorda sau refuza încrederea ei guvernului. Aşa ştiam noi, cari ne-am adăpat la isvoarele dreptului civil public, despre care d. Averescu pare a şti prea puţin. Şeful partidului poporului insă etie cu totul altfel. D-sa crede că opoziţia unită nu poate da guvernul■de mâine, deoarece n’ar avea simpatii pentru armată, pe care trebue să se sprijine orice guvern. Bineînţeles că lucrurile stau altfel cu d. Averescu, care se crede simpatizat in rândurile armatei şi, deci, indicat pentru guvern. In modul acesta, armata ar avea, fie şi numai indirect, un cuvânt de spus asupra succesiunii la putere. Şi, fireşte, cuvântul armatei ar avea o greutate cu totul deosebită, din moment ce ea este chemată să sprijine guvernul. Psihologiceşte, concepţia aceasta stranie se explică. Dacă guvernul ar trebui să se sprijine numai pe opinia publică, cum şi-ar putea justifica d. Averescu candidatura la şefia viitorului guvern? D-sa — şi aceasta încă ar trebui verificat — are simpatii numai în rândurile armatei, ca fost general şi comandant de armată, înţelegem, prin urmare, de ce d. Averescu atribue acestei instituţii o importanţă atât de mare în ruajul constituţional. Decât, cursul normal al evoluţiei noastre politice nu poate fi forţat în nici un fel şi nici normele dreptului nostru public nu pot fi modificate de hatârul d-lui general Averescu. Teoria emisă la Craiova este falsă şi pune într-o tristă lumină şi pe omul, care a formulat-o şi pe partidul, care a adoptat-o. Dar teoria aceasta nu este numai falsă ci şi primejdioasă. Ea ne indică nu numai doctrina, din care se inspiră şeful partidul poporului, ci şi unele măsuri politice, de ordin practic, la care, desigur, d-sa se gândeşte serios. Aşa, de pildă, ce înseamnă teoria că guvernul trebue să aibă sprijinul armatei, dacă nu afirmarea necesităţii stării de asediu? Ne deprinsesem cu ideia că viitorul guvern va curma cu abuzul de drept şi de putere, care se numeşte starea de asediu. Credeam că numai „puternicul“ guvern liberal este atât de slab, încât se vede nevoit să guverneze cu „sprijinul forţei armate“. Ne-am înşelat. D. Averescu, dacă împrejurările l-ar ajuta să mai formeze un guvern, ar proceda la fel. Logica lucrurilor este, şi de astădată, inebranjabilă. De ce guvernează liberalii cu „sprijinul forţei armate“? Tocmai pentru că nu-i are pe aceia al opiniei publice. Nu ar fi, oare, obligat d. Averescu, care este in aceiaşi situaţie, să procedeze la fel? Evident, d. general Averescu nu se poate sustrage deja necesităţile fatale ale unei guvernări impopulare. D-sa ar continua regimul liberal sub firmă nouă, pentru că altfel — chîar dacă ar vrea — n’ar fi în stare să guverneze. Dictatura brătienistă s’ar perpetua, oprimând voinţa ţării, ostilă unui guvern Averescu. Iată ce noutate ne-au adus declaraţiile dela Craiova ale d-lui general Averescu: o noutate veche, o noutate întristătoare, care, sperăm, va rămâne o simplă dorință a d-lui Averescu, mai departe de guvern astăzi decât oricând. fid. leşanu Glose politice... Fiscalitate Nevoit a-şi spori, cu orice preţ, veniturile, guvernul a mers până acolo că a cerut tuturor organelor publice să se transforme în agenţi de ai fiscului. Se pare chiar că d. Vintilă Brătianu nu cunoaşte, în această privinţă, nici o limită, nici chiar aceia a prescripţiunilor precise constituţionale şi de exerciţiu al suveranităţei naţionale. Un caz recent şi tipic. S’a dat o circulară cu privire la întocmirea nouilor liste electorale, intre altele, s’a prevăzut că nu vor fi înscrişi acei ce nu vor fi dovedit că sunt în curent cu plata prestaţiei. Aşadar dreptul de vot, cel mai sacru şi mai suprem din toate, într'un regim constituţional şi parlamentar, pus in funcţie de plata impozitelor ! Iată o nouă decădere de drepturi, pe care Constituţia n’a înscris’o, dar pe care o înscrie o circulară* a regimului Brătianu. Sub regimul cenzitar, chestia impozitului prezenta o importanţă, prevăzută de Constituţie: pe baza lui se stabileau categoriile de alegători. Totuşi nu se cerea cetăţeanului decât să dovedească că este înscris cu un anumit cenzur că a plătit impozitul. Sub un regim de vot universal, nici nu se poate însă concepe punerea dreptului de vot, sub nici o formă, în funcţie de impozite. Acest lucru nu s-a văzut până acum nicăeri în lume. Guvernul Brătianu are meritul de a fi introdus şi această inovaţie. Obsesiune Un amic al d-lui Vintilă Brătianu nu povestea deunăzi, cele de mai jos, pe care le reproducem textual, ca document uman: — „Cu ce credeţi voi, spunea acel amic al ministrului de finanţe, că se ocupă acum Vintilă Brătianu? Nu-l interesează nici criza teribilă, nici lipsa de export, nici faptul că în Basarabia foametea bântui în proporţii mult mai mari decât s’a crezut la început. Nu. Toate acestea il lasă rece. Pe el îl obsedează că Jean Chrisoveloni construeşte în strada Lipscani un palat care va costa 130 de milioane. E furios, nu doarme din cauza aceasta, încă o bancă care va avea un palat mai mare decât al Băncii Româneşti. " Ştiţi că despre palatul Băncii Blank, Vintilă Brătianu a vorbit in două prefeţe de bugete. Simţ convins că nici Chrisoveleni n’o să scape mai uşor". Sever Carnetul nostru SIEI şi modă încă nu am ajuns la domnia socialismului de stat, şi guvernele se amestecă in toate, până şi in modă. Ministerul de instrucţie a dat de curând o severă circulară prin care se interzice şcolăriţelor de a-şi mai tunde părul, iar cele ce şi l-au tuns trebue să-l lase să crească. Din punct de vedere higienic e păcat că moda n‘a fost cu părul lung, pentru că atunci ministerul impunea părul scurt, ceiace este un mare bine. Dar mă întreb: moda nu se întinde asupra părului, ci ea afectează și modelează ghete, ciorapi, unghii, obraz, buze, etc. Circulara nu s-a gândit şi la acestea? De ce numai la păr? Chiar purtarea şi cugetarea se fac după modă. Iată două feluri de-a fi cu mult mai importante decât chica. Aci dacă am putea îndrepta ceva! Se mai pune încă o întrebare: Profesoarelor 11 se va îngădui oare părul tuns? Dacă nu, conflict grav: dacă da, ce vor zice fetele? Şi încă una: mamele, surorile, mătuşele, toate rubedeniile şi cunoştinţele cu părul tuns ,nu vor fi ele o permanentă derâdere şi combatere a circulării ministeriale? Cum se vede chestia nu e atât de simplă şi ea nu se va rezolva cu un petec de hârtie. Ministerul ar avea complectă dreptate dacă fetele ieşite din liceu s‘ar conforma şi mai departe circulării. Ele însă se vor grăbi să se tundă, ba chiar să se radă pe cap, ori să-şi pue perucă, dacă moda va fi astfel atunci, aşa că morala impusă in şcoală va ieşi ruşinată. Nu zic că ministerul n‘are dreptate în unele privinţe, dar ce problemă complicată care nu se mărgineşte la păr! Câte mai trebuiesc pentru a face din viaţa de şcolar o pildă demorală cu adevărat serioasă! S‘a început cu părul. Fie. Dar trebue să se continue cu toate, fără de care măsura actuală va părea vexatorie, ■ridicolă și absurdă. Index In chestia ultimului „complot” -------------------- mm 9~mm——--------------— Citesc prin mai toate ziarele câteva crâmpee din faimosul manifest comunist care a prilejit, la Galaţi, atâtea arestări şi schingiuiri, şi care a făcut să se sburlească părul pe multe capete. Iată o mostră: „Trebue să luptaţi pe viaţă şi pe moarte cu banda de trântori ce vă stăpâneşte, şi să cuprindeţi toată puterea in mâna voastră. „Trebue să formaţi guvernul vostru muncitoresc ţărănesc. „In toate satele şi în toate colibele trebue să pătrundă strigătul vostru: „Trăiască guvernul muncitoresc-ţărănesc ! Trăiască Republica !" Cred confraţii noştri care au reprodus aceste rânduri, ajunse astfel la cunoştinţa obştească, că ele vor aduce comunizmului un singur prozelit în plus?. N’o crede de sigur nimeni. Atunci unde-i primejdia? De ce dar s’a alarmat siguranţa, guvernul, unele ziare şi o parte din public, până la exasperarea torturei? Ce era dacă asemenea manifeste ar fi fost lăsate slobode şi autorii lor ignoraţi ,sau cel mult combătuţi omeneşte, cu legea dacă era cazul, în tot cazul cu vorba liniştită şi cu contrapropaganda ? Era să fie că lucrul n’ar fi avut nici o importanţă şi clandestinitatea, deci „complotul“, n’ar fi existat. Un manifest mai mult, o dorinţă sau o năzuinţă mai mult a unor cetăţeni, pe urmă pace şi uitare, ca de obicei la noi. Parcă n’am mai văzut noi manifeste de astea, de acum 30 de ani necontenit, tipărite, împrăştiate, susţinute apoi prin publicitatea periodică, prin întruniri publice, prin manifestaţii de stradă chiar ? Şi ce-a fost ? Nimic. O parte din revoluţionari — şi erau cu zecile de mii organizaţi făţiş, nu cu zecile, clandestini, ca astăzi — s’au cuminţit pe acasă, alţii au trecut la alte idei, mai moderate, unii au părăsit orice fel de idei, câţiva s’au înscris în partidul liberal, rămânându-i mai credincioşi decât multe din vechile şi autohtonele lui cadre. Toate astea constituesc astăzi pagini moarte şi uitate din istorie. Niţică teamă, ceva cenzură, câteva curţi marţiale puse în acţiune, câteva beciuri poliţieneşti umplute cu torturaţi, starea de asediu, — şi vechea mişcare socialistă lua poate o turnură mai gravă, mai ameninţătoare. Ce voiţi să creadă câţiva băeţi şi câteva fete văzând că întreaga oficialitate tabără pe ei cu călcări de legi, cu suprimări de libertăţi, cu ciomege, de lemn sau de cauciuc, cu ouă fierbinţi la subţiori, etc. ? Bineînţeles că aceşti băeţi şi aceste fete îşi vor pierde capul, vor crede că sânt o reală primejdie pentru ordinea stabilită, că puterea le va cădea mâine în palmă. In dosul baionetelor, a judecătorilor cu chipiu, a Siguranţei eşită din fire, ei vor aşeza mulţimea înfrigurată, gata de revoltă. Şi vor continua a complota din pricina ideilor greşite ce le vor fi dat cei ce-i scot în afară de lege şi de omenie, asupra importanţei înrâurirei lor. Lăsaţi însă slobozi, ca restul cetăţenilor, cei o sută de băeţi şi cele zece fete vor sfârşi prin a privi cu deznădejde manifestele lor căzute in rebut sau luate de vânt, înţelegând că nimeni nu-i ascultă, că e lesne de-a spune şi de-a scrie vorbe mari şi violente, dar foarte anevoe, cu neputinţă chiar să prindă la un popor căruia nu i-a sosit încă ceasul revoluţiei, presupunând că i-ar suna vreodată, şi anume cel comunist, că împotriva firei lucrurilor, a gradului de evoluţie, a nevoilor reale, nu este propagandă care să poată prinde şi s’ar cuminţi şi ei. Unii vor răsări poate, cu vremea, prin cine ştie ce partide la care nici cu gândul nu gândeşti, etc., iar în vremea asta Siguranţa s’ar ocupa mai cu folos de Tomeşti, Terenţi, casieri hoţi, perceptori abuzivi, etc., infinit mai păgubitori ţării. I. Teodorescu Taxele şcolare Ministrul clădirilor şcolare şi al ruinii şcolii, a găsit încă un mijloc ca să-şi apere „construcţiile“ împotriva... năvalei şcolarilor. El a mărit taxele şcolare în aşa chip că a făcut liceele doar saloane de distincţie financiară pentru odraslele rentierilor sau ale blagosloviţilor regimului. Taxa unică de 2000 (două mii) de lei anual pentru un elev, institue pur şi simplu interdicţia şcoalei pentru copiii săraci. Inchipuiţi-vă un biet om care are trei copii înscrişi la liceu, şi nu vă gândiţi numai la micii funcţionari, ci la cei cari câştigă mai bine : 6000 de lei pe an, adică 500 de lei pe lună, numai pentru taxe şcolare, e o obligaţie care înăbuşe chiar cele mai eroice eforturi. Dar, se va zice , şcolarii săraci şi meritoşi pot fi scutiţi.... La această ripostă ne-am gândit când am luat în exemplul nostru pe un părinte care câştigă atât cât să nu poată face uz de un certificat de paupertate. Liceul devine astfel o şcoală de lux, pentru copiii bogaţilor. Oamenii săraci, şi când zic „săraci“, mă gândesc în circumstanţă la cei care au cu ce trăinu chiar la funcţionărimea condamnată la foame de sistemul de a ferici ţara al d-lui Vintilă Brătianu), oamenii săraci sunt nevoiţi ori să renunţe de a-şi instruii copiii, ori, în cazul cel mai bun, să concentreze toate silinţele lor asupra unuia singur, lăsând pe ceilalţi să crească în voie pentru a mări legiunile ignoranţei pe cari se bizue, de altfel, ordinea de stil naţional-liberal... Şi dacă aceste taxe insuportabile ar avea măcar menirea să îmbunătăţească soarta slujitorilor amărîţi ai şcolii!... Nu, ele sunt destinate să îngrijească zidurile şi mobilierul, singure elemente cari — în concepţia care prezidă acum învăţământul ! — constituiesc maiestatea şcolii ! O. T. IlepilejoMali Guvernul pare hotărit să-şî soarbă până la fund paharul cu otravă. Doza ce i s’a servit în alegerile agricole nu i-a ajuns, va face şi pe cele comunale. Hotărirea e departe de a ne nelinişti, oricare ar fi manoperile la cari va recurge pentru a impedica pe cetăţeni dela vot şi a influenţa rezultatele. Căci suntem siguri că populaţia orăşenească (e logic să ne gândim mai mult la alegerile comunale urbane) va şti să dea dovadă de cel puţin tot atâta conştiinţă cetăţenească şi energie in apărarea drepturilor ei, ca şi cea de la sate. Anunţarea alegerilor comunale e însă satisfăcătoare mai ales din alt punct de vedere. De 12 ani România nu a mai avut alegeri comunale. Comisii interimare s-au succedat la conducerea administraţiilor comunale, după bunul plac al guvernelor şi subordonând interesul general Interesului de partid şi ambiţiilor personale. Un mijloc comod pentru plasare de partizani cupizi, iată ce au fost, cu rare excepţii, aceste administraţii. Cetăţenii au fost lipsiţi în acest lungi, Intolerabil de lung răstimp de orice putinţă de control, de orice participare directă sau indirectă la gospodărirea comunelor. Pentru ei au existat numai obligaţii, dar nici un drept. Nu cunoaştem in toată istoria statelor guvernate după principii democratice o situaţie asemănătoare cu aceea pe care o trăim de 12 ani. Şi numai cine a văzut stupoarea străinilor ce aflau de ea. Îşi dă seama de întreaga ei enormitate. Că viaţa comunelor a degenerat, că decăderea edilitară a fost generală nu mai trebue dovedit. Era, desigur, momentul ca această situaţie să înceteze. Cetăţenii vor avea în fine posibilitatea să-şi aleagă gospodarii. Şi răspunsul lor la chemarea electorală va trebui să fie o răsunătoare condamnare a sistemului dictatorial de până acum. P. NOTE TOT PATITU-I PRICEPUT, şi liberalii nu s’ar crede de loc pricepuţi dacă n’ar dovedi că au tras învăţăturile de rigoare din trânteala pe care au mâncat-o la alegerile agricole. De aceea, au luat măsuri ca listele de alegători pentru comună să se întocmească la repezeală numai cu „de-ai noştri". Foarte natural. Cu jandarmii nu mai merge. Urnele nu se mai pot fura căci le păzesc straşnic alegătorii din opoziţie. Confiscarea buletinelor de vot s’a cam deochiat. Nu le mai rămâne liberalilor decât să încerce falsificarea listelor. Căci ceva trebue să încerce. Doar tip să aibă nimeni pretenţia absurdă ca liberalii să facă alegeri cinstite ! ! ! ! CAPITALUL POLITIC al partidului poporului e ca aurul — aşa a spus d. general Averescu în întrunirea de la Craiova. Comparaţia nu e tocmai greşită. Aurul e un metal aşa de rar, aşa de rar că poţi,să-l cauţi mult,şi bine şi nu mai dai de el decât... în pivniţele Băncii Naţionale unde l’au depozitat liberalii. Tot acolo să fi dispărut şi popoularitatea averescanilor ? * IN FAŢA UNEI COMISIUNI prezidată de d. Romulus P. Voinescu, se va ţine in localul Siguranţei un concurs pentru cei ce vor să ocupe posturi de impiegaţi, agenţi şi subcomisari la Siguranţa Generală a Statului. Condiţiunile generale sânt cele prevăzute în statutul funcţionarilor publici. Candidaţii însă vor fi examinaţi şi asupra unor chestiuni speciale, ca, de pildă, dacă ştiu să facă pe agenţii provocatori, să bată vârtos şi să însceneze comploturi. Examenul asupra acestor cunoștinți speciale este, desigur, eliminatoriu. Pan Femeea Intre marile cuceriri democratice de după război, acordarea dreptului de vot la femei în statele apusene figurează, desigur, în rândul celor mai importante şi mai bogate în urmări. Căci dreptul de vot — acest suprem drept cetăţenesc al democraţiilor moderne — constitue începutul unei ere noui în viaţa femeiască , cu el se inaugurează evoluţia fatală a ferţieli menajere spre tipul nou al femeii-cetăţean. Şi dacă printr’o ciudăţenie a istoriei capitaliste, această evoluţie porneşte dela emanciparea politică a femeii, nu — precum ar fi, fără îndoială, mai firesc — de la cea civilă, aceasta nu înseamnă decât că rezistenţa societăţii, bărbăteşti împotriva drepturilor, femeii ,se, manifestă mai puternic în domeniul juridic, în care sunt codificate normele dreptului conjugal şi civil în genere. In adevăr, acordarea dreptului de vot la femei nu răpeşte bărbaţilor nici un privilegiu real, ci ega cetăţean lizează drepturile politice între sexe fără să micşoreze influenţa bărbaţilor în politica de stat. Adevăratele privilegii ale bărbaţilor, acelea a căror abolire ar însemna nu numai egalizarea drepturilor, ci trecerea unui drept până acum exclusiv bărbătesc asupra femeii, trebue, însă, căutate în domeniul dreptului civil. Aici, privilegiarea bărbatului e evidentă. Pe el, legea îl face „cap al familiei", el exercită în chip absolutist puterea părintească, numele lui devine numele familiei. Aici, aşadar, este citadela supremaţiei bărbăteşti în societatea contimporană. Aici sânt privilegiile lui reale, aici este pecetluită robirea femeii ca cetăţean. Este, deci, explicabil de ce emanciparea femeii a început în domeniul politic, unde egalizarea drepturilor nu aduce cu sine, ipso facto, pierderea unor drepturi de stăpânire bărbăteşti. Dar şi mai explicabil este de ce străduinţele femeilor în ţările apusene, de a se emancipa şi în domeniul dreptului civil, devin tot mai pronunţate. Situaţia anormală care dă femeii cele mai largi posibilităţi de manifestare politică pentru a-i refuza, pe de altă parte, drepturile civile cele mai elementare, nu mai poate dăinui. Ea a devenit, de altfel, un non-sens şi un fenomen rudimentar. Un nonsens, pentru că femeia aptă de a avea şi manifesta convingeri politice, nu mai poate fi considerată nevrednică de a se bucura de toate drepturile civile. Un fenomen rudimentar, deoarece constelaţia istorică, care a dat naştere dreptului civil androcrat, a apus de mult. Desigur, cu un secol înainte, femeia se dedica exclusiv lucrărilor casnice, iar bărbatul poseda monopolul de fapt al exercitării diferitelor profesiuni. Atunci situaţia juridică privilegiată a bărbatului era urmarea firească a acestei situaţii de fapt. Astăzi, însă, când femeia iese tot mai mult din cadrul strâmt al vieţii de familie, pentru ca, pătrunzând în toate profesiunile, să-şi câştige singură : existenţa, legislaţia trebuie să ţină pas cu noua formă de viaţă a femeilor. Ea trebuie să consacre juridiceşte, o evoluţie care, de fapt, s-a realizat de mult. Interesant este, în această privinţă, proiectul de lege pe care două deputate socialdemocrate, d-nele Adelheid Popp și Gabriele Proft, l-au depus de curând în parlamentul austriac. Acest proiect de lege — care, votat, ar aduce o întreagă revoluțiune — prevede modificarea articolelor privitoare ,la drepturile familiale ale femeilor din codul civil austriac. Astfel, el propune în locul articolului, care face pe bărbat drept „cap al familiei“ şi impune femeii să-l recunoască, ca atare, ascultând şi făcând să fie ascultate poruncile date de el, noua formulare: Ambii soţi au unul faţă de celălalt aceleaşi drepturi.“ Este atacat, de asemeni, şi aliniatul prin care se obligă bărbatul să îngrijească „după putinţă“ de existenţa soţiei. In locul lui, se propune un articol care cere soţilor să contribue amândoi, după putinţă, la nevoile menajului, considerându-se ca contribuţie a femeii şi munca ei de menajeră şi mamă. Puterea părintească, de asemenea nu mai e lăsată în mâinile bărbatului. Proectul propune un amendament care sună : „ambii soţi au, faţă de copiii rezultaţi din căsătoria lor, aceleaşi drepturi şi obligaţii“. Fireşte că proiectul prevede şi dreptul femeii de a-şi alege, după plac, fie numele ei de faţă, fie numele bărbatului ca nume conjugal. Nici măcar obligaţia femeii de a avea acelaş domiciliu ca şi bărbatul nu rămâne neatins. Femeia are, după propunerile proiectului, dreptul de a-şi alege liberă domiciliul. Nici naţionalitatea femeii nu se schimbă, după acest proiect, prin căsătoria cu un străin. Iată încotro tind străduinţele legislative ale Apusanu. La noi, însă, femeia n’a aruncat încă nici lanţurile robiei politice. Politicianismul român nu i-a cedat decât atât: femeia poate fi cooptată în consiliile comunale. Dreptul de vot însă nu s-a dat nici măcar pentru comune. Şi totuşi, indiferent de argumente sociale şi istorice, drepturile femeii derivă direct din drepturile omului, din aspiraţia firească şi legitimă a fiecărui individ de a se bucura de plenitudinea drepturilor sale. Mai trebuesc invocate alte argumente pentru a convinge pe guvernanţii români de reacţionarismul legislaţiei noastre civile ? !, Lotar Rădăceanu Cu o solemnitate care a luat proporţiile unei mari serbări de înfrăţire cu adevărat creştină şi care „a reînviat — după cum a spus patriarhul Miron Cristea — amintirea zilelor de strălucire din viaţa bisericii ortodoxe“, delegaţia trimisă de patriarhul ecumenic al Constantinopolului a remis bisericei autocefale române „tomosul“ prin care se recunoaşte actul înălţărei la rangul de patriarhie a bisericei române. Relevăm cu prilejul acesta că acum vreo 40 de ani şi ceva tot de la patriarhia ecumenică („ecumenic“ înseamnă „universal“, care este peste tot universul) din Constantinopol o delegaţie de înalţi prelaţi adusese la Bucureşti un „tomos“ prin care se recunoştea bisericei române calitatea ei de biserică mitropolitană autocefală. Delegaţia de atunci remitea mitropolitului primat din vremea aceea, odată cu „tomos“-ul de recunoaştere şi binecuvântarea patriarhului ecumenic şi urările lui de prosperare pentru biserica şi ţara românească. Acele binecuvântări şi urări n’au căzut pe pământ sterp. Mitropolitul primat din vremea aceea păstoria peste o ţărişoară slăbuţă a cărei populaţie totală nu trecea de şase milioane de suflete. Astăzi cuprinde un număr aproape întreit de locuitori şi graniţi mult lărgite ţara al cărei cap bisericesc a primit zilele acestea noul „tomos“ de recunoaştere a rangului său de patriarh al românilor. * In „tomos“-ul străbătut de un sentiment de stimă şi de dragoste pentru biserica română şi poporul român, vedem între altele că pentru biserica de la Constantinopol biserica română este o „fiică“, fireşte o fiică prea cinstită şi prea iubită, dar în tot cazul o fiică. De altfel, în răspunsul frumos şi foarte substanţial al patriarhului Miron Cristea bisericii de la Constantinopol ni se zice „Biserica ecumenică mamă“. Totuş, dacă ne-am pune pe tărâmul realităţilor, aceea care îşi zice biserică mamă şi care este deci un fel de ocrotitoare a celorlalte biserici, nu reprezintă astăzi decât o amintire şi un sentiment. Numărul ortodoxilor păstoriţi de patriarhul Constantinopolului în care patriarh celelalte biserici văd dacă nu un şef şi stăpân, în tot cazul însă un primus inter pares nu credem să întreacă cu mult numărul locuitorilor dintr’un judeţ oarecare din România. Şi pe când aşa stau lucrurile cu biserica-mamă, „Biserica fiică“, adică biserica română cuprinde în (Citiţi continuarea în pag. II-a). NAZBATII AŢI ÎNŢELES Funcţionarilor, bucuraţi-vă! Situaţia voastră e gata să se îmbunătăţească. O spune „Viitorul“. O spune precis. De astădată, nu mai e vorba de o făgăduială vagă, făcută în formule de optimism poetic. E vorba de o îmbunătăţire cu termen. Funcţionarilor, ştiţi acum precis când se va săvârşi îmbunătăţirea soartei voastre. Ascultaţi: „situaţia funcţionarilor se va consolida In aceiaşi măsură in care se va consolida situaţia financiară a României“. Şi cum d. Vintilă e hotărât să nu lase din mâini consolidarea României 100 de ani, înţelegeţi că îmbunătăţirea situaţiei voastre e sigură, precisă, hotărâtă... Cum zice cântecul: Când o face plopul mere Şi răchita vişinele!... Kix. dl H. BATZAMA Situaţia Bisericei române şl misiunea ei In ţară şl In exterior Chestia zilei SFANTUL AŞTEAPTA : D-le Vintilă, te rog să nu mai faci atâtea făgădueti pe spinarea mea, căci n’o să le pot tine !