Adevěrul, decembrie 1949 (Anul 63, nr. 17634-17655)

1949-12-02 / nr. 17634

ARUL 63 —Nr. 17.634 AI. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897—1920 CONST. GRAUR 1921—1936 R. BRANISTF.ANU 1897—1947 FONDATORI: Taxa poștală plîtîrs tn numerar conform aprobării Dfrecțiunîi Generale P. T. T. Nr. 140.306/946 și 261.020/947 4 PAGINI 4 LEI Proprietar: S. A. „Sărindar” EDITOAREA ZIARELOR „ADEVERUL“ ŞI „DIMINEAŢA” Registrul de publicaţii al Trib. Ilfov S. I. Cor­. Nr. 142/946 Vineri 2 Decembrie IMO­B­I Redacţia 5.38.56 Director: H. SOREANU BIROURILE: BUCUREŞTI I Str. BREZOIANU 14 Telefoane:­­ Secretariatul de redacţie 3­86.12 ■ .• I L Adiţia şi Publicitatea 5.57.63 L­a noua loterie populară câştigurile sunt indicate de cifrele din coadă. ...Iată o coadă simpatică! I­MPORTANŢA INTERNA A REZOLUŢIILOR BIROULUI INFORMATIV Cele trei Rezoluţii ale Biroului Informativ al Partidelor Comuni­ste şi Muncitoreşti au avut — cum era firesc — un ecou deose­bit în întreaga lume. Presa de pre­tutindeni consacră acestor docu­mente, lungi coloane de comenta­rii. Spunem firesc, pentru că aceste Rezoluţii reprezintă în fond o am­plă înfăţişare a problemelor esen­ţiale care definesc astăzi situaţia internaţională. Prin conţinutul lor, cele trei Rezoluţii au contact direct cu preocupările­ tuturor şi în acest sens ele constitue, desigur, un mij­loc de orientare mai temeinică în succesiunea şi natura, evenimente­lor actuale. In mod esenţial, Rezoluţiile sunt axate pe ideea păcii şi a luptei pen­tru pace. Prima Rezoluţie defineşte de la început cu toata preciziuniea cele două direcţii ale politicii mondiale, una aparţinând lagărului păcii, iar cealaltă, lagărului care pregăteşte răsboiul. Întreaga politică a blocu­lui anglo american, — constată Re­­zoluţia, — este pusă în slujba pre­gătirii unui nou răsboi. Enumerând o serie de acţiuni politice şi militare care dovedesc acest lucru, Rezoluţia constată că raportul de forţe între cei care luptă pentru pace şi cei care vor răsboiul este astăzi categoric în fa­­voarea celor dintâi. Dovadă este desvoltarea enormă a mişcării par­tizanilor păcii, a mişcării popoare­lor care în frunte cu Uniunea So­vietică, luptă pentru pace. Ar fi însă o greşeală profundă şi de neiertat — adaugă Rezoluţia —să se creadă că primejdia răsbo­­iului s’ar fi micşorat. Şi în condiţi­ile „creşterii primejdiei unui nou răsboi“ Rezoluţia indică Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti sarci­nile isvorâte din marea lor răs­pundere istorică. Aceste sarcini constau în primul rând în intensificarea acţiunii orga­nizatorice, în consolidarea şi lăr­girea mişcării partizanilor păcii, in ,,unirea tot mai strânsă a tutu­ror partizanilor cinstiţi ai păcii”, pe baza „celei mai largi platforme de luptă pentru pace, împotriva primejdiei unui nou răsboi care a­­meninţă omenirea”. „Partidelor Comuniste şi Munci­toreşti din ţările de democraţie populară şi Uniunea Sovietică le revine — odată cu demascarea a­­ţâţătorilor imperialişti la răsboi şi a uneltelor lor — sarcina continu­ei consolidări a lagărului păcii şi socialismului în numele apărării păcii şi securităţii popoarelor”. Pe aceeaşi linie a înlăturării pri­mejdiei răsfroiului şi a consolidării forţelor păcii, — a doua Rezoluţie a Biroului Informativ stărue asu­pra importanţei deosebite pe care o are problema unităţii clasei muncitoare. Sarcina Partidelor Co­muniste este de a combate politica de scizionare a mişcării muncito­reşti folosită de capitalism ca „o metodă tactică” pentru deslănţui­­rea unui nou răsboi. Rezoluţia constată că „perioada de după răsboi s’a caracterizat prin marile succese repurtate în direc­ţia lichidării sciziunii clasei munci­toare şi a unirii strânse a tu­turor forţelor democratice”, rele­vând în această direcţie crearea Federaţiei sindicale mondiale, a Federaţiei internaţionale a femei­lor, a tineretului, ca şi întărirea Confederaţiei generale a muncii din Franţa şi crearea unui centru sindical unic în Italia. „In ţările de democraţie populară —spune Rezoluţia — în faţa Par­tidelor Comuniste şi Muncitoreşti stă sarcina de a consolida şi mai mult unitatea deja realizată a cla­sei muncitoare şi a organizaţiilor unice-sindicale, cooperative, de fe­mei, de tineret şi altele” . Indicând ca necesare eforturile pentru desăvârşirea unităţii mun­citoreşti, Rezoluţia cere în acelaş timp o luptă hotărâtă împotriva socialiştilor de dreapta de pretu­tindeni, al căror „comitet al con­ferinţelor internaţionale socialiste (Corb­­sco) jalnică’ progenitură a Internaţionalei a II-a putrezită de vie, s’a transformat într’un cen­tru de adunare a celor mai înver-Ad. (Continuare în pag. 2-a) G­LOSE POLITICE Gretch­en 1949 Cu toate că nimeni nu mai crede în poveştile cu Făt Fru­mos, cu zâne din păduri ador­­­mite şi cu smei, totuşi desenato­rii şi caricaturiştii le utilizează pentru a exprima simbolic unele realităţi politice. Astfel, caricaturistul ziarului „Daily Mail” prezintă o aşa nu­mită „Frumoasa din pădurea a­­dormită“ care nu este altceva decât... Germania occidentală, a­­vând în jurul ei trei Feţi Fru­moşi: Bevin, Schuman şi Ache­­son, care au readus-o la viaţă. Dar caricaturistul londonez prezintă pe această graetchen 1945, pe această frumoasă din basm, mai puţin poetic decât o cunoaştem din poveste. Frumoa­sa caricaturistului poartă un cap o solidă cască de oţel de sub care pârul se revarsă în şuviţe blon­de şi rebele... Şi în ochii ei abia întredeschişi la viaţă se poate citi mirarea... că o asemenea mi­nune i se mai poate întâmpla după c­e timp de câteva decenii a terorizat Europa cu militaris­mul ei... Dulcea creatură Intr’o carte de amintiri, d-na Eleanor Roosevelt, soţia fostului preşedinte al Statelor Unite, fa­ce un portret al d-nei dang Kai Shek, soţia dictatorului naţiona­list chinez. D-na Roosevelt, cu­­noscând-o pe d-na Ciang Kai Shek, a făcut preşedintelui un portret entuziast al „acestei în­cântătoare şi dulci creaturi“ cum o definea ea. Preşedintele Roo­sevelt nu a părut prea convins. La un banchet oficial, la care par­ticipa d-na Ciang Kai Shek şi între alţii şi un fruntaş al mun­citorimii americane. Preşedintele a întrebat-o ce-ar face ea dacă ar avea un astfel de om­ în Chi­na. D-na Ciang Kai Shek n’a scos nici o vorbă, dar şi-a ridicat încet mâna până în dreptul gâ­tului şi a făcut un gest, ca şi cum ar fi vrut să-l reteze. Scena a fost bine înţeles ob­servată cu su­rpoare de d-na Roo­sevelt, pe care, după banchet, preşedintele a întrebat-o: _— Ei ce mai zici despre „în­cântătoarea şi dulcea creatură”? ÎNLĂTURAREA CONTROVERSELOR FISCALE Ministerul de finanţe a hotărât să organizeze un număr de echipe, cari vor circula din casă în casă pen­tru a­ înştiinţa pe cei rămaşi în urmă cu îndatoririle lor faţă de fisc, că trebue să-şi achite impozitele în res­tanţă. Aceasta pentru a evita riscu­rile unor sancţiuni destul de severe. Nimic de zis despre această ini­ţiativă, decât că e binevenită. Dar pentru a fi realmente folosi­toare, iniţiativa, trebue să îndepli­nească o condiţie. Echipele de aver­tizare să poată prezenta debitorului o situaţie exactă a rolului său fis­cal. Nu rareori s’a întâmplat, după cum se ştie, ca impozite plătite fie prin CEC fie prin oficiile poştale, să nu fie trecute în rolul celui ca­re le achitase. Şi cetăţeanul să apară ca debitor. Or, dacă înainte de a f­orta pe teren echipele, astfel de lipsuri în rolurile fiscale vor mai exista, scopul urmărit de Ministerul de Finanţe nu va putea fi atins, fi­indcă situaţia prezentată contribua­bilului nu va fi exactă. Din infor­maţiile pe care le avem, s-au luat măsuri ca orice plată de impozit făcută prin alt oficiu decât ghişeul percepţiei respective­­ să fie trecută în maximum cinci zile in rolul con­tribuabilului respectiv. Dacă e aşa, cu­ atât mai bine şi e­­chipele Ministerului de finanţe vor putea înlătura orice controverse în activitatea lor pe teren. IU C­RONICA EVENIMENTELOR EXTERNE DUPĂ CĂDEREA CIUNG KINGULUI Ciangkingul a căzut ori în mâ­­nile trupelor populare chineze. De câteva zile, aceste armate tăiase­­ră calea ferată împiedecând ad­ministraţia şi trupele lui Ciang Kai Shek să se retragă spre alte puncte de rezistenţă. Numai o par­te din arhhivă şi unele cadre su­perioare au putut fi evacuate la Chen-Too cam la vreo 250 kilo­metri de Ciungking- Dar şi acea­stă rezistenţă nouă este iluzorie- Observatorii militari occidentali nu-i dau mai mult de... cincispre­zece zile de existenţă. De aceia poate, în insula Formosa, unde se află mai la o parte de bătăia tunu­rilor, Ciang Kai Shek meditează la o nouă armată. S‘a săturat oa­re de generalii săi care l-au pără­sit chiar pe câmpul de luptă şi de soldaţii care s‘au raliat cu entu­ziasm armat­lor populare? Acesta pare să fie sensul ştirii publicată de un ziar al lui Ciang — şi re­transmisă de agenţiile occidentale — că în insula Formosa se va forma o „brigadă internaţională“ compusă în cea mai mare parte din soldaţi japonezi. De la capitularea Japoniei este prima oară când începe să se vorbească cu insistenţă despre „soldatul“ japonez­De curând in Statele Unite, ge­neralul american Eichelberg, exal­ta „virtuţile răsboinice“ ale japo­nezilor, pe care ar fi dispus ori­când să-i aibă sub comandă. La a­ceiaş concluzie pare să fi ajuns şi Ciang Kai Shek când vorbeşte despre „brigada internaţională“ în care să intre cât mai mulţi niponi- Eliberarea Chinei de către tru­pele populare şi apropiata exclu­dere a Kuomintangului de pe continent, au stârnit, după cum se ştie, o mare alarmă in rândurile ţărilor occidentale, care văd cum se prăbuşesc poziţiile lor în Ex­tremul Orient-Cea mai neliniştită este Franţa, întrucât peste puţin timp trupele populare chineze se vor găsi la frontiera coloniilor ei — şi cu atât mai mult cu cât politica ei în Indochina a dat greş. Agenţia „France-Presse" anun­ţa recent că in privinţa acestei „politici eronate“ ar exista un memoriu pe care India l-ar fi tri­mis guvernului de la Londra. A­­cest memoriu a fost desminţit de francezi, apoi s‘a declarat că do­cumentul există, „dar nu i s‘a a­­cordat o importanţă deosebită“­Ce conţine acest document, ca­re, după afirmaţiile franceze „s‘ar referi la lucruri vechi, azi depăşite”? Se spune anume: „că în Indochina francezii au pierdut partida atât economiceşte, politi­ceşte cât şi militar; că experienţa făcută de guvernul de la Paris cu Bao­ Dai a dus la un eşec sgomo­­tos şi că toate sforţările pe care le face Franţa ca guvernul lui Bao Dai să fie recunoscut de alte ţări sunt zadarnice, iar India nu este nici ea dispusă să-l recunoas­că”. Se crede de altfel că recenta vizită a ambasadoru­l­ui englez Mac Donald la Saigon şi întreve­derile lui cu autorităţile franceze nu ar fi străine de aceste revela­ţii ale Indiei-Anglia însăşi este surprinsă de evenimentele din China- Guvernul din Londra ar dori să recunoască Republica populară chineză şi guvernul ei, dar el se iubeşte de oarecare opoziţie din partea Au­straliei, care s-a raliat la teza a­­mericană de a se opune „un front“ împotriva regimului popu­lar chinez. Marea Britanie se a­­flă clar într’o situaţie delicată, fiindcă hotărîrea ei trebue să îm­pace pe deoparte interesele proprii, iar pe de altă parte şi politica Statelor Unite şi a Australiei. De altfel, Marea Britanie se gă­seşte în aceiaş situaţie delicată şi în ce priveşte tratatul cu Japonia, întrucât Australia îşi exprimă şi aici o atitudine discordantă- Gu­vernul australian înţelege să participe la un „front“ împotriva regimului popular chinez, dar nu vede cu ochi buni nici redresarea militară japoneză, nici omnipo­tenţa Statelor Unite în probleme­le Extremului Orient­ Această a­­titudine a fost expusă recent în conferinţa de la Camberra la care au participat reprezentanţi ai Ma­rii Britanii, Australiei şi Nouei Zeelande. Tema guvernului au­stralian este: „Australia a fost a­­meninţată in răsboiul trecut de către forţa militară japoneză- Ea trebue să-şi ducă politica în aşa fel, încât să nu piardă din vedere că imensul ei teritoriu locuit nu­mai de opt milioane de oameni va constitui totdeauna obiectul invi­diei şi lăcomiei celor optzeci de milioane de japonezi înghesuiţi în insulele lor“­Toate aceste probleme, după cum se vede, sunt scoase la iveală de rapida ofensivă a armatelor populare chineze şi la toate aceste probleme Marea Britanie, Franţa şi Statele Unite se găsesc din nou pe planuri divergente. T. S. C­arnetul de sănătate Noul sistem pentru acordarea asistenţei medicale salariaţilor şi familiilor lor, pe baza carnetelor de sănătate, intră în vigoare astăzi, cel puţin în Capitală, unde secţia sanitară a Comitetului Provizoriu a distribui carnetele. Este o inova­ţie de mare importanţă pentru că, graţie carnetelor, fiecare salariat va avea de acum înainte un dosar al său, din care se va vedea decur­sul boalei şi al tratamentului ur­mate, ceea ce va uşura in mare măsură aplicarea tratamentelor viitoare. Şi în trecut majoritatea salaria­ţilor aveau aşa zisele „cărţulii”, cu pagini rezervate vizitelor medi­cale la dispensariile Asigurărilor Sociale. Dar rostul principal al a­­cestor cărţuli era să servească pentru partea administrativă ; ele rămâneau zile întregi prin birourile întreprinderilor, în văzul tuturor, ceea ce însemna o foarte nepotri­vită derogare de la principiul fixat încă de Hipocrate, cu 500 de ani înainte de era noastră, după care în materie de boală trebue păstrat secretul profesional. Apoi, în cărţulie nu se trecea tot ce priveşte sănătatea salariatului, cum ar fi rezultatele analizelor datele obţinute în timpul internării in spital, iar medicamentele pre­scrise la dispensării se treceau de-a valma, fie că erau destinate titularului, fie că fuseseră prescrise pentru un membru al familiei. Noul carnet de sănătate va fi oglinda fidelă a stării sanitare a sa­lariaţilor şi familiilor lor, el nu va fi văzut decât de personalul sa­nitar şi de cel interesat. In carnet se vor trece toate examenele si analizele, toate tratamentele, atât cele prescrise de medicul întreprin­derii cât şi cele din dispensării sau din spitale. In felul acesta, nu nu­mai vechiul medic, care nu poate reţine în memorie toate datele pri­vitoare la toţi bolnavii, dar şi orice medic nou care ar interveni în cursul unei boale, îşi va da seama de mersul ei până în acel moment, pentru ca cu atât mai uşor să poată lua dispoziţiile necesare in acel moment. Odată cu obligativitatea carne­telor de sănătate intră in vigoare şi teritorializarea serviciului medi­cal la dispensării. In această pri­vinţă existau până acuma două ten­dinţe contrarii. In unele ţări se in­trodusese sistemul liberei alegeri a medicului. Asiguratul se putea pre­zenta la cabinetul particular al ori­cărui medic care participa la asi­gurările sociale, adică la marea marea majoritate a medicilor. Dar acest sistem era numai la aparenţă avantajos, pentru că medicina de azi nu se mai mulţumeşte cu o simplă consultaţie într’un cabinet medical particular. Se cere, pentru consultaţie, aparatură diagnostică şi terapeutică, într’o măsură pe care n’o pot oferi decât marile po­liclinici sau dispensare. Sistemul consultaţiilor medicale pentru asi­guraţi la libera alegere, în cabi­netele particulare ale medicilor, oricât de atrăgător părea la înce­put, n’a dat roade. Şi în sistemul nostru, cu dispen­sare medicale bine înzestrate, exi-' stă o tendinţă de liberă alegere, aşa cum a fost practicată până acuma, când asiguratul se prezintă la ori­care policlinică dorea. S’a dovedit insă că şi acest sistem era defec­tuos, deoarece unii asiguraţi ipo­­condrici mergeau de la un dispen­sar la altul, sau chiar în acleas dispensar de la un medic la altul, supraîncărcând serviciile şi împie­dicând munca regulată. După noul sistem, salariaţii se vor prezintă la dispensarul indicat pe cartea de sănătate. Aceasta nu însemnează însă că s’a trecut la sistemul opus şi că în orice împre­jurare, salariatul va fi silit să se adreseze unui singur medic, fără a putea recurge şi la luminile altuia, in afară de policlinicile obişnuite mai există şi dispensare de specia­litate, mai sunt consultațiile de la GAMA (Continuare în pag. 2-a) . A 20-a ANIVERSARE A R. S. S. ARMENE Prezidiul adunării fe­stive de eri după amiază din sala ,,Patria”. (Capea de seamă in pag. 3-a) r CHESTIA ZILEI eflecţie Carnetul nostru Intr’o lună, s’au schimbat la Paris patru prim-miniştri ^ ^ , Franţa. Trec unul după altul, şi pe mine nu mă serveşte nimeni . (După „New-York Times .) «LITERATURA SOVIETICA» nr. 10 Editată la Moscova in trei limbi streine: franceză, germană şi en­gleză, revista „Literatura sovie­tică” difuzează lunar un vast ma­terial literar în care se oglindeşte mişcarea literară din U­R­S­S. Numărul 10, de pe luna octom­brie publică în întregime roma­nul lui V. Alaiev : „Departe de Moscova”. E prima operă a aces­tui tânăr autor, apărută întâi în revista literară moscovită „Lu­mea Nouă”, ceea ce n’a împiedi­cat să obţie premiul Stalin pe 1948. Romanul a apărut bine înţeles şi în volum. Şi s’a bucurat de o astfel de primire în­cât a atins 21­ de ediţii într’un singur an, ceea ce reprezintă un tiraj de pe­ste un milion de exemplare­ Secretul acestui răsunător suc­ces stă în legătura strânsă dintre popor şi chestiunile ridicate şi tratate de autor care s’a bucurat de un vast curier epistolar, din toate colţurile Rusiei şi de la toa­te generaţiile de oameni. Fiu de meseriaş, Vasili Nico­­laevici Ajaiev s-a născut în 1915, a fost lucrător în uzinele chimice din Moscova, pe urmă în Extre­mul Orient la construcţiile de u­­zine şi căi ferate. Începând din 1939 urmează timp de cinci ani cursurile prin corespondenţă ale Institutului de litere „Gorki” de pe lângă Uniunea scriitorilor sovie­tici, pe care le termină cu succes. El este aşa­dar un scriitor din popor, din mulţimea de muncitori sovietici, şi este produsul unui Institut menit să descopere şi să educe talentele ridicate din po­por-Azi acest roman al lui Alaiev este discutat în marile uzine. In cluburile colhozurilor, în sălile u­­niversităţilor, în armata-Secretul succesului şi al inte­resului este veridicul, autentici­tatea romanului- Protagoniştii ro­manului sunt şefii unui mare şan­tier de construcţie, ingineri şi or­ganizatori, oameni energici şi pri­cepuţi, care au cimentat o enor­mă colectivitate de constructori. Numărul mai cuprinde un ar­ticol asupra „Lucrătorului în li­teratura sovietică”. Calea parcursă de lucrătorul DEMOSTENE BOTEZ (Continuare în pag. 2­ a) « ALEGERI» PREZIDENŢIALE... Cel mai nou preşedinte s­ud-american - un admirator al lui Hitler şi amic al lui Franco La un an şi jumătate distanţă în timp, statul sud american Co­lumbia a fost din nou teatrul u­­nor evenimente sângeroase, chiar dacă de data aceasta sutele de victime ale încăerărilor politice n’au mai căzut, ca în Aprilie 1948, în cursul unei răscoale populare care a durat vreo două săptămâni, ci numai în timpul desfăşurării unei lungi şi violen­te campanii electorale pentru „alegerile” prezidenţiale. Columbia, deşi nu se deosebe­şte prea mult din toate punctele de vedere de celelalte state din America latină, a cunoscut în mai redusă proporţie efectele pronunciamento-urilor devenite metoda tradiţională sud-america­­nă de schimbare a regimului po­litic şi a persoanei şefului statu­lui. In Columbia, un partid po­litic cu simpatii in rândurile u­­nor categorii sociale mai largi — partidul liberal — reuşise să gu­verneze multă vreme ţara. In 1946, în urma unei sciziuni în rândurile liberalilor, reuşeşte să se aleagă preşedinte un membru al partidului conservator, Maria­no Depina Perez. Liberalii şi-au refăcut, ulterior partidul, controlând cu majorita­tea de care dispuneau, ambele Camere ale parlamentului, dar puterea a rămas în mâinile mi­norităţii conservatoare, care a fă­cut tot ce i-a stat în putinţă pen­tru a o păstra... Lupta între cele două partide — cel conservator fiind un par­tid de dreapta, reacţionar, cu tendinţe mărturisit fasciste — a luat forme din ce în ce mai vio­lente în ultimii doi ani. In Aprilie 1948, în urma asa­sinării leader-ului liberal, Jorge Gaetan, întreaga Columbie a fost teatrul unor lupte de stradă de o violenţă excepţională. Ele au luat o amploare şi mai mare prin faptul că s’a desvoltat — prin în­lăturarea maselor nemulţumite— până la a deveni o adevărată răscoală populară. Guvernanţii conservatori au procedat la re­presalii sălbatece împotriva răs­culaţilor, mai ales că „prestigiu!” regimului era în joc, prin faptul că răscoala tulburase lucrările conferinţei pan-americane care tocmai avea loc la Bogota, capi­tala Columbiei. Nouile alegeri prezidenţiale urmau să aibă loc în iunie 1950, dar liberalii ştiindu-se sprijiniţi de corpul electoral şi uzând de majorităţile din Congres, au stă­ruit pentru ţinerea alegerilor la 27 Noembrie 1949. In şedinţa Senatului în care s’a aprobat schimbarea datei alegerilor, se­natorii conservatori s’au mulţu­mit să lupte cu adversarii lor numai printr’un duel cu... scru­mierele, călimările şi cărţile pe care le aveau la îndemână. Peste câteva zile însă, în Camera re­prezentanţilor, lupta s-a dat cu pistoalele, cu care ocazie un alt leader liberal, Gustavo Zimenez a fost ucis în plină incintă a Ca­merei. Din parlament, luptele au tre­cut repede în stradă. Preşedintele Perez — deşi apărea drept un reprezentant al ariple „modera­ţilor” —, a înţeles să dea tot „concursul” concurentului său la scaunul prezidenţial, Laureano Gomez, un conservator de extre­ma dreaptă, admirator în timpul războiului, al lui Hitler şi sim­patizant actualmente, al lui Fran­co. Printre alte „merite” Gomez îl mai are şi pe acela de a fi or­ganizat, pe când deţinea func­ţiunea de ministru de externe, sângeroasele represalii din Apri­lie 1948, după care a socotit pru­dent să-şi caute un adăpost mai sigur, mutându-se pentru un an în Spania amicului său Franco. Campania electorală a debutat astfel cu deslănţuirea unui atac general împotriva tuturor liber­tăţilor de manifestare cetăţenea­scă, încurajându-se iniţiativele bandelor înarmate care procedau la atacarea satelor şi oraşelor în care partidul liberal se bucura de ______________________S. M.­­Continuare în pag. 2-a\ ■] *

Next