Adevěrul, mai 1928 (Anul 41, nr. 13609-13631)
1928-05-01 / nr. 13609
ANUL 41 No. 13609 * 1 Maiu 1928 6 Pagini FONDATORI • V. BELDIMAN 1888—18a. FONDATORI. CONST_ 1897-1926 750 lei pe un an. ABONAMENTE : 330 lei pe 6 luni. 200 lei pe 3 luni. BIROURILE : Iaiii, Str. Sărindar No. 7—9—11 Centrala: 308/67, 324/73, 346/79, 353 54. TELEFON mp . Direcția : 357/72. TELEFOANE . Administrația : 307/69. Provincia : 310/06. D. Iuliu Maniu cere patru lucruri: libertate, dreptate, cinste și omenie. ...D. Vintilă Brătianu, mai modest, cere un singur lucru: perpetuarea la cârmă! ZECE ANI NTRM DE LA UNIREA BASARABIEI Bucuria obştească pentru reîntoarcerea Basarabiei la trunchiul de care fusese vremelnic desfăcută a găsit o strălucită expresie în serbările comemorative de la Chişinău. De o parte şi de cealaltă a Prutului, evenimentul istoric de acum zece ani a fost salutat cu aceeaş mulţumire şi cu acelaş avânt, încă odată s’a dat expresie simţimântului întregului popor românesc că ceeace s’a făcut acum zece ani s’a făcut pentru totdeauna. Desprinsă cu forţa brutală dela trupul Moldovei, Basarabia s’a înapoiat după mai bine de un veac prin propria ei voinţă si si-a reluat locul intr’o alcătuire de stat in care fusese aşezată de înseşi poruncile istoriei. Votul dela 9 Aprilie al Sfatului Ţării n’a făcut decât să repare un act de violenţă săvârşit de imperialismul tarist împotriva dreptului natural al fiecărui popor de a-și trăi laolaltă soarta lui. E adevărat că provincia românească dintre Prut si Nistru e râvnită astăzi de alt imperialism, acela al dictaturei bolșevice care a luat locul dictaturei țarului. Dar regimul de astăzi din Rusia ar da dovadă de-o adevărată nebunie dacă n’ar fi învăţat dela vechiul regim că desvoltarea popoarelor îşi are legile ei fireşti cari nu pot fi înfrânte de nici un fel de tendinţă imperialistă şi că veacul în care trăim este veacul principiului naţionalităţilor. Principiul acesta a stat la baza statutului geografic pe care şi l’a dat Europa după marele războiu, el a inspirat votul de acum zece ani al Sfatului Ţării şi tot el e chezăşia de căpetenie a aşezării pe vecie a Basarabiei în cuprinsul României Mari. Zece ani de viaţă laolaltă au putut arăta cât de firească şi de necesară era această convieţuire. Dacă totuşi o administraţie nu totdeauna cumpănită a lăsat să dăinuiască unele motive de nemulţumire, ele sunt vremelnice şi menite a fi înlăturate cu totul atunci când o politică mai înţeleaptă şi mai înţelegătoare va veni să repare greşelile de până astăzi. Comemorarea Unirii a întrunit în acelaş simţimânt de bucurie şi de înălţare întreaga conştiinţă publică a ţării, chiar dacă din cortegiul oficial al serbărilor au lipsit reprezentanţii unui însemnat partid politic. Dar această abţinere, provocată de politica neînţeleaptă a guvernului nu înseamnă şi o ştirbire a unanimităţii conştiinţei româneşti, căci evenimentul în sine rămâne scump tuturora. Ad abatele mănăstirii Strahov din Fraga, oaspetele Bucureştilor culturali de câteva zile. Pentru meritele sale cărturare şi pentru dragostea ce o poartă poporului român, Academia i-a ales membru de onoare. MN DR. METODIU ZAVORAL ■fj Intre Italia şi Albania Disipanţa în străinătate a refugiaţilor albanezi Să relevăm mai întâi că un îndicin sigur de anormala situaţie internă a unor state din Balcani este şi faptul că lupta între partide sau pentru cucerirea unor drepturi şi libertăţi politice, nu se duce în interiorul statelor respective, ci în tari străine, unde cei căzuţi în disgraţia guvernanţilor de astăzi au găsit refugiu şi adăpost. Aşa, sunt partizani de-ai decedatului Stambuliiski, cari luptă de la Belgrad împotriva guvernului de la Sofia. Sunt organizaţii sau personalităţi izolate turceşti, cari luptă pe unde pot şi cum pot, împotriva regimului lui Mustafa-Kemal Paşa, pe când macedonenii bulgari şi-au făcut din Geneva centrul de activitate publicistică şi de propagandă în vederea obţinerii pentru Macedonia a unei autonomii politice. La fel şi cu albanezii, nemulţumiţi sau prigoniţi de actualul regim al lui Ahmed Zogu. Albanezii aceştia, în fruntea cărora stă fostul deputat AH Clisura, un om cult şi un orator de talent, publică la Viena un ziar întitulat „Bashkimi Kombetar“, ceea ce înseamnă „Unirea Naţională“. ,, # Avem înaintea noastră numărul cel mai recent. Intre un prim articol, în care autorul lui caută să ne convingă de ce este pentru formula „Balcanii popoarelor din Balcani“, articol scris în limba germană și ocupând mai toată pagina întâia a ziarului și între trei articole, cari ocupă toată pagina a patra, articole scrise în limba franceză, mai sunt în paginile două și trei câteva articole scrise în limba albaneză. Exprimându-ne părerea de rău că nu putem înțelege pe acestea din urmă, ne oprim un moment asupra articolelor scrise în limba franceză, mai ales că în josul lor vedem semnătura d-lui An Clisura, de care am pomenit mai sus. In primul articol, vorbind de proectata uniune vamală italo-albaneză, autorul lui afirmă că această uniune ar avea ca rezultat un iremediabil dezastru economic pentru Albania, care n’ar mai rămânea decât o simplă expresie geografică. Aceasta pentru motivul că venitul vămilor reprezintă o jumătate din venitul total al bugetului albanez. Dar Albaniei nu-i va rămânea nici jumătatea cealaltă din buget. In adevăr, precum vestește d. An Clisura în al său al doilea articol, dela o vreme încoace italienii ar debarca în porturile Albaniei şi îndeosebi la Durazzo cantităţi importante de arme şi muniţii, al căror scop este crearea unei armate albaneze, încadrată aproape în întregime de ofiţeri italieni. Ba ni se dau şi preciziuni. Aşa, până mai acum câtăva vreme, artileria albaneză se compunea din zece baterii de câte patru piese de baterie, pe când acum numărul acestor baterii ar fi fost triplat. In aceiaşi măsură, ar fi sporit şi numărul ofiţerilor italieni, întrebuinţaţi ca tehnicieni şi comandanţi. De la 250 a trecut la 700 şi în curând vor fi 1000. Insă, o jumătate din bugetul Albaniei nu va ajunge pentru a se plăti lefurile acestor ofiţeri cari — continuăm a reproduce părerea autorului — nu sunt acolo pentru apărarea intereselor albaneze, ci pentru a servi scopurile imperialiste ale fascismului italian. După ce tratează de scelerat şi criminal guvernul albanez, care face această risipă, pe când populaţia se zbate în mizeria cea mai neagră, autorul articolelor de care ne ocupăm, face apel la conştiinţa lubii civilizate, la Marile puteri, 3*» şi la „vecinii balcanici“ pentru a scăpa Albania de regimul actual Apelul la „vecinii balcanici“ arată încotro bate ziarul „Bashkimi Kombetar“, ceea ce merită să fie subliniat. * N. Batzaria , 1I. «JMUSU.lWÎni. - ' ■ ' NOTE AVERESCANII au suspendat campania de răsturnare. Explicaţia ne-o dă „Viitorul“: propagandiştii averescani „pot scăpa numai graţie automobilului ele... entuziasmul popular“. * fţi A SOSIT un savant american pentru studierea activităţii universitare dela noi. Noroc că — guvernul Hind ocupat cu Alba Iulia şi cu serbările Unirii — universităţile noastre îşi ţin cursurile în perfectă linişte... * GUVERNUL a luat măsuri împotriva ciorilor. ...Fiindcă ciorile s’au cointeresat“ cu agricultorii, deşi rtu-s prevăzute, şi ele, în legea „standardizării“ cerealelor. # • „VIITORUL" dă un caz de speculă ce se petrece în restaurantul gării din Tărgu-Mureș: ceaiul costă acolo treizeci și doi de lei. Până și oficiosul guvernului s’a scontrăizat. SCULPTORUL BASARABEAN PLĂMĂDEALA Autorul statuei lui Ștefan cel Mare, care se inaugurează acum la Chişinău GLOSE POLITICE. La Berlin Un ziar crede a şti că, înainte de a se reîntoarce la Bucureşti, d. N. Titulescu va merge la Berlin pentru continuarea discuţiunilor, in legătură cu aranjarea litigiilor in fiinţă intre Germania şi România. Informaţiile noastre precise, luate din imediatul anturaj al ministrului de externe, ne indrituesc a spune că nici vorbă nu-i de o astfel de călătorie. Guvernul, pe de altă parte, afirmă și el că nu știe despre o vizită a d-lui Titulescu la Berlin, in stadiul în care au ajuns discuțiunile. Mărturisim insă că este de regretat că conjecturile sunt astfel, încât nu ar putea fi vorba pentru moment de o întrevedere dintre d-nii Stresemann şi Titulescu. Şi regretăm, nu numai pentru faptul că în Germania fiind deschisă campania electorală, guvernul de acolo nu prea obişnueşte discuţiuni şi tratative cari ar putea angaja, eventual, politica Reichului, ci şi pentru că la punctul unde au ajuns lucrurile, e greu de văzut cum ar putea fi vnodată din nou discuţia. Germania ne oferă mult mai puţin decât ne-a oferit în trecut şi e probabil că ne va oferi tot mai puţin, pe măsură ce politica de acord cu Franţa va face progrese. Dacă se realizează, ceea ce la noi pare pentru unii o imposibilitate — o alianţă franco-germană — şansele noastre de a fi despăgubiţi de Germania scad formidabil. Oricum, aceasta fiind situaţia, nu vedem cum s’ar putea duce acum d. Titulescu la Berlin şi iată de ce repetăm că ştirea confratelui nu va fi confirmată. Circulaţia Un deputat majoritar a interpelat, acum câteva săptămâni, ministerul de interne în privinţa condiţiţiilor,in care se face circulaţia vehiculelor în Bucureşti şi a arătat că ceea ce se petrece, constitue un scandal fără nume. A intervenit d. dr. Costinescu, primarul Capitalei, şi a declarat că există la primărie un regulament gata întocmit, care aşteaptă numai să fie aprobat. Graţie acestui regulament se va pune ordine in circulaţia bucureşteană. Sunt săptămâni de atunci si nimic nu s’a făcut, iar circulaţia din scandaloasă ce era, a devenit pur şi simplu o primejdie. In special, ceeace s'a petrecut în Capitală, în ultimele trei zile, din cauza asa zisei si interminabilei asfaltări a căei Victoria, constitue un scandal fără precedent. Prin strada Academiei, Doamnei, Smărdan, Lipscani, etc., unde au fost îndreptate vehiculele, străzi insuficiente pentru circulaţia normală, nu s’a mai putut circula de fapt. Nu cred cei în drept, că se cuvine să se pună odată capăt aspectului sălbatec al unei circulaţiuni, cum nu mai cunoaşte nici o capitală din Europa ? E timp să ia o hotărire. Sever P Carnetul nostru 1 9 W Vrimavira! Chivutelor chivutelor cu păr de porc, (Réanmur) rondurcia nu poate sa 1 ’ • - • ■ se întoarcă. De aceea s'a observat Cu păr de porc pe vârfuri de prăjină! Când le-ara văzut înșiruite, altimii, în fata Halei de pește,^ în bătaia soarelui, — era firesc să le salut cu bucuria cu care ai întâmpina pe nişte mesagere ale primăverii. Cine, într’adevăr, să nu exulteze dacă se crede mântuit, pentru o serie lungă de zile, de încruntările posace ale vremii ,în care babele, ca în epoca matriarcatului, ameninţau să pună stăpânire până şi pe săptămânile sorocite Moşilor? Un singur om, cred, că s’ar fi putut complace într’un Mărţişor şi Prier ca cele din ăst an: Iacobu de Feuil din „Dama cu mărgăritari” a lui Al. Dumas-fiul (traducere de G. Baronzi, 1856, Bucureşti, tipografia Naţională a lui Romanov et C-mă). El se simţea bine (în tovărăşia Dânsei) la intrarea unei dumbrăvi triste, numai când Pe cer roteşte vântul nori negri de cenuşă, Şi arborii sânt negri şi calea etinoasă. El găsea că nimic nu poate fi asemuit cu amoru’ntr’o pădure, Când vântul suflă rece şi nasu-ţi se roşeşte Când rumenă ţi-e faţa şi ochiul umedos! Dar noi eram jalnici. Treceam pe lângă cuiburile de rândunele, şi le vedeam goale. Mie, cel puţin, nu-mi ţicnea nici constatarea unui nostim fenomen de atavism în domeniul lexic, anume că: forma veche franţuzească arondelle e mai puţin apropiată de hirundella (diminutivul lui hirundo) decât forma, mai nouă, hirondelle; că deci fiica samănă mai puţin cu mama decât strănepoata. Vom avea, deci, în curând şi rândunele. Dragostile luă-vor prin ele, înţelegere ca prin hulubitele poştărese? Pare-se că da. Căci versul popular sună: Poruncitu-mi-a mândra Printr'un pui de rondunea Să mă duc pănă la ea. Să notăm în orice caz bine data sosirii lor. Credem că o întoarcere aşa de târzie n’a mai avut loc de zeci de ani. Iuliu Baraş în „Isis’ din 1856 (în no. 23) într’o comunicare ştiinţifică măruntă spunea că: „Reîntoarcerea rondunelelor este conformă cu temperatura timpului care domneşte în fiecare ţară, căci pdnă când temperatura aerului e mai mică decât o pdnă la Z aradein anul 1864 cele următoare. In Paris, s'a, întors la 10 Aprilie la o temperatură de 7°, 97'; in Berlin la 18 Aprilie la o temperatură de 60 32’; în Guvernia Mohilov în Rusia, rândurelele s'au întors în acest an la 27 Aprilie la o temperatură 7°, 31'; în orașul Koenigsberg (nordul Prusiei) la 30 Aprilie la o temperatură de 60, 34’; în Irkutsk (Siberia) la 16 Mai la o temperatură de 6°, 4’, și in Chopk (tot Siberia) la 2 Iunie la o temperatură de 6°, T. păcat că până acum nu s'a făcut la noi observatiuni comparative între zioa întoarcerii rândurelelor (când se revăd pentru întâiaşi dată) şi temperatura ce domneşte in aceste zile". Ştiu că in locul calacorniţelor „cu şorţ de jupănese”, unii din d-voastră aşteaptă mai bine sosirea adevăratelor grupăniţe. Şi că dintre cuiburi pe unul l-aţi cerceta cu mai multă duioşie şi grijă: cuibul Mănăstirii Rândunelelor unde sălăşlueşte Melle Nitouche. Dar ce sânt astea altceva, decât tot doruri şi gânduri de primăvară? BARBU LAZAREANU SĂRBĂTOAREA MUNCII înscrisă în calendarul sărbătorilor legale, după o înverşunată şi eroică luptă a masselor proletare, — ziua de 1 Maiui a obţinut in sfârşit consacrarea oficialităţii. A fost şi aceasta, una din biruinţele Muncii. Tăgăduindu-i-se până mai ieri, drepturile, — guvernele au fost îndatorate să i le recunoască atunci când, intre ruinele războiului, Munca s’a afirmat, mai mult de cât drept o abstracţiune aşa cum o înfăţişau manualele de economie politică şi s’a reliefat, s’a învederat, s’a impus drept cea mai impresionantă dintre realităţile vieţii trăite. Căci — să nu uităm — a trebuit ca omenirea să străbată epoca de nebunie nimicitoare a războiului, pentru ca două din ideile — socotite până atunci subversive şi primejdioase — să fie însuşite de guverne: drepturile muncii şi dezarmarea. A trebuit ca întregul continent să sângereze adânc şi ţinuturi întregi să fie brăzdate de traşee, a trebuit ca provincii bogate să fie pustiite de ultimele unelte de nimicire născocite de ştiinţă, pentru ca aceste două idei să-şi facă loc, biruitoare, printre cadavre şi ruini, pentru ca oamenii cei mai „cuminţi” să se încredinţeze că unica salvare este înfăptuirea acestor două mari principii. . Aşa se face că mâine, uzinele nu-şi vor deschide grelele lor porţi de fier şi, în chiar biurourile de stat, funcţionari nu vor veni să lucreze. O zi de odihnă, dar o zi care are nu ştiu ce tainică solemnitate; o zi sfinţită de străduittţele atâtor generaţii de muncitori, care au dorit-o, care au cerut-o, care au impus-o ; o zi, pe care aceasta lupta a înconjurat-o de nu ştim ce aureolă impresionantă. Odihna acestei zile are altceva, decât odihna pe care o acordă celelalte zile de sărbătoare, încremenirea fecunzilor monştrii de fier, stagnarea oricărei activităţi, liniştea de biurourile funcţonăreşti — toate actele.. au, la ziua de 1 Mai, ceva din solemnitatea minutului de tăcere cu care a fost comemorat armistiţiul... Oficializată, ziuă de 1 Mai nu şi-a pierdut încă farmecul de legendă, de vis, de utopie, pe care-1 avea mai înainte. Căci, dacă adâncim mai bine sensul acestei sărbători, vedem în ziua aceasta— în recunoaşterea ei ca sărbătoare oficială, — restaurarea Muncii, in drepturile ei fireşti. T. L. Excomunicarea papală a lui „Action Française“ PARIS. După cum s-a anunţat, episcopii francezi, au publicat de curând un comunicat prin care se interzice tuturor catolicilor, de a ceti ziarul „UAction Franţaise” şi de a figura pe viitor ca membri în Liga creată de acest ziar. Ca pedeapsă pentru călcarea acestor hotărâri se ameninţă intre altele cu refuzul înmormântării religioase şi a cununiei bisericeşti. Acum se află despre primul caz, în care această ameninţare a fost tradusă în fapt. Intr'adevăr, preotul din Bizenenville a refuzat să acorde contelui de Marcing, mort acum câteva zile, în vârstă de 83 de ani, şi care era un partizan zelos al lui „Action Francaise“ funeraliile religioase şi nici măcar înmormântarea în cimitir, Din această cauză contele a trebuit să fie înmormântat intr'un câmp aparţinând proprietăţii sale. PAUL AXELROD Intr’o zi, trimisul tarului. Fonton — sau Hitrovo ? — lua masa, cu ministrul nostru de externe, Al. Lahovary, în resaturantul gării Ploeşti, aflat — era să zic : în editura lui C. Dobrogeanu-Gherea. Ambii meseni fiind foarte încântaţi de prânzul servit, diplomatul român a spus : — Straşnic ora ne-aţi dat! Iar diplomatul rus a răspuns : — De-alde ăştia vă putem da cât de mulţi! De sigur ! Şi Gherea birtaş la Ploeşti, avea ca „pendant“ destul de reuşit — între atâţia alţii, răspândiţi în lumea largă — şi pe Paul Axelrod, fabricant de chefir la Zürich. Intre Gherea şi Axelrod, multe puncte de asemănare. Amândoi născuţi în Rusia, intraţi, foarte tineri, în mişcările revoluţionare, şi foarte curând siliţi, amândoi, să se expatrieze. Amândoi au luptat, toată viaţa, de aceeaşi parte a baricadei. Amândoi teoreticieni, dar şi oameni de acţiune, au înfiinţat fiecare câte un partid social-democrat : Gherea pe cel din România, Axelrod pe cel rusesc, ramificat acesta în Rusia şi în toată lumea, pretutindeni unde se aflau şi activau refugiaţi ruşi. Gherea şi Axelrod erau amândoi închinaţi cu desăvârşire idea- lului pe care-1 serveau, gata să jertfească orice — şi în primul rând pe ei înşişi — convingerilor lor. Pe Gherea l-am cunoscut toţi, şi e de prisos să mai stăruim. Despre Axelrod ajunge acest elocvent amănunt biografic . In 1903 se produce, în sânul partidului social-democrat rusesc, marea sciziune care-l împarte, de pe atunci, în bolşevici şi menşevici. P. Axelrod e în fruntea celor din urmă, şi duce luptă aprigă împotriva celor dintâi. Trec ani şi ani. Vine revoluţia rusească. După jumătate secol de exil, Axelrod se înapoiază în patrie, făţiş. Pe uşa cea mare. Dar lucrurile iau întorsătura cunoscuta: triumful e al bolşevicilor. Şi ei nu cer decât adeziunea socialiştilor de orice nuanţă. Trotzki şi Racovski, odinioară cunoscuţi ca menşevici, sunt bolşevici deveniţi, iar nu născuţi. Axelrod ar avea să spuie un singur cuvânt, ca să fie acoperit de onoruri şi gratificat cu toate bunătăţile puterii. Şi cine ar putea să-i arunce piatra, dacă după o lungă viaţă de luptă, de zbucium şi de himeră, el ar ceda ademenirii? Ei nu! Au triumfat doară bolşevicii, adversarii pe cari îi combate din primul ceas, din 1903. Şi Axelrod continuă să-i combată, fără nici o reticenţă, până la ultima consecinţă: septuagenarul de acuma repetă gestul adolescentului de altă dată: Paul Axelrod trece iar hotarul şi reia drumul exilului, bătut cincizeci de ani în capăt. Şi pentru ce motiv? Pentru un motiv atât de mic — şi Doamne, atât de comic, pentru o convingere! * Paul Axelrod a murit la 78 de ani. Activitatea pe care a desfăşurat-o, de la 1872 până acum câteva zile, este imensă. Pentru cititorii noştri vom aminti numai contactul lui Axelrod cu România şi cu românii, aşa cum îl arată, în treacăt, el însuşi, în volumul Perejude Peredumannde („Retrăite și regândite“) apărut în 1923. Primul român pe care l-a cunoscut Axelrod a fost d. Z. C. Arbore, bătrânul profesor și publicist de astăzi. S’au întâlnit, prin 1875, la Geneva, unde se refugiaseră amândoi, după ce d. Arbore fusese oaspetele celebrei şi teribilei închisori Petropavlovsk. In Elveţia lucrau atunci numeroşi revoluţionari ruşi. Despre d. Arbore, Axelrod ne spune ca desfăşura o vie activitate în fruntea unui grup din care făceau parte Holfstein şi Elsnitz, doi tineri din cea mai veche şi mai înaltă nobleţe baltică, şi cari apoi s’au distins în ştiinţa occidentală. Se ştie că, trecând peste puţine excepţii — între cari cea considerabilă a decabristului Pestei — aportul naţiunilor baltice la luptele revoluţionare ruseşti e foarte redus. Interesele acţiunii au cerut ca P. Axelrod să se întoarcă în Rusia, în chip „nelegal“, fireşte, de vreme ce era urmărit. S-a dus deci la Iaşi, unde a găsit primul nucleu socialist şi a făcut cunoştinţă cu Gherea, probabil pe vremea când acesta exercita pe-acolo meseria de potcovar. Doi-trei ani în şir Axelrod a făcut naveta între România şi Rusia, fără paşaport sau cu paşapoarte false. Ultimul paşaport fals i l-a obţinut d. Ioan Nădejde, astăzi jurisconsult la Curtea de Casaţie, prezintându-i prefectului de Iaşi drept cetăţean român, locuitor al Turcii de curând anexate. Astfel, sub un nume inventat, şi ca pretins profesor român, Axelrod a putut lucra în linişte la Petersburg, pe când poliţia rusească îl căuta pretutindeni sub numele lui adevărat. * Foarte instructive pentru noi sunt paginile în care Axelrod arată în ce condiţii a fost silit să-şi înceteze activitatea pe teritoriul României. El a fost expulzat împreună cu d-rul Russel şi cu alţi doi, pe baza legii expulzărilor din 1881, care, făcută anume pentru dânşii, mai este în vigoare şi astăzi. Const. Miile, în romanul autobiografic Dinu Milian, ne descrie evenimentele de atunci. Este singura descriere ce avem. Presa de pe acea vreme este extrem de laconică: reportagiul nu exista încă. Axelrod complectează fericit povestirea lui Miile, dând amănunte foarte caracteristice pentru fizionomia morală a acelei vremi. Știam că Rusia a cerut guvernului român să ia măsuri împotriva mişcării socialiste de la Iaşi, care îşi întindea acţiunea şi peste Prut. Am arătat cu alt prilej că acea mişcare socialistă era, în acelaş timp, şi iredentistă basarabeană, ziarul ei — primul ziar socialist românesc, in coloanele căruia Ioan Nădejde şi C. Dobrogeanu-Gherea şi-au făcut debutul de scriitori — se şi chema Basarabia. Axelrod ne spune că guvernul lui Ion Brătianu-tatăl a fost profund revoltat de cererea Rusiei, socotind-o jignitoare pentru suveranitatea statului român. E instructiv amănuntul, pentru că mai târziu au fost cazuri în care guvernul nostru s-a arătat mai puţin susceptibil. Bineînţeles, în împrejurările de atunci guvernul român nu putea să refuze pur şi simplu cererea unui vecin atât de puternic şi atât de incomod. Axelrod o recunoaşte. Dar aci vine un nou amănunt instructiv. In legile României, relatează Axelrod, nu exista nici un articol care să se poată aplica socialiştilor români sau streini. Şi, adaugă Axelrod cu ostentataţie, dacă legile nu prevedeau nimic, nu se putea face nimic. Cum însă, o satisfacţie trebuia oferită Rusiei ţariste — socialiştii străini, în frunte cu Russel şi Axelrod au fost arestaţi şi daţi în cercetarea parchetului. Timp de şease săptămâni, procurorul respectiv — şi ştim că acesta a fost G. Panu, strălucitul om politic de mai târziu -a studiat „speţa“, ca să găsească un articol aplicabil. Nu l’a găsit, deşi Panu era un mare jurist, ori poate tocmai de aceea. In disperare de cauză, s’a votat legea expulzărilor. Guvernul rus a avut satisfacţia că patru socialişti străini au fost trimeşi să-şi facă propaganda cu câţiva chilometri mai departe. Nu-i aşa că e foarte instructiv? Imaginaţi-vă în ziua de azi un guvern care, pentru a lovi în cineva, s’ar frământa atât de mult întru găsirea unui text justificator, şi imaginaţi-vă că, neputând găsi cu nici un chip textul mult dorit, iar forţa majora silindu-l să recurgă la un paliativ, — nici măcar acel paliativ guvernul nu și-ar permite să-l aplice decât tot în puterea unei legi! „Când se petrecură astea?“ In 1881, pe vremea faimosului și odiosului- guvern al Vizirului de la Florica! N’avem nici un motiv să ne mândrim cu progresul realizat de atunci. De altfel, iată şi altă curiozitate pentru vremea noastră. In cele şase săptămâni de închisoare, arestaţii au fost foarte bine trataţi. Şi amănuntul acesta — nu-i aşa? — e foarte important. Gândiţi-vă că după 42 de ani Axelrod ţine să-l accentueze, să-l „retrăiască“ şi „regândească“, — spre a ne servi de formula lui. De astă dată virtutea e răsplătită, oricât de târziu. Actualii mari măiestri ai închisorilor române pot trage cuvenita învăţătură. * Cu plecarea din ţară a lui Axeirod, n’a încetat acţiunea pe care el şi-o asumase. Ea a trecut in alte mâini. Axelrod organizase — la început cu d-rul Zubcu Codreanu, iar după moartea acestuia cu alţii — introducerea clandestină de cărţi revoluţionare în Rusia, prin Iaşi, Galaţi şi alte puncte de frontieră. Această contrabandă, a cărei organizare a ajuns cu timpul la o rară perfecţiune, a continuat neîntrerupt până la izbucnirea războiului mondial, având întotdeauna concursul socialiştilor, concurs pe care ei nu l-au retras nici după ce au devenit „generoşi“ şi se aflau la putere. Un asemenea caz de contrabandă a ieşit la iveală — graţie unei întâmplătoare neglijente — sub ultimul guvern Sturdza şi era să „compromită“ grav pe generoşii din Galaţi, cari, în această privinţă, lucrau cu d-rul I. Radovici de la centru şi — cel puţin în teorie fără ştirea prefectului local, I. C. Atanasiu, necum cu a şefului quasi-neogeneros, M. G. Orleanu. De acelaş procedeu al contrabandei s-au folosit însă d-nii Z. C. Arbore, dr. P. Cazacu şi alţii, pentru a trimete în Basarabia scrieri de propagandă naţională românească. Şi, poate, vom povesti cândva despre o acţiune de acest fel pornită la Botoşani de câţiva tineri, foarte tineri — copii în adevăratul înţeles al cuvântului — cari din proprie iniţiativă şi din proprie inspiraţie, fără a şti că aşa ceva s’a mai făcut, treceau în Basarabia cărţi româneşti, de altfel fără nici un fel de selecţie şi, bănuiesc cu regret, fără nici un rezultat. Dar aceasta ne îndepărtează de subiectul nostru: pomenirea lui Paul Axelrod. Toată viaţa el a rămas nerofitact spiritual cu tinerii socialişti români cu cari lucrase odată, întrucât, cu trecerea anilor, aceştia nu şi-au schimbat părerile. Corespondenţa dintre Paul Axelrod şi Z. C. Arbore încetează abia acum, cu moartea unuia dintre ei. Atâta suflet au pus în deceniile de luptă comună, încât, faţă de mizeria zilei de astăzi, ei găseau încă destulă viaţă în trecut, şi astfel au avut întotdeauna ce să-şi spuie. Acum un an de zile, într’un schimb de scrisori glumeţe, ei făceau aluzie la apropiata moarte şi se ameninţau reciproc: fiecare pretindea că el va fi acela care va pleca înaintea celuilalt. S’a împlinit gluma lui Axelrod. Const. Graur PAUL AXELROD NA ZBATII O IDEE... Liberalii răspândesc svonul că nu vor părăsi guvernul până la majoratul regelui Mihai. Pentru că chestia s’a cam învechit, și nimeni nu-i mai dă crezare, am o idee pe care gratuit o servesc primului ministru. Deoarece micul nostru suveran și-a sădit, în grădina palatului, un stejar veritabil, d. Vintilă Brătianu n’are decât să declare că nu pleacă dela putere până când miniştrii săi nu vor ţine unconsiliu la umbra stejarului.... bătrân! KIX D. VINTILĂ. —Mă rog, nu e rost cumva de ceva cutremure de pământ — așa, mai catastrofale în zilele de l și 5 Mai? M’ar aranja perfect...