Adevěrul, decembrie 1947 (Anul 60, nr. 17029-17050)

1947-12-02 / nr. 17029

r GLOSE POLITICE 1 Decembrie Se împlinesc astăzi 29 de ani de când, prin voinţa liber exprimată a locuitorilor săi, Ardealul Ia hotărît alipirea la România. In nici un an, această aniversare nu poate lăsa indiferentă opinia pu­­blcă românească; în fiecare an a­­minirea ei are o altă semnificaţie. La 1 Decembrie 1944, trupele ger­­mane erau complect îndepărtate de pe ,teritoriul­ român. La 1 Decem­brie 1944, administraţia românească era­ restaurată in Transilvania de Nord, graţia sprijinului Uniunii So­vietice. La 1 Decembrie 1946, ne aflam in preajma semnării defini­­tive a tratatului de pace, care con­sacra drepturile româneşti asupra întregei Transilvanii, l­a 1 Decem­ 1947, ne aflăm la câteva zile după plecarea delegaţiei guverna­ mentala maghiare din Bucureşti. O întreagă perioadă istorică s’a scurs între 1 Decembrie­­1918 şî 1 Decembrie 1947, dacă atunci a fost consacrată desmembrarea Imperiu­­i Habsburgic, edificiu învechit şi în­chisoare pentru naţiunile cari îi com­­puneau, azi în bazinul dunărean, se merge spre lichidarea nu numai poli­­tică­, dar şi spirituală a competiţiu­­nii pr­intre diferitele naţionalităţi. A II m­eiite A fost relevat faptul că situaţia aprovizionărilor cu alimente a pie­­ţii şi implicit, a masselor largi de consumatori, s’a îmbunătăţit mult în ultimul timp. In plus, că în pofida tendinţei ini­ţiale de creştere continuă a preţu­rilor, acestea au cedat şi continuă să cedeze la numeroase produse de prima necesitate, cu toate ca mer­gem spre inima iernii, când urca­rea preţurilor este, îndeobşte, noto­rie. 1 .t ■' ir In cercurile oficiale se afirmă că faptul relevat, în­ speţă ameliorarea situaţiei, nu trebuie socotită ca ceva accidental. La atingerea obiectivu­lui acesta au concurat deopotrivă, ministerul industriei şi comerţului, ministerul agriculturii, Institutul Naţional al Cooperaţiei, Regia au­tonomă cfr.­ etc. înregistrăm precizarea, cu justi­ficată satisfacţie, adăugănd un sin­gur deziderat, ca această colabo­rare — la care, în Capitală, se cu­vine să amintim şi pe aceia a pri­mului ajutor, ag primar, general — să continue, fără preget. Asta pentru ca neajunsurile, fireşti în vremuri excepţionale ca cele prin care trecem, cari există încă, să dispară succesiv. Cât mai repede, cu atât mai bine, pentru ca marea problemă pe care o constituie aprovizionarea popu­laţiei, să şi afle o căt mai con­structivă înfăptuire. DOMNIŞOARA DIN CUFĂR O domnişoară, după fotografie­­agreabila, a ţin­ut neapărat să a­­jungă la Viena. Şi a găsit un sistem care dună cum se vede, nu e nici practic nici eficient: s’a introdus într’un cufăr, ne măsură, şi a ple­­cat sau mai exact a fost trimisa în chin de coipt. Domnişoara s’a lasat deci manevrată dună bunul ţilfic al celor cari au ridicat- au transportat, au cântărit şi au aşezat coletul în vagon. Ceeace se pare că n’a prea deranjat-o, devreme ce a rezistat tuturor acelor aventuri prealabile prin care trece un colet destinat unei lunii călătorii. Un singur lucru n’a putut suporta: lipsa de aer. Se asfixia. Ceeace înseamnă că nu-i suficient să dorești în chip atât de original să te plimbi în Prater, mai e nevoie între altele, şi de aer. (­­ Bănuesc, că eroina noastră a ce­tit în ultima vreme destul de multe romane, poliţiste. Şi că ele i-au fost o sursă de inspiraţie, fiindcă în colecţia cărţilor cu scoarţe galbene, sistemul coletului e foarte frecvent. I-a scanat însă un amănunt: în a­­ceste cărţi, nu se uita niciodată, să ni se spună, că pe fundul cufărului respectiv, câteva găuri discrete în­lesnesc această funcţiune inexora­bilă car­e este respiraţia. Eroina no­astră e o voluntară care inspiră simpatie prin buna dispo­ziţie cu care a înfruntat riscul. Ε ceva tineresc, aventuros,^ sportiv, în actul ei. Dovadă, că zâmbitoare, domnişoara noastră după ce a eşu­at, s’a aşezat veselă pe cufărul fără ventilaţie, anunţând că va încerca din nou, A-—-*i â. 61. ~0r. 17.029 ' J 4L V. Bel dim an 1888—1897 FONDATORI ; Const. Mffle •; 1897—1920 Const. Graur 1921—1936 Direct*#» B. BRANIȘTE­ANU, V iq 4 PAGINI 5 LEI Tax* poștală pl&titâ tn numerar conform aprobării Dir. gen. P. T. X .ffli Nr. 140.306/946 «1 261.020/942 t Proprietar« S. A. R. „Sărindar" ti , 1 EDITOAREA ZIARELOR „ADEVERUL» % *' Şl „DIMINEAŢA" ■ Registru 1 9« publicaţii al Trib. Ilfov S. L Com. Nr. 142/946 BIROURILE: BUCUREȘTI, Str. Matei Millo .11 Mărfi 2 Decembrie 194? aa«uMMjjij ■ ■ \m i t ........ssss^tm ovinelor si porcinelor e liberă­consumul bovinelor si caval­inelor e " XL­I 9 1 Dar... cutul­inele . Sfatul şi distribuţia mărfurilor ■ Este neîndoios că baza reface­­rii economice a ţării stă în pro­ducţie. Fără o creştere neîntre­ruptă a cantităţii mărfurilor, toate programele, toate reformele chiar, nu pot duce la îmbunătăţi­­rea condiţiilor de trai ale popu­laţiei. Legile, fie şi cele mai chib­zuite, nu creiază decât cadrul ne­cesar propăşirii, urmând ca mun­ca oamenilor să ridice înlăuntrul acestui cadru, edificiul unei pros­perităţi obşteşti. Dar, ar fi o gre­şeală să credem că odată atins un nivel mai înalt de producţie, lucrurile încep să meargă singu­re scutindu-ne de rezolvarea altor probleme. Presupunând, de pildă, că ritmul viu ce se imprimă în mai toate ramurile de activitate a dat roadele aşteptate şi produ­sele încep să se îngrămădească în vaste antrepozite — o nouă problemă se pune forurilor res­ponsabile. Mărfurile acestea tre­­ime distribuite populaţiei şi în ast­fel de condiţiuni încât ele să nu să se scumpească pe ruta dintre fabrică şi consumator. Probabil că în vederea acestui scop, a luat fiinţa Societatea Comercială de Stat, însărcinată să distribue co­mercianţilor, toate mărfurile ra­ţionate. Cu alte cuvinte, pe lângă alte sarcini ce şi-a asumat, Sta­tul e gata să îndeplinească rolul fie intermediar între producător şi client, înlesnind astfel şi pe unul şî pe celălalt. Ni se anunţă că peste câteva zi­­le această nouă întreprindere ini­ţiată de autoritatea publică, va in­cepe să funcţioneze. E inutil să subliniem speranţele ce se leagă fie activitatea ei viitoare. Ar fi însă drept să adăugăm­ că există şi temerea ca noua misiune a Statului să nu capete acel carac­ter birocratic şi formalist care, din nefericire, pare inerent tutu­ror creaţiilor administrative. Că Statul care face şi desface totul, poate fi şi bun negustor — este evident. Că în negustoria lui poa­te introduce norme de corectitu­dine care să slujească drept exem­ple unei anume Categorii de co­merţ privat­­» este iarăşi limpede. Rămâne doar la acest comer-1 I ciant cu bune intenţii să se ferea­­­scă de exagerările specifice ale propriilor săi funcţionari recrutaţi de prin alte servicii ale Statului. Toată lumea e de acord că nu la percepţie sau la birou­ de stare civilă se poate căpăta acel minim de pricepere comerciala necesar unei întreprideri negustorești fie și a Statului. Ad. MICA PSIHOLOGIE A UNUI OM MARE Impresionan­tul articol pe care d. Sorea­nu l-a scris, in legătură cu cei şapte ani ce au trecut de la a­­sasiinarea lui Iorga şi Madgearu, ?i cu remarca stat de interesantă în care se afirmă că omul mare care era istoricul nostru, avea fi­­reşte şi scăderi la nivelul excep­ţionalelor sale însuşiri, ne dă drep­­tul de a supune la o mică analiză poligraful nemaiîn­­tâlnit şi care analiză nu urmăreş­te Scăderile, ci numai explicarea coexistenţei dintre lipsurile sale cu ceea ce este pentru totdeauna câştigat în cultura noastră. Fe­l Iorga nu trebue „să-i su­punem obişnuitelor criterii de a­­preciere a altor cugetători. Pe a­­ceştia îi cercetăm­ pe linia convin­gerilor şi le găsim, cusururi dacă se ab®t în viaţa lor de la opiniile exprimate. Iorga era el însuşi, în toate avatarele atitudinilor şi din­colo de contraziceri, discriminări Si Păreri variabile. Ca într’un sis­tem jhego­lism, rămânea unitatea unică a unei personalități care făcea ca­­ contrastele să se conto­pească într’o structură mentală rar întâlnită. Istoricul nostru era atfit de egocentric încât evita a avea predecesori, cum dovedesc acerbele critici aduse istoricilor dinainte de el, precum nici nu căută să aibă urmaşi, pe care să-i formeze pentru a-i duce mai de­parte opera, ce el o credea, pe drept cuvânt, poate imposibil de a fi refăcută şi urmată de alţii. In autobiografia sa, el poves­teşte cum la Paris nu numai că __________GR. TĂUȘANI* (Continuare în pag. 3-b­) „NU SUNT BAN sau cetăţeanul "Am întâlnit zilele acestea pe foarte mulţi oameni plângându-se de o situaţie care pentru ei consti­­tue oarecum o surpriză, iar pentru mine şi pentru mulţi ca mine, ceva obişnuit: lipsa de bani.­­ Cetăţeni deprinşi să dispună şi să manevreze bancnotele, asortate în portofel sau în buzunarul „de la spate“, au­ dificultăţi atunci când e vorba să, facă o plată de două-trei mii de lei. E criză de numerar. De astăda­tă fără justificarea că el ar sta in­activ şi conservat în safeuri. Popu­lar, circulă tot mai frecvent for­mula „lumea nu are bani”, care într’adevăr este o realitate. Omul obişnuit să respecte angajamente­le se scuză cu timiditate. Prietenul în căutarea unui împrumut este refuzat. încasatorul pentru lumină, sau pentru apă, întoarce chitan­ţele înapoi, cetăţeanul fiind nevoit să se ducă singur la cassa respec­­tivă, dar beneficiază de cele cinci zile de răgaz pe care le are până la închiderea robinetului sau între­ruperea contactului electric. Cred însă că circulaţia fiducia­ră, poate fi şi mai bine măsurată la domnii băcani. Cine trece de pildă pe la marile consumuri din centru, este perfect lămurit. Există o abundenţă elocventă de găini şi de gâşte, care poate fi interpretate financiar şi econmic. Când a­ mai avut vreme domnul­­băcan să stea cu un surâs de cir­cumstanţă, în faţa prăvăliei, să-ţi acorde un salut prelungit, să discu­te amical şi să-ţi solicite amabil atenţia pentru bunătăţile care în­târzie păgubitor în vitrină? — Ni’are lumea bani şi nu cum­pără. Ne miră că în aceste împreju­rări, creditul de consumaţie nu şi-a revenit pe deplin ca singurul sis­tem de circulaţie a bunurilor peri­sabile. Dar, probabil c­ă va reveni, reactualizând pachetul trimis la domiciliu şi nota plătibilă, de pilda la sfârşitul unei luni. — Nu sunt bani! Debitantul din colţ te trimite pentru o marcă la poşta centrală. — N’am cu ce să le cumpăr, şi poşta nu dă pe dratorie.­­ Probabil că circulaţia mărfurilor în genere este mult încetinită, ins­trumentul de deplasare a unui arti­col dela depozit până în raft lip­sind aproape cu desăvârşire. Există totuşi o excepţie, un as­pect care se desprinde mândru din cadrul general, un succes de cassă intr’adevăr* remarcabil. S’au vân­dut enorm de multe... chitanţe. Mai greu sau mai uşor,­cu înghesuia­lă, cu coadă, cetăţenii dovediţi a fi înţelegători, au cumpărat ma­siv chitanţa care-i pune în regulă­­ fiscul. Desigur trebue să recu­­noaştem că organele respective au făcut un efort neobişnuit. Dar tre­bue sa avem câteva cuvinte bune bancnote­ ­ şi pentru acest contribuabil care nu e chiar atât de rău pe cât s’a spus şi care cu sacrificiile fireşti, a pus în localurile percepţiilor U­­măr la umăr — la propriu şi la fi­gurat—bancnotă la bancnotă, pen­tru a sluji principiul echilibrat a nostru bugetar. Ba, l-am văzut pe acest contri­buabil, entuziast şi pentru ghişeele onoratei primării, — contribuind astfel la uşurarea sarcinei părinţi­lor noştri, ai Capitalei, pe umerii cărora apasă aprovizionarea, cu­răţenia, grija de sănătate, estetica urbanistică, luminatul în timpul nopţii, şi atâtea altele. — Nu sunt bani! — Nu-i nimic, ne spun pe drept cuvânt cel d­e competenţa economică mai are decât a noas­tră. E foarte bine aşa. In modul a­­cesta preţurile nu numai că nu merg înainte, dar dau înapoi. Ceea ce în fond dorim cu toţii. A cum­păra pur şi simplu e o necesitate. A cumpăra of­­in, devine însă o plăcere. Totul e ca preţurile să scadă aşa ca să fie pe măsura posibilităţilor noastre. Oricum ar fi însă, s’ar părea că băni tot ne trebue, fiindcă spre de­osebire de Napoleon, credem că fanii sunt necesari oricând. Ai­ci­S. „DOU DE ANI" — De la universalism la sfatul Când nefericitul poet Heinrich­ Heine, evreu de origină, se exilă din patria sa germană şi cuceri gloria saloanelor parisiene, cineva l-a întrebat: — „Ce este iudaismul: o­­ religie sau o naţiune?” Heine a răspuns cu obişnuitul său humor tragic:­­ —­ „Nu domnule, este o nenoro­cire!” Autorul acelei fermecătoare „Buch der Lieder” a cuprins într’o singură vorbă de spirit supliciul care a însoţit pe evrei dealungul secolelor. Atât de mare a fost sufe­rinţa acestei pribegii nesfârşite, dela un capăt îa altul al planetei, încât istoricii au ajuns să creadă că nu conservatorismul religios a menţinut poporul evreu în lume. Credinţa religioasă, tradiţiile co­mune şi până la un punct conştiin­ţa naţională au rezistat din pricina unei persecuţii universale, care izolându-i pe evrei i-a silit să-şi păstreze caracterele distincte. Anti­semitismul e o boală veche, ce a folosit pretextul religios sau pre­textul economic, iar în vremea din urmă pretextul naţional. Dar an­tisemitismul a fost întotdeauna un instrument rentabil din punct de vedere politic. La perturbările so­ciale sau economice, pe care guver­nele nu puteau să le stăpânească se răspundea în chip invariabil cu diversiunea antisemită. Ţăranii nu trăiau în condiţii mizerabile din cauza exploatării, ci... a cârciuma­­rilor evrei! Burghezia ignora cri­­sele legate de esenţa ei organică, dar era gata să arunce­­anatema a­supra concurenţei evreeşti! In sfâr­­­şit, evreii erau după necesităţile momentului reprezentanţi ai trus­turilor şi ai plutocraţiei bancare ori agenţi ai mişcărilor „de disolu­­ţie socială”! Am chestionat odată pe profesorul Nae Ionescu, care practica un antisemitism subtil de catedră: „Şi dacă nu existau evrei în România? Ce aţi fi făcut?” Pro­fesorul a zâmbit şiret şi a replicat prompt: „ Găseam noi... rămâneau grecii, armenii...” Nu sunt dintre aceia care cred că evreii sin­t înzestraţi cu însuşiri su­perioare faţă de alte popoare. Fi­­losemitismul este în definitiv o formă indirectă a antisemitismului. Evreii au ca fiecare însuşiri şi cusururi, accentuate de mediul în care au trăit, de condiţiile specifice de desvoltare ce le-au fost îngădui­te, de amprenta suferinţei pecetlui­tă peste generaţii. Dacă unii spuni că toţi evreii... este deştepţi, voi răspunde, oarecum în cunoştinţă de cauză, că am întâlnit foarte mulţi evrei proşti! Anticipatori în multe domenii de muncă şi cultură? Misionari ai idealurilor politice înaintate, ai transformărilor revoluţionare? De­sigur. Dar numai aceia care au un prezent nesuferit şi se lovesc de di­ficultăţi inexplicabile din punct de vedere al egalităţii umane, caută să rupă ordinea acceptată şi să cre­eze un viitor mai bun.­­ Tot suferinţa a zămislit pentru evrei o misiune de amploare uni­­­­versală şi i-a împărţit în nesfârşite MN­ 6­5 » curente morale, filosofice şi naţio­nale. înainte de 1882, ideea unui stat naţional evreesc reînviat în locurile sfinte era o utopie a messia­­nismului religios. Cei mai mulţi dintre evrei îşi propuneau să lupte pentru o nouă umanitate, să moară pentru unirea tuturor popoarelor, amestecându-se cu toate popoarele. Era ceea ce s’a numit asimilismul, repudiat cu fervoare de naţionali­ştii evrei. In 1896, un ziarist vienez, d-rul Theodor Herzl, întors dela proce­sul Dreyfuss a iniţiat o mişcare pen­tru a găsi, în sfârşit, evreilor o pa­trie. Profetul-diplomat care a con­tinuat în epoca modernă pe profeţii H.SGREAHU (Contnuare în pag. 2-a) La ambasada tfu­goslaviei, cu prilejul aniver­­sării repu­blîcei federativ­e populare iugoslave. Dela dreapta la stânga : cf-rta Kav^aradze, sofia (ăm­basadoruluî Uniunii Sovietice; d-nii dr. Petras Grozin, preşedintele consi­liului de miniştri; Gh. G­he­or­g­hi« - Dej, ministrul industriei și comerțului: Racfomia Golufocvici, ambasadoru­l Iugoslaviei la București. TELEFOANE: Publicitatea 5.57.63 Redacţia 6.38.56 Administraţia 6­57 63 7 *1­: CHESTIA ZILEI Deformaţie profesională Elevii merituoşi pot fi distinşi cu medalii. i 7 Desen tfe ROSS f i­ptul meu a primit, •;!«* v’ • ' — LU ce etos? v" l"m*!t i„ ' * 4 ■ De la o vârstă, nu mai interesea­ză vârsta şi omul începe să intre în epoca minerală, unde, ca să fii la locul tău, contimporanii nu te acceptă totuş prea de tânăr, adică numai de 80, 90 de ani, un moment de tranziţie de vreo 200, 300 de ani. Relativ la contimpo­­raneitatea cum e înţeleasă de noi, indivizii care au scris şi pictat şi au trăit prea mult revin la viaţa tolerată înviaţi, cam de pe la anii 1200 încoace. După ce a trăit ca vai de lume o viaţă zisă reală, vexat către sfârşitul ei, şi de natură şi de ge­neraţiile care se uită strâmb la tine că încă nu te-ai deplasat, ceea ce a rămas din tine, post mor­tem, hârtie­­şi carton, trebuie să treacă prin purgatoriul lung al opiniilor inegale — şi se pome­nesc urmaşii tăi că te-ai mutat din uitare ,în clasicism, ajungând clasic şi model, fără să te fi gân­dit. O ipoteză. De fapt, rămâi în drumul istoriei pentru amatorii de vieţi diverse neîmplinite, printre surcele şi coceni. Se povesteşte că de curând Ber­nard Shaw, asistând la o repre- 1 .................. zenicifie a uneia din piesele lui, ■un tânăr din public l­a, cum se zice la noi, fluerat. Englezii flu­ieră şi în semn de aprobare, dar fluierătura spectatorului trebuie să se fi manifestat afară din obi o­bicei de ostentativ. Shaw are vreo nouăzeci de ani, poate că și tre­cuți. Autorul s’a sculat din loja lui în picioare și adresându-se re­belului spectator, fără niciun ac­cent de apstrofă, i-a spus cu vo­cea, la vârsta lui cea mai tare: ,,Domnule, sunt de părerea du­­mitale: piesa care te~a scos din T. ARGHEZI (Contnuare în pag. 2-a) J­ amism M­ORȚII :1 - 158 ’ Câţiva grosişti au fost rf-4 'dicaţi de poliţia economică^. Ca grosişti, li s'a ’nfundat; if ** Precum, fapta și răsplataj Contra lor s’a procedat. Natural, ~ „.cu „ridicata”!, F. LOBODA ’f AI ' CRONICA' EXTERNA› «Problema german­ă» văzută de miniştrii de externe.*­­ Conferinţa dela Londra, a ce­lor patru miniştri de Externe, e evenimentul cel mai important al săptămânii trecute. Eşecul reuniunii dela Moscova, imposibilitatea în care s’au aflat adjuncţii acum două săptămâni de-a stabili o agendă comună, a­­cuzaţiile aduse de generalul So­kolovski englezilor şi americani­lor de-a nu fi aplicat în zonele respective de ocupaţie măsurile de denazificare şi demilitarizare hotărîte la Potsdam, impasul din Martie în care s’au găsit adjuncţii pentru tratatul cu Austria, toate acestea au făcut ca interesul o­­piniei publice mondiale să con­veargă spre o conferinţă despre care d. Bevîn declarase că este vitală pentru pacea mondială“. Grăbindu-se să judece însă după trecut şi după aparenţe, agenţiile de presă engleze şi americane au înfăşurat actuala reuniune cu un văl de pesimism ceea ce a făcut pe d. Molotov, în prima şedinţă, să remace că „deşi conferinţa nici nu a început încă, se şi vor­beşte despre eşecul ei“. Şi să în­trebe, cui serveşte această politi­că şi dacă nu cumva există chiar dorinţa ca actuala reuniune să e­­şueze? Ceeace s’a petrecut ulterior a dovedit că dreptatea era de par­tea d-lui Molotov, intr’o singură şedinţă miniştrii de Externe — contrar svonurilor sumbre — s’au pus de acord asupra mult discuta­tei agende. Ei au întocmit una singură în care, d. Molotov a ac­ceptat să înscrie pe primul plan Tratatul cu Austria, (deşi d-sa crede că „pacea germană este mai importantă pentru Europa“), precum şi dezarmarea şi denazi­­ficarea Germaniei, propusă de a­­genda sovietică, dar neacceptată mai înainte de către anglo-ameri­­cani. In acest fel ordinea de dis­cuţii a reuniunii a putut fi definitiv fixată: Tratatul cu Austria, Tra­tatul de pace cu Germania, pro­blema frontierelor,­ problema u­­nui guvern central german, prin­cipiile economice, precum şi Tra­tatul de garantare împotriva unei agresiuni germane. In timp ce Tratatul cu Austria a fost dat în seama adjuncţilor care vor referi până mâine. Marţi şi în timp ce aceştia discută art. 35 asupra „bunurilor germane“ aşa cum a sugerat adjunctul fran­cez, miniştrii de Externe au discu­tat chestiuni de procedură şi au expus cadrul în care văd ei „pa­­cea germană“. Este sigur că o precizare se im­pune aici. Toate puterile sunt de acord că o pace cu Germania e necesară. (D. Molotov remarca chiar că deşi au trecut atâţia ani, nici Tratatul cu Germania, nici acela cu Japonia, nu a fost discu­tat, necum încheiat). Dar dacă o pace se impune, este nevoe să se pună toţi de acord asupra carac­terului ei. „Nu încape nici o îndo­ială că această pace trebue să fie democrată, iar nu imperialistă“— spune d. Molotov. Tot astfel cu toate problemele care se leagă de acest tratat, problema frontie­relor, a guvernului german cen­tral, a statelor care trebuesc invi­tate să-şi spună cuvântul la con­ferinţa de­ pace. Precizările se impun de la început. Şi cele patru şedinţe de până acum ale miniştri­lor de Externe au făcut să se evi­denţieze tezele fiecăruia, ca şi de­osebirile dintre ele. In problema frontierelor ger­mane, d. Molotov spune că nu poate fi inclusă aceia de la Est, polono-germană „care a fost defi­nitiv acceptată la Potsdam“. An­­glo-americanii susţin însă că a­­ceastă frontieră urmează să fie discutată abia la conferinţa de pace. In problema guvernului cer s trai german, d. Molotov cere — „nu guverne pe zone, separatiste, ci unul pentru întreaga Germa­nie“. Şi d-sa adaugă: „Este impo­sibil să se redacteze Tratatul de pace fără să se ştie în acelaş timp dacă se va forma sau nu un gu­(Continuare în pag. 3-a) Citiţi în pag. ll-at Fo­letonul „Adsvsruiuî”s Pcytistul moral al lui Liv Tolstoi, desprins din bis. frtifîa­sHul Ion Biberi Pagina lll-a: Sfiatul garantează depu,­­nerile spre fructificare

Next