Gimnasiului Publicu Romanu, Brád, 1908

4 La Teodorescu sunt «glume». Satirele româneşti râd deopotrivă de Român, Maghiar, Sas, Evreu, Armean, Ţigan. O fată îşi înfruntă drăguţul, fiindcă face ochi dulci şi altor fete; acesta se jură: „Ba eu, mândră, m’oiu jură, De mai am pe cineva, Nainte de-a îi ’nsărat Să mor, dragă, spânzurat, în căstăi de pătrunjei, în fune de clopoţei“. Că ce spunea preotul, care se vede, că oarecând nu ştia ceti nici Evangelia, ne arată satira, care nu cruţă nici reve­­reanda: „în astă carte lată Mie mi­ s’arată, Cam de-o viţă ’naltă, Naltă ’ncornurată, C’a ieşit din baltă, Mai mult leşinată; Şi cum s’a sculat, în grâu s’a băgat. Oameni buni, să alergaţi, Holdele să vă scăpaţi!“ în satira română Armeanul înşală, Sasul «fie cât de prost, numai lung să fie», Jidanul e laş, Ţiganul e hoţ viclean, dar tot e păcălit, Ungurul e îngâmfat etc. Dl Putnoky zice, că şi Românii au avut poezii satirice po­porale : «Nu odată a trebuit să se suprime din versurile popo­rale, satirele poporale, cărora le-a dat vieaţă răsfăţul poporului neiubitor de ordine».* Serile lungi de iarnă Românii le petrec aşa, că se adună într’un loc şi-şi spun poveşti, ghăcitori, cântă: «Ghâci ghâci­­toarea mea!» începe unul şi spune o ghâcitoare, iar ceilalţi îşi bat capul s’o deslege. Aceste metafore luate din lumea de cunoştinţe a păturilor de jos ale poporului, ghicitorile, joacă un rol însemnat în lite­ratura poporală; în ele găsim adesea idei adânci şi asămănări minunate. Obvin mai ales în formă de vers. E mare asămă­­narea între ghâcitorile nenumărate ale popoarelor, de la ghâci­­toarea Sfinxului pân’ la «filozofia ghâcitorilor» de Menetrier. Câteva ghâcitori românești:

Next