Adevěrul, aprilie 1946 (Anul 59, nr. 16540-16550)

1946-04-13 / nr. 16540

­ GLOSE POLITICE “janmaasssKcaETs ţIN DECES In floarea vârstei încă — nu îm­plinise decât douăzeci şi cinci de ani — dar anemiată de o boală care nu iartă, a trecut discret in cimitirul Is­toriei, după o existenţă sbuciumată. Văzuse lumina zilei, în zodiile lumi­noase ale păcii, la 10 Noembrie 1920, în salonul de oglinzi al palatului din Versailles, sub privirile înduioşate ale preşedintelui Wilson, învăluită în zâmbetul optimist al lui Lloyd George şi în cel mai sceptic, al lii Georges Clemenceau. Născută în băltoaca de sânge şi noroi a întâiului răsboi pla­netar, după ce ivirea ei fusese vestită în scripturile naive ale profeţilor, spre trupul ei plăpând au năpustit dela început pumnalele otrăvite ale unor vrăjmaşi, hotărîţi s’o răpună peste leagănul dela Geneva, s’au a­­plecat însă şi nădejdile noroadelor de toate culorile şi seminţiile, ne­­roade care ar fi vrut s’o păzească şi s’o apere. Liga era pentru ele înge­rul Păcii, care veghează lângă patul copiilor ameninţaţi de zeul beznelor şi masacrelor. îngerul era însă firav şi nu putea ţine în mâinile sale slă­­bănoage o sabie, mulţumindu-se să ameninţe cu degetul pe cei răi. A­­cum, când decesul a fost consemnat intr’un proces verbal, toţi şi-au dat seama că Liga Naţiunilor ar fi trăit, zdravănă şi biruitoare, dacă împreju­rul măreţului ei palat dela Geneva, s’ar fi găsit şi o mie de bombardiere. ÎMPOTRIVA FOAMETEI La orizontul însângerat al lumii rânjeşte un vrăjmaş nou. D. Laguar­­dis, preşedintele organizaţiei Tim­ra a scrutat zarea’şi s’a rostit: ne pân­deşte foamea. Nu pe toţi, e-adevă­­rat. Vin­­cele două miliarde de oa­meni cari populează globul ostenit, un sfert nu vor avea cele două mii de calorii, pseudonimul recent al ţi­nut dejun modest. Papa însuşi e ne­liniştit şi printr’un mesaj radiodifu­zat, a făcut apel la un sentiment, care până la măcelul nazist, se nu­mea al solidarităţii umane. Nu tre­bue însă, să ne facem iluzii în pri­vinţa acestei intervenţii. Organizaţia Naţiunilor Unite şi-a constituit un a­­dev­ărat stat­ major de strategi pentru războiul deschis împotriva foametei. Până la alte măsuri, s’a recurs la re­ducerea consumului în unele ţări mai yi ICL Jt'nocfî/» rinn co MI-prima­, pe o scară masivă, animalele, iar renir rămase să li se servească zilnic o gustare mai frugală. Ovăzul şi grăunţele ne sunt rezervate exclusiv nouă, oamenii«­. "j­p. Foametea tinde să învingă, ta pre­ocupările noastre, tot ce ne interesa până ori, inclusiv dezagregarea ato­mică... MEDALIA DE AUR Zarzavagiul din colţ, căruia i-am solicitat o destăinuire oarecum in­timă, rupjându-l să-mi explice de ce castravetele verde a ajuns iar la 16.000 de lei după ce în ajun cobo­râse la 12.000, mi-a ţinut o scurtă prelegere financiară din care am în­ţeles că în raport cu ultimul curs al medaliei, castravetele ar fi trebuit să atingă preţul de 38.475 lei. Personal, n’am nimic împotriva medaliei de aur, fiindcă am un res­pect moderat pentru puterea hârtiei imprimate, indiferent de desen şi cu­loare, dar nu-mi pot opri mirarea faţă de fenomenul generalizat al ido­latriei omului. Unii, atribue medaliei o valoare intrinsecă pe care nici timpul, nici împrejurările, n’ar pu­tea -o micşora. Marx a arătat însă, în „Critica e­­conomiei politice“, că moneta engleză de aur căreia i se zice „suveran", pierde într’o circulaţie mai îndelun­gată, o părticică sensibilă din greuta­tea ei, aşa că, orice-ar crede noii în­chinători ai caratelor aur, medalia ca și bancnota, se înrudesc cu simbolul abstract In vălmășagul con­fuz ce s’a iscat pe mizeria războiului, cronicarul de mai târziu se va opri nedumerit și asupra cazului medaliei, acest pol de­ odinioară poreclit cu ifos, milion. Sergiu Dan ANUL 60. No. 10.540 4 PAGINI 200 LEI 'VYYr ţâr " i sa 11 i O ■ I» 4hlkeverul AI. V. Beldiman. FONDATORI: Const. Mill© Const. Grattr Directori B. BRANIŞTEANil Sâmbătă 1O Aprilie 1996 1888—1897 1897—1920 1921—1936 VREMII Proprietar: „Sărindar” S. A. Registrul de publicaţii al Trab. Ilfov S. I. Com. Nr. 142/946 BIROURILE: Bucureşti, Str. Matei Miile 11 „Am stăruit de trei ani încoace, ca guvernele noastre să caute o înţelegere cu Rusia Sovietică. A susţinut nevoia unei ase­enea înţelegeri cu argumente democratice. Ia socotit că liniştea şi fri­cea nu pot fi definitiv asigurate, câtă vreme suntem intr’o ten­siune cu marele nostru vecin dela răsărit. Ia socotit mai ales că dacă nu ne Înţelegem cu dânsul, vina e mai mult a noastră“. („ADEVERUL“ din 13 i­utie 1924) TESTAMENTUL MEU de CONST. MI ULE Lupta pe car® am întreprins-o timp de o viaţă, n'a fost uşoară. In primul rând este faptul că am putut rezista mediului înconjurător. Acest mediu strâmbă caracterele, fole­şeşte energiile şi adoarme voinţa. Totul conspiră sa te facă la fel cu ceilalţi... Dar acesta a fost trecutul. Istoria îl va preţui mai bine şi mai drept, poate, decât îl putem aprecia noi, noi cari l-am trăit. Istoria va judeca această minune, a existenţei şi pro­păşirii unui ziar democrat, într'o epocă tulbure, fără opinie publică conştientă, cu o oligarhie atotstăpâ­­nitoare, ci o epocă în care respec­tul legii părea o utopie, iar o justi­ţie, care să te proteguiască împo­triva abuzului, o iluzie. Va fi totuşi un merit al acestei epoci, că a putut să permită existenţa unui ziar, care, fără să fie susţinut de nimeni, a izbutit să existe şi să reziste tuturor loviturilor ce i s’au dat în decursul vieţii sale... E poate şi o dovadă a altui fenomen, acela al confuziei a­­cestei epoci, în care curajul a în­vins conspiraţia laşităţii şi în care o mână de oameni a cutezat să stea împotriva puhoiului reacţiunii, îm­potriva duşmăniei tuturor guverne­lor — şi aceasta, când un simplu act de energie tâlhărească ar fi putut să nimicească opera demo­cratică întemeiată de Alexandru V. Beldiman (cum s’a şi întâmplat mai târziu, în 1937. N. red.). Dar viitorul ? Aş putea zice că am şi intrat în acest viitor. El ni se prezintă mult mai limpede şi mai frumos. Ţara se preface văzând cu ochii, e o fierbere de jos şi până sus, negurile încep să se risipească, în curând confuzia va înceta şi lup­tele partidelor de astăzi, lupte za­darnice şi sterile, vor fi înlocuite prin lupta celor două clase. Această luptă va fi lungă, va fi grea, dar sfârşitul ei este fără îndoială trium­ful claselor populare. Ţărănimea şi muncitorimea ora­şelor se deşteaptă, ele cer dreptul la viaţă publică, cer lumină şi drep­tate. Datoria „Adeverului1” este se până în fruntea lor. Şi când izbânda va fi desăvârşită, când alte lupte noul vor începe, fiidid­­că omenirea nu stă pe loc şi o epocă alungă pe cealaltă, făcând înainte. — „Adeverul” va trebui să fie antemergătorul pro­gresul­ui, căci acesta a fost, este şi va fi rostul lui. In acea vreme fericită, eu nu voiu mai fi şi poate că şi numele meu va fi uitat. Dar aceia cari îmi vor lua locul, această linie de conduită trebue s'o urmeze, dacă vor ca „Adeverul" să-şi păstreze forţa mo­rală de care s'a bucurat. Aceasta le va fi cu atât mai uşor, cu cât tim­purile tulburi de astăzi vor fi tre­cut, cu cât luptele politice şî sociale vor avea o bază sigură şi lămurită, cu cât­ se va şti mai bine cine este dincoace şi cine este d­­incolo de baricadă. Decembrie 1913. CONST. MILLE s tabl’ete AMINTIRI DIN TIMPUL DICTATURII învăţat o viaţă întreagă să nu mă ţie ni­meni de cât ţi să nu mi se uite, când scriu, peste umăr, m’am pomenit acum câţiva ani, cu un inspector in fata mesei de lucru şi cu un controlor în spatele scaunului meu. Unul trăgea de foaia de hârtie şi celălalt, aplecat peste mine, îmi da în. hatul stiloului câte un bobârnac. Intimitatea mi-a­ părut exagerată dar, con­tur, căci nu știam cum au putut personagiii® să intre până In odaia mea de student bă­trân, m’am sculat de pe scaun. — Cu cine am onoarea? am întrebat. M’am uitat mai bine. Semănau cu simpa­ticii mei furnizori, frizerul Jean și Costică de la lift. Domnii erau nişto intelectuali, unul cu chipiu, unul cu geantă şi lavalieră. — Și cu ce aş putea să vă servesc? — Cu foarte puțin, mi-au răspuns. Am venit să dereticăm și să punem ordine in creerul dumitaie. Deocamdată, ti-am luat călimara, condeiele și creioanele ți le-am a­­runcat pe fereastră. N’o să te superi... — Vai do mine! Cum aş putea să vă jig­nesc? Mă scăpați de o belea. Avusesem superstiţia neghioabă, că vârsta’ ţi durata puteau să dea loc la presupunerea că mi-am câştigat dreptul ridicul să scriu cum mă taie capul. Pe semne că nu mă mai tăia nici el, de loc. M’am simtit deodată in­­fantilizat și minor. Dela redingotă am trecut ccv 1 ,_J e_______. -------1. -I cîcl_ TvcvlVua CU VU UC călii liiajJUi, u. a wccctM., v- ““*« — '----- — de bere Ia biberon. Mi-am pus târligii și șortul. Mi-am luat o minge. Directorii mei sufleteşti m’au cîus de mână — hopal hopa! — la Kindergarten, unde urma să fiu reeducat. Am aflat pe drum, că sunt analfabet. Că nu mă pricep să scriu, nici cât căţelul rău, care mai ridică uneori piciorul. Că ’istoria Şi critica literară s’au înşelat oribil în cazul meu. Că n-am fost în, stare să fac pentru limba lui taică-meu nimic. Că nu ştiu să păstrez măsura oficială a graiului şi li­mitele unui cuvânt. Etc., etc. Noii mei profesori erau cărturari şi au­tori, făcând ca d. Jourdain proză, fără să ştie, şi iscălind cu ştampila. Influenţat de starea diminutivă, în care căzusem, mi-am zis că, la urma urmei, se poate ca aceşti experţi să aibă dreptate. Mi-au ţinut un discurs. Mă învăţau să mă desvăţ. — „Nu se scrie aşa, Domnule. (Discursul privea toată generaţia mea ratată.) Dascălii voştri au fost agramaţi. Am auzit că aţi um­blat la şcoală cu de-alde Homer, Tacit, Mon-T. ARGHEZI (Continuare în pag* %~a) CONTINUAM de B. BRANIŞTEANÎ. Nu avem nici sentimentul, ulei credinţa că începem ceva nou. Noi nu facem decât să con­tinuăm acţiunea şi lupta, pe care a dus-o timp de decenii acea mare instituţie democratică «o a fost „Adevărul” şi vlăsta­rul său mai tânăr „Dimineaţa”. Suntem deci hotărîţi să con­tinuăm opera acestei instituţii. Ea nu a fost nepărtinitoare, ea nu a fost şi nu a voit să fie a­­politică. Nici noi nu vom face altfel. Noi am stat şi stăm pe tărâmul democraţiei. Pentru noi a face politică democrată în­semnează a practica adevărul şi a apăra libertatea şi drepta­tea. De altfel, între toate aceste idealuri este o strânsă legătură cauzală. Intr’ad­evăr, una fără cealaltă nu este nici imagina­bilă, nici viabilă. Slujirea lor însă a împlântat în noi, curajul sincerităţii. „Noi n’am fost şi nu vom fi niciodată ai cuiva, nici ai vre­unui guvern, nici al vreunui partid. Noi suntem cu toţi aceia care apără idealul democratic, cu oricine practică adevărul şi dreptatea. Am socotit întotdeauna că ro­lul principal al presei este cel al criticei, al criticei sincere, convinse, conştientă de ţelurile ce urmăreşte. Că sinceritatea şi adevărul nu sunt întotdeauna comode nici pentru cel care le practică, nici pentru cei asupra cărora le practică,­­ o ştim. Am putea spune, cu poetul cla­sic, că am iubit adevărul şi dreptatea şi de aceea a trebuit să suferim exilul, injurii, per­secuţii şi osânda cea mai cru­dă ce poate lovi un om al con­deiului, interdicţia de a-l putea folosi. Dar această eclipsă a trecut. Ea a putut face întuneric în jurul nostru, dar nu în noi. Am gândit la multe, am supus unei examinări citi­ţi ce însăşi activitatea noastră şi când a sunat iarăşi ceasul liberării, în care am sperat, de care, mai mult decât atâţia eram convinşi că va veni, că trebue să vie, ne-am dedus să reluăm firul de unde fusese brusc întrerupt şi să aducem vremii noui, con­tribuţia experienţei şi a activi­tăţii noastre. Nu am fost şi nu suntem din­tre aceia cari cu fanatism pun pe terenul că tot ce fac şi spun „ai noştri” e bun, de ce spun şi fac ceilalţi, e rău. O asemenea atitudine nu este în nici un caz, rezultatul judecăţii, ci al prejudecăţii. A recunoaşte şi adversarului dreptatea sta, este tot atât de util unei poli­tici sănătoase, cât îi este utilă practica adevărului, sincerităţii. Nu e oare suficient să ne a­­mintim de experienţa fascistă mussoliniană şi de cea nazistă hi­tler­ian­ă şi astronesciană, pen­tru a vedea unde duce aba­terea dela acest principiu? Trecem acum printr’o vreme grea, de mari tranziţii şi trans­formări. Orice ar trebui să fim, ca să nu recunoaştem că la aceste vremi naui, trebue să vie şi vin tot mai mult la conduce­re, oameni­ioui. Noi nu ne sfiim să spunem că, în linii generale, vederile noastre, se ating cu cele ale democraţiei socialiste pentru pregătirea căreia am luptaţi-- viaţă şi care este acum pe p­­il de a se realiza la noi, ca şi în cele mai multe părţi ale continentului euro­pean, după ce în Rusia e înfăp­tuită. Dar tocmai de aceea, re­vendicăm pentru noi dreptul de a critica notele şi greşelile, ar­meneşte inevitabile, tocmai ale­­ celor­a care se cred şi sunt chemaţi să ducă la realizare idealurile scumpe, pentru care am luptat şi suferit. . S’a mai spus în decursul isto­riei moderne a tarii noastre, că (Urmare în pagina 3-a) n Ardealul de Wpre Simple însemnări Chibzuiam în trenul care mă spre provincia ardelenească de miază­noapte, la factorii feluriţi ce s’au înto­vărăşit să-mi modifice în amintire o imagine a ţinutului, atât de familiară până’n ultimul deceniu. Mai întâi pri­­cini subiective, să zicem, ca au Întrerupt un contact profesional, din momentul suprimării Adevărului şi Dimineţii. S’a fărâmat atunci oglinda în care ne obişnuisem să captăm plimbând-o slo­­bod dealungul şi dealatul ţării, — atâ­tea realităţi ale peisajului şi socialului românesc. Multe... Aspra existenţă a pletoşilor ţărani maramureşeni, lăsaţi de o vitregă cârmuire să se macine lent de mizerie odată cu străvechile păduri căsăpite, ca să alimenteze huzurul politi­ci­enilor, fremătătoare adunări populare sub cerul liber, sub steaua plină de nă­dejdi a democraţiei, atunci încă virgină neofiţilor el; trista soartă a moţilor des­ţeleniţi de nevoi din cetatea munţilor şi bejenind cu linguri şi doniţe în care nu sclipea nici un grăunte din aurul cu mâna lor răruri din măruntaiele stânci­lor; sau simple privelişti ale unor pro­vincii transilvănene, drăguţe şi naive ca o ilustrată pascală- Şi altele... O bucăţică de vreme încă — până la lovitura de graţia legionară dată muri­bundei opinii publice — această pano­ramă albă şi neagră a ţinuturilor româ­neşti, mai isbutia să se apropie de re­tină, cu trăsăturile ei originare. Apoi întuneric. Răzbia doar până la urechea izolării noastre, zvonul crân­cen al hoardei năpustită pretutindeni nu barda şi impietatea, în sufletul unui popor ce începuse abia să gângure cu­vântul democraţie. Şi iată, peste această imagine moho­râtă, crispată, toM gustându-se ca de altă ghiară a ursitei, rictusul diktatulu! Greu răstimp de gemete, anevoe deo­sebite — într’atât sincronizate — In vân­­tul altor suferinţe collective. Masse des­­rădăcinate din vechi aşezări strămoşeşti, asvârlite nemilos peste haturile, până mal eri numai ale neamurilor şi megie­­şilor, convieţuind paşnic cu gospodari de alt sânge şî limbă. Ca să se poată oploşi în bătătură ,­haimanalele legiunilor lor­ dintr’o căsătorie fără program ducea tiste” — cum glăsuise un martor al dramei, la un proces de nelegiuţt, dea­făşurat la Tribunalul Poporului din Cluj. Vorbe reproduse aci In vagon, In­tr’un grup de cunoscuţi, de pasagerul cu caracteristic accent regional. — Puz­derie de locuitori evrei, mânaţi de sllul feroci — şl din acel cu pană de păun la chivără şl din acel cu chipiu nemţesc— către abatoarele de exterminare, de un­de au scăpat tare puţini. Chiar în trenul cu care călătoresc e­l prezentă şi după izbăvirea realizată cu hotăritoarea intervenţie a oştilor sovie­tice, icoana pribeagului încă fără vatră, asociată jalnic cu aceea a evreului sin­guratec, revenit din gheena cu ţarcuri şi cuptoare hitleriste- Acuma, Ardealul de Nord, trăeşte a­­dânca gestaţie a procesului de realtoire. E într'o fază avansată a asimilării gre­­fajului se pare. Greutatea comunicării ce se resimte de muşcătura războiului lipsa observaţiei directe, împiedică să se aducă, dela distanţă, în câmpul opti­cei bucureştene — o actualitate ardele­nească din cele mai importante. De a­­ceea ne-am deplasat acolo. Oameni cări şî-au regăsit ţînia Exploatare gazetărească firesc sconta­tă, fără rezultat strident. Deocamdată. Ştim câtă răbdare constructivă trebue, ca să se desăvârşească o treabă în acest spirit nou al vremii, încă hulit de bene­ficiarii regimurilor reacţionare. Dificile concluziile, atunci când feno­menul stărilor mai e in stadiul retortei. Trebuiesc urmărite obiectiv, etapă cu e­­tapă, înregistrate, doar progresele ope­raţiei Ne vom mulţumi deci cu sim­pla notare a constatărilor. Da, atâtea lucruri, atâtea amănunte ale parcursu­lui, stăruie să mă încredinţeze că până şi în convalescenţă mai svâcneşte ne­vralgic, săgetarea teribilei crize prin care s’a trecut. Fabrici scheletul de! locuri sfârtecate de vijelia încăerării, staţii moarte în care solitarul ţăran cu desaga, sau e­­vreul cu pacheţelul învelit în hârtie, subsoară, mai adaogă o notă dezolanta, de depelzare, de mizerabilă halucinaţie. Şi lungi trenuri mixte spuzîte de la sca­ră ne neone;-!«, cu un furnicar de oa­meni, încleiaţi pentru o veşnicie în lo­curile ce le-au apucat, resemnaţi la fa­talitatea inerţiei care-i­ însăşi cad faţa obositei locomotive. Dar şi în acest spec­tacol al gloatei învălmăşite începi să-i adulmeci după atâta rătăcire a ei, o ţintă. Un ghies ce va împinge jos de pe tampoane taman unde trebue, pe flă­căul eșuat atâta amar de vreme, prin­tre străini, va lăsa aici unde se vede încremenit plugul în brazdă, pe ostașul ca a hăituit departe, în alte zări, fiara nazistă, sate, familii vor ciuguli din ciorchinii vagoanelor, presimt asta pri­vind­­tabăra călătoare, călăuzită de un fără de greş Instinct al destinaţiei, al readaptării. Da, neîndoelnic, muşuroiul ăsta aparent vagabond, dezorientat şi pasiv, va împlini acuşi precum clorofila şi cărămida, golurile scobite de război în acest peisaj de fabrici, de livezi, de case, de arătură. Până una alta, în automotorul rapid,— unde recapitulez în minte paginile re­giunii cam de multişor nefrecventa­­tă, chibiţând din când în când .,Cabine­tul” celor doi pasageri aventuraţi după mărfuri în Ardeal, — conductorul ofi­ciază pe’nserat, un impresi­onant ritual, înşurubează în bagdadia plină de ghi­venturi goale Ca de tot atâtea ventuze sfărâmate, un singur bec mititel, unul singur, pe care o scoate grav și grijuliu din buzunar. F. Brunea-Fox «Adevărul» şi cauza naţionala de GH. POP Vechiul i­arist ardelean d. Ghîţă Pop, fosî ministru şî fost membru al cîeiega­­tîeî române care a semnat armistiţiul D. GHIŢĂ POPP dela Moscova, a scris pentru „Adevă­rul" următorul articol: Salut reapariţia „Adevărului” mai întâi în calitate de vechi co­laborator al ziarului, dar şi în ca­­litate de român ardelean, recu­noscător pentru sprijinul şi sus­ţi­nerea acordată de acest valoros şi important organ cauzei transilvă­nene româneşti. Mărturisesc că a fost un timp, când, înainte de primul război mondial, în cercurile intelectuali­lor ardeleni, Adevărul a fost pri­vit cu oarecare rezervă. In pro­gramul ziarului condus de Con­stantin Miile, concepţia socialistă ocupa locul de frunte, în măsură atât de mare încât ni se părea că el neglijează sau aproape exclude preocupările de ordin naţional. Nu ne dădeam poate îndeajuns seama că dacă, pentru noi arde­lenii, supuşi jugului străin prin­cipiul naţional trebuia să fie aşe­zat în mod natural pe primul plan, în mica Românie liberă el trebuia în mod fatal să treacă mă­car temporar în rândul preocupă­rilor secundare. Izbucnirea primului război mondial, a dovedit că rezerva și (Continuare în pag. 3­m) de a L­ĂCUSTELE de EM. SOCOR Un stol de lăcuste se aruncă zilnic asupra ţării. In Bucureşti stolul se aciuează in palatul cu 8 etaje din Ca­lea Victoriei 133, în care se adăpostesc vreo 5 ministere şi in fiecare dimi­neaţă lăcustele îşi iau sborul către străzile din centrul şi periferia Capi­talei. Unde văd o firmă intră şi cu înfăţişarea unor „domni cu servietă" cercetează prăvăliile şi birourile oa­menilor şi controlează... pungile ne­gustorilor până în fund, cu o conşti­inciozitate pe care n’o egalează decât pofte lor de îmbogăţire. Mărturisesc că n’am prea multă simpatie pentru o parte a negustori­noi­ noastre, mai ales pentru acea flo­ră de speculanţi pe care au zămislit-o împrejurările fatal legate de răsboi şi de mizeria ce-i însoţeşte nelipsit. Dar speculanţii ştiu să abată lăcustele şi să scape de urmările „legale” ale fap­telor lor­ punând la contribuţie punga debilă a consumatorilor. In cele din urmă tot aceştia, pe cari legea pretin­de că vrea să-i apere, plătesc gloaba. Preţurile cresc, viaţa se scumpeşte­­poporul sufere şi „domnii cu servietă” se îngraşă. Bursa neagră comandă Pe cea oficială şi urcarea salariilor, nepu­tincioasă, nu face decât să provoace o nouă urcare a preţurilor. Şi aşa mai departe.» Ce câştigă statul din această tiranie activitate a lăcustelor adăpostite în palatul cu 8 etaje şi 5 ministere? Ce folos are colectivitate­a­ din îmbogăţi­rea „domnilor cu servietă”? Raspiin­­sul îl datorează cai cari au creeat şi menţin instituţia lăcustelor şi patro­nează din cabinetele elegante ale­­pa­latului din Calea Victoriei 133, sălba­teca activitate sugativă în dauna pun­gii nenorocitului consumator. N’a sosit oare timpul ca guvernul să facă bilanţul acestei gestiuni pentru a examina contul de „profit şi pierde­re”? N’a sosit oare timpul ca guver­nul să-şi dea seama că, pe linia­ unei politici inaugurate acum 6 ani, lucru­rile merg din ce în ce mai rău şi su­ferinţa creşte din ce în ce mai mult cu toată înăsprirea legilor şi înmul­ţirea controalelor? Avem o nouă categorie de îmbogă­ţiţi. Atât. Aceasta s’a urmărit? Avem şi un număr de puşcăriaşi în plus în general cei mai puţin vinovaţi,^ cari n’au­ putut mulţumi aviditatea lăcus­telor — şi întotdeauna dintre comer­cianţii şi meseriaşii modeşti. Aceasta s’a urmărit? Ştiu că răspunsul e gata: — Dacă astăzi, cu legi draconice şi cu atâtea controale, situaţia e atât de (Continuare în pag. 3-a) T TELEFOANE: 5.38.56 5.57.63 CM.-jga-Ji.dEfeTO­3ES DELA AMESTEC LA NEAMESTEC tSa Os*a GRE­GRAUR Chestiunii spaniole i s’a acordat o atenţie deosebită în coloanele „Ade­vărului" în ultimii săi ani de existen­­ţă. Spuneam că cele ce se petrec a­­colo, ca şi evenimentele de la noi s ’nt primele încercări naziste de aca­. 1.­­9 a lumii. întâmplările de a­­tunci încoace au arătat deplina în­dreptăţire a atitudinii noastre. Dacă însă cineva ar fi afirmat în timpul războiului că un an de zile după prăbuşirea lui Mussolini şi a lui Hitler, reg­imul Franco »a mai dăinui­­ţi Spania, a­­ fi crezut cu­ civ­e? de a face cu un iubitor de glume proaste Şi totuşi vedem că faţă de cererile tot mai insistente ale cercurilor de­mocrate din toate părţile lumii, de a se pune capăt regimului franchist, se răspunde de către alţii că „nu ne pu­tem amestec­a în­ politica internă a Spaniei”. Foarte bine. Este însă instalarea lui Franco la cârma Spaniei un act de politică internă Spaniolă? In 1936 au avut loc ultimile alegeri din Spania, al căror rezumat a fost un guvern democratic. Contra acestui guvern s'a răsculat un grup de răz­vrătiţi. Dacă această răscoală ar îi reuşit prin propriile ei forţe, nu s’ar putea obiecta nimic. Revoluţia şi-ar fi găsit confirmarea în chiar succesul ei. In realitate însă, deşi susţinut din primul moment de către Hitler şi Mussolini ,­ să nu uităm aterizarea forţată a unor avioane militare ita­liene în Africa de Nord, în drumul lor spre Spania, chiar în primele zile ale răscoalei falangiste — totuşi Frain­co nu avea de loc succes. Abia după ce Hitler i-a trimis în ajutor o aviaţie puternică, iar Mussolini a debarcat în Spania importante forţe de uscat-­­infanterie, artilerie şi tancuri — abia atunci Franco a reuşit să înfrângă forţele guvernului democrat Faptul acesta nu este contestat de nimeni. i­isuşi Goring a declarat în faţa tri­bunalului aliat din Nürnberg că în Spania­­aviaţia modernă germană a făcut prima şcoală practică de răz­boi. Situaţia actuală se prezintă deci ast­fel: există acuma un guvern spaniol in exil, identic sau aproape identic cu guvernul ales de poporul spaniol în 1936, dar alungat de către trupele germane şi italiene şi un alt guvern spaniol, care stăpâneşte de fapt la Madrid, fiind impus acolo de către nişte armata străine. Cum se poate prevala guvernul Franco de dreptul de neamestec, când el însuşi a fost insta­lat de către doua state străine împo­triva voinţei majorităţii poporului spaniol, exprimate în alegeri gene­rale?. Ideologia guvernului Franco nu prezintă nici un interes in cazul „Ii’" faţă. Acest guvern poate fi fascist, poate fi liberal, poate fi socialist, poa­te fi orice; în nici un caz el nu poate fi recunoscut, pentrucă nu este ema­naţia poporului spaniol, ci a fost im­pus de puteri străine, şi in orice caz trebuie izgonit, pentrucă este una din înfăptuirile lui­ Hitler şi ale lui Mus­solini. Iar metoda de lucru ni se pare ex­trem de simplă: toata puterile trebue să recunoască guvernul spaniol din exil, şi să adopte faţă de Spania ati­tudinea pe care le-o va cere acest gu­­vern, exponentul corpului electoral spaniol. Nu ne îndoim că în cele din urmă punul simţ va învinge şi se va adopta adevărata politică de ne­meroc, reco­­mandându-se guvernul ales de poporul spaniol şi nu cel impus de nişte trupe Străine. , | ,, , , N A SA ŢNI Comisariatul general al preţurilor la cunoştinţă că: «În cei 85 de controlori numiţi în August 79 au fost destituiţi pentru incorectitudini. Pe când şi ceilalţi îl? ! ■ i - Kîx ! SOLUŢIILE CRIZEI ECONOMICE­­NU ESTE ÎNCĂ TOTUL PUR. — Declaraţiile făcute de d. prim-ministru Petru Groza, ziarului nostru Situaţia economică produce una­nime şi indr­eptăţite îngrijorări. Greutăţile in cari ne abatem par a fi luat un ritm care nu cunoaşte oprire. Toată lumea se întreabă: cam­ sunt soluţiile, ce e de făcut ! Dar soluţiile nu pot fi găsite, ex­clusiv, lit sfera economicului şi aceasta complică şi mai mult si­tuaţia. In orice caz, In alegerea soluţiilor celor mai potrivite pen­tru actuala situaţie economică au de spus uit cuvânt hotărltor şi fac­torii politici. De aceia, am socotit necesar să întreprindem o anchetă asupra soluţiilor crizei economice. A^-v- rtAAA n,.-lv n r-nS Sm JwâiM/tail v/m-7/7 ri-lnH . V \J­ t f v U-f X- o wv rm £.1 vtivvuv , dr. Petru Groza, preşedintele con­­siliului de­ miniştri. La întrebarea noastră: „Ce soluţie ar exista pentru a­­meliorarea crizei economice îr fi actuala situaţie?”­­„Soluţia ar fi, ca toţi cetăţenii ţării să ne ajute ca legile econo­mice şi financiare să fie aplicate cu stricteţe şi nu eludate. Funcţionarii şi comercianţii in­corecţi să fie prinşi asupra fapte­lor şi justiţia să-i condamne pe cei vinovaţi. Procedând cu promptitudine şi ajutaţi de către cetăţenii com­şti­­enţi, problemele economice şi fi­nanciare care de altfel grevează asupra întregului glob, pricinuind­­convulsiuni mult mai mari în alte ţări mult mai întinse şi mai pu­ternice decât ţara noastră, ar fi soluţionate în întregime sau mă­car în parte.­­ In fond, soluţia este în func­ţiune de intensitatea producţiei, care­ la rândul ei este strâns legată cu posibilităţile de com­bustibil şi materii prime. In ceea ce priveşte achiziţionarea materiilor prime, aceasta es­­e în funcţiune de organizarea plă­cii interne şi externe, precum şi de paşii ce se vor face spre nor­malizarea relaţiilor economice cu alte ţări. In sectorul producţiei, munci­torii din uzine şi cei de pe o­­goare sunt la datorie, muncind eroic, în condiţii şi foarte grele. Dacă aparatisâ die Stat şi iofs cei angajaţi gn arena wiefSâ pnfelîae w©r țime pas cm muncitorii efeîia oraşe şî cu pr aagarii3 srespectosii­­«■«-le munca și ajutând«-? să-și^ primească răsplata justa a ef1583igrib ier, soisstîi- Is cele nsau feune âsta snafe­ rse econosnăco-f­ârsarsciară ar apare autom­ai. Până a „ssnes îitîsej intrig este cetip da curățit în jurul raastru­­fitrsdcă nu este încă raur,, toil sîjaj este csva pu­tred în...£e — ci încheiat d,, prim minîstr­u declarațiu­nile d-sale. fii. Bcr. 1 -&■-£ r»*A ■ - n D. DR. P. GROZA PAG, Br­ass 0-032302) Satorină dr fier . v­OLTa ORĂ3 România în feţa ccesto­­r infei­ctoSa Parso. — Sieijlarat,iar d-lui mini­stru Uhristu —-

Next