Argeş, 1973 (Anul 8, nr. 1-12)
1973-08-01 / nr. 9
AL. GRAUR Intre Horaţiu Şi Eminescu E relativ uşor să alegi, dintre numeroşii scriitori buni pe care i-ai citit, unul pe care să-l declari preferat. E infinit mai greu să explici de ce l-ai ales. Pe vremea cînd predam latina în liceu şi participam la diverse comisii de examinare, eram totdeauna cuprins de admiraţie şi în acelaşi timp de compătimire pentru colegii care controlau cunoştinţele de literatură română. Mi se părea că e foarte greu să explici de ce o carte e frumoasă. E desigur mai uşor totuşi să analizezi propriile tale sentimente faţă de un autor. Scriitorul meu preferat este poetul latin Horaţiu, încă de pe vremea cînd, în penultima clasă de liceu, am făcut cunoştinţă cu Odele lui. Bănuiesc că primul motiv de atracţie a fost forma, mai precis versificaţia, care cerea oarecare dibăcie şi din partea cititorului, nu numai din a autorului. Fapt este că am învăţat atunci pe de rost şi ţin minte pînă azi aproape în întregime Odele şi Epodele. Dar mi se pare neîndoios că ideile poetului au găsit un profund ecou în sufletul meu, probabil din cauza unor asemănări de structură, deoarece în anul următor am primit cu acelaşi entuziasm Satirele şi Epistolele. Dintre poeţii români, cel mai mult m-a impresionat Eminescu, ceea ce, evident, nu mă singularizează printre amatorii de literatură din ţara noastră. Nu mă consider calificat să analizez în ansamblu calităţile operei, dar sunt bucuros că am ocazia să insist asupra uneia dintre ele: simplitatea proceselor. Mulţi cred astăzi că a scrie versuri presupune în primul rînd inventarea de cuvinte şi crearea de legături uimitoare între cele existente dinainte. De aceea socotesc util să amintesc din cînd în cînd că Eminescu a devenit cel mai mare poet al nostru folosind limba aşa cum era cunoscută în timpul lui: "Să-mi fie somnul lin / Şi codrul aproape, / Pe-ntinsele ape / Să am un cer senin". După cum se vede, cuvinte ştiute de toată lumea, îmbinări curente. Atunci de ce ne emoţionează, de ce învăţăm versurile pe de rost ? Pentru că exprimă gînduri originale, imagini impresionante, pentru că autorul, pentru a le exprima, a ştiut să aleagă dintre cuvintele obişnuite, pe cele mai colorate, pe cele care, legîndu-se între ele, pot trezi ecouri în mintea cititorilor. Poate că va părea banal ceea ce spun, dar prea adesea oamenii își închipuie că poți deveni poet numai prin artificii de limbaj. 2 — Argeș Eficienţa actului cultural Interviu cu tovarăşul Ionel Dicu secretar al Comitetului judeţean Argeş al P. C. R. — In prezent poporul nostru, sub conducerea partidului, este angajat într-o operă constructivă, de dimensiuni imprevizibile, chiar şi pentru cei mai cutezători dintre înaintaşii noştri. In acest proces pe care l-am trăit şi îl trăim cu toată fiinţa şi în care ne-am angajat conştient, cultura reprezintă o componentă principală. V-am ruga, tovarăşe secretar, pentru început, să vă referiţi la această problemă doar enunţată în întrebarea noastră. — Socialismul, realizînd transformarea tuturor structurilor vieţii sociale, este orînduirea care determină mutaţiile cele mai profunde în condiţia materială şi spirituală a omului. La Congresul al X-lea al P.C.R., tovarăşul Nicolae Ceauşescu aprecia că : „Partidul nostru porneşte de la concepţia că socialismul trebuie să fie societatea totalei împliniri a personalităţii umane, în care fiecare cetăţean să se simtă stăpîn pe destinul său, să poată gindi şi acţiona nestingherit în folosul progresului societăţii“. In realizarea acestui deziderat, cultura reprezintă un factor important. Socialismul nu poate fi gîndit, nicidecum înfăptuit, în afara culturii. Relaţia este însă biunivocă, deoarece cultura, în sensurile sale profunde şi plenare, nu poate găsi un teren mai fertil pentru afirmare, decît în socialism. Tocmai de aceea partidul nostru acordă o grijă deosebită dezvoltării culturii. Aş vrea să subliniez, cu această ocazie, doar faptul că noi, comuniştii, acordînd importanţa cuvenită culturii, nu facem din ea un scop în sine. Scopul întregii noastre activităţi este omul, împlinirea multilaterală a acestuia, eliberarea lui de toate vicisitudinile la care a fost supus secole de-a rîndul, de toate miturile, fetişurile, prejudecăţile care l-au făcut să nu fie el însuşi. Aşa se explică faptul că, pentru noi, cultura este un mecanism — bineînţeles cu o alcătuire cu totul şi cu totul distinctă — un instrument spiritual pus în slujba dezvoltării conştiinţei socialiste sau, altfel spus, cultura este cel mai eficient şi rafinat mijloc de umanizare a omului şi a raporturilor interumane. Tocmai de aceea, partidul acordă o aşa de mare importanţă funcţiei social-educative, morale a culturii, funcţie care o face aptă să contribuie pe de o parte la realizarea scopului de mai sus iar pe de altă parte la integrarea personalităţii în cerinţele generale ale vieţii sociale, cerinţe care — tot prin actul cultural — pot fi asimilate, interiorizate şi transformate în mobiluri ale activităţii personale. In prezent răspunderea care revine culturii, deci şi activităţii cultural-educative, este mai mare decît oricînd. Două precizări aş vrea să fac cu această ocazie: în cadrul componentelor culturii, ideologia, concepţia despre lume şi viaţă au un rol prioritar şi determinant. Ideologia este aceea care structurează elementele culturii într-un sistem unitar. Cultura în ansamblu, ideologia în special, asimilată în plan subiectiv, se transfigurează în convingeri, idealuri, criterii de apreciere valorică, şi lucrul acesta explică importanţa deosebită pe care o acordă partidul nostru însuşirii concepţiei despre lume şi viaţă a clasei muncitoare de către fiecare om al muncii. Din acest principiu teoretic trebuie să tragem concluzii pentru activitatea noastră practică. Componenta ideologică a oricărei manifestări, act cultural, ne apare astfel ca o necesitate. Numai că această componentă trebuie să se integreze organic, să fie parte intimă, de structură a fiecărei acţiuni culturale şi nu un adaus exterior. A doua problemă la care aş dori să mă refer vizează o altă componentă a culturii, căreia noi îi acordăm astăzi o importanţă excepţională : ştiinţa. Ştiinţa cunoaşte o ofensivă fără precedent. Ea devine nu numai un element integrat organic forţelor de producţie, dar are loc o scientizare a tuturor proceselor de activitate. Orice acţiune umană, orice proces, în măsura în care îl dorim eficient, trebuie organizat, condus şi dirijat din perspectiva ştiinţei. Din această cerinţă rezultă, de asemeni, concluzii practice pentru activitatea noastră în domeniul culturii. Aceste concluzii se referă atît la faptul că trebuie să acordăm un rol prioritar ştiinţei, cît şi la faptul că trebuie să organizăm întreaga noastră activitate, în domeniul pe care îl discutăm, pe baze ştiinţifice. — In continuare, v-am ruga, tovarăşe secretar, să insistaţi asupra cîtorva detalii legate de eficienţa actului cultural şi, mai ales, de notele specifice ale eficienţei în acest domeniu care are statutul său distinct. Eficienţa este semnul sub care desfăşurăm întreaga noastră activitate. Traversăm o epocă şi avem de îndeplinit asemenea sarcini încît nu ne este permis să cultivăm actele gratuite, experimentele fără finalitate, oricît de seducătoare ar fi în aparență. Vorbind de eficiență în acest domeniu, sînt obligat să fac o precizare pentru a mă delimita de punctul de vedere pragmatic. Utilitarist. Din unghiul sub care abordăm problema, eficienţa are alte legi, alte criterii, alte unităţi de măsură, decît în domeniul economic. Un criteriu ferm de apreciere al eficienţei activităţii culturale — şi în general al întregii activităţi politico-ideologice — îl constituie atitudinea faţă de muncă, faţă de societate. Mi se va spune că nu putem stabili o legătură directă între activitatea culturală şi activitatea oamenilor în procesul de muncă, în producţie. Da, este adevărat. Nu se poate stabili o relaţiei de la cauză la efect între audierea un concert de Bach şi realizarea planului la producţie marfă. Să nu uităm însă că actul cultural modifică, atunci cînd este condus cu competenţă, sensibilitatea oamenilor, puterea lor de înţelegere, le modelează gîndurile, le descoperă orizonturi noi. Toate acestea sînt trepte către cucerirea libertăţii şi deci trepte către înţelegerea şi interiorizarea necesităţii. Sunt eficiente deci acele acţiuni care determină interiorizarea valorilor culturale şi convertirea acestora — pe plan subiectiv — în fapte de conştiinţă, în atitudini, comportamente. Toate acestea se vor manifesta, se vor exprima în procesul muncii, în primul rînd, pentru că munca este activitate specific umană, activitatea prin care omul se confirmă ca om. Dacă într-o întreprindere există rămîneri în urmă în îndeplinirea planului, există abateri de la disciplina de producţie, încălcări ale normelor morale, este mai mult decît sigur că acolo s-a desfăşurat şi o slabă activitate cultural-educativă. Acţiunile noastre operează eficient numai atunci cînd determină, la nivel individual şi colectiv, o stare de efervescenţă creatoare. Dacă activitatea noastră va rămîne exterioară, nu va fura în universul moral, politico-ideologic, nu vom reuşi să modificăm pozitiv modul de a interpreta lumea, viaţa, atitudinea faţă de colectivitate, faţă de semeni, înseamnă că, de fapt, am depus un efort inutil. Activitatea în domeniul despre care discutăm poate fi eficientă — şi lucrul acesta mi se pare de importanţă deosebită — atunci cînd reuşim să creăm un mediu, o ambianţă culturală, formativă. Acţiunile noastre trebuie într-adevăr să aibă valoare formativă, dar cred că este insuficient. Noi trebuie să lucrăm cu asemenea competenţă să folosim asemenea metode şi mijloace încît — printr-un foc concentric, dacă vreţi — să realizăm în colectivele oamenilor muncii un mediu formativ, educaţional, care să determine o stare de „concurenţă“, de întrecere, de autoperfecţionare. Eficienţa în acest domeniu nu se realizează de la sine. Tocmai de aceea, este nevoie să regîndim critic procedeele, mijloacele şi formele noastre de activitate. Se scapă din vedere faptul că omul, oricare om, nu este numai obiect al procesului cultural, ci şi subiect activ al acestuia. Aşa se face că, de multe ori, în şcoală, în educaţia adulţilor, în acţiunile noastre politico-ideologice, culturale se profesează acel tip de educaţie ex cathedra atit de anacronic, greoi şi fără aderenţă. Avem nenumărate dovezi că, atunci cînd se simt participanţi la o acţiune oarecare, oamenii devin mai sensibili şi mesajele noastre găsesc mai multă receptivitate. Tot în legătură cu condiţiile eficienţei şi cu unele prejudecăţi pe care trebuie să le abandonăm, vreau să mai subliniez încă o idee. Se spune că activitatea culturală trebuie să fie adecvată intereselor şi preocupărilor oamenilor. Este foarte drept. Dar dacă ne oprim aci n-am realizat decît jumătate din sarcina noastră. Oamenii au anumite interese şi nevoi culturale, spirituale. A ne fixa exclusiv pe acestea înseamnă a perpetua o anumită stare de fapt şi a opta pentru un imobilism cultural, instructiv şi educaţional. De aceea, avem sarcina nu numai de a răspunde adecvat unor interese date, ci şi de a „forţa“ aceste interese, de a-i învăţa pe oameni să-şi îmbogăţească şi să-şi diversifice interesele. Acestea sînt doar cîteva probleme pe care trebuie să le avem în vedere atunci cînd discutăm eficienţa activităţii culturale, instructive şi educative. — Păstrînd convorbirea în sfera concretului, a eficienţei, credem că unele referiri privind justa proporţionare între economic şi cultural ar fi binevenite. Mai precis, dezvoltarea economico-industrială impetuoasă a Argeşului are o „acoperire“ în instituţii specializate şi în activităţi culturale pe măsură ? — Argeşul a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă în cei 30 de ani de existenţă socialistă. Mai ales, în ultimele 2—3 cincinale s-au petrecut aici, în Argeş, transformări a căror profunzime şi întindere cu greu pot fi surprinse în puţine rînduri. In acest proces am acordat şi acordăm, şi în continuare, prioritate problemelor economice, dar aceasta nu înseamnă absolutizarea, fetişizarea acestora şi ignorarea celorlalte, a problemelor care vizează construcţia în domeniul culturii şi educaţiei, al formării şi dezvoltării conştiinţei socialiste. Procesul de construire al noii societăţi este un proces unitar în care fiecare domeniu, latură au rolul şi funcţiile lor. Unitatea şi interacţiunea acestora asigură funcţionalitate optimă a sistemului social în ansamblu. In Tezele din iulie şi, mai apoi, la plenara din noiembrie 1971, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a atras atenţia organizaţiilor de partid şi tuturor lucrătorilor de pe frontul ideologic asupra pericolului pe care îl reprezintă neglijarea problemelor care privesc conştiinţa oamenilor, universul lor moral-spiritual. A fost criticată de asemenea tendinţa de a transforma teza marxistă cu privire la rămînerea în urmă a conştiinţei faţă de existenţa socială într-un dat fatal, insurmontabil. Concluziile plenarei au reprezentat rezultanta unei analize concrete a problemelor pe care viaţa însăşi le-a impus şi tocmai de aceea documentele partidului, adoptate cu acest prilej rămîn permanent o călăuză neabătută a activităţii noastre. Referindu-mă la situaţia din judeţul nostru, trebuie să spun că ascensiunea economică a Argeşului a fost însoţită de o îmbogăţire a conştiinţei oamenilor. Activitatea politicoideologică, cultural-educativă şi-a adus partea sa de contribuţie, deloc neglijabilă, la înălţarea acestei zone a ţării. O contribuţie de prim rang a avut-o şi o are şcoala, principalul factor de cultură şi civilizaţie, ale cărei preocupări sunt permanent centrate pe cerinţele producţiei, ale vieţii. Contribuţie meritorie au avut-o şi o au şi celelalte instituţii, ceilalţi factori culturali şi educaţionali. De la o etapă la alta, de la un an la altul s-au depus eforturi, din partea tuturor, pentru perfecţionarea formelor, metodelor şi mijloacelor de activitate, pentru adecvarea cît mai riguroasă a stilului de muncă la exigenţele şi nevoile reale. Există însă şi o serie de neajunsuri, a căror cauză nu trebuie căutată vizavi de propria noastră activitate, oricît am invoca greutăţile obiective. De exemplu, într-o anumită perioadă, copleşiţi de grandoarea sarcinilor pe care le aveam de realizat in plan economic, nu am acordat atenţia cuvenită activităţii în domeniul pe care îl discutăm. Intr-o perioadă mai recentă, activitatea noastră a plătit tribut culturalismului, unele instituţii culturale fiind tentate să profeseze actul cultural gratuit,in sine. De altfel, expresia „act cultural în sine“ este o contradicţie în termeni. O iniţiativă oarecare poate deveni act de cultură numai în măsura în care presupune un raport biunivoc între două părţi. Altfel este orice: experiment, exerciţiu ludic, dar nu act de cultură autentic. In unele cazuri, subjugaţi de pasiunea inovaţiei, am scăpat din vedere eficienţa instituţiilor şi acţiunilor noastre. Aş da un simplu exemplu: societăţile culturale care s-au înfiinţat în judeţul Argeş. Iniţiativa este valoroasa şi demnă de apreciat. In foarte multe locuri ele au determinat un reviriment marcant in viaţa spirituală a localităţilor si colectivelor de oameni. Dar nu peste tot ele au devenit ceea ce şi-au propus, nu în toate cazurile activitatea lor a fost dirijată spre problemele arzătoare. De multe ori festivismul şi activităţile în sine au înăbuşit proiectele foarte interesante şi originale. Tocmai de aceea, apreciind începutul valoros, trebuie să acţionăm în aşa fel încît societăţile culturale să devină veritabili fermenţi în viaţa colectivelor de oameni ai muncii. Trebuie să triumfe şi aci, ca în toate domeniile, punctul de vedere al vieţii. Referindu-mă critic la activitatea trecută nu înseamnă că idealizez prezentul. Stăruie şi acum în activitatea noastră, a tuturor, o serie de lipsuri. Inovăm încă foarte puţin în acest domeniu. Sîntem încă foarte puţin preocupaţi de scientizarea activităţii noastre. Există astăzi o literatură extrem de bogată şi diversă cu privire la conducerea activităţii culturale, există o sere de instrumente, de metode şi tehnici puse la îndemînă de ştiinţele moderne, care-şi fac însă cu greu loc în activitatea noastră Avem privilegiul de a trăi într-o epocă al cărei semn distinctiv este dezvoltarea într-un ritm foarte accelerat. Aceasta ne obligă să gîndim prospectiv şi să desfăşurăm întreaga noastră activitate nu numai în funcţie de cerinţelezilei de astăzi, ci şi ale zilei de mîine, acel mîine foarte încărcat de exigenţe şi răspunderi. Facem noi, oare, totul pentru a-l pregăti pe om, prin sistemul nostru educaţional, pentru viitor ? Viitorologii apreciază că nu este departe ziua cînd nevoile spirituale ale oamenilor vor trece în prim plan, vor deveni prioritare. Lucrul acesta creează alte obligaţii, alte răspunderi pentru noi, cei care desfăşurăm activitatea astăzi. Dacă acestea sunt doar cîteva dintre marile teme de reflecţie pe care trebuie să le avem în vedere, trecînd în planul activităţii imediate, ştim cu toţii că judeţul nostru se confruntă în domeniul educaţiei, al pregătirii profesionale, politice, culturale cu probleme de actualitate stringentă. Să ne gîndim numai la investiţiile uriaşe pe care le avem de realizat în Argeş în următorii ani; să ne gîndim la forţa de muncă de care avem nevoie; să ne gîndim,mai^ ales că avem o clasă muncitoare foarte^ tînără şi ea trebuie crescută şi educată în spiritul muncii; să ne gîndim la problemele educative pe care le presupune sudarea colectivelor de muncă; să ne gîndim de asemenea la implicaţiile pe care le are în domeniul educaţiei extraordinara dezvoltare a democraţiei, în special a democraţiei economice. Am vrea să cunoaştem, tovarăşe secretar, părerea dumneavoastră despre activitatea instituţiilor culturale profesioniste. Este incontestabil faptul că aceste instituţii aduc o mare contribuţie la realizarea sarcinilor pe care ni le-am propus. Activitatea lor este, în general, circumscrisă efortului pe care noi toţi îl facem pentru dezvoltarea multilaterală a judeţului. Vreau să notez, de exemplu, cu satisfacţie că activitatea filialei Uniunii Artiştilor Plastici din Piteşti îşi face din ce în ce mai mult simţită prezenţa. Valoarea acestui cenaclu este în indiscutabilă afirmare, fapt demonstrat, printre altele, de desele participări la expoziţii de grup şi individuale în judeţ, în ţară şi peste hotare. In acest context trebuie apreciată şi activitatea literară din judeţul nostru. Mai greu, dar cu succese ce constituie dovezi certe că ne înscriem pe o linie ascendentă, au apărut şi continuă să apară volume de versuri, proză, critică. Revista Argeş, a realizat şi realizează — e adevărat că încă insuficient — stimularea creaţiei culturale din judeţ. Fără a renunţa la exigenţele necesare, publicaţia noastră are datoria cuprinderii unei sfere tematice mai largi, cultivării, in primul rînd, a creaţiei inspirate din extraordinara dinamică a contemporaneităţii, reflectând marile transformări în care sîntem angajaţi cu toţii. Şi activitatea teatrului „A. Davila“, ascendentă sub raportul repertoriului şi ţinutei artistice trebuie orientată mai direct spre cerinţele şi nevoile spirituale ale oamenilor. E necesar ca atît teatrul cît şi celelalte instituţii de profil să cultive în mai mare măsură genul de spectacole educative (recitaluri de poezie patriotică, recitaluri de cîntece patriotice pentru tineret şi pentru alte categorii de vîrstă). Insuficientă atenţie s-a acordat educaţiei muzicale în municipiul Piteşti, ca şi in întregul judeţ. S-a spus, la un moment dat, că în oraşul Piteşti nu există receptivitatea necesară pentru această artă. Trebuie însă, aşa cum spuneam şi mai sus, să creăm noi un public receptiv, dar pentru aceasta — evident — e necesară o activitate perseverentă de colaborare cu instituţiile de profil, de atragere şi cultivare a talentelor locale, în aşa fel ca în scurt timp să se poată vorbi de o viaţă muzicală a judeţului. Fără a epuiza nici pe departe într-o convorbire toate problemele cu care ne confruntăm, ne dăm seama că se conturează dimensiunile unui teren de muncă foarte vast şi complex in care toate forţele componente ale sistemului educaţional din Argeş şi, în primul rînd, organizaţiile de partid — adevărat catalizator de energii, de potenţial spiritual — sunt chemate să acţioneze în perspectiva pe care Congresul al X-lea al P.C.R. a definit-o cu claritate, aceea de făurire ,a societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Tocmai de aceea, consider că soluţiile şi răspunsurile pe care le dăm şi le vom da trebuie să izvorască din conştiinţa noastră de comunişti, cărora partidul le-a încredinţat răspunderea de a activa pe şantierul celei mai captivante şi tulburătoare muncii acela al formării omului nou. REDACŢIA