Adevěrul, februarie 1948 (Anul 61, nr. 17075-17099)
1948-02-01 / nr. 17075
AROL 02. Hr. 17.075 4 PAGINI 5 LEI Adevărul I AL. V. BELDIMAN 1888—1897 FONDATORII CONST. MILLE 1897—1920 CONST. GRAUR 1921-1936 B. BRANISTEANU 1897—1947 Director* H. SOREANU Proprietari S. A. R» „Sărindar** EDITOAREA ZIARELOR „ADEVERUL" Şl „DIMINEATA" Registrul de publicaţii al Trib. Ilfov S. I Com. Nr. 142/946 BIROURILE: BUCUREŞTI, Str. Matei Millo 11 TELEFOANE Publicitatea Redacţia Administraţia 5.57.63 5.38 56 5.57.63 Debitanţii cari refuză să vândă ţigări vor fi sancţionaţi. ..■Dar fumătorii cari aşteaptă ţigării mai bune ? ULTIMA ZI! O situaţie în care bunăvoinţa trebue apreciată ! Renumele pe care ni l-am creiat ani de-a rândşil, dacă nu în faţa altor popoare, cel puţin în ochii noştri proprii, că suntem o specie de cetăţeni cu o conştiinţă foarte aproximativă în ce priveşte responsabilităţile şi îndatoririle noastre, acest renume era, fără îndoială, numai efectul unor neglijenţe individuale, ci şi rezultatul unei mentalităţi generale şi mai ales al unei carenţe a prestigiului autorităţilor publice. Exemplul cel mai faimos este acela al felului cum, ne îndeplineam în trecut obligaţiile noastre de contribuabili; delăsarea noastră în această privinţă era pe deplin încurajată de diletantismul aparatului de control, agravat de prea desele cazuri de Incorectitudine ale organelor sale. Nimeni nu poate susţine astăzică spectacolul grabei cu care contribuabilul, mărunt sau important, aleargă la ghişeele fiscului ca să se pună la curent cu impozitele, nu este in fond un spectacol reconfortant, cu toate preocupările şi grijile pe care le provoacă tuturora! Statul trebuie să fie stat, iar cetăţeanul trebuie să fie cetăţean, în toată puterea cuvântului. Astăzi expiră termenul acordat de ministerul de finanţe tuturor evazioniştilor cu voie sau fără voie, de a-şi plăti debitele lor fiscale. Cine a vizitat percepţiile Capitalei, şi-a putut da seama de enorma aglomeraţie care s’a creiat la ghişeele lor în ultimele zile. Vechea deprindere — care nu poate fi modificată, din păcate, prin efect de lege—de a lăsa lucrurile pentru ultima zi, explică în mare parte îngrămădirea şi „cozile” de contribuabili şi evazionişti care vor să se pună în regulă cu plata dărilor cuvenite statului. Un evident simţ de echitate, ne îndeamnă însă să constatăm, totodată, că operaţia plăţilor fiscale nu se datoreşte exclusiv pricinii de care vorbim mai sus şi că această operaţie a fost complicată şi grea prin natura ei însăşi. Să nu uităm că legislaţia fiscală pe ultimii zece ani a fost extrem de încurcată şi haotică, după expresia însăşi a d-lui ministru de finanţe, d. Vasile Luca. Evazioniştii au căutat, cu tot dinadinsul, să se clarifice şi să vadă limpede în propriile lor deficienţe şi lacune. Acest lucru a răpit timp. Sunt întreprinderi care au angajat sau au însărcinat un personal special cu calcularea debitelor pe care retroactivitatea legii le are în vedere. Odată ajunse la această clarificare, s’a pus problema lichidului necesar achitării acestor evaziuni. S’ar putea spune că majoritatea tranzacţiilor economice din ultimele săptămâni a avut ca obiect efortul de a obţine disponibilul necesar acoperirii obligaţiilor fiscale trecute şi curente. Impresia generală este că bunăvoiita cetăţenească n’a lipsit in toată această chestiune. Să nu uităm, că achitarea propriu zisă a impozitelor nu este nici ea o operaţiune prea simplă. Fiecare caz trebue calculat şi controlat, de multe ori revizuit şi corectat, ceea ce dă naştere la o firească încetineală la ghişeele respective, cu tot efortul extraordinar pe care funcţionarii de la administraţiile financiare şi percepţiile fiscale ii depun lucrând până noaptea târziu. Cu aceste observaţiuni, bine cunoscute dealtfel, ne vedem ajunşi la ultima zi a scadenţei. Din comunicatul dat eri de ministerul de finanţe cu privire la calcularea impozitelor indirecte din ultimii zece ani, se vede încăodată fondul complicat și important al îndatoririlor a încuraja, încăodată, evazionista amânare a termenului de plată a impozitelor declarate din evaziuni, nu ni se pare a fi de natură a încuaja, încăodată, evazionismul; ea ar constitui, dimpotrivă, o sporire a mijloacelor persuasive pe care guvernul a înţeles să le puiă în funcţiune, alături de cele coercitive, în vederea reuşitei complecte a acţiunii fiscale de mare amploare la care asistăm. Survenită la extrema limită, adică in ultima zi admisă de ministerul de finanţe, această păsuire ar veni realmente în ajutorul celor care şi-au dovedit bunăvoinţa căutând, fără să reuşească, a ajunge în timpul cuvenit la porpul legalităţii fiscale. Stabul, la rândul său, şi-ar dovedi încă odată, în măsurile mici ca şi în cele mari, realismul său plin de eficacitate, andres filimon wmmmmmammmamBBBasei GLOSE POLITICE Cu urşii pe Bulevard». In romanul „Clarté” al lui Barbusse — roman care pledează cauza pacifistă mai bine decât orice disertaţie filosofică abstractă, pentru că desvălue cruzimea şi inutilitatea războiului — recitesc un episod în care un nobil refugiat în Franţa se întoarce dela vânătoare în compania veselă a altor tovarăşi cinegetici Şi întâlneşte intr’un orăşel din Franţa un ursar cu un urs. Şi atunci o idee năstruşnică îi vine nobilului neocupat şi se adresează ursarului: cât vrei să-ţi dau pentru a omorî, aci pe loc, ursul? Desigur era mai uşor pentru vânătorul nenorocos ţinta unui urs legat, da cât a unui epure care poate fugi Bietul ursar plânge pentru că ursul îi e un prieten de care nu se poate despărţi. Dar ispita banului pentru un om sărac e mare, el primeşte târgul plângând şi ursul primeşte gloanţele omorîtoare un tiran ce ridicat în două picioare si pare că se roagă să fie cruţat. Acest pasagiu în y’crbusse mi-a fost avocat privind pe ursarii cu aspect de troglodiţi şi murdari târând după ei câte un urs nemăncat şi silit a face frumos la boieri, jucând în sunetul prinăverei tamburine. Fără să recurg la procedeul barbar descris de Barbusse, pentrucă iubea prea mult fiinţele care ne pot învăţa pe noi oamenii de omenia, fidelitatea şi sinceritatea, cred totuşi că nu se patriaspectul civilizat al Bucureştilor spectacolul urşilor târâţi de către ursari prin bulevardele ce voesc să rivalizeze cu marile artere dim centrete mari ale lumii. ??? Se dă? Nu se dă? Ce să se dea? O prelungire la termenul de 1 Februarie. Ceea ce a fost în ultimele zile la Percepţie, e de nedescris. Oamenii cu venit cu banii in mână şi n’aveau altă dorinţă decât să scape de ei la ghişeu. Dar unii n’au putut ajunge acolo. Până acum ministerul de finanţe a ţinut seama de necazurile noastre. La impozitul pe chirie, de pildă. Ceea ce ne îndeamnă să-i solicităm din nou bună voinţa.. IN TERMOS Cunoaște toată lumea, desigur, nuvela fiul Edgar Poe !n care o scrîsoarji căutată luni de rile de polîti» pariziană sade frumușel în văzul tuturor, fără ca să-i vină *n mintos cuiva 3’o caute acolo unde trjebue. In povestea aceasta în caret toată casa hoțului este dată peste cap, scotocită bucăţică cu biblică, ciocănîtă, pipăită şi ascultată, scrisoarea furată şi căutată, răsnită de ingeniosul escroc la vedere, dovedeşte că ascunzătorile elementare sunt cele mai sigure- Omul are o bizară tendinţă de a complica lucrurile. De aici urmează o serie întreagă de neplăceri catalogate după o scară care poate aduce surprize foarte des»greabil°. Dovada ne-o face doamna care mai zilele trecute s’a pus să ascundă o sumă importantă, în aur și devîze, — unde credeți? — Intr’un termos- Pe care, la rândul lui, l-a ..îngropat” într’un mormânt, alături de osemintele unui oarecare răposat Stoicescu. Bineînţeles că toată această complicată procedură a atras atenta poliției care s-a grăbit să pună mâna în ceafaurea imaginativă cetăţeană. După câte ştim noi, termosul este un recipient care păstrează rece, timp de câteva ore, lichidul depozitat în el. Este Insă pentru prima oară când auzim că s’a pretins unui termos să ţină aur, la ghiaţă. In orice caz, chiar dacă »urni ml s’a simtit prea la largul lui acolo, stăpâna buteliei terpios va beneficia în schimbi mulţi ani, de... răcoare. F. Gh. i — Prefaţă la o discuţie — Principiile nouii Constituţii — Aşezarea constituţională a unei ţări a privit întotdeauna problemele vitale ale cetăţeanului şi ale colectivităţii naţionale. Cu atât mai mult noua Consttuţie — care va consfinţi prefaceri şi reforme esenţiale — interesează îndeaproape toate straturile societăţii noastre. De aceea, deschizând o desbatere publică cu scopul de a contribui la cercitate problemelor relative la noua organizare constituţională, ţinem să atragem din capul locului atenţia asupra , caracterului general cetăţenesc al acestui schimb de păreri. S’ar putea crede că numai juriştii sunt îndreptăţii să-şi spună cuvântul. Desigur o Constituţie e înainte de toate o lucrare juridică şi ignorarea oamenilor de drept ar fi o greşeala. Dar înşişi juriştii susţin că din toate ramurile dreptului materia constituţională e cea mai puţin juridică. Scopul unei Constituţii e să hotărască temeliile de viaţă şi de propăşire ale statului şi îmbrăţişează chestiuni cu atât mai diverse, cu cât această viaţă e mai complicată şi mai activă. N’am putea spune exact câte ştiinţe pot concura la studul unei Constituţii Dar azi pare lucru hotărît că problema constituţională e de domeniul ştiinţelor sociale şi dacă aceste discipline pornesc şi ele de la o strictă observare a faptelor — orice cetăţean e în stare să aducă o contribuţie interesantă. Fireşte, nimeni nu se mai sprijină azi pe criteriul absolut al unei Constituţii care aşează Statul ca o entitate superioară metafizică, de unde decurge apoi atributul abstract al suveranităţi. Această concepţie veche fusese reînviată de dictatura fascistă şi a constituit isvorul celor mai sinistre abuzuri ale puterii executive, menţinută prin forţă. Adevărata natură a Statului trebue să rezulte din scopurile pentru care el există. Aceste scopuri sunt determinate de voinţa naţiunii. Aşadar la baza întregii concepţii constituţionale trebue să stea princpiul voinţei poporului Nu se poate înţelege însă o respectare ad literam a conştiinţei majoritare a naţiunii, aşa cum se manifestă la un moment dat, ci trebue să se aibă necontenit în vedere un ideal de morală socială, cel puţin aşa cum pare că spiritul epocei îl simte şi 11 îndreptăţeşte. Voinţa reală se îngrădeşte deci pe sine însăşi spre a-şi garanta mersul în direcţia idealului pe care-l concepe. De aci se vede că înainte de a consacra reforme propriu zise, noua Constituţie va avea să decidă asupra unui sistem general politico-social, din care va rezulta întreaga rânduială a ţării O Constituţie nu poate fî aşadar opera unui legislator inspirat, căci nu e vorba de o lucrare de creaţiune juridică sau filosofică. O Constituţie va formula politiceşte şi juridiceşte psihologia socială, raporturile economice, dezideratele sociale şi aspiraţiile etice ale naţiunii. # Dacă ea trebue să ţină seamă de trecutul şi particularităţile naţiunii, pentru a nu fi ca întocmirea constituţională dela 1866 o simplă traducere a unei Constituţii apusene, nu poate să nesocotească mersul luni’i şi al civilizaţiei, fiindcă ea e produsul unei epoci istorice. Deci Constituţia va avea un caracter de universalitate, desemnat de drecţia spre care se îndreaptă omenirea, un caracter de relativitate, adică conform cu experienţa socială a timpului şi un caracter particular, adică adaptat la condiţiile specifice ale naţiunii. * Trecând de la aceste observaţiuni teoretice la latura pozitivă a problemei, e sigur că Noua Constituţie va aduce schimbări profunde în organizarea Statului şi în raporturile sociale. Vechile constituţii asigurau un primat „naţiunii dominante“ şi deşi recunoşteau drepturi egale minorităţilor, nu atât spiritul în care fuseseră consimţite cât mai ales practica constituţională a ridicat bariere între naţiunile conlocuitoare. La baza Constituţiei viitoare vor sta principii pentru care lumea luptă de atâtea veacuri şi fără de care statul modern nu poate trăi. Aşezământul viitor trebue să fie hotărît democrat. În afară de condiţiile generale indispensabile vieţii statului modern, condiţiile speciale ale ţării noastre impun şi mai mult acest caracter. Numai solidarizând întreaga massă a poporului cu desvoltarea Statului, vom putea spori energia naţiunii şi recâştiga timpul pierdut. Noua Constituţie va avea astfel să reglementeze funcţiunile regimului democratic, să asigure exerciţiul reprezentării poporului, să reformeze Parlamentul ,să fixeze raporturi exacte și sincere între punerea executivă, legiuitoare și judecătorească, să pred-H. SOREANU (Continuare in pag. 2-a) Taxa poștală plătită in numerar conform aprobării Dir. Sen. P. T. T. cu Nr. 140.306/946 și 261.020/947 GANDHI A MURIT — Momente din viaţa şefului hindus — Eri, la New Delhi în India, Gandhi a căzut sub gloanţele unui hindus. Luptătorul pentru „libertate şi regenerare” moare în vârstă de 78 de ani şi doar la câteva luni după ce ţara sa îşi dobândise o independenţă pe care el şi-o închipuise altfel. Gloanţele asasine l-au găsit deci cu sufletul prea puţin plin de bucurie. Mahatma Gandhi era dezolat că luptele dintre musulmani şi hinduşi continuă, că violenţele pe care el le condamnase mai frământă şi astăzi oraşele Indiei. Pentru a vedea potolite neînţelegerile politice şi religioase, Gandhi începuse acum câteva zile un post pe care l-a întrerupt însă la asigurările primite din partea conducătorilor mahomedani şi hinduşi că vor aplana pentru totdeauna conflictele dintre ei. „Aceasta este cea mai frumoasă zi din viaţa mea” — a exclamat Gandhi când i s’a dus la cunoştinţă hotărîrea. Gandhi studiase dreptul în Anglia şi o parte din tinereţe şi-o petrecuse în Africa de Sud unde dăduse primele lui lupte politice. Apoi revenise în India unde s’a devotat pentru tot restul vieţii, misiunii de a da semenilor săi alte condiţiuni de traiu precum şi a te făuri o conştiinţă naţională. Deşi în primul război mondial fusese infirmier în armata engleză, după 1917 Mahama Gandhi s-a ridicat împotriva dominaţiei britanice. Avocat şi bun vorbitor, el a strâns în jurul său tineretul hindus pentru a porni la ceea ce numea el „regenerarea morală şi eliberarea Indiei”. Viaţa lui ascetică, inteligenţa lui pasionată îi dădeau acel ascendent moral asupra mulţimilor, care făcea să fie urmat şi ascultat. Numai că rezistenţa lui era pasivă. El avea oroare de violenţe şi de vărsări de sânge. El căuta să ajungă la prefacerile politice şi sociale nu prin violenţă, ci prin metoda rugăciunilor şi postului pe care o prescria discipolilor săi. Dar massele hinduse nu erau atât de aproape de el încât să le poată controla. Ele se dedau la violenţe înfrângând ordinul pasivităţii şi al necooperării cu englezii, socotind că acest ordin nu putea avea rezultate imediate. In ziua în care Gandhi şi-a dat seama că mulţimile ar putea să se îndepărteze de el, a coborît în arenă şi a maruit un mnimalo «• A r-»/4« «»î „1» La sugestiile Lordului Irwin. La această conferinţă Gandhi a asistat împreună cu o delegaţie de hinduşi, dar nu s’a putut dovedi un om hotărît, ci a afişat numai un aer distant şi dispreţuitor faţă de colegii săi. Această conferinţă a evidenţiat şi mai bine disensiunile dintre musulmani şi hinduşi pe de o parte,precum chiar şi acelea din rândurile hinduşilor. Conferinţa s-a terminat prin votarea unui statut care a fost pus în aplicare abia în 1935. In acel an India a devenit un fel de federaţie de provincii şi state autonome, guvernate însă de un vice-rege cu reşedinţa la Delhi. Statutul acesta nu a avut darul să fie pe placul mulţimilor care nu-şi vedeau împlinită dorinţa de independenţă, dar nici pe placul rajahilor care îşi vedeau la rândul lor drepturile suverane mult diminuate. Cel de al doilea război mondial i-a surprins pe Gandhi la Delhi, unde a încetat rezistenţa faţă de guvernul britanic. La terminare a venit în primele rânduri ale luptă- conflictului, Gandhi a prezidat latorilor activi. Aceasta s-a întâmplat în 1922, când a fost arestat pentru întâia oară de către englezi ca agitator. A fost eliberat abia după doi ani, dar de acum încolo viaţa lui a fost adumbrită de un mare conflict sufletesc. El trebuia să aleagă între teoria rezistenţei pacifice pe care o iubea şi între lupta făţişe împotriva administraţiei engleze, care avea avantajul că îi aducea adeziunea mulţimilor. Până la urmă, a trebuit să aleagă metoda ultimă şi să pună la cale demonstraţiile de la Bombay şi Calcutta din anul 1930, în preziua conferinţei „mesei rotunde” care trebuia să se ţină la Londra, după crearea celor două dominiane, Pakistanul şi Hindustanul, şi a socotit poate că opera sa este, în sfârşit, împlinită. Dar tulburările sângeroase din Cashmir au adus în New Delhi numeroşi refugiaţi hinduşi care au ocupat templele şi locaşurile de rugăciune ale musulmanilor. Gandhi, al cărui spirit de dreptate era mai presus de interesele de castă religioasă, a cerut mulţimilor să părăsească altarele, lăsându-le musulmanilor. Intervenția aceasta a făcut ca „apostolul” de odinioasă să devină în ochii fanaticilor un ..duşman al hinduşilor”. T. S. Două vitrine, în care stau întinse, nepăsatoare, pe burtă, câteva banale poloboace cu vin, nu ne-ar fi putut evoca toate virtuţile străvechi ale licoarei lui Bachus, dacă... dar să nu ne grăbim a mărturisi pretextul acestui reportaj, înainte de a fi readus la lumină câteva rânduri dintr’un uitat elogiu. Toţi autorii — cum se spune într’un limbaj preţios — sunt de acord că originea vinului se pierde în întunericul începutului existenţei omului pe pământ, iar marele meşter în arta bucătăriei alese — am numit, desigur, pe Brillat-Savarin, părintele nelegitim al savarinei cu frişca — pretinde că „inventatorul” vinului este chiar Tata Noe. Oricum, chiar dacă istoriceşte nu i se poate preciza data şi locul naşterii, vinul s’a bucurat, în schimb, dealungul secolelor, de o preţuire căreia doar dragostea i-a putut disputa dreptul de preferinţă. Marii poeţi l-au cântat pe toate corzile harpei. Pentru a le urmări nesfârşitul elogiu, nu ne-ar ajunge nenumărate tomuri de antologie. Baudelaire i-a înclinat un pielii de cinci poeme. Tot Baudelaire, reporterul, îndrăzneţ al călătoriilor imaginare prin „paradisurile artificiale” ne-a mai lăsat şi alte însemnări de preţ despre virtuţile nectarului pământesc. Vinul — spunea el — seamănă cu omul: e greu să apreciezi până la ce punct poate fi stimat sau dispreţuit, iubit sa urît, nici de câte acţiuni sublime sau fapte monstruoase este capabil. Să nu fim, aşadar, mai severi cu el, decât suntem cu noi înşine, şi să-l tratăm ca pe un egal al nostru. Dacă excesele degustării degenerează în forme neplăcute, vina nu e totdeauna a vinului. Desigur că sunt şi beţivi ticăloşi, după cum există destui oameni ticăloşi în mod natural. Efectele băuturii s’ar putea rezuma astfel: nătărăul devine execrabil, iar omul bun devine excelent. Şi am putea continua pe această temă mult şi bine, fiindcă virtuţile vinului şi-au găsit mai multă preţuire decât „viciile” sale. E timpul să revenim însă la subiectul nostru propriu zis. Adică la un scurt reportaj despre cele câteva dugheni de desfacere de vinuri, ce s’au ivit de curând în centrul Bucureștilor, în care. —• ni s’a părut nouă — negustorii au crezut că trebue să se străduiască a ridica un prestigiu care n’a fost niciodată coborît. A fost vreodată nevoe, în ţara noastră dăruită cu atâtea varietăţi de viem de o strădanie artificială pentru a face vinului reclamă? Nu am răspuns noi îndeajuns chemării naturale a vinului şi în calitate de consumatori, am aşteptat repetate invitaţii? N’au fost cârciumle noastre destul de numeroase şi destul de populate, în trecut ca şi în prezent? Şi totuşi s’au găsit câţiva oameni de „branşă”, care au socotit •__________________ S. M. (Continuare în pag. 2 a) ASPECTE BUCUREŞTENE ,PRIMUM BIBERE...» DESPRE DESFACEREA HM IN MAXIME SI CUGETĂM SAU OPRIŢCU Răsună din ce în ce mai des chemarea adresată publicului bucureştean, de a participa la efortul vizibil al organelor municipale, pentru a da capitalei o înfăţişare mai curată. Bucureştii sau Bucureştiul, cum vreţi să-i ziceţi oraşului nostru, n’a fost niciodată un model de acurateţe.. Ca toate aclomeraţiile în care elementul latin predomină, regulile unei salubrităţi absolute n’au fost impusa de autorităţi cu prea mare asprime şi nici n’au fost respectate de cetăţeni cu vreo mare râvnă. La această îngăduinţă reciprocă între o edilitate blândă până la absenţă şi o populaţie înclinată să nu ia In serios fulgerele administrative, s’a nai adăogat şi un fond de îndărătnică nepăsare orientală care imprimă tuturor actelor noastre acel ritm lent şi mai ales acea acceptare tăcută a calamitoţilor. Fiindcă, a trăi într’un oraş murdar este o calamitate. Orientalul nu i se împotriveşte, găsind că e lipsit de sens să cheltueşti osteneală de pomană făcând curăţenie în lumea asta, din moment ce ea nu reprezintă decât un popas penibil în drum spre paradisul făgăduit, unde, de bună seamă, aş’teaptă bulevardele luminate, stropite de trei ori pe zi de o edilitate divină care pe deasupra, nu cere niciun fel de impozite Dacă viaţa aceasta nu-i decât o vale a plângerii, ce rost mai are să-i întreţinem trotuarele, să-i ridicăm gunoaiele sau să interzicem circulaţia slobodă a dulăilor lăţoşi? O coajă de pepene, un muc de ţigară, o hârtie, se dritte la întâmplare, nu modifică nimic din rănduiala profetului Inscripția ameninţătoare de pe unele ziduri — „murdăria strict oprită cu bătaia” — nu poate clătina convingerea orientalului că numai de curăţia sufletului va trebui să dea socoteală în ceasul te* rificării, iar nu de frumuseţea p*o* ritoare a străzilor. Poate că o înrâurire a acestei filosofii se resimte, nemărturisită, ţ» mentalitatea celor mai mulţi dintre noi, când e vorba de salubriatea oraşelor noastre. Intervenţia autorităţii represive, atunci când aruncăm resturi de mâncare pe caldarâm, ni se pare un atent ^ la libertatea noastră, amenda care sancţionează abaterile cele mai grave dela normele igieniî publice, net re*voltă ca o nedreptate. O altă trăsătură ciudată potfte fi surprisnă la unii şi anume, jjreteţi ţia ca primăria să ataşeze pe lângă fiecare trecător un om înarartat cu o mătură, învestit cu misiunile de a înlătura tot ce aruncăm pe stradă, când, ar fi mai simplu, să ţie ferim de a lăsa în urma noastră rămăşiţe din ce am mâncat, fumati sau city. Nici nu se poată concepe un oraş curat fără colaborarea locuitorilor. Oricât de numeros ar fi personalul serviciilor de salubritate și oricât de impunătoare ar fi mijloacele ce le'ar sta la îndemână, se noade presupmne că nu vor fi niciodată suficiente, de vreme ce noi murdărim mai repede decât poate primăria să curețe. | SERGIU DAN ’ Qasninică I Febr. 1948 CHESTIA ZILEI Râs cari din profesia mea, nu pentru ziua de mâine! — Dar ce profesie ai?. — Sunt meteorolog!.* sunt niciodată sigur ȚEPI In jurul fiscali”...evazionilștilor Problena e chinuitoare, Oricum o’ntorc e mare risc: Evazionist, dau de’nchisoare, ■. Iar evadat,... dau iar de fisc! F. Lobodă