Adevěrul, februarie 1948 (Anul 61, nr. 17075-17099)

1948-02-01 / nr. 17075

AROL 02.­­ Hr. 17.075 4 PAGINI 5 LEI Adevărul I AL. V. BELDIMAN 1888—1897 FONDATORII CONST. MILLE 1897—1920­­ CONST. GRAUR 1921-1936 B. BRANISTEANU 1897—1947 Director* H. SOREANU Proprietari S. A. R» „Sărindar** EDITOAREA ZIARELOR „ADEVERUL" Şl „DIMINEATA" Registrul d­e publicaţii al Trib. Ilfov S. I Com. Nr. 142/946 BIROURILE: BUCUREŞTI, Str. Matei Millo 11 TELEFOANE Publicitatea Redacţia Administraţia 5.57.63 5.38 56 5.57.63 Debitanţii cari refuză să vândă ţigări vor fi sancţionaţi. ..■Dar fumătorii cari aşteaptă­ ţigării mai bune ? U­LTIMA ZI! O situaţie în care bunăvoinţa trebue apreciată ! Renumele pe care ni l-am creiat ani de-a rândşil, dacă nu în faţa al­tor popoare, cel puţin în ochii no­ştri proprii, că suntem o specie de cetăţeni cu o conştiinţă foarte a­­proximativă în ce priveşte respon­sabilităţile şi îndatoririle noastre, acest renume era, fără îndoială, numai efe­ctul unor neglijenţe individuale, ci şi rezultatul unei mentalităţi generale şi mai ales al unei carenţe a prestigiului autori­tăţilor publice. Exemplul cel mai faimos este acela al felului cum, ne îndeplineam în trecut obliga­ţiile noastre de contribuabili; de­lăsarea noastră în această privin­ţă era pe deplin încurajată de di­letantismul aparatului de control, agravat de prea desele cazuri de Incorectitudine ale organelor sale. Nimeni nu poate susţine astăzi­­că spectacolul grabei cu care con­tribuabilul, mărunt sau important, aleargă la ghişeele fiscului ca să se pună la curent cu impozitele, nu este in fond un spectacol re­confortant, cu toate preocupările şi grijile pe care le provoacă tu­turora! Statul trebuie să fie stat, iar cetăţeanul trebuie să fie cetă­ţean, în toată puterea cuvântului. Astăzi expiră termenul acordat de ministerul de finanţe tuturor e­­vazioniştilor cu voie sau fără voie, de a-şi plăti debitele lor fiscale. Cine a vizitat percepţiile Capitalei, şi-a putut da seama de enorma a­­glomeraţie care s’a creiat la ghi­şeele lor în ultimele zile. Vechea deprindere — care nu poate fi modificată, din păcate, prin efect de lege—de a lăsa lucrurile pentru ultima zi, explică în mare parte îngrămădirea şi „cozile” de contri­buabili şi evazionişti care vor să se pună în regulă cu plata dărilor cuvenite statului. Un evident simţ de echitate, ne îndeamnă însă să constatăm, tot­odată, că operaţia plăţilor fiscale nu se datoreşte exclusiv pricinii de care vorbim mai sus şi că a­­ceastă operaţie a fost complicată şi grea prin natura ei însăşi. Să nu uităm că legislaţia fiscală pe ultimii zece ani a fost extrem de încurca­tă şi haotică, după expresia însăşi a d-lui ministru de finanţe, d. Va­­sile Luca. Evazioniştii au căutat, cu tot dinadinsul, să se clarifice şi să vadă limpede în propriile lor deficienţe şi lacune. Acest lucru a răpit timp. Sunt întreprinderi care au angajat sau au însărcinat un personal special cu calcularea de­bitelor pe care retroactivitatea le­gii le are în vedere. Odată ajunse la această clarificare, s’a pus pro­blema lichidului necesar achitării acestor evaziuni. S’ar putea spune că majoritatea tranzacţiilor eco­nomice din ultimele săptămâni a avut ca obiect efortul de a obţine disponibilul necesar acoperirii obli­gaţiilor fiscale trecute şi curente. Impresia generală este că bună­­voiita cetăţenească n’a lipsit in toată această chestiune. Să nu uităm, că achitarea pro­priu zisă a impozitelor nu este nici ea o operaţiune prea simplă. Fie­care caz trebue calculat şi contro­lat, de multe ori revizuit şi corec­t­­at, ceea ce dă naştere la o fireas­că încetineală la ghişeele respec­tive, cu tot efortul extraordinar pe care funcţionarii de la administra­ţiile financiare şi percepţiile fiscale ii depun lucrând până noaptea târ­ziu. Cu aceste observaţiuni, bine cu­noscute dealtfel, ne vedem ajunşi la ultima zi a scadenţei. Din co­­municatul dat eri de ministerul de finanţe cu privire la calcularea im­pozitelor indirecte din ultimii zece ani, se vede încăodată fondul com­plicat și important al îndatoririlor a încuraja, încăodată, evazionis­ta amânare a termenului de pl­ată a impozitelor declarate din eva­ziuni, nu ni se pare a fi de natură a încuaja, încăodată, evazionis­mul; ea ar constitui, dimpotrivă, o sporire a mijloacelor persuasive pe care guvernul a înţeles să le puiă în funcţiune, alături de cele coercitive, în vederea reuşitei com­­plecte a acţiunii fiscale de mare amploare la care asistăm. Surveni­tă la extrema limită, adică in ul­tima zi admisă de ministerul de finanţe, această păsuire ar veni realmente în ajutorul celor care şi-a­u dovedit bunăvoinţa căutând, fără să reuşească, a ajunge în tim­pul cuvenit la porpul legalităţii fis­cale. Stabul, la rândul său, şi-ar dovedi încă odată, în măsurile mici ca şi în cele mari, realismul său plin de eficacitate, andres filimon wmmmmmammmamBBBasei GLOSE POLITICE Cu urşii pe Bulevard». In romanul „Clarté” al lui Bar­busse — roman care pledează cauza pacifistă mai bine decât orice di­sertaţie filosofică abstractă, pentru că desvălue cruzimea şi inutilitatea războiului — recitesc un episod în care un nobil refugiat în Franţa se întoarce dela vânătoare în compa­nia veselă a altor tovarăşi cinege­tici Şi întâlneşte intr’un orăşel din Franţa un ursar cu un urs. Şi atunci o idee năstruşnică îi vine nobilului neocupat şi se adresează ursarului: cât vrei să-ţi dau pentru a omorî, aci pe loc, ursul? Desigur era mai uşor pentru vânătorul nenorocos ţinta unui urs legat, da cât a unui epure care poate fugi Bietul ursar plânge pentru că ursul îi e un prie­ten de care nu se poate despărţi. Dar ispita banului pentru un om sărac e mare, el primeşte târgul plângând şi ursul primeşte gloan­ţele omorîtoare un tiran ce ridicat în două picioare si pare că se roagă să fie cruţat. Acest pasagiu î­n y’crbusse mi-a fost avocat privind pe ursarii c­u aspect de troglodiţi şi murdari tâ­rând după ei câte un urs nemăncat şi silit a face frumos la boieri, ju­când în sunetul prinăverei tambu­rine. Fără să recurg la procedeul barbar descris de Barbusse, pentru­că iubea prea mult fiinţele care ne pot învăţa pe noi oamenii de omenia, fidelitatea şi sinceritatea, cred totuşi că nu se patri­­­aspectul civilizat al Bucureştilor spectacolul urşilor târâţi de către ursari prin bulevardele ce voesc să rivalizeze cu marile artere dim cen­­trete mari ale lumii. ??? Se dă? Nu se dă? Ce să se dea? O prelungire la termenul de 1 Februarie. Ceea ce a fost în ulti­mele zile la Percepţie, e­ de nedes­­cris. Oamenii cu venit cu banii in mână şi n’aveau altă dorinţă decât să scape de ei la­ ghişeu. Dar unii n’au putut ajunge acolo. Până acum ministerul de finanţe a­ ţinut seama de necazurile noas­tre. La impozitul pe chirie, de pildă. Ceea ce ne îndeamnă să-i solici­tăm din nou bună voinţa.. IN TERMOS Cunoaște toată lumea, desigur, nuvela fiul Edgar Poe !n care o scrîsoarji căutată luni de rile de polîti» pariziană sade frumușel în văzul tuturor, fără ca să-i vină *n mintos cuiva 3’o caute acolo unde trjebue. In povestea aceasta în caret toată casa hoțului este dată peste cap, scotocită bucăţică cu biblică, ciocănîtă, pipăită şi ascultată, scrisoarea furată şi cău­tată, răsnită de ingeniosul escroc la vedere,­­ dovedeşte că ascunzătorile elementare sunt cele mai sigure- Omul are o bizară tendinţă de a complica lucrurile. De aici urmea­ză o serie întreagă de neplăceri catalogate după o scară care poa­­te aduce surprize foarte des»grea­­bil°. Dovada ne-o face doamna care mai zilele trecute s’a pus să ascun­dă o sumă importantă, în aur și devîze, — unde credeți? — Intr’un termos- Pe care, la rândul lui, l-a ..îngropat” într’un mormânt, ală­turi de osemintele unui oarecare răposat Stoicescu. Bineînţeles că toată această complicată procedu­ră a atras atenta poliției care s-a grăbit să pună mâna în ceafa­urea imaginativă cetăţeană. După câte ştim noi, termosul este un recipient care păstrează rece, timp de câteva ore, lichidul depozitat în el. Este Insă pentru prima oară când auzim că s’a pre­tins unui termos să ţină aur­, la ghiaţă. In orice caz, chiar dacă »urni ml s’a simtit prea la largul lui a­­colo, stăpâna buteliei terpios va beneficia în schimbi mulţi ani, de... răcoare. F. Gh. i — Prefaţă la o discuţie — Principiile nouii Constituţii — Aşezarea constituţională a unei ţări a privit întotdeauna proble­mele vitale ale cetăţeanului şi ale colectivităţii naţionale. Cu atât mai mult noua Const­tuţie — care va consfinţi prefaceri şi reforme esenţiale — interesează îndea­proape toate straturile societăţii noastre. De acee­a, deschizând o desba­­tere publică cu scopul de a contri­bui la cerci­tate­ problemelor rela­tive la noua organizare constitu­ţională, ţinem să atragem din ca­pul locului atenţia asupra , carac­terului general cetăţenesc al aces­tui sch­imb de păreri. S’ar putea crede că numai ju­riştii sunt îndreptăţii să-şi spună cuvântul. Desigur o Constituţie e înainte de toate o lucrare juridică şi ignorarea oamenilor de drept ar fi o greşeala. Dar înşişi­ juriştii susţin că din toate ramurile drep­tului materia constituţională e cea mai puţin juridică. Scopul unei Constituţii e să hotărască teme­liile de viaţă şi de propăşire ale statului şi îmbrăţişează chestiuni cu atât mai diverse, cu cât acea­stă viaţă e mai complicată şi mai activă. N’am putea spune exact câte ştiinţe pot concura la stud­ul unei Constituţii Dar azi pare lucru hotărît că problema consti­tuţională e de domeniul ştiinţelor sociale şi dacă aceste discipline pornesc şi ele de la o strictă obser­vare a faptelor —­ orice cetăţean e în stare să aducă o contribuţie interesantă.­­ Fireşte, nimeni nu se mai spri­jină azi pe criteriul absolut al u­­nei Constituţii care aşează Statul ca o entitate superioară metafi­zică, de unde decurge apoi atribu­tul abstract al suveranităţi. Acea­stă concepţie veche fusese reîn­viată de dictatura fascistă şi a constituit isvorul celor mai sini­stre abuzuri ale puterii executive, menţinută prin forţă. Adevărata natură a Statului tre­bue să rezulte din scopurile pen­tru care el există. Aceste scopuri sunt determinate de voinţa naţiu­nii. Aşadar la baza întregii con­cepţii constituţionale trebue să stea princ­piul voinţei poporului Nu se poate înţelege însă o res­pectare ad literam a conştiinţei majoritare a naţiunii, aşa cum se manifestă la un moment dat, ci trebue să se aibă necontenit în ve­dere un ideal de morală socială, cel puţin aşa cum pare că spiritul epo­­cei îl simte şi 11 îndreptăţeşte. Voinţa reală se îngrădeşte deci pe sine însăşi spre a-şi garanta mer­sul în direcţia idealului pe care-l concepe. De aci se vede că înainte de a consacra reforme propriu zise, noua Constituţie va avea să de­cidă asupra unui sistem general politico-social, din care va rezulta întreaga rânduială a ţării O Constituţie nu poate fî aşadar opera unui legislator inspirat, căci nu e vorba de o lucrare de crea­­ţiune juridică sau filosofică. O Constituţie va formula politiceşte şi juridiceşte psihologia socială, raporturile economice, dezideratele sociale şi aspiraţiile etice ale na­ţiunii. # Dacă ea trebue să ţină seamă de trecutul şi particularităţile na­ţiunii, pentru a nu fi ca întocmirea constituţională dela 1866 o simplă traducere a unei Constituţii apu­sene, nu poate să nesocotească mersul luni’i şi al civilizaţiei, fi­indcă ea e produsul unei epoci is­torice. Deci Constituţia va avea un ca­racter de universalitate, desemnat de d­recţia spre care se îndreaptă omenirea, un caracter de relati­vitate, adică conform cu expe­rienţa socială a timpului şi un ca­racter particular, adică adaptat la condiţiile specifice ale naţiunii. * Trecând de la aceste observa­­ţiuni­ teoretice la latura pozitivă a problemei, e sigur că Noua Con­stituţie va aduce schimbări pro­funde în organizarea Statului şi în raporturile sociale. Vechile constituţii asigurau un primat „naţiunii dominante“ şi deşi recunoşteau drepturi egale mino­rităţilor, nu atât spiritul în care fuseseră consimţite cât mai ales practica constituţională a ridicat bariere între naţiunile conlocui­toare. La baza Constituţiei viitoa­re vor sta principii pentru care lu­mea luptă de atâtea veacuri şi fără de care statul modern nu poate trăi. Aşezământul viitor trebue să fie hotărît democrat. În afară de condiţiile generale indispensabile vieţii statului modern, condiţiile speciale ale ţării noastre impun şi mai mult acest caracter. Numai solidarizând întreaga massă a poporului cu desvoltarea Statului, vom putea spori energia naţiunii şi recâştiga timpul pierdut. Noua Constituţie va avea ast­fel să reglementeze funcţiunile re­gimului democratic, să asigure exerciţiul reprezentării poporului, să reformeze Parlamentul ,să fi­xeze raporturi exacte și sincere între punerea executivă, legiui­toare și judecătorească, să pred­-H. SOREANU (Continuare in pag. 2-a) Taxa poștală plătită in numerar conform aprobării Dir. Sen. P. T. T. cu Nr. 140.306/946 și 261.020/947 G­ANDHI A MURIT — Momente din viaţa şefului hindus — Eri, la New Delhi în India, Gandhi a căzut sub gloanţele unui hindus. Luptătorul pen­tru „libertate şi regenerare” moa­re în vârstă de 78 de ani şi doar la câteva luni după ce ţara sa îşi dobândise o independenţă pe care el şi-o închipuise altfel. Gloanţele asasine l-au găsit deci cu sufletul prea puţin plin de bucurie. Mahat­ma Gandhi era dezolat că luptele dintre musulmani şi hinduşi con­tinuă, că violenţele pe care el le condamnase mai frământă şi a­­stăzi oraşele Indiei. Pentru a ve­dea potolite neînţelegerile politice şi religioase, Gandhi începuse a­­cum câteva zile un post pe care l-a întrerupt însă la asigurările primite din partea conducătorilor mahomedani şi hinduşi că vor a­­plana pentru totdeauna conflictele dintre ei. „Aceasta este cea­ mai frumoasă zi din viaţa mea” — a exclamat Gandhi când i s’a dus la cunoştinţă hotărîrea. Gandhi studiase dreptul în An­glia şi o parte din tinereţe şi-o petrecuse în Africa de Sud unde dăduse primele lui lupte politice. Apoi revenise în India unde s’a devotat pentru tot restul vieţii, mi­siunii de a da semenilor săi alte condiţiuni de traiu precum şi a te făuri o conştiinţă naţională. Deşi în primul război mondial fusese infirmier în armata en­gleză, după 1917 Maham­a Gandhi s-a ridicat împotriva dominaţiei britanice. Avocat şi bun vorbitor, el a strâns în jurul său tineretul hindus pentru a porni la ceea ce numea el „regenerarea morală şi eliberarea Indiei”. Viaţa lui asce­tică, inteligenţa lui pasionată îi dă­deau acel ascendent moral asupra mulţimilor, care făcea să fie urmat şi ascultat. Numai că rezistenţa lui era pasivă. El avea oroare de vio­lenţe şi de vărsări de sânge. El căuta să ajungă la prefacerile poli­tice şi sociale nu prin violenţă, ci prin metoda rugăciunilor şi postu­lui pe care o prescria discipolilor săi. Dar m­assele hinduse nu erau atât de aproape de el încât să le poată controla. Ele se dedau la violenţe înfrângând ordinul pasivi­tăţii şi al necooperării cu englezii, socotind că acest ordin nu putea avea rezultate imediate. In ziua în care Gandhi şi-a dat seama­ că mulţimile ar putea să se îndepăr­teze de el, a coborît în arenă şi a maruit un mnim­alo «• A r-»/4« «»î „1» L­a sugestiile Lordului Irwin. La acea­stă conferinţă Gandhi a asistat împreună cu o delegaţie de hin­duşi, dar nu s’a putut dovedi un om hotărît, ci a afişat numai un aer distant şi dispreţuitor faţă de colegii săi. Această conferinţă a evidenţiat şi mai bine disensiunile dintre musulmani şi hinduşi pe de o parte,­precum chiar şi acelea din rândurile hinduşilor. Conferinţa s-a terminat prin votarea unui sta­tut care a fost pus în aplicare a­­bia în 1935. In acel an India a de­venit un fel de federaţie de pro­vincii şi state autonome, guverna­te însă de un vice-rege cu reşedin­ţa la Delhi. Statutul acesta nu a avut darul să fie pe placul mulţimi­lor care nu-şi vedeau împlinită dorinţa de independenţă, dar nici pe placul rajahilor care îşi vedeau la rândul lor drepturile suverane mult diminuate. Cel de al doilea război mondial i-a surprins pe Gandhi la Delhi, unde a încetat rezistenţa faţă de guvernul britanic. La terminare a venit în primele rânduri ale luptă- conflictului, Gandhi a prezidat la­torilor activi. Aceasta s-a întâm­plat în 1922, când a fost arestat pentru întâia oară de către englezi ca agitator. A fost eliberat abia după doi ani, dar de acum încolo viaţa lui a fost adumbrită de un mare conflict sufletesc. El trebuia să aleagă între teoria rezistenţei pacifice pe care o iubea şi între lupta făţişe împotriva administra­ţiei engleze, care avea avantajul că îi aducea adeziunea mulţimilor. Până la urmă, a trebuit să aleagă metoda ultimă şi să pună la cale demonstraţiile de la Bombay şi Calcutta din anul 1930, în preziua conferinţei „mesei rotunde” care trebuia să se ţină la Londra, după crearea celor două dominiane, Pakistanul şi Hindustanul, şi a so­cotit poate că opera sa este, în sfârşit, împlinită. Dar tulburările sângeroase din Cashmir au adus în New­ Delhi numeroşi refugiaţi hinduşi care au ocupat templele şi locaşurile de rugăciune ale musul­manilor. Gandhi, al cărui spirit de dreptate era mai presus de intere­sele de castă religioasă, a cerut mulţimilor să părăsească altarele, lăsându-le musulmanilor. Interven­ția aceasta a făcut ca „apostolul” de odinioasă să devină în ochii fanaticilor un ..duşman al hinduşi­lor”. T. S. Două vitrine, în care stau în­tinse, nepăsatoare, pe burtă, câte­va banale poloboace cu vin, nu ne-ar fi putut evoca toate virtu­ţile străvechi ale licoarei lui Ba­­chus, dacă... dar să nu ne grăbim a mărturisi pretextul acestui re­portaj, înainte de a fi readus la lumină câteva rânduri dintr’un ui­tat elogiu. Toţi autorii —­ cum se spune în­tr’un limbaj preţios — sunt de a­­cord că originea vinului se pierde în întunericul începutului existen­ţei omului pe pământ, iar marele meşter în arta bucătăriei alese — am numit, desigur, pe Brillat-Sa­­varin, părintele nelegitim al sava­rinei cu frişca — pretinde că „in­ventatorul” vinului este chiar Tata Noe. Oricum, chiar dacă istorice­şte nu i se poate preciza data şi locul naşterii, vinul s’a bucurat, în schimb, dealungul secolelor, de o preţuire căreia doar dragostea i-a putut disputa dreptul de preferinţă. Marii poeţi l-au cântat pe toate corzile harpei. Pentru a le urmări nesfârşitul elogiu, nu ne-ar ajunge nenumărate tomuri de antologie. Baudelaire i-a încli­nat un pielii de cinci poeme. Tot Baudelaire, reporterul, în­drăzneţ al călătoriilor imaginare prin „paradisurile artificiale” ne-a mai lăsat şi alte însemnări de preţ despre virtuţile nectarului pămân­tesc. Vinul — spunea el — sea­mănă cu omul: e greu să apre­ciezi până la ce punct poate fi sti­mat sau dispreţuit, iubit sa urît, nici de câte acţiuni sublime sau fapte monstruoase este capabil. Să nu fim, aşa­dar, mai severi cu el, decât suntem cu noi înşine, şi să-l tratăm ca pe un egal al nostru. Dacă excesele degustării degene­rează în forme neplăcute, vina nu e totdeauna a vinului. Desigur că sunt şi beţivi ticăloşi, după cum există destui oameni ticăloşi în mod natural. Efectele băuturii s’ar putea rezuma astfel: nătărăul devine execrabil, iar omul bun de­vine excelent. Şi am putea continua pe această temă mult şi bine, fiindcă virtuţile vinului şi-au găsit mai multă pre­ţuire decât „viciile” sale.­­ E timpul să revenim însă la su­biectul nostru propriu zis. Adică la un scurt reportaj despre cele câ­teva dugheni de desfacere de vi­nuri, ce s’au ivit de curând în cen­­trul Bucureștilor, în care. —• ni s’a părut nouă — negustorii au crezut că trebue să se străduiască a ridi­ca un prestigiu care n’a fost nicio­dată coborît.­­ A fost vreodată nevoe, în ţara noastră dăruită cu atâtea varietăţi de viem de o strădanie arti­ficială pentru a face vinului recla­mă? Nu am răspuns noi îndeajuns chemării naturale a vinului şi în calitate de consumatori, am aştep­tat repetate invitaţii? N’au fost cârcium­le noastre destul de nu­meroase şi destul de populate, în trecut ca şi în prezent? Şi totuşi s’au găsit câţiva oa­meni de „branşă”, care au socotit •__________________ S. M. (Continuare în pag. 2­ a) ASPECTE BUCUREŞTENE ,PRIMUM BIBERE...» DESPRE DESFACEREA HM IN MAXIME SI CUGETĂM SAU OPRIŢCU Răsună din ce în ce mai des chemarea adresată publicului bucu­­reştean, de a participa la efortul vizibil al organelor municipale, pentru a da capitalei o înfăţişare mai curată. Bucureştii sau Bucu­­reştiul, cum vreţi să-i ziceţi oraşu­lui nostru, n’a fost niciodată un model de acurateţe.. Ca toate ac­lo­­meraţiile în care elementul latin predomină, regulile unei salubrităţi absolute n’au fost impusa de au­torităţi cu pr­ea mare asprime şi nici n’au fost respectate de cetăţeni cu vreo mare râvnă. La această în­găduinţă reciprocă între o edilitate blândă până la absenţă şi o popu­laţie înclinată să nu ia In serios ful­­ger­ele administrative, s’a nai adăo­gat şi un fond de îndărătnică ne­păsare orientală care imprimă tutu­ror actelor noastre acel ritm lent şi mai ales acea acceptare tăcută a calamitoţ­ilor. Fiindcă, a trăi într’un oraş murdar este o calamitate. Orientalul nu i se împotriveşte, gă­sind că e lipsit de sens să cheltueşti osteneală de pomană făcând cură­ţenie în lumea asta, din moment ce ea nu reprezintă decât un popas penibil în drum spre paradisul fă­găduit, unde, de bună seamă, aş’­teaptă bulevardele luminate, stro­pite de trei ori pe zi de o edilitate divină care pe deasupra, nu cere niciun fel de impozite Dacă viaţa aceasta nu-i decât o vale a plân­gerii, ce rost mai are să-i întreţi­nem trotuarele, să-i ridicăm gu­noaiele sau să interzicem circulaţia slobodă a dulăilor lăţoşi? O coajă de pepene, un muc de ţigară, o hârtie, se dritte la întâmplare, nu modifică nimic din rănduiala profe­tului Inscripția ameninţătoare de pe unele ziduri — „murdăria strict oprită cu bătaia” — nu poate clă­tina convingerea orientalului că numai de curăţia sufletului va tre­bui să dea socoteală în ceasul t­e* rificării, iar nu de frumuseţea p*o* ritoare a străzilor. Poate că o înrâurire a acestei fi­losofii se resimte, nemărturisită, ţ» mentalitatea celor mai mulţi dintre noi, când e vorba de salubriatea oraşelor noastre. Intervenţia auto­rităţii represive, atunci când arun­căm resturi de mâncare pe calda­­râm, ni se pare un atent ^ la liber­­tatea noastră, amenda care sanc­ţionează abaterile cele mai grave dela normele igieniî publice, net re*­voltă ca o nedreptate. O altă trăsătură ciudată potfte fi surprisnă la unii şi anume, jjreteţi ţia ca primăria să ataşeze pe lângă fiecare trecător un om înarartat cu o mătură, învestit cu misiunile de a înlătura tot ce aruncăm pe stradă, când, ar fi mai simplu, să ţie ferim de a lăsa în urma noastră rămăşiţe din ce am mâncat, fumat­i sau city. Nici nu se poată concepe un oraş curat fără colaborarea locuitorilor. Oricât de numeros ar fi personalul serviciilor de salubritate și oricât de impunătoare ar fi mijloacele ce le'ar sta la îndemână, se noade pre­­supmne că nu vor fi niciodată su­ficiente, de vreme ce noi murdărim mai repede decât poate primăria să curețe. | SERGIU DAN ’ Qasninică I Febr. 1948 CHESTIA ZILEI R­âs cari d­in profesia mea, n­u pentru ziua de mâine! — Dar ce profesie ai?. — Sunt meteorolog!.* sunt niciodată sigur ȚEPI In jurul fiscali”.­­..evazionilștilor Problena e chinuitoare, Oricum o’ntorc e mare risc:­­ Evazionist, dau de’nchisoare, ■. Iar evadat,... dau iar de fisc! F. Lobodă

Next