Adevěrul, martie 1950 (Anul 64, nr. 17706-17732)

1950-03-02 / nr. 17706

MIL 84-nr. 17.70S­­fWDATORI: Al. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE­­.897—1920 CONST. GRAUR 1921 — 1936 B. BRANIȘTEANU 1897—1947 taxa poștală plătită în numerar conform aprobării Direcțiunii Generale P. T. T. Nr. 140.306/946 $i 261.020/947 4 PAGINI 4 LEI Miercuri 1 Mertie 1950 Proprietar: S. A. „Sărindar” EDITOAREA ZIARELOR „ADEVERUL“ ŞI „DIMINEAŢA“ Registrul de publicaţii al Trib. Ilfov S. I. Com.­ Nr. 142/946 Director: H. SORE­ANU BIROURILE: BUCUREŞTI I Str. BREZOIANU 14 Telefoane: Redacţia 5.38.56 Secretariatul de redacţie 3-86-12 Adiţia şi Publicitatea 5.57.63 Fostul constructor de avioane1 Messerschmitt declară că va face case. ... Cu regretul că nu mai poate dărâma. SISTEMUL DE SALARIZARE ! O hotărîre a Comitetului Cen­tral al P.M.R. şi a Consiliului de Miniştri se ocupă în mod special de sistemul de salarizare in con­cepţia socialistă şi dă o amplă se­rie de indicaţiuni noui şi amănun­ţite, pe baza cărora să se ajungă la creşterea productivităţii muncii şi la Îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale muncitorilor. Aceste două aspecte merg împreună şi unul nu poate fî separat de celălalt. Succe­sele şi lacunele constatate până acum în aplicarea sistemului de salarizare reprezintă un punct de reper în stabilirea nouilor dispo­ziţii. Pornind de la faptul că în unele întreprinderi operaţiile de în­cadrare a muncitorilor şi funcţio­narilor au fost făcute în mod gre­şit (unii fiind ridicaţi în categorii superioare şi alţii fiind menţinuţi în categorii inferioare, pe nedrept) se prevede în primul rând norma­rea Întregului personal din între­prinderi pe baza sarcinilor ce le revin, cu scheme de organizare pe funcţiuni. Sistemul premiat, unic, urmează deasemenea să fie mai bine ajustat scopurilor lui, încura­jându-se prin premii pe acei mun­citori care efectiv contribue la ri­dicarea calitativă şi cantitativă a producţiei. Totodată însă premiile urmează să fie acordate numai cu condiţia îndeplinirii integrale de către unităţile economice a tutu­ror sarcinilor de plan, fapt care pune accentul pe ansamblul puterii de producţie a întreprinderii. Re­curgerea la ore suplimentare este şi ea reglementată pe baze noui, astfel ca orele suplimentare să fie menţinute dar ele să fie restrân­se la necesităţile cele mai stricte şi pentru lucrările care prin întâr­zierea lor produc greutăţi altor ramuri de producţie. O ne­dreptate de încadrare este rectifi­cată prin recomandările ce se fac asupra salarizării maeştrilor şi tehnicienilor, al căror rol în pro­ducţie este cu totul important. Se precizează deasemeni ca propor­ţiile de salarizare între diferitele sectoare de producţie să fie mai bine stabilite. Cât despre fondul directorial, ro­lul său este acela de a contribui în primul rând la realizarea lucră­rilor de interes general, pentru colectivul întreg al unei întreprin­deri, astfel ca el să nu se pulveri­zeze în ajutoare și recompense, decât atunci când e vorba de a sti­mula întrecerea socialistă în ca­drul unităţii de muncă respective. Desigur că una din platformele, pe care se sprijină organizarea sa­larizării socialiste este sistemul normelor de muncă. Pentru a evi­ta conceperi şi fixări aproape ar­bitrare de norme, hotărîrea Comi­tetului Central şi a Consiliului de Miniştri se opreşte în mod deose­bit asupra stabilirii normelor şi recomandă măsuri pentru calcula­rea lor In aşa fel ca ele să cores­pundă condiţiunilor tehnice reale. Organele de conducere ale Între­prinderii, In colaborare cu orga­nele sindicale, trebue să verifice justeţa norm­ei, antrenând la aceasta massele de salariaţi. Atât normele stabilite cât şi tarifele de ANDREI FILIMON (­Continuare în pag­. 2-a) La bibliotecă Intrasem în bibliotecă, — în* tr’o bibliotecă publică,—de vreo două ceasuri. Mă integrasem în atmosfera ei de tăcere, de liniște deplină, ca într’o sală de clasă cu cel mai sever profesor. In bi­bliotecă însă nu era nici un pro­fesor. Liniștea era impusă­­dela sine, de respectul fiecăruia de munca concentrată, a celuilalt. După o lectură îndelungă, mi­­am acordat câteva minute de recreaţie. Ochii mei s’au ridicat de pe paginle cărţii. Am privit sala cu mese multe, cu lămpi multe ca o cultură ciudată de plante exotice. Sala întreagă curată, lucie, se­măna cu un laborator. La şirul de mese din faţă, oa­menii stăteau cu capetele pleca­te deasupra tomurilor. Le ve­deam umerii aduşi, creştetul capului, uneori luciu şi chel, rama ochelarilor ca a unui ins­trument de mare precizie. Toţi erau încordaţi, plantaţi parcă în foile cărţilor. Aveau ceva din febrilitatea subtilă a albinelor aşezate pe o floare. Ochii culegeau semnele literelor, făcute idei, sentimente, vieţi. Cine ştie ce anume citea fie­care din ei! Nimeni nu îndrăznea să intre în taina lumii celuilalt. Eram mulţi la un loc, dar nu se poate imagina o izolare mai complectă de­cât aceea pe care ţi-o dă o lec­tură atentă. Fiecare cititor de­­acolo avea, intens, viaţa lui de stea cu atmosfera ei, cu legile ei, cu cosmicele ei interese. Nu mi-am putut imagina a­­tunci, omul de dinainte de Gir DEMOSTENE BOTEZ (Continuare în pag. 2­ a) GLOSE POLITICE In căutarea soluţiei După terminarea alegerilor cari nu i-au dat decât o foarte slabă majoritate asupra opozi­ţiei, d. Attlee a plecat într’o scur­tă vacanţă la ţară. Motivul invo­cat a fost că d. Attlee s’a dus să lucreze la lista noului său guvern. Dar îndată ce s‘a întors la Lon­dra, fără să fi anunţat lista. d. Attlee a început să se consfătuias­­că cu principalii săi colaboratori, A-nii Bevin, Morrisson şi Cripps. Obiectul consfătuirlor nu a fost co­municat publicului. In cercurile iniţiate, se afirmă că în aceste consfătuiri secrete, se caută cu disperare o soluţie, pentru ca guvernul să fie sigur că deputaţii laburişti vor fi pre­zenţi, în permanenţă, la şedinţe­le parlamentului. D. Cripps a sugerat crearea unui internat pentru deputaţii la­burişti, într-o clădire din apropie­rea Camerei Comunelor. Lectura favorită Un ziarist american publică un reportaj despre viaţa pe care o duce Ciang Kai Shek în refugiul lui de pe insula Formosa. Din cauza ostilităţii pe care i-o arată populaţia locală, el nu îndrăz­neşte să iasă de­cât foarte rar din casă. Când e absolut obligat să circule în lume, umblă îmbră­cat sau într’un lung halat albastru chinezesc, sau într’o uniformă mi­litară fără nîciun fel de insignă. Oficial, nu mai deţine nici o po­ziţie, în ceea ce a mai rămas din organizaţia Kuomintangului. Dar fiindcă aşa zisul „preşedinte ac­tiv“ Li Tsung­ Yen, refuză să se înapoeze din Statele Unite, Ciang Kai Shek îi ţine interimatul, care constă din a asculta rapoartele care i se fac asupra mersului triumfal al armatelor populare Lectura favorită a lui Ciang Kai Shek este un roman intitulat: „Cum am evadat“. Flori şi cereale Intre autorităţile franceze şi departamentul agrar -a­merican a izbucnit acum câtva timp un conflict, pe motiv că Franţa exportase în Olanda 90.000 de tone grâu fără să fi preavizat de aceasta forurile ex­portatoare americane. Pentru a evita în viitor aseme­nea ciocniri de interese, guver­nul francez a fost invitat să stu­dieze problema dacă e cazul „să se însămânţeze cu grâu suprafeţe atât de mari de teren când State­le Unite au disponibilităţi de grâu destul de apreciabile”. Tot în le­gătură cu aceasta, s-a readus în actualitate planul prezentat mai de mult ministrului de agricultu­ră francez Tanguy Prigent cu privire la înlocuirea cultivării de cereale prin aceea de... flori. E cert că în cazul acesta, Fran­ţa va renunţa de la sine sa mai facă export în... Oland CRONICA EVENIMENTELOR EXTERNE SITUAŢIA POLITICĂ DIN FRANŢA Franţa trece prin mari frămân­tări de ordin social şi politic. Grevele se întind pe măsură ce muncitorimea se pronunţă pentru susţinerea acţiunii de revendicări materiale şi pe măsură ce discu­ţiile dintre patronat şi sindicate se prelungesc sau nu duc la niciun rezultat pozitiv. La început spora­dice şi locale, grevele au acum o pronunţată tendinţă de generali­zare. In regiunea Parisului, aproa­pe 130.000 de lucrători au părăsit industriile metalurgice, iar numă­rul uzinelor care au încetat acti­vitatea se ridică la 126. Dar grevele nu se mărginesc numai la industria metalurgică şi nici nu sunt localizate in regiunea parisiană. întreprinderile de tran­sport in comun — metrou şi auto­buze — ca şi uzinele de gaz şi electricitate urmează să fie şi ele afectate, iar în provinice, in spe­cial în industria textilă şi metalur­gică, grevele durează şi iau pro­porţii din ce in ce mai mari. .Concomitent, acţiunea Impori­­va răsboiului din Indochina şi îm­potriva armamentului american ce urmează să sosească In urma sem­nării acordului bilateral, este dusă de lucrătorii din oraşele portuare. La Bordeaux, docherii au încetat lucrul solidarizându-se cu colegii lor care au refuzat să încarce un vapor ce urma să plece spre Bî­­zerta. La Marsilia, incidentele in­tre grevişti şi poliţie s’au înmul­ţit. La Oran, s’au produs de ast­­menea incidente, poliţia arestând pe fruntaşii muncitorilor care re­fuzau să descarce vase cu mate­rial de răsboi. S’ar părea, la prima vedere, că între revendicările de ordin mate­rial, între cererile de sporire a sa­lariilor cu o primă de 3000 de franci pentru a face faţă scumpe­­tei mereu crescânde a vieţii şi in­tre acţiunea protestatară a mun­citorimii împotriva răsboiului şi înarmărilor, nu ar exista nicio le­gătură. Totuşi, o corelaţie strânsă între aceste acţiuni există şi ea este explicată de către d. Eugene K­enaff, secretarul general al Uni­unii sindicale din Paris, printr’un articol recent publicat In revista sovietică „Temps Nouveaux“. După ce arată că în perioada de la 15 Decembrie 1949 la 15 Ianuarie 1950 au fost in Franţa 707 con­flicte de muncă, d. Henaîi spune că situaţia „este de fapt o conse­cinţă a budgetului de înarmare de 650 miliarde anual, care apasă greu asupra standardului de viaţă al muncitorilor şi funcţionari­lor”. D. Henaîi demonstrează că impo­zitele directe şi indirecte puse de guvern pentru a se putea menţine intacte creditele militare, sunt de natură să scumpească viaţa şi deci să priveze clasa muncitoare de posibilităţile unui echilibru budge­tar. „Din vânzarea fiecărui kilo­gram de zahăr — scrie d. Henafî — statul percepe impozite indi­recte de 25 franci, la fiecare litru de untdelemn 43 franci, la kilogra­mul de carne, 80 franci, iar la o cutie cu ţigarete care costă 65 de franci statul percepe 50 de franci. La aceasta trebuesc adău­gate impozitele directe foarte ur­cate, toate, sau majoritatea lor mergând in sacul fără fund al înarmărilor şi al răsboiului din Indochina“. „De aici, — încheie d. Henaîi — concluzia care se impune: situaţia muncitorilor fiind strâns legată de politica răsboiului, ei sunt din ce în ce mai convinşi că lupta lor pentru îndreptarea condiţiunilor de viaţă înseamnă în acelaş timp o luptă împotriva răsboiului“. Frământările politice sunt şi ele menite să agraveze tensiunea. Trei scandaluri recente.* afacerea de Recy, cazul generalilor Mast- Revers şi scandalul cu vinurile, pasionează opinia publică. Deşi scandalul cu vinurile datează de fapt din 1947, totuşi el găseşte o stringentă actualitate prin hotărî­rea comisiei de anchetă de a cere Adunării Naţionale să desbată che­stiunea şi să invite guvernul de a urgenta măsurile judiciare. Repre­zentanţii comunişti au votat îm­potriva deciziei întrucât după pă­rerea lor, termenii rezoluţiei erau prea slabi şi imprecişi faţă de gra­vitatea cazului. Or, comisia de an­chetă parlamentară a ajuns la con­cluzii extrem de grave, printre care aceea că cea mai mare des­­ordine domneşte în serviciul de distribuire a vinurilor, că funcţio­nari numeroşi sunt acuzaţi de a T. S. (Continuare în pag. 2­ a) Ajutoarele băneşti pentru asiguraţi Nouile dispoziţii apărute în Buletinul Oficial Din discuţia asupra bugetului Asigurărilor Sociale de stat, in şedinţa plenară a C.C. al C-G.M., s‘a văzut că felul cum s‘a reali­zat bugetul ajutoarelor în anul 1949, dovedeşte că este posibilă o ameliorare simţitoare a drep­turilor de ajutor. De unde pen­tru ajutoare se prevăzuse în bu­get 32,46 la sută din totalul ve­niturilor, cheltuelile făcute pe baza legii şi a regulamentului au însumat numai 21,32 la sută din veniturile prevăzute şi numai 16,21 la sută din veniturile rea­lizate. D-na Chișinevschi a arătat chiar în raportul d-sale care sunt ameliorările avute în ve­dere: lărgirea unora din drepturi­le existente și crearea altor drep­turi noi. In „Buletinul Oficial“ Nr. 17, Comitetul executiv al C.G.M., uzând de prerogativele pe care i le dă legea Asigurărilor Sociale, a dat publicităţii o decizie prin care stabileşte noile drepturi la ajutoare ale salariaţilor­ Decizia face deosebire Intre salariaţii din sectorul socialist şi cel din sectorul particular. In afară de aceasta, dintre sa­lariaţii din sectorul socialist sunt scoşi dela dispoziţiile comune fruntaşii în producţie precum şi cei cu munci grele sau pericu­loase, cărora li­ se acordă avan­­tagii speciale. Ca dispoziţie generală, între cazurile care dau drept la aju­toare în sectorul socialist s‘au a­­dăugat trei: transferarea într‘o muncă mai uşoară sau reducerea programului de lucru din cauza de­­boală sau accident, apel tra­tamentul balneo-climateric când concediul de cură depăşeşte con­cediul de odihnă şi carantina-Aceste cazuri nu sunt prevăzute la salariaţii particulari-In sectorul socialist, ajutorul de boală sau accident se dă fără condiţie de vechime; în sectorul particular se cere o vechime de 3 luni salariaţilor permanenţi, de 6 luni salariaţilor sezonieri şi temporari şi de 3 luni in acelaş loc de muncă sau de 6 luni în câmpul muncii, salariaţilor cas­nici-Cuantumul ajutoarelor băneşti este în funcţie de salariul brut, de grupa de muncă, de vechimea în întreprindere şi în câmpul muncii, de efortul depus în mun­că şi de productivitate. Ajutorul este de 100 la sută pentru sala­riaţii cu munci grele sau asimi­late lor, de 65—100 la sută pen­tru ceilalţi evidenţiaţi şi de 50—100 la sută pentru restul sa­lariaţilor, în aşa fel in­cât orice salariat cu o vechime de peste 4 ani în întreprindere şi peste 8 ani în câmpul muncii obţine ajutorul de 100 la sută. Pentru salariaţii din sectorul particular unu se fac aceste diferenţieri, ei au dreptul la un ajutor de 40—80 la sută din salariu, variând numai după vechime şi grupa de muncă. Toţi salariaţii particulari cu o ve­chime mai mare de 5 ani in în­treprindere şi mai mare de 12 ani în câmpul muncii au dreptul la ajutorul de 80 la sută. Pentru îngrijirea copilului bol­nav, până la 3 ani, se acordă a­­jutor fără condiţie de vechime salariatelor permanente şi la o vechime de 3 luni celor sezoniere din sectorul socialist, iar în sec­torul particular numai celor per­manente şi numai la o vechime de 6 luni. Cuantumul ajutorului este ceva mai mic de­cât cel pe care l-ar primi mama dacă ar fi ea însăși bolnavă. Pentru cazurile noi de ajutoa­re sunt prevăzute diverse dispo­ziţii lămuritoare­ Astfel pentru transferarea la o muncă mai u­­şoară ajutorul se acordă dacă se prevede că salariatul se va refa- GAMA I—............ »-■......—.......................................— (Continuare în pag. 2-a) Nici bastoanele de cauciuc şi nici gazele lacrimogene de care au făcut uz poliţia şi a.»ata, n’au putut opri pe docherii, marinarii şi muncitorii din­ Nisa, să arunce in mare rampa pentru bom­ba^V2 TIBETUL, ŢARA ŞI A Revoluţia populară din China a readus in actualitatea politicii in­ternaţionale şi Tibetul,, teritoriul din partea de sub-vest a Chinei, străjuit la miază-zi de uriaşele creste ale Himalaiei iar la nord de lanţul munţilor Kuenlun. Deşi drumul de caravane ce leagă Ti­betul de China e cât se poate de greu, ducând prin deserturi şi stânci, această ţară de peste 900.000 de kilometri pătraţi — cât Franţa şi Germania la un loc — a fost chinezească încă din se­ulul al optulea, când guvernato­rul Tibetului, Krn-Srongdetsan şi acela al Chinei Btin-Pu-Heu-Tig- Hwang-Te, au încheiat un tratat prin care „cele două imperii de­clară că se unesc In interesul prosperării ambelor ţări“. Textul acestui tratat mai se află şi astăzi, cioplit In piatră, pe o coloană din Lhassa, capitala Tibetului.. Revoluţia lui Mao Tse Dun a risipit în bună parte atmosfera mistică ce înconjura până acum­ Tibetul, ţară în care stăruie o feu­­dalitate medievală întreţinută de cei 300.000 de Lama, care — în calitate de reprezentanţi tereştri ai „zeilor fricei“ — au făcut din cele trei mii de mănăstiri exi­stente, centre de robire a ţărani­lor, legaţi de munca­­ pământului şi creşterea videlor. O adevărată industrie nu s’a putut desvolta în ‘această ţară, deşi există zacă­minte bogate de aur, argint, cupru şi plumb, care — la fel ca şi solul — aparţin călugărilor „lamaişti“, secta budistă a „tichiilor galbene“. In anul 1275, un împărat chinez a încredinţat şefului sectei numit „Dalai Lamat", administrarea Ti­betului, dar cu toată autonomia lor religioasă, tibetanii au rămas tot­deauna ataşaţi politicii chineze. Drepturile Chinei asupra Tibe­tului au fost pecetluite în ultimele decenii de toate tratatele interna­ţionale, care intre altele au fixat şi graniţa dintre Tibet şi India. Actualul Dalai Lama al Tibetului, tânărul Jampal Nga­wang Lob­­sang Yishey Tenzing Gyatso, in vârstă de 14 ani, a fost confirmat in acest rang în 1940 de către gu­vernul din Csungking şi a intrat in Lhassa însoţit de o escortă chi­neză. Deşi şi-a pus pe nenumărate tratate semnătura de recunoaştere a suveranităţii absolute a Chinei asupra Tibetului, Marea Britanie a încercat adesea să-şi facă din In­dia şi Birmania, capete de pod pentru dobândirea Tibetului.­­ In timpul războiului ruso-japonez, trupele britanice au intrat in Ti­bet, ocupând Lhassa, dar au tre­buit să se retragă după scurt timp In tratatul ruso-britanic din 1907, între Rusia și Anglia, aceasta din urmă s’a obligat să­­renunţe la ori­ce imixtiune in chestiunile Interne ale Tibetului, abandonând tot­odată încercările de­ a obţine con­cesiuni­­şi privilegii şi angajându-se să nu întreţină relaţii cu Tibetul decât prin intermediul Chinei. In realitate însă, fiecare investiţie britanică in Tibet, — fie sub for­ma unor săpături geologice, fie a susţinerii unui „Dalai Lama“ în exil sau a instalării telegrafului în­tre Lhassa şi Calcutta, — a fost po­liticeşte necontenit exploatată de englezi pentru a crea între Tibet şi China o atmosferă de tensiune. Probabil în credinţa că regimul putred al lui Ciang Kai Shek se va putea menţine, Anglia a „cedat“ Indiei în 1940, când a proclamat independenţa acestui stat, „drep­­turile şi datoriile“ sale asupra Ti­betului ! Anul trecut s-a făcut şi de către, unele cercuri americane o încer­care de­ a pătrunde în Tibet, tri­­miţându-se o misiune cu scop ne­definit,­ sub conducerea unui anu­me,Lowell Thomas. Acesta s’a În­tors după scurt timp la New-York — via Calcutta — pretinzând că a adus o scrisoare de la Dalai Lama către președintele Truman, prin care îi cerea „consilieri mir fitat de ocazie pentru a lansa o fitat de ocazia pentru a lansa o campanie de „detaşare a Tibetu-S» Sn» (Continuare, in pag. 2.-a), CELOR 300.000 DE PLAI AL MUNTILOR HIMALAIA CHESTIA ZILEI Cursa înarmărilor Spre potpul, (Din „The Minneapolis Star“) Carnetul nostra Pictorul Andreescu de VICTOR EFTIMIU Soarele morţilor — cum a fost numită gloria postumă, răs­plata care nu vine decât după ce omul fizic s’a destrămat în neant — a aureolat şi fruntea lui Ion Andreescu, născut în Februa­rie, acum o sută de ani. Acade­mia R. P. R. l-a consacrat mem­bru de onoare al ei Şi-l va come­mora în curând intr’o şedinţă festivă. Ion Andreescu a venit pe lume câteva săptămâni după Eminescu, l-a legat, în afară de contempo­raneitate, acelaş destin tragic şi acelaş crez , artistic : adevărul, densitatea şi profunzimea în creaţie. Dacă perechea V. Alecsandri­ N. Grigorescu a însemnat colonii, exuberanţă, viziune idiliopatri­­arhală.—Eminescu şi Andreescu au mers mai adânc în taina omu­lui şi a peisajului, în severitatea gândului, în sobrietatea expre­siei. Nu vom căuta apropieri cu orice chip, similitudini totale. Un vechiu adagiu spune că orice comparaţie e­ detestabilă. Dar nici nu putem renunţa la încadrarea pe familii a unor artişti-creseri de pe domenii diferite, asemăna­rea, de pildă a unor romantici ca Victor Hugo, poetul cu Delacroix, pictorul, a pictorului realist Re­pin cu romancierul Lev Tolstoi. Ca şi a lui Eminescu, viaţa lui Andreescu a fost masteră. Socie­tatea l-a ridicat pe unul la înde­letnicirile de vremelnic revizor şcolar, pe celălalt la o catedră de desen şi caligrafie pe la Bu­zău. Neînţeleşi de contemporani, pa cari îi depăşeau prin spirit, preo­cupări, sensibilitate şi adulme­care a viitorului, poetul şi picto­rul şi-au urcat calvarul având la orizont mirajul şi răsplata unei recunoştinţe târzii, dar care nu putea să nu vină, fiindcă nu este putere pe pământ să stăvi­­lească progresul şi să interzică posterităţii omagiul datorit mari­lor precursori. Alecsandri a scris mult, Gri­gorescu a pictat mult. Scurta exi­­stenţă pământească a lui Emi­nescu şi Andreescu nu le-a în­găduit realizări de proporţii vaste. Dar această operă redusă, concentrare de sinteze, e făurită, e călită un material durabil. O cutreeră emanaţiuni magice, cari reţin pe contemplator, îl obligă să întârzie pe pagina scrisă sau zugrăvită, îl răscolesc, îl pun pe gânduri, îl obsedează, îl fecun­dează. Şi cu cât cititorul sau spec­tatorul e mai familiarizat cu a­­ceastă operă, cu atât îi descoperă frumuseţi noi, amănunte tulbu­rătoare, un farmec dureros şi (Continuare în pag. 2-a)

Next