Adevěrul, mai 1928 (Anul 41, nr. 13609-13631)

1928-05-01 / nr. 13609

ANUL 41 No. 13609 * 1 Maiu 1928 6 Pagini FONDATORI • V. BELDIMAN 1888—18a. FONDATORI. CONST_ 1897-1926 750 lei pe un an. ABONAMENTE : 330 lei pe 6 luni. 200 lei pe 3 luni. BIROURILE : Ia­iii, Str. Sărindar No. 7—9—11 Centrala: 308/67, 324/73, 346/79, 353 54. TELEFON mp . Direcția : 357/72. TELEFOANE . Administrația : 307/69. Provincia : 310/06. D. Iuliu Maniu cere patru lucruri: libertate, dreptate, cinste și omenie. ...D. Vintilă Brătianu, mai modest, cere un singur lucru: perpetuarea la cârmă! ZECE ANI NT­RM DE LA UNIREA BASARABIEI Bucuria obştească pentru reîn­­toarcerea Basarabiei la trunchiul de care fusese vremelnic desfăcută a găsit o strălucită expresie în serbă­rile comemorative de la Chişinău. De o parte şi de cealaltă a Prutului, evenimentul istoric de acum zece ani a fost salutat cu aceeaş mulţu­mire şi cu acelaş avânt, încă odată s’a dat expresie simţimântului în­tregului popor românesc că ceeace s’a făcut acum zece ani s’a făcut pentru totdeauna. Desprinsă cu forţa brutală dela trupul Moldovei, Basarabia s’a îna­poiat după mai bine de un veac prin propria ei voinţă si si-a reluat locul intr’o alcătuire de stat in care fusese aşezată de înseşi porun­cile istoriei. Votul dela 9 Aprilie al Sfatului Ţării n’a făcut decât să re­pare un act de violenţă săvârşit de imperialismul tarist împotriva drep­tului natural al fiecărui popor de a-și trăi laolaltă soarta lui. E adevărat că provincia româ­nească dintre Prut si Nistru e râv­nită astăzi de alt imperialism, acela al dictaturei bolșevice care a luat locul dictaturei țarului. Dar regimul de astăzi din Rusia ar da dovadă de-o adevărată nebunie dacă n’ar fi învăţat dela vechiul regim că des­­voltarea popoarelor îşi are legile ei fireşti cari nu pot fi înfrânte de nici un fel de tendinţă imperialistă şi că veacul în care trăim este veacul principiului naţionalităţilor. Princi­piul acesta a stat la baza statutului geografic pe care şi l’a dat Europa după marele războiu, el a inspirat votul de acum zece ani al Sfatului Ţării şi tot el e chezăşia de căpete­nie a aşezării pe vecie a Basarabiei în cuprinsul României Mari. Zece ani de viaţă laolaltă au pu­tut arăta cât de firească şi de nece­sară era această convieţuire. Dacă totuşi o administraţie nu totdeauna cumpănită a lăsat să dăinuiască unele motive de nemulţumire, ele sunt vremelnice şi menite a fi înlă­turate cu totul atunci când o poli­tică mai înţeleaptă şi mai înţelegă­toare va veni să repare greşelile de până astăzi. Comemorarea Unirii a întrunit în acelaş simţimânt de bucurie şi de înălţare întreaga conştiinţă publică a ţării, chiar dacă din cortegiul ofi­cial al serbărilor au lipsit reprezen­tanţii unui însemnat partid politic. Dar această abţinere, provocată de politica neînţeleaptă a guvernului nu înseamnă şi o ştirbire a unani­mităţii conştiinţei româneşti, căci e­venimentul în sine rămâne scump tuturora. Ad­ abatele mănăstirii Strahov din Fra­ga, oaspetele Bucureştilor culturali de câteva zile. Pentru meritele sale cărturare şi pentru dragostea ce o poartă poporului român, Academia i-a ales membru de onoare. MN DR. METODIU ZAVORAL ■fj Intre Italia şi Albania Disipanţa în străinătate a refugiaţilor albanezi Să relevăm mai întâi că un îndi­cin sigur de anormala situaţie in­ternă a unor state din Balcani este şi faptul că lupta între partide sau pentru cucerirea unor drepturi şi libertăţi politice, nu se duce în inte­riorul statelor respective, ci în tari străine, unde cei căzuţi în disgraţia guvernanţilor de astăzi au găsit re­fugiu şi adăpost. Aşa, sunt partizani de-ai deceda­tului Stambuliiski, cari luptă de la Belgrad împotriva guvernului de la Sofia. Sunt organizaţii sau perso­nalităţi izolate turceşti, cari luptă pe unde pot şi cum pot, împotriva regimului lui Mustafa-Kemal Paşa, pe când macedonenii bulgari şi-au făcut din Geneva centrul de activi­tate publicistică şi de propagandă în vederea obţinerii pentru Mace­donia a unei autonomii politice. La fel şi cu albanezii, nemulţu­miţi sau prigoniţi de actualul regim al lui Ahmed­ Zogu. Albanezii aceştia, în fruntea că­rora stă fostul deputat AH Clisura, un om cult şi un orator de talent, publică la Viena un ziar întitulat „Bashkimi Kombetar“, ceea ce în­seamnă „Unirea Naţională“. ,, # Avem înaintea noastră numărul cel mai recent. Intre un prim arti­col, în care autorul lui caută să ne convingă de ce este pentru formula „Balcanii popoarelor din Balcani“, articol scris în limba germană și ocupând mai toată pagina întâia a ziarului și între trei articole, cari ocupă toată pagina a patra, articole scrise în limba franceză, mai sunt în paginile două și trei câteva­ arti­cole scrise în limba albaneză. Exprimându-ne părerea de rău că nu putem înțelege pe acestea din urm­ă, ne oprim un moment asupra articolelor scrise în limba franceză, mai ales că în josul lor vedem sem­nătura d-lui An­ Clisura, de care am pomenit mai sus. In primul articol, vorbind de pro­­ectata uniune vamală italo-albane­­ză, autorul lui afirmă că această u­­niune ar avea ca rezultat un ireme­diabil dezastru economic pentru Al­bania, care n’ar mai rămânea decât o simplă expresie geografică. Acea­sta pentru motivul că venitul vămi­lor reprezintă o jumătate din veni­tul total al bugetului albanez. Dar Albaniei nu-i va rămânea nici jumătatea cealaltă din buget. In adevăr, precum vestește d. An­ Clisura în al său al doilea articol, dela o vreme încoace italienii ar debarca în porturile Albaniei şi în­deosebi la Durazzo cantităţi impor­tante de arme şi muniţii, al căror scop este crearea unei armate al­baneze, încadrată aproape în între­gime de ofiţeri italieni. Ba ni se dau şi preciziuni. Aşa, până mai acum câtăva vreme, arti­leria albaneză se compunea din ze­ce baterii de câte patru piese de baterie, pe când acum numărul a­­cestor baterii ar fi fost triplat. In aceiaşi măsură, ar fi sporit şi nu­mărul ofiţerilor italieni, întrebuin­ţaţi ca tehnicieni şi comandanţi. De la 250 a trecut la 700 şi în curând vor fi 1000. Insă, o jumătate din bugetul Albaniei nu va ajunge pen­tru a se plăti lefurile acestor ofi­ţeri cari — continuăm a reproduce părerea autorului — nu sunt acolo pentru apărarea intereselor albane­ze, ci pentru a servi scopurile im­perialiste ale fascismului italian. După ce tratează de scelerat şi criminal guvernul albanez, care face această risipă, pe când populaţia se zbate în mizeria cea mai neagră, autorul articolelor de care ne ocu­păm, face apel la conştiinţa lubii civilizate, la Marile puteri, 3*»­ şi la „vecinii balcanici“ pentru a scăpa Albania de regimul actual Apelul la „vecinii balcanici“ a­­rată încotro bate ziarul „Bashkimi Kombetar“, ceea ce merită să fie subliniat. * N. Batzaria , 1I. «JMUSU.lWÎni. - ' ■ ' NOTE AVERESCANII au suspendat campania de răsturnare. Explicaţia ne-o dă „Viitorul“: propagandiştii averescani „pot­ scă­pa numai graţie automobilului ele... entuziasmul popular“. * fţi A SOSIT un savant american pen­tru studierea activităţii universitare dela noi. Noroc că — guvernul Hind ocu­pat cu Alba Iulia şi cu serbările U­­nirii — universităţile noastre îşi ţin cursurile în perfectă linişte... * GUVERNUL a luat măsuri împo­triva ciorilor. ...Fiindcă ciorile s’au cointere­sat“ cu agricultorii, d­eşi rtu-s pre­văzute, şi ele, în legea „standardi­zării“ cerealelor. # • „VIITORUL" dă un caz de spe­culă ce se petrece în restaurantul gării din Tărgu-Mureș: ceaiul cos­tă acolo treizeci și doi de lei. Până și oficiosul guvernului s’a scontr­ăizat. SCULPTORUL BASARABEAN PLĂMĂDEALA Autorul statuei lui Ștefan cel Mare, care se inaugurează acum la Chişinău GLOSE POLITICE. La Berlin Un ziar crede a şti că, înainte de a se reîntoarce la Bucureşti, d. N. Titulescu va merge la Berlin pentru continuarea discuţiunilor, in legă­tură cu aranjarea litigiilor in fiinţă intre Germania şi România. Infor­maţiile noastre precise, luate din i­­mediatul anturaj al ministrului de externe, ne indrituesc a spune că nici vorbă nu-i de o astfel de călă­torie. Guvernul, pe de altă parte, a­­firmă și el că nu știe despre o vizi­tă a d-lui Titulescu la Berlin, in stadiul în care au ajuns discuțiuni­­le. Mărturisim insă că este de re­gretat că conjecturile sunt astfel, încât nu ar putea fi vorba pentru moment de o întrevedere dintre d-nii Stresemann şi Titulescu. Şi regretăm, nu numai pentru faptul că în Germania fiind deschi­să campania electorală, guvernul de acolo nu prea obişnueşte discuţiuni şi tratative cari ar putea angaja, eventual, politica Reichului, ci şi pentru că la punctul unde au ajuns lucrurile, e greu de văzut cum ar putea fi vnodată din nou discuţia. Germania ne oferă mult mai pu­ţin decât ne-a oferit în tre­cut şi e probabil că ne va oferi tot mai puţin, pe măsură ce politica de acord cu Franţa va face progrese. Dacă se realizează, ceea ce la noi pare pentru unii o impo­sibilitate —­ o alianţă franco-ger­­mană — şansele noastre de a fi despăgubiţi de Germania scad for­midabil. Oricum, aceasta fiind situaţia, nu vedem cum s’ar putea duce acum d. Titulescu la Berlin şi iată de ce repetăm că ştirea confratelui nu va fi confirmată. Circulaţia Un deputat majoritar a interpe­lat, acum câteva săptămâni, minis­terul de interne în privinţa condiţi­­ţiilor,­in care se face circulaţia ve­hiculelor în Bucureşti şi a arătat că ceea ce se petrece, constitue un scandal fără nume. A intervenit d. dr. Costinescu, primarul Capitalei, şi a declarat că există la primărie un regulament gata întocmit, care aşteaptă numai să fie aprobat. Gra­ţie acestui regulament se va pune ordine in circulaţia bucureşteană. Sunt­ săptămâni de atunci si ni­mic nu s’a făcut, iar circulaţia din scandaloasă ce era, a devenit pur şi simplu o primejdie. In special, ceeace s'a petrecut în Capitală, în ultimele trei zile, din cauza asa zi­sei si interminabilei asfaltări a căei Victoria, constitue un scandal fără precedent. Prin strada Academiei, Doamnei, Smărdan, Lipscani, etc., unde au fost îndreptate vehiculele, străzi in­suficiente pentru circulaţia norma­lă, nu s’a mai putut circula de fapt. Nu cred cei în drept, că se cuvi­ne să se pună odată capăt aspectu­lui sălbatec al unei circulaţiuni, cum nu mai cunoaşte nici o capita­­lă din Europa ? E timp să ia o hotărire. Sever P Carnetul nostru 1 9 W V­­­rimavira! Chivutelor chivutelor cu păr de porc, (Réanmur) rondurcia nu poate sa 1 ’ • - • ■ se întoarcă. De aceea s'a observat Cu păr de porc pe vârfuri de prăjină! Când le-ara văzut înșiruite, a­­ltimii, în fata Halei de pește,^ în bătaia soarelui, — era firesc să le salut cu bucuria cu care ai întâm­pina pe nişte mesagere ale primă­verii. Cine, într’adevăr, să nu exulteze dacă se crede mântuit, pentru o serie lungă de zile, de încruntările posace ale vremii ,în care babele, ca în epoca matriarcatului, amenin­ţau să pună stăpânire până şi pe săptămânile sorocite Moşilor? Un singur om, cred, că s’ar fi pu­tut complace într’un Mărţişor şi Prier ca cele din ăst an: Iacobu de Feuil din „Dama cu mărgăritari” a lui Al. Dumas-fiul (traducere de G. Baronzi, 1856, Bucureşti, tipogra­fia Naţională a lui Romanov et C-m­ă). El se simţea bine (în tovărăşia Dânsei) la intrarea unei dumbrăvi triste, numai când Pe cer roteşte vântul nori negri de cenuşă, Şi arborii sânt negri şi calea e­tinoasă. El găsea că nimic nu poate fi asemuit cu amoru’ntr’o pădure, Când vântul suflă rece şi nasu-ţi se roşeşte Când rumenă ţi-e faţa­ şi ochiul umedos! Dar noi eram jalnici. Treceam pe lângă cuiburile de rândunele, şi­ le vedeam goale. Mie, cel puţin, nu-mi ţicnea nici constatarea unui nostim fenomen de atavism în domeniul lexic, anume că: forma veche fran­ţuzească arondelle e mai puţin a­­propiată de hirundella (diminutivul lui hirundo) decât forma, mai nouă, hirondelle; că deci fiica samănă mai puţin cu mama decât străne­­poata. Vom avea, deci, în curând şi rân­dunele. Dragostile luă-vor prin ele, înţelegere ca prin hulubitele poştă­­rese? Pare-se că da. Căci versul popular sună: Poruncitu-mi-a mândra Printr'un pui de rondunea Să mă duc pănă la ea. Să notăm în orice caz bine data so­sirii lor. Credem că o întoarcere aşa de târzie n’a mai avut loc de zeci de ani. Iuliu Baraş în „Isis’ din 1856 (în no. 23) într’o comunicare ştiinţifică măruntă spunea că: „Reîntoarcerea rondunelelor este conformă cu temperatura timpului care domneşte în fiecare ţară, căci pdnă când temperatura aerului e mai mică decât o pdnă la Z arade­in anul 1864 cele următoare. In Paris, s'a, întors la 10 Aprilie la o tem­peratură de 7°, 97'; in Berlin la 18 Aprilie la o temperatură de 60 32’; în Guvernia Mohilov în Rusia, rân­­durelele s'au întors în acest an la 27 Aprilie la o temperatură 7°, 31'; în orașul K­oenigsberg (nordul Pru­siei) la 30 Aprilie la o temperatură de 60, 34’; în Irkutsk (Siberia)­ la 16 Mai la o temperatură de 6°, 4’, și in Chopk (tot Siberia) la 2 Iunie la o temperatură de 6°, T. păcat că până acum nu s'a făcut la noi ob­­servatiuni comparative între zioa în­toarcerii rândurelelor (când se re­văd pentru întâiaşi dată) şi tem­peratura ce domneşte in aceste zile". Ştiu că in locul calacorniţelor „cu şorţ de jupănese”, unii din d-voastră aşteaptă mai bine sosirea adevărate­lor grupăniţe. Şi că dintre cuiburi pe unul l-aţi cerceta cu mai multă duioşie şi grijă: cuibul Mănăs­tirii Rândunelelor unde sălăşlu­­eşte M­elle Nitouche. Dar ce sânt astea altceva, decât tot doruri şi gânduri de primăvară? BARBU LAZAREANU SĂRBĂTOAREA MUNCII înscrisă în calendarul sărbătorilor legale, după o înverşunată şi eroică luptă a masselor proletare, — ziua de 1 Maiui a obţinut in sfârşit consa­crarea oficialităţii. A fost şi aceasta, una din biruin­ţele Muncii. Tăgăduindu-i-se până mai ieri, drepturile, — guvernele au fost îndatorate să i le recunoască atunci când, intre ruinele războiu­lui, Munca s’a afirmat, mai mult de cât drept o abstracţiune aşa cum o înfăţişau manualele de economie politică şi s’a reliefat, s’a învederat, s’a impus drept cea mai impresio­nantă dintre realităţile vieţii trăite. Căci — să nu uităm — a trebuit ca omenirea să străbată epoca de ne­bunie nimicitoare a războiului, pen­­tru ca două din ideile — socotite până atunci subversive şi primej­dioase — să fie însuşite de guverne: drepturile muncii şi dezarmarea. A trebuit ca întregul continent să sân­gereze adânc şi ţinuturi întregi să fie brăzdate de tra­­şee, a trebuit ca provincii bogate să fie pustiite de ultimele unelte de nimicire năs­cocite de ştiinţă,­­ pentru ca aceste două idei să-şi facă loc, biruitoare, printre cadavre şi ruini, pentru ca oamenii cei mai „cuminţi” să se în­credinţeze că unica salvare este înfăptuirea acestor două mari prin­cipii. . Aşa se face că mâine, uzinele nu-şi vor deschide grelele lor porţi de fier şi, în chiar biurourile de stat, funcţionari nu vor veni să lu­­creze. O zi de odihnă, dar o zi care are nu ştiu ce tainică solemnitate; o zi sfinţită de străduittţele atâtor generaţii de muncitori, care au do­­rit-o, care au cerut-o, care au im­­pus-o ; o zi, pe care aceasta lupta a înconjurat-o de nu ştim ce au­reolă impresionantă. Odihna acestei zile are altceva, decât odihna pe care o acordă celelalte zile de săr­bătoare, încremenirea fecunzilor monştrii de fier, stagnarea oricărei activităţi, liniştea de biurourile funcţonăreşti — toate acte­le.. au, la ziua de 1 Mai, ceva din solemnitatea minutului de tăcere cu care a fost comemorat armistiţiul... Oficializată, ziuă de 1 Mai nu şi-a pierdut încă farmecul de legendă, de vis, de utopie, pe care-1 avea mai înainte. Căci, dacă adâncim mai bine sen­sul acestei sărbători, vedem în ziua aceasta— în recunoaşterea ei ca săr­­bătoare oficială, — restaurarea Mun­cii, in drepturile ei fireşti. T. L. Excomunicarea pa­pală a lui „Action Française“ PARIS.­­ După cum s-a anunţat, episcopii francezi, au publicat de curând un comunicat prin care se interzice tuturor catolicilor, de a ceti ziarul „UAction Franţaise” şi de­ a figura pe viitor ca membri în Liga creată de acest ziar. Ca pedeapsă pentru călcarea acestor hotărâri se ameninţă intre altele cu refuzul în­mormântării religioase şi a cununiei bisericeşti. Acum se află despre primul caz, în care­ această ameninţare a fost tradusă în fapt. Intr'adevăr, preotul din Bizenenville a refuzat să acorde contelui de Marcin­g, mort acum câteva zile, în vârstă de 83 de ani, şi care era un partizan zelos al lui „Action Francaise“ funeraliile reli­gioase şi nici măcar înmormântarea în cimitir, Din această cauză con­tele a­ trebuit să fie înmormântat in­­tr'un câmp aparţinând proprietăţii sale. PAUL AXELROD Intr’o zi, trimisul tarului. Fonton — sau Hitrovo ? — lua masa, cu ministrul nostru de externe, Al. Lahovary, în resaturantul gării Ploeşti, aflat — era să zic : în edi­tura lui C. Dobrogeanu-Gherea. Ambii meseni fiind foarte încân­taţi de prânzul servit, diplomatul român a spus : — Straşnic ora ne-aţi dat! Iar diplomatul rus a răspuns : — De-alde ăştia vă putem da cât de mulţi! De sigur ! Şi Gh­erea birtaş la Ploeşti, avea ca „pendant“ destul de reuşit — între atâţia alţii, răs­pândiţi în lumea largă — şi pe Paul Axelrod, fabricant de chefir la Zürich. Intre Gherea şi Axelrod, multe puncte de asemănare. Amândoi născuţi în Rusia, intra­ţi, foarte ti­neri, în mişcările revoluţionare, şi foarte curând siliţi, amândoi, să se expatrieze. Amândoi au luptat, toa­tă viaţa, de aceeaşi parte a barica­dei. Amândoi teoreticieni, dar şi oa­meni de acţiune, au înfiinţat fieca­re câte un partid social-democrat : Gherea pe cel din România, Axel­rod pe cel rusesc, ramificat acesta în Rusia şi în toată lumea, pretu­tindeni unde se aflau şi activau re­fugiaţi ruşi. Gherea şi Axelrod erau amân­doi închinaţi cu desăvârşire idea-­ lului pe care-1 serveau, gata să jertfească orice — şi în primul rând pe ei înşişi — convingerilor lor. Pe Gherea l-am cunoscut toţi, şi e de prisos să mai stăruim. Des­pre Axelrod ajunge acest elocvent amănunt biografic . In 1903 se produce, în sânul par­tidului social-democrat rusesc, ma­rea sciziune care-l împarte, de pe atunci, în bolşevici şi menşevici. P. Axelrod e în fruntea celor din urmă, şi duce luptă aprigă împotriva celor dintâi. Trec ani şi ani. Vine revolu­ţia rusească. După jumătate secol de exil, Axelrod se înapoiază în pa­trie, făţiş. Pe uşa cea mare. Dar lucrurile iau întorsătura cunoscuta: triumf­ul e al bolşevicilor. Şi ei nu cer de­cât adeziunea socialiştilor de orice nuanţă. Trotzki şi Raco­v­­ski, odinioară cunoscuţi ca menşe­­vici, sunt bolşevici deveniţi, iar nu născuţi. Axelrod ar­ avea să spuie un singur cuvânt, ca să fie acoperit de onoruri şi gratificat cu toate bu­nătăţile puterii. Şi cine ar putea să-i arunce piatra, dacă după o lun­gă viaţă de luptă, de zbucium şi de himeră, el ar ceda ademenirii? Ei nu! Au triumfat doară bolşe­vicii, adversarii pe cari îi combate din primul ceas, din 1903. Şi Axel­rod continuă să-i combată, fără nici o reticenţă, până la ultima conse­cinţă: septuagenarul de acuma re­petă gestul adolescentului de altă dată: Paul Axelrod trece iar hota­rul şi reia drumul exilului, bătut cincizeci de ani în capăt. Şi pentru ce motiv? Pentru un motiv atât de mic — şi­ Doamne, atât de comic, pentru o convingere! * Paul Axelrod a murit la 78 de ani. Activitatea pe care a desfăşu­rat-o, de la 1872 până acum câteva zile, este imensă. Pentru cititorii noştri vom aminti numai contactul lui Axelrod cu România şi cu ro­mânii, aşa cum îl arată, în treacăt, el însuşi, în volumul Pereju­d­e­­ Peredumannd­e („Retrăite și re­­gândite“) apărut în 1923. Primul român pe care l-a cunos­cut Axelrod a fost d. Z. C. Arbore, bătrânul profesor și publicist de as­tăzi. S’au întâlnit, prin 1875, la Ge­neva, unde se refugiaseră amândoi, după ce d. Arbore fusese oaspetele celebrei şi teribilei închisori Petro­­pavlovsk. In Elveţia lucrau atunci numeroşi revoluţionari ruşi. Des­­pre d. Arbore, Axelrod ne spune ca desfăşura o vie activitate în frun­tea unui grup din care făceau parte Holfstein şi Elsnitz, doi tineri din cea mai veche şi mai înaltă nobleţe baltică, şi cari apoi s’au distins în ştiinţa occidentală. Se ştie că, tre­când peste puţine excepţii — între cari cea considerabilă a deca­­bristului Pestei — aportul naţiuni­lor baltice la luptele revoluţionare ruseşti e foarte redus. Interesele acţiunii au cerut ca P. Axelrod să se întoarcă în Rusia, în chip „nelegal“, fireşte, de vreme ce era urmărit. S-a dus deci la Iaşi, unde a găsit primul nucleu socia­list şi a făcut cunoştinţă cu Ghe­rea, probabil pe vremea când acesta exercita pe-acolo meseria de pot­covar. Doi-trei ani în şir Axelrod a fă­cut naveta între România şi Rusia, fără paşaport sau cu paşapoarte false. Ultimul paşaport fals i l-a ob­ţinut d. Ioan Nădejde, astăzi juris­consult la Curtea de Casaţie, pre­­zintându-i prefectului de Iaşi drept cetăţean român, locuitor al Turcii de curând anexate. Astfel, sub un nume inventat, şi ca pretins profe­sor român, Axelrod a putut lu­cra în linişte la Petersburg, pe când poliţia rusească îl căuta pretutin­deni sub numele lui adevărat. * Foarte instructive pentru noi sunt paginile în care Axelrod arată în ce condiţii a fost silit să-şi înceteze activitatea pe teritoriul României. El a fost expulzat împreună cu d-rul Russel şi cu alţi doi, pe baza legii expulzărilor din 1881, care, făcută anume pentru dânşii, mai este în vigoare şi astăzi. Const. Miile, în romanul auto­bio­­grafic Dinu Milian, ne descrie eve­nimentele de atunci. Este singura descriere ce avem. Presa de pe acea vreme este extrem de laconi­că: reportagiul nu exista încă. A­­xelrod complectează fericit poves­tirea lui Miile, dând amănunte foar­te caracteristice pentru fizionomia morală a acelei vremi. Știam că Rusia a cerut guvernu­­lui român să ia măsuri împotriva mişcării socialiste de la Iaşi, care îşi întindea acţiunea şi peste Prut. Am arătat cu alt prilej că acea mişcare socialistă era, în acelaş timp, şi ire­dentistă basarabeană, ziarul ei — primul ziar socialist românesc, in coloanele căruia Ioan Nădejde şi C. Dobrogeanu-Gherea şi-au făcut debutul de scriitori — se şi chema Basarabia. Axelrod ne spune că gu­vernul lui Ion Brătianu-tatăl a fost profund revoltat de cererea Rusiei, socotind-o jignitoare pentru suve­ranitatea statului român. E instruc­tiv amănuntul, pentru că mai târziu au fost cazuri în care guvernul no­stru s-a arătat mai puţin suscep­tibil. Bine­înţeles, în împrejurările de atunci guvernul român nu putea să refuze pur şi simplu cererea unui vecin atât de puternic şi atât de incomod. Axelrod o recunoaşte. Dar aci vine un nou amănunt in­structiv. In legile României, re­latează Axelrod, nu exista nici un articol care să se poată aplica socialiştilor români sau streini. Şi, adaugă Axel­rod cu ostenta­­taţie, dacă legile nu prevedeau nimic, nu se putea face nimic. Cum însă, o satisfacţie trebuia oferită Rusiei ţariste — socialiştii străini, în frunte cu Russel şi Axelrod au fost arestaţi şi daţi în cercetarea parchetului. Timp de şease săptă­mâni, procurorul respectiv — şi ştim că acesta a fost G. Panu, stră­lucitul om politic de mai târziu -­­a studiat „speţa“, ca să găsească un articol aplicabil. Nu l’a găsit, deşi Panu era un mare jurist, ori poate tocmai de aceea. In disperare de cauză, s’a votat legea expulzărilor. Guvernul rus a avut satisfacţia că patru socialişti străini au fost trim­eşi să-şi facă propaganda cu câţiva chilometri mai departe. Nu-i aşa că e foarte instructiv? Imaginaţi-vă în ziua de azi un guvern care, pentru a lovi în cine­va, s’ar frământa atât de mult în­tru găsirea unui text justificator, şi imaginaţi-vă că, neputând găsi cu nici un chip textul mult dorit, iar forţa majora silindu-l să recur­gă la un paliativ, — nici măcar a­­cel paliativ guvernul nu și-ar per­mite să-l aplice de­cât tot în pu­terea unei legi! „Când se petrecură astea?“ In 1881, pe vremea faimosului și odio­sului- guvern al Vizirului de la Flo­­rica! N’avem nici un motiv să ne mândrim cu progresul realizat de atunci. De altfel, iată şi altă curiozitate pentru vremea noastră. In cele şase săptămâni de închi­soare, arestaţii au fost foarte bine trataţi. Şi amănuntul acesta — nu-i aşa? — e foarte important. Gândi­­ţi-vă că după 42 de ani Axelrod ţine să-l accentueze, să-l „retrăias­că“ şi „regândească“, — spre a ne servi de formula lui. De astă dată virtutea e răsplătită, oricât de târ­ziu. Actualii mari măiestri ai în­chisorilor române pot trage cuve­nita învăţătură. * Cu plecarea din ţară a lui Axei­­rod, n’a încetat acţiunea pe care el şi-o asumase. Ea a trecut in­ alte mâini. Axelrod organizase — la început cu d-rul Zubcu Codreanu, iar după moartea acestuia cu alţii — introducerea clandestină de cărţi revoluţionare în Rusia, prin Iaşi, Galaţi şi alte puncte de fron­tieră. Această contrabandă, a cărei organizare a ajuns cu timpul la­ o rară perfecţiune, a con­tinuat neîntrerupt până la izbucni­rea războiului mondial, având întot­deauna concursul socialiştilor, con­curs pe care ei nu l-au retras nici după ce au devenit „generoşi“ şi se aflau la putere. Un asemenea caz de contrabandă a ieşit la iveală — graţie unei întâmplătoare neglijen­te — sub ultimul guvern Sturdza şi era să „compromită“ grav pe gene­roşii din Galaţi, cari, în această privinţă, lucrau cu d-rul I. Rado­­vici de la centru şi — cel puţin în teorie fără ştirea prefectului lo­cal, I. C. Atanasiu, necum cu a şe­fului quasi-neogeneros, M. G. Or­­leanu. De acelaş procedeu al contra­bandei s-au folosit însă d-nii Z. C. Arbore, dr. P. Cazacu şi alţii, pen­tru a trimete în Basarabia scrieri de propagandă naţională românea­scă. Şi, poate, vom povesti cândva despre o acţiune de acest fel por­nită la Botoşani de câţiva tineri, foarte tineri — copii în adevăratul înţeles al cuvântului — cari din proprie iniţiativă şi din proprie in­spiraţie, fără a şti că aşa ceva s’a mai făcut, treceau în Basarabia cărţi româneşti, de altfel fără nici un fel de selecţie şi, bănuiesc cu regret, fără nici un rezultat. Dar aceasta ne îndepărtează de subiectul nostru: pomenirea lui Paul Axelrod. Toată viaţa el a rămas nerofitact spiritual cu tinerii socialişti români cu cari lucrase odată, întru­cât, cu trecerea anilor, aceştia nu şi-au schimbat părerile. Corespondenţa dintre Paul Axel­­rod şi Z. C. Arbore încetează abia acum, cu moartea unuia dintre ei. Atâta suflet au pus în deceniile de luptă comună, în­cât, faţă de mize­ria zilei de astăzi, ei găseau încă destulă viaţă în trecut, şi astfel au avut întotdeauna ce să-şi spuie. Acum un an de zile, într’un schimb de scrisori glumeţe, ei fă­ceau aluzie la apropiata moarte şi se ameninţau reciproc: fiecare pre­tindea că el va fi acela care va pleca înaintea celuilalt. S’a împlinit gluma lui Axelrod. Const. Graur PAUL AXELROD N­A Z­B­A­T­I­I O IDEE... Liberalii răspândesc svonul că nu vor părăsi guvernul până la majo­ratul regelui Mihai. Pentru că chestia s’a cam înve­chit, și nimeni nu-i mai dă crezare, am o idee pe care gratuit o servesc primului ministru. Deoarece micul nostru suveran și-a sădit, în grădina palatului, un stejar veritabil, d. Vintilă Brătianu n’are decât să declare că nu pleacă dela putere până când miniştrii săi nu vor ţine un­­consiliu la umbra stejarului.... bătrân! KIX D. VINTILĂ. —Mă rog, nu e rost cum­­va de ce­va cutremure de pământ — așa, mai catastrofale­­ în zilele de l și 5 Mai? M’ar aranja perfect...

Next