Argeş, 1973 (Anul 8, nr. 1-12)

1973-08-01 / nr. 9

AL. G­RAU­R Intre Horaţiu Şi Eminescu E relativ uşor să alegi, din­tre numeroşii scriitori buni pe care i-ai citit, unul pe care să-l declari preferat. E infinit mai greu să explici de ce l-ai ales. Pe vremea cînd predam latina în liceu şi participam la diver­se comisii de examinare, eram totdeauna cuprins de admira­ţie şi în acelaşi timp de compă­timire pentru colegii care con­trolau cunoştinţele de literatu­ră română. Mi se părea că e foarte greu să explici de ce o carte e frumoasă. E desigur mai uşor totuşi să analizezi propriile tale sentimente faţă de un autor. Scriitorul meu preferat este poetul latin Horaţiu, încă de pe vremea cînd, în penultima clasă de liceu, am făcut cunoş­tinţă cu Odele lui. Bănuiesc că primul motiv de atracţie a fost forma, mai precis versificaţia, care cerea oarecare dibăcie şi din partea cititorului, nu nu­mai din a autorului. Fapt este că am învăţat atunci pe de rost şi ţin minte pînă azi aproape în întregime Odele şi Epodele. Dar mi se pare neîndoios că i­­deile poetului au găsit un pro­fund ecou în sufletul meu, pro­babil din cauza unor asemănări de structură, deoarece în anul următor am primit cu acelaşi entuziasm Satirele şi Epistolele. Dintre poeţii români, cel mai mult m-a impresionat Emines­cu, ceea ce, evident, nu mă sin­gularizează printre amatorii de literatură din ţara noastră. Nu mă consider calificat să anali­zez în ansamblu calităţile ope­rei, dar sunt bucuros că am o­­cazia să insist asupra uneia dintre ele: simplitatea procese­lor. Mulţi cred astăzi că a scrie versuri presupune în pri­mul rînd inventarea de cuvinte şi crearea de legături uimitoa­re între cele existente dinain­te. De aceea socotesc util să a­­mintesc din cînd în cînd că E­­minescu a devenit cel mai ma­re poet al nostru folosind lim­ba aşa cum era cunoscută în timpul lui: "Să-mi fie somnul lin / Şi codrul aproape, / Pe-ntinsele ape / Să am un cer senin". După cum se vede, cuvinte ştiute de toată lumea, îmbinări curente. Atunci de ce ne emo­ţionează, de ce învăţăm versu­rile pe de rost ? Pentru că ex­primă gînduri originale, ima­gini impresionante, pentru că autorul, pentru a le exprima, a ştiut să aleagă dintre cuvintele obişnuite, pe cele mai colorate, pe cele care, legîndu-se între ele, pot trezi ecouri în mintea cititorilor. Poate că va părea banal ceea ce spun, dar prea adesea oamenii își închipuie că poți deveni poet numai prin artificii de limbaj. 2 — Argeș Eficienţa actului cultural Interviu cu tovarăşul Ionel Dicu secretar al Comitetului judeţean Argeş al P. C. R. — In prezent poporul nostru, sub conducerea partidului, este angajat într-o operă constructivă, de dimensiuni imprevizibile, chiar şi pentru cei mai cutezători dintre înaintaşii noştri. In acest proces pe care l-am trăit şi îl trăim cu toată fiinţa şi în care ne-am angajat conştient, cultura repre­zintă o componentă principală. V-am ruga, tova­răşe secretar, pentru început, să vă referiţi la această problemă doar enunţată în întrebarea noastră. — Socialismul, realizînd transformarea tuturor structurilor vieţii sociale, este orînduirea care de­termină mutaţiile cele mai profunde în condiţia materială şi spirituală a omului. La Congresul al X-lea al P.C.R., tovarăşul Nicolae Ceauşescu apre­cia că : „Partidul nostru porneşte de la concepţia că socialismul trebuie să fie societatea totalei îm­pliniri a personalităţii umane, în care fiecare cetăţean să se simtă stăpîn pe destinul său, să poată gindi şi acţiona nestingherit în folosul pro­gresului societăţii“. In realizarea acestui deziderat, cultura reprezintă un factor important. Socia­lismul nu poate fi gîndit, nicidecum înfăp­tuit, în afara culturii. Relaţia este însă biunivocă, deoarece cultura, în sensurile sale profunde şi plenare, nu poate găsi un teren mai fertil pentru afirmare, decît în socialism. Tocmai de aceea partidul nostru acordă o grijă deo­sebită dezvoltării culturii. Aş vrea să subli­niez, cu această ocazie, doar faptul că noi, comu­niştii, acordînd importanţa cuvenită culturii, nu facem din ea un scop în sine. Scopul întregii noastre activităţi este omul, împlinirea multilate­rală a acestuia, eliberarea lui de toate vicisitudi­nile la care a fost supus secole de-a­ rîndul, de toate miturile, fetişurile, prejudecăţile care l-au făcut să nu fie el însuşi. Aşa se explică faptul că, pentru noi, cultura este un mecanism — bineînţe­les cu o alcătuire cu totul şi cu totul distinctă — un instrument spiritual pus în slujba dezvoltării conştiinţei socialiste sau, altfel spus, cultura este cel mai eficient şi rafinat mijloc de umanizare a omului şi a raporturilor interumane. Tocmai de aceea, partidul acordă o aşa de mare importanţă funcţiei social-educative, morale a culturii, func­ţie care o face aptă să contribuie pe de o parte la realizarea scopului de mai sus iar pe de altă parte la integrarea personalităţii în cerinţele ge­nerale ale vieţii sociale, cerinţe care — tot prin actul cultural — pot fi asimilate, interiorizate şi transformate în mobiluri ale activităţii personale. In prezent răspunderea care revine culturii, deci şi activităţii cultural-educative, este mai mare decît oricînd. Două precizări aş vrea să fac cu această ocazie: în cadrul componentelor cul­turii, ideologia, concepţia despre lume şi viaţă au un rol prioritar şi determinant. Ideologia este aceea care structurează elementele culturii într-un sistem unitar. Cultura în ansamblu, ideologia în special, asimilată în plan subiectiv, se transfigu­rează în convingeri, idealuri, criterii de apreciere valorică, şi lucrul acesta explică importanţa deo­sebită pe care o acordă partidul nostru însuşirii concepţiei despre lume şi viaţă a clasei muncitoare de către fiecare om al muncii. Din acest princi­piu teoretic trebuie să tragem concluzii pentru activitatea noastră practică. Componenta ideologică a oricărei manifestări, act cultural, ne apare ast­fel ca o necesitate. Numai că această componentă trebuie să se integreze organic, să fie parte in­timă, de structură a fiecărei acţiuni culturale şi nu un adaus exterior. A doua problemă la care aş dori să mă refer vizează o altă componentă a culturii, căreia noi îi acordăm astăzi o importan­ţă excepţională : ştiinţa. Ştiinţa cunoaşte o ofen­sivă fără precedent. Ea devine nu numai un ele­ment integrat organic forţelor de producţie, dar are loc o scientizare a tuturor proceselor de acti­vitate. Orice acţiune umană, orice proces, în măsura în care îl dorim eficient, tre­buie organizat, condus şi dirijat din perspec­tiva ştiinţei. Din această cerinţă rezultă, de asemeni, concluzii practice pentru ac­tivitatea noastră în domeniul culturii. Aceste con­cluzii se referă atît la faptul că trebuie să acor­dăm un rol prioritar ştiinţei, cît şi la faptul că trebuie să organizăm întreaga noastră activitate, în domeniul pe care îl discutăm, pe baze ştiinţi­fice. — In continuare, v-am ruga, tovarăşe secretar, să insistaţi asupra cîtorva detalii legate de eficienţa actului cultural şi, mai ales, de notele specifice ale eficienţei în acest domeniu care are statutul său distinct. Eficienţa este semnul sub care desfă­şurăm întreaga noastră activitate. Traver­săm o epocă şi avem de îndeplinit aseme­nea sarcini încît nu ne este permis să cultivăm actele gratuite, experimentele fără fina­litate, oricît de seducătoare ar fi în aparență. Vor­bind de eficiență în acest domeniu, sînt obligat să fac o precizare pentru a mă delimita de punctul de vedere pragmatic. Utilitarist. Din unghiul sub care abordăm problema, eficienţa are alte legi, alte criterii, alte unităţi de măsură, decît în domeniul economic. Un criteriu ferm de apreciere al eficienţei activităţii culturale — şi în general al întregii activităţi politico-ideologice — îl constituie atitudinea faţă de muncă, faţă de so­cietate. Mi se va spune că nu putem stabili o le­gătură directă între activitatea culturală şi acti­vitatea oamenilor în procesul de muncă, în pro­ducţie. Da, este adevărat. Nu se poate stabili o relaţiei de la cauză la efect între audierea un con­cert de Bach şi realizarea planului la producţie marfă. Să nu uităm însă că actul cultural modifică, atunci cînd este condus cu competenţă, sensibili­tatea oamenilor, puterea lor de înţelegere, le mode­lează gîndurile, le descoperă orizonturi noi. Toa­te acestea sînt trepte către cucerirea libertăţii şi deci trepte către înţelegerea şi interiorizarea ne­cesităţii. Sunt eficiente deci acele acţiuni care determină interiorizarea valorilor culturale şi convertirea acestora — pe plan subiectiv — în fapte de conştiinţă, în atitudini, comportamente. Toate acestea se vor manifesta, se vor exprima în procesul muncii, în primul rînd, pentru că munca este activitate specific umană, activitatea prin care omul se confirmă ca om. Dacă într-o în­treprindere există rămîneri în urmă în îndepli­nirea planului, există abateri de la disciplina de producţie, încălcări ale normelor morale, este mai mult decît sigur că acolo s-a desfăşurat şi o slabă activitate cultural-educativă. Acţiunile noastre operează eficient numai atunci cînd determină, la nivel individual şi colectiv, o stare de eferves­cenţă creatoare. Dacă activitatea noastră va ră­­mîne exterioară, nu va fura în universul moral, politico-ideologic, nu vom reuşi să modificăm po­zitiv modul de a interpreta lumea, viaţa, atitudi­nea faţă de colectivitate, faţă de semeni, înseamnă că, de fapt, am depus un efort inutil. Activitatea în domeniul despre care discutăm poate fi eficientă — şi lucrul acesta mi se pare de importanţă deosebită — atunci cînd reuşim să creăm un mediu, o ambianţă culturală, for­mativă. Acţiunile noastre trebuie într-adevăr să aibă valoare formativă, dar cred că este insu­ficient. Noi trebuie să lucrăm cu asemenea competenţă să folosim asemenea metode şi mijloace încît — printr-un foc concentric, dacă vreţi — să realizăm în colectivele oamenilor muncii un mediu formativ, educaţional, care să determine o stare de „concurenţă“, de întrecere, de autoperfecţionare. Eficienţa în acest domeniu nu se realizează de la sine. Tocmai de aceea, este nevoie să regîndim critic procedeele, mijloacele şi formele noastre de activitate. Se scapă din vedere faptul că omul, oricare om, nu este numai obiect al procesului cultural, ci şi subiect activ al aces­tuia. Aşa se face că, de multe ori, în şcoală, în educaţia adulţilor, în acţiunile noastre poli­tico-ideologice, culturale se profesează acel tip de educaţie ex cathedra atit de anacronic, greoi şi fără aderenţă. Avem nenumărate dovezi că, atunci cînd se simt participanţi la o acţiune oarecare, oamenii devin mai sensibili şi mesa­jele noastre găsesc mai multă receptivitate. Tot în legătură cu condiţiile eficienţei şi cu unele prejudecăţi pe care trebuie să le abandonăm, vreau să mai subliniez încă o idee. Se spune că activitatea culturală trebuie să fie adecvată intereselor şi preocupărilor oamenilor. Este foarte drept. Dar dacă ne oprim aci n-am realizat decît jumătate din sarcina noas­tră. Oamenii au anumite interese şi nevoi culturale, spirituale. A ne fixa exclusiv pe acestea înseamnă a perpetua o anumită stare de fapt şi a opta pentru un imobi­lism cultural, instructiv şi educaţional. De a­­ceea, avem sarcina nu numai de a răspunde adecvat unor interese date, ci şi de a „forţa“ a­­ceste interese, de a-i învăţa pe oameni să-şi îm­bogăţească şi să-şi diversifice interesele. Acestea sînt doar cîteva probleme pe care trebuie să le avem în vedere atunci cînd discutăm eficienţa activităţii culturale, instructive şi educative. — Păstrînd convorbirea în sfera concretului, a eficienţei, credem că unele referiri privind justa proporţionare între economic şi cultural ar fi binevenite. Mai precis, dezvoltarea econo­­mico-industrială impetuoasă a Argeşului are o „acoperire“ în instituţii specializate şi în acti­vităţi culturale pe măsură ? — Argeşul a cunoscut o dezvoltare spectacu­loasă în cei 30 de ani de existenţă socialistă. Mai ales, în ultimele 2—3 cincinale s-au petrecut aici, în Argeş, transformări a căror profunzime şi întindere cu greu pot fi surprinse în puţine rînduri. In acest proces am acordat şi acordăm, şi în continuare, prioritate problemelor econo­mice, dar aceasta nu înseamnă absolutizarea, fe­tişizarea acestora şi ignorarea celorlalte, a proble­melor care vizează construcţia în domeniul culturii şi educaţiei, al formării şi dezvoltării conştiinţei socialiste. Procesul de construire al noii soci­etăţi este un proces unitar în care fiecare do­meniu, latură au rolul şi funcţiile lor. Unita­tea şi interacţiunea acestora asigură funcţionali­tate optimă a sistemului social în ansamblu. In Tezele din iulie şi, mai apoi, la plenara din noiembrie 1971, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a atras atenţia organizaţiilor de partid şi tuturor lucrătorilor de pe frontul ideologic asupra pe­ricolului pe care îl reprezintă neglijarea pro­blemelor care privesc conştiinţa oamenilor, uni­versul lor moral-spiritual. A fost criticată de asemenea tendinţa de a transforma teza marxis­tă cu privire la rămînerea în urmă a conştiin­ţei faţă de existenţa socială într-un dat fatal, insurmontabil. Concluziile plenarei au reprezen­tat rezultanta unei analize concrete a proble­melor pe care viaţa însăşi le-a impus şi tocmai de aceea documentele partidului, adoptate cu acest prilej rămîn permanent o călăuză neabă­tută a activităţii noastre. Referindu-mă la situaţia din judeţul nostru, trebuie să spun că ascensiunea economică a Argeşului a fost însoţită de o îmbogă­ţire a conştiinţei oamenilor. Activitatea politico­­ideologică, cultural-educativă şi-a adus par­tea sa de contribuţie, deloc neglijabilă, la înălţarea acestei zone a ţării. O con­tribuţie de prim rang a avut-o şi o are şcoala, principalul factor de cultură şi civilizaţie, ale cărei preocupări sunt permanent centrate pe cerinţele producţiei, ale vieţii. Contribuţie me­ritorie au avut-o şi o au şi celelalte instituţii, ceilalţi factori culturali şi educaţionali. De la o etapă la alta, de la un an la altul s-au depus eforturi, din partea tuturor, pentru perfecţiona­rea formelor, metodelor şi mijloacelor de acti­vitate, pentru adecvarea cît mai riguroasă a stilului de muncă la exigenţele şi nevoile reale. Există însă şi o serie de neajunsuri, a căror cauză nu trebuie căutată vizavi de propria noastră activitate, oricît am invoca greutăţile obiective. De exemplu, într-o anumită perioa­dă, copleşiţi de grandoarea sarcinilor pe care le aveam de realizat in plan economic, nu am acordat atenţia cuvenită activităţii în domeniul pe care îl discutăm. Intr-o perioadă mai recentă, activitatea noastră a plătit tribut culturalismului, unele in­stituţii culturale fiind tentate să profeseze actul cultural gratuit,­in sine. De altfel, expresia „act cultural în sine“ este o contradicţie în termeni. O iniţiativă oarecare poate deveni act de cultură numai în măsura în care presupune un raport biunivoc între două părţi. Altfel este orice: experiment, exerciţiu ludic, dar nu act de cultură autentic. In unele cazuri, subjugaţi de pasiunea inovaţiei, am scăpat din vedere e­­ficienţa instituţiilor şi acţiunilor noastre. Aş da un simplu exemplu: societăţile culturale care s-au înfiinţat în judeţul Argeş. Iniţiativa este valoroasa şi demnă de apreciat. In foarte multe locuri ele au determinat un reviriment mar­cant in viaţa spirituală a localităţilor si colecti­velor de oameni. Dar nu peste tot ele au de­venit ceea ce şi-au propus, nu în toate cazu­rile activitatea lor a fost dirijată spre proble­mele arzătoare. De multe ori festivismul şi ac­tivităţile în sine au înăbuşit proiectele foarte inte­resante şi originale. Tocmai de aceea, apreciind începutul valoros, trebuie să acţionăm în aşa fel încît societăţile culturale să devină veritabili fer­menţi în viaţa colectivelor de oameni ai muncii. Trebuie să triumfe şi aci, ca în toate domeniile, punctul de vedere al vieţii. Referindu-mă critic la activitatea trecută nu înseamnă că idealizez prezentul. Stăruie şi a­­cum în activitatea noastră, a tuturor, o serie de lipsuri. Inovăm încă foarte puţin în acest do­meniu. Sîntem încă foarte puţin preocupaţi de scientizarea activităţii noastre. Există astăzi o literatură extrem de bogată şi diversă cu pri­vire la conducerea activităţii culturale, există o sere de instrumente, de metode şi tehnici puse­ la îndemînă de ştiinţele moderne, care-şi fac însă cu greu loc în activitatea noastră A­­vem privilegiul de a trăi într-o epocă al cărei semn distinctiv este dezvoltarea într-un ritm foarte accelerat. Aceasta ne obligă să gîn­­dim prospectiv şi să desfăşurăm întreaga noastră activitate nu numai în funcţie de ce­rinţele­­zilei de astăzi, ci şi ale zilei de mîine, acel mîine foarte încărcat de exigenţe şi răs­punderi. Facem noi, oare, totul pentru a-l pre­găti pe om, prin sistemul nostru educaţional, pentru viitor ? Viitorologii apreciază că nu este departe ziua cînd nevoile spirituale ale oamenilor vor trece în prim plan, vor deveni prioritare. Lu­­crul acesta creează alte obligaţii, alte răspun­deri pentru noi, cei care desfăşurăm activitatea astăzi. Dacă acestea sunt doar cîteva dintre marile teme de reflecţie pe care trebuie să le avem în vedere, trecînd în planul activităţii i­­mediate, ştim cu toţii că judeţul nostru se con­­fruntă în domeniul educaţiei, al pregătirii pro­­fesionale, politice, culturale cu probleme de actualitate stringentă. Să ne gîndim numai la investiţiile uriaşe pe care le avem de realizat în Argeş în următorii ani; să ne gîndim la forţa de muncă de care avem nevoie; să ne gîndim,­­mai^ ales că avem o clasă muncitoare foarte^ tînără şi ea trebuie crescută şi educată în spiritul muncii; să ne gîndim la problemele educative pe care le presupune sudarea colec­tivelor de muncă; să ne gîndim de asemenea la implicaţiile pe care le are în domeniul educa­ţiei extraordinara dezvoltare a democraţiei, în special a democraţiei economice. Am vrea să cunoaştem, tovarăşe secretar, pă­rerea dumneavoastră despre activitatea instituţii­lor culturale profesioniste.­­ Este incontestabil faptul că aceste institu­ţii aduc o mare contribuţie la realizarea sarci­nilor pe care ni le-am propus. Activitatea lor este, în general, circumscrisă efortului pe care noi toţi îl facem pentru dezvoltarea multilate­rală a judeţului. Vreau să notez, de exemplu, cu satisfacţie că activitatea filialei Uniunii Ar­tiştilor Plastici din Piteşti îşi face din ce în ce mai mult simţită prezenţa. Valoarea acestui ce­naclu este în indiscutabilă afirmare, fapt de­monstrat, printre altele, de desele participări la expoziţii de grup şi individuale în judeţ, în ţară şi peste hotare. In acest context trebuie apre­ciată şi activitatea literară din judeţul nostru. Mai greu, dar cu succese ce constituie dovezi certe că ne înscriem pe o linie ascendentă, au apărut şi continuă să apară volume de versuri, proză, critică. Revista Argeş, a realizat şi rea­lizează — e adevărat că încă insuficient — sti­mularea creaţiei culturale din judeţ. Fără a renunţa la exigenţele necesare, publicaţia noastră are datoria cuprinderii unei sfere tematice mai largi, cultivării, in primul rînd, a creaţiei in­spirate din extraordinara dinamică a contempo­raneităţii, reflectând marile transformări în care sîntem angajaţi cu toţii. Şi activitatea teatrului „A. Davila“, ascendentă sub raportul repertoriu­lui şi ţinutei artistice trebuie orientată mai di­rect spre cerinţele şi nevoile spirituale ale oa­menilor. E necesar ca atît teatrul cît şi celelal­te instituţii de profil să cultive în mai mare măsură genul de spectacole educative (recita­luri de poezie patriotică, recitaluri de cîntece patriotice pentru tineret şi pentru alte catego­rii de vîrstă). Insuficientă atenţie s-a acordat educaţiei muzicale în municipiul Piteşti, ca şi in întregul judeţ. S-a spus, la un moment dat, că în oraşul Piteşti nu există receptivitatea ne­cesară pentru această artă. Trebuie însă, aşa cum spuneam şi mai sus, să creăm noi un pu­blic receptiv, dar pentru aceasta — evident — e necesară o activitate perseverentă de colabo­rare cu instituţiile de profil, de atragere şi cultivare a talentelor locale, în aşa fel ca în scurt timp să se poată vorbi de o viaţă muzi­cală a judeţului. Fără a epuiza nici pe departe într-o convor­bire toate problemele cu care ne confruntăm, ne dăm seama că se conturează dimensiunile unui teren de muncă foarte vast şi complex in care toate forţele componente ale sistemului e­­ducaţional din Argeş şi, în primul rînd, orga­nizaţiile de partid — adevărat catalizator de energii, de potenţial spiritual — sunt chemate să acţioneze în perspectiva pe care Congresul al X-lea al P.C.R. a definit-o cu claritate, a­­ceea de făurire ,a societăţii socialiste multilate­ral dezvoltate. Tocmai de aceea, consider că solu­ţiile şi răspunsurile pe care le dăm şi le vom da trebuie să izvorască din conştiinţa noas­tră de comunişti, cărora partidul le-a încredin­ţat răspunderea de a activa pe şantie­rul celei mai captivante şi tulburătoare munci­i acela al formării omului nou. REDACŢIA

Next