Buna Vestire, iulie 1937 (Anul 1, nr. 102-127)

1937-07-03 / nr. 103

Pag. 2-a (No. 163). Evreii din România, adică străinii cei de trei ori străini! Să ,nu daţi sufragiul vostru niciunui amic al Evreilor. Să cercetaţi bine trecutul fiecărui candidat anume în chestiunea evreiască! Mai mult ca oricând România este ameninţată astăzi a deveni o Palestina. REGENERAREA ROMÂNIEI: Pentru ca această ţintă să fie ajunsă, este o singură cale: nici un trafic de principiu. Ştiinţa română este: «spiritul aplicat către natura pământului român şi către natura naţiunii române». (Din BOGDAN PETRICEICU HAJDEU, Scrisori literare, morale şi politice) «Europa, pe zi ce merge, se tot încurcă in propriile sale iţe. Ş’apoi cronica naţiunii noastre este aci înaintea tuturor.­­ De câte ori Românii au lucrat româneşte,­­ au închis ochii asupra graniţei şi au izbutit totdeauna». (ZVON DE INVAZIE — Columna lui Trivian, an I, Nr. 27, 14 Iunie 1870) ...«vedem foarte bine că multe în lume se petrec adesea nu aşa cum ar trebui să se petreacă: apăsătorul zâmbeşte şi apăsatul îşi îneacă plânsul, trândăvia se tolăneşte pe tapete şi munca asu­dă pentru un codru de pâine. Şarlatanul câştigă şi dreptul pierde, nevinovăţia e batjocorită şi neruşinarea se răsfaţă strălucind ca noroiul la lumină, bălăriile ascund şi înăbuşesc trandafirii, şi câte şi mai câte; dar văzând toate acestea, noi totuşi credem cu tărie, pentru individ ca şi pentru raţiune, că răul nu e universal şi ex­clusiv, că multe sunt bune, că binele e dator să dea piept cu răul fără sfială şi fără cruţare, că e frumos a se jertfi pentru binele altuia, că omul are un liber arbitru şi e responsabil dacă persistă în rău în loc de a tinde la bine, că numai binelui îi aparţine iz­bânda la urma urmelor, căci: este un Dumnezeu! este un Dumne­zeu chiar pentru fiinţele cele mai perverse!»­(Din conferinţa rostită pentru inaugurarea sesiunii Ateneului Român la 20 Dec. 1892) Aşa va fi totdeauna, de câte ori vom iui­bi sărmana ţară fir­ii, termenii generali de libertate, dreptate, u­­ntanitate şi celelalte, ste scutul cărora lesne pot să se furişeze cu dibăcie nu numai toate taberile politice fără excepţiune, dar chiar toate neamurile de pe su­prafaţa globului pământesc! Poporul cere ca sâ-i vorbiţi mai pe înţeles, ară­­tându-i un drapel atât de lămurit, încât cu ajutorul observaţiei să nu-i poată amăgi duşmanii naţiunii ro­mâne. Aşadar, clasa cea mai disciplinată a marelui par­tid de acţiune, în loc de a se încumeta din nou cu retrogradaţii, făcându-se tot o apă, în care minerea să nu fie în stare a deosebi neghina din grâu, trebuia să dea ţării in faţa urnelor, cel puţin de astădată, o busolă clară şi limpede. Dar cum s’o găsim? In natura situaţiuniî. Mai mult ca orişicând. România este ameninţată astăzi a deveni o Palestina. (din «Par­amentul românesc», apărut în «Scrieri literare, morale şi politice»). «­Voi zicem «mărirea naţională», iar nu «mărirea ţării*, căci este o distanţă imensă între aceste două ordine de idei, dintre care una re­prezintă divinitatea sufletului şi cealaltă pulberea lutului! Una şi aceiaşi ţară poate fi mare sub tot felul de neamuri succesive, sub tot felul de stăpâniri eterogene, sub tot felul de graiuri poliglote, şi să ne ferească Dumnezeu pe noi de o asemenea cosmopolită mărire! Când fiii eroicei Glande, ameninţaţi de sclavia lui Ludovic XIV, se pregăteau a părăsi cu toţii pentru totdeauna fertilele lor ţărmuri, căutând un adăpost aiurea, ei ştiau foarte bine că patria nu este o bucăţică liniştită de pământ, ci unirea la un loc a tuturor fraţilor de aceiaşi vorbă şi de aceiaşi origine■ Ca naţiunea să dom­nească prin sine însăşi, ca ea să fie puternică şi respectată, ca limba ei să excite admiraţiunea popoarelor prin tezaure de geniu, aceasta se cheamă mărire naţională, iar dorinţa acestei măriri se chiamă patriotism.» («Patriotism şi neîncredere» «Românul» — 8 şi Ia Sept. 1868) ■„bătrânii trebue respectaţi, ca semizeii din Pan­teon, după ce însă vor fi înţeles ei inşii că există un punct, la care sunt datori a se opri de bună voie în activitatea lor, dacă nu preferă a cădea sub sarcina anilor». Bilanţul unui an», 31 Dec. 1869) Rămăşiţele muribunde ale unei generaţiuni pe jumătate stinse ar trebui să înţeleagă, cel puţin acum, rigurosul verdict al ţării; ar trebui să renege odată pentru totdeauna învechitele lor păcate, reînnoindu-se ca vulturul, după energica expresiune a Bibliei, ar trebui să caute cu stăruinţă transmisiunea unui alt suc de vieara, auoindu-se din contactul cel mai intim cu Junimea­, iar de nu voiesc cu niciun preţ a renunţa la putregai şi rugină, atunci încât să-şi prepare ei înşişi mormântul, zicând ca feudalul baron Attinghausen din Schiller: «se naşte o nouă epocă, alte cugetări preocupă lumea, nu mai este locul meu aicea.» («Un nou parlament», Columna lui Traian, an T, Nr. 24, 3 TunielTSfl) Din opera lui B. P. Haşdeu SS ,V.31 •« ' ' s BUNA­PESTIRE [Destinul lui Hasdeu] I­N DIMINEATA zilei de 24 Iu­nie s’au adunat la cimitirul Belu paisprezece oameni — ca să oma­gieze pe Bogdan Petriceicu Has­­deu. Dintre acești paisprezece oa­meni, opt erau obligati să vină. Restul aflaseră de această «pioasă solemnitate» din ziare, căci timp de o săptămână o bună parte din zia­rele bucureştene anunţaseră «pele­rinajul la mormântul lui Hasdeu»... O mână de oameni au condus până la groapă, într’o după amiază de August, în 1907, trupul neînsu­fleţit al lui Bogdan Petriceicu Has­­deu. Petre Locusteanu a scris atunci ui articol: înmormântare clasa II­­Şi tot ce s'a întâmplat de-atunci în­coace, s’a întâmplat sub semnul a­­cestei înmormântări clasa II. Comemorarea de acum câţiva ani, la Academia Română, a fost tristă şî rece — parcă ar fi fost omagiat un trădător de ţară. Jaful şi păra­­gina au năruit casa lui Hasdeu de la Câmpina. Opera sa a zăcut uitată treizeci de ani. Executorii săi tes­tamentari au făcut în acest timp a­­vocatură şi agricultură. Şi singurul loc unde se mai reproducea la răs­timpuri capul frumos şi dârz al a­­cestui uriaş al neamului românesc erau revistele spiritiste... N­u mai încape îndoială că geniul lui Hasdeu e urmă­rit, după moarte, de un bles­tem. Cum să-ti explici alt­minteri urzeala aceasta de prostie, ură sau ignorantă, care ţese vălul uitării în jurul celui mai genial scriitor român, singurul care poate sta alături de Mihai Eminescu? Oa­menii mi pot fi chiar atât de tari. Ura sau răzbunarea lor nu pot bi­rui chiar atât de lesne un asemenea geniu Ştiu foarte bine că sunt oameni care s’au războit cu Hasdeu în viaţă, şi se răzbună asupra lui după moar­te, uitându-i. Ştiu deasemenea că sunt foarte mulţi oameni care nu iartă «huliganismul» lui Hasdeu, naţionalismul său viguros antise­mitismul său, înţeleg cât de mult trebuie să exaspereze pe oamenii noştri de stânga, un Bogdan Petri­ceicu Hasdeu. Un geniu universal, care se mărturiseşte frenetic naţio-­­ ralist. Un om d® ştiinţă şi un scri­itor de proporţii europene — şi în­ acelaş timp antisemit. Reverenţioa­­sa tăcere a presei de stânga faţă de ediţia critică a unei părţi din opera lui Hasdeu, pe care au tipărit o Fundaţiile Regale — e uşor de în­ţeles. Acest «hitlerist» de geniu în­curcă foarte multe socoteli. Tânărul director al unui ziar de extremă­­stângă a refuzat o recenzie asupra ediţiei Hasdeu — pe motivul că nu poate discuta «opera unui huli­gan!»­. I -A VENIT, deci, şi lui Hasdeu rândul de a fi numit «huligan!» ! Dar asta încă nu explică tot. Nu explică, bunăoară, tăcerea griju­lie a altor ziare, care pretind a­i «naţionaliste». Căci nu-mi vine a crede că se poate duce confuzia până la atari limite — încât, să treci sub tăcere Scrierile literare, morale şi politice ale lui Hasdeu, pentru că ai ceva de împărţit cu editura sau cu editorul lor!­­ Nu. Toate aceste «l­uc­ături» şi in­famii, toate răzbunările acestea laşe şi toate loviturile piezişe împotriva acelora care s’au întâmplat să cola­boreze la actualizarea lui Hasdeu — nu explică soarta nefirească, în­tunecată, a acestui geniu, şi nu jus­tifică încremenirea operei sale.­­ Cred că — şi aici, ca peste tot locul — destinul e mai puternic ca câine- Hasdeu, ultimul dintre marii nu­ romantici europeni, a fost singurul scriitor român care a gândit, până la obsesie, problema destinului. «Soarta omului» explică şi Răzvan Si Vidra, şi Ioan Vodă cel Cumplit, şi Sir Cogito. «Soarta lucrurilor vii» — cuvinte, instituţii, popoare — explică întreaga lui operă istori­că şi filologică. Omul acesta care s’a trudit o jumătate din viaţă ca să cunoască începuturile neamului ro­mânesc — şi-a cheltuit cealaltă ju­mătate încercând să cunoască sfâr­şitul: drumul sufletului omenesc după moarte. A crezut în destin, s’a visat el însuşi geniu şi era predes­tinat, s’a ştiut purtătorul unui sân­ge domnesc, şi după moartea Iuliei s a temut de blestemul care loveşte pe acei ce lasă să li se stingă nea­mul... S AR FI PUTUT ca opera unui asemenea om să nu înfrunte şi ea destinul? Hasdeu a crezut prea mult în ursită, şi opera lui poartă «pecetia» magică a unuia din eroii săi, a unui Răzvan sau a unui Moţoc. Atâtea însuşiri geniale, atâta for­ţă de creaţie, atâta sete de a şti şi de a ghici, atâtea daruri dumneze­ieşti — nu puteau rămâne nepedep­site. Uriaşul Hasdeu — care credea în steaua omului «ales de soartă» şi ştia cât® bătălii trebuie să înfrunte orice erou — îşi poartă şi acum, treizeci de ani de la moarte, lupta sa cu destinul­. Deaceia mi se pare ridiculă cons­piraţia oamenilor împotriva operii lui Hasdeu. Cu sau fără voia demo­craţilor, cu sau fără voia patrioţi­lor, cu sau fără voia savanţilor — opera lui Hasdeu va intra ia eter­­nitatea românească în ceasul pe care i l-a vestit, de mult, destinul. Acum o săptămână au fost paispre­zece oameni la mormântul lui Has­deu, ca să-l «omagieze». Va veni şi timpul — poate mai curând decât ne aşteptăm noi —când neamul în­treg îl va omagia, asimilându-i ope­ra, însuşindu-i gândurile. Aşa cum s’a întâmplat cu Mihai Eminescu— Mirc­ea Eliade HASDEU Veni et tempus... In faţa cumplitului duel dintre cei doi uriaşi ai lumii politice mo­derne, prima sarcină a adevăratu­lui publicist este de a căuta posibi­litatea unui desnodământ. Oricine ar fi fost învingător până astăzi sau oricine ar putea deveni de aci încolo, ambele forţe belige­rante sunt convinse că nici una din ele, fie cât de mare perspectiva sa­crificiului, nu va îndura cea mai slabă umbră de umilinţă. In acest mod, unica soluţie admi­sibilă este de a împăca gloria Fran­ciei cu gloria Prusiei pentru gloria Europei întregi. Noi credem că ar fi cu putinţă. Dar cum ? Pe socoteala Austriei. Machiavelismul habsburgic a că­ruia seculară atmosferă este de a înşela pe toţi, în dreapta şi în stân­ga, înăuntru şi în afară, menţinând printr’o capodoperă de ingratitudi­ne monstruosul amestec de o mul­ţime de naţionalităţi, turtite într’o îngustă cutie, — trebue să răscum­pere odată pentru totdeauna nenu­măratele păcate ale trecutului şi ale prezentului. Prusia pândeşte de mult pe Aus­tria. Francia a început să o cunoască. Istoria aşteaptă cu nerăbdare de a vedea ştearsă cu o oră înainte din cartea vieţii, una din principalele cauze ale suferinţelor umanităţii Cu acest preţ, deopotrivă glorios pentru ambii adversar­­i, oricare să fi fost rezultatul izolat al unor bă­tălii parţiale, lupta frameo-prusiană s’ar eterniza, ca cea mai sublimă binefacere în analele universului. Bismark visează provinciile ger­mane ale Austriei. Francia, conser­­vându-se intactă în propriul său te­ritoriu, ar câştiga o imensă influen­ţă în Orient, reconstituind pe ţăr­mul Dunării puternicul regat latin al Daciei, căruia să i se întoarcă Transilvania, Bucovina şi partea cea răpită a Banatului Craiovei. Susceptibilitatea Rusiei s’ar li­nişti prin cesiunea Galiţiei, al că­reia element rutean o reclamă el însuşi pe baza principiului naţio­nalităţilor. Serbia ar redobândi totalitatea posesiunilor neamului iliric. Pe lângă Dacia şi Iliria, am mai aplauda renaşterea independenţii în Ungaria şi în Boem­ia, patru mar­i regate, scutite atunci de orice mo­tiv de ceartă, încât să poată încinge o formidabilă horă de rezistenţă contra pan­germanismului, egal­­mente ameninţătoare pentru fiecare din ele­vi fine, Italia capătă Tirolul. Cestiunea Turciei ar rămâne cu totul la o parte... Prefaceţi în acest simţ harta con­tinentului, realizând în toată pute­rea cuvântului vechiul percept: «suum cuique tribuere», şi o să dis­pară pentru veacuri, afară de câ­teva bagatele, orice pretext de zâ­zanie între cele trei gigantice viţe rivale : latină, slavică şi teutonică. Moartea Austriei surâde în ace­­laş grad lui Bonaparte şi lui Ho­henzollern-Moartea Austriei convine nu mai puţin Muscalului. Moartea Austriei nu atinge impe­riul Otoman, iar prin urmare nici pe Anglia-Moartea Austriei este mărirea I­taliei. Moartea Austriei reînviazâ, prin­­tr’o singură suflare, România, Ser­bia, Ungaria şi Boemia. Moartea Austriei este pacea Eu­ropei. Ştim foarte bine, că modesta voa­ce a unei forţe române nu va stră­bate niciodată în înaltele cercuri diplomatice, dar suntem mulţumiţi de a ne fi făcut măcar datoria pen­tru arhivul viitorului. Veni et tempus... Bogdan Petriceicu-Hasdeu Câlrifi şi lupii (Fabulă) Un câne plin de fală, Numit Buffon, Celebru liberton, Scriind istoria ce-i zice naturală Din partea lui Biuffon, Făcuse o ’ntrunire de cânime. Dulăi, prepelicari, zăvozi, Mai toţi nerozi Şi le grăi din înălţime­«Câini , «Citadini! «Voi să vă dau un sfat «Ca om de stat. «Să ştergem urmele de barbarie, «De care mi-e ruşine mie, «Căci sunt civilizat, «Netoleranţa ruginită. «Moştenită «Din timpii primitivi, «Vă face exclusivi, «Uitând că lumea-i azi cosmopolită «In secolul acesta liberal «Nu trebue şi nu se poate «A nu primi pe lupi la drepturile toate, «Căci după codul natural. «Numit zoologie «Se ştie Toată deosebirea de organism intre lup şi câne se mărgineşte în coadă. D­UPONCHEI' «C’aceşti jupâni «Şi ei sunt tot un fel de cânî, «Cu noi de-o singură tulpină, «Familia canină, «Având strămoş pe mopsul «In zale de potop «Făcând un hop «In Ararat!...» Senzatiune mare In lătrătoarea adunare! Căţeii mai ales Din spirit de progres Se distingeau prin gălăgie, Chiemând pe lupi la hora de frăţie, Un câne ciobănesc atunci a zis: «Frumos e’n teorie «Şi’n vis; «Dar vă poftesc la stâni, «Ca să vedeţi voi armonie «De lupi şi câni!». O fabulă pentru Români, Cam înrudită Cu chestia israelită. 1872 BOGDAN PETRICEICU HASDEU cel scăpat *C Bogdan Petrâcescu-Haşdeu :­ „Odă la dacii" Ca lacoma omidă, ce-şi caută o pradă Pe fragede mlădiţe; Ca neagra lipitoare pe sânul de zăpadă Al dulcii copiliţe; Cicoiule! un secol, un secol şi mai bine, Setos de duşmănie, Sugeai in frunză sucul şi sângele din vine In blânda Românie! II De groază şi durere, de muncă şi bătaie, In jaf şi ’n umilinţă, Am tot strigat, dar glasul se’nneacă şi te taie D’tâia suferinţă; Şi ca prin codri freamăt, ca murmur în izvoare, Aşa în noi suspinul Mai rămânea el singur să spună cum ne doare, Cât de cumpli e chinuit... III Şi tu rodeai, jupâne, cu fală şi rânjire; Râdeai precum un gâde, Când vede capul jertfei sburat dintr’o izbire, Se laudă şi râde; Căci nu ştiai că vieaţa, închisă ’n ne­mişcare, E cea mai cu putere; Căci nu credeai c’un suflet se face şi mai tare Călindu-se ’n tăcere. DIN R­ADIO Vineri 2 Iulie 1937 6.30 : Deschiderea emisiunii. Gimnas­tică ritmică. Radio jurnal. Concert de dimineaţă (discuri). Sfaturi gospodăreşti şi medicale. 7.30: închiderea emisiunii. 13.00: Ora. Culturale. Sport.­­Cota Dunării. 13.10: Concert de prânz. Muzică dis­tractivă (discuri). 1­4.10: Radio jurnal. Ora. Mersul vre­mii. Bursa. Ştiri interne şi externe. 14.30: Muzică variată (discuri). 15.00: Ultimele ştiri. 19.00: Ora. Mersul vremii. 19.03: Concert de muzica variata. Opr­chestra Jean Dumitrescu. UNIVERSITATEA RADIO 20.15: Petru Rareş de prof. Const. Giurescu. 20.35: Falstaff, operă In 3 acte­­s Verdi (discuri). In pauza l-a (21.10-21.25): .Cărţi şi reviste. In pauza II-a (22.10-22.25): Sport, Radio jurnal. 23.15: Muzică distractivă (discuri). 23.45: Jurnalul pentru străinătate la limba franceză şi germană. 23.55. Ultimele știri. CALENDAR Vineri 2 Iulie 1937 ORTODOX: Punerea Vestmintelor Mai­ 1 CATOLIC: Cercetarea Fecioarei Maria, cii Domnului în Biserica Viaherne I SOARELE : răsare 4.36, apune 20.3. (Constantinopol). t SPECTACOLE TEATRE TEATRUL COMEDIA : (Teatru în aer liber) : Kontusovca Palace. A­­R. P. A. Grădina Colos . Compania Toneanu. Scandal la 3 Papuci. CAPITOL şi ROXY : Al De Barau cu Gina Cervi, etc. jurnal şi completare. OMNIA : Bastardul, Diavolul alb şi Succesele căpitanului Papană în A­­merica. ARO : Cinematograful închis în tim­pul verii. CITY : Marşul de noapte şi o căsnicie modernă. DARLY : Ţiganii şi Aventuriera din Monte Carlo cu Lili Dagover. «LUNA BUCUREŞTILOR» : «Circul pi­ticilor», reprezentaţii 6 jum., 8 jum. şi 10 jum. GRADINA MARCONI (Teatrul Vesel de vară) : Fustele de la minister. VOX : Micul rebel cu Shyrley Tem­ple şi Casa strigoilor. FEMINA : Călătorie de nuntă cu­ 50 la sută reducere şi complectare colo­rată. FRANKLIN : Maria Krasnova şi Bacca­ra cu Marcello Chanial. A. R. P. A. : Antonio Ad­verso şi Rey and Bengoe. DACIA : Sirena cu Dolores del Rio şi Cei 7 eroi film rusesc. Cinematografe româneşti Cu familia Şorocani în Europa FLORENŢA de PAUL MIHAIL Nu există gen literar mai ingrat decât acel al impresiilor de călăto­rie. Când publici impresii din Italia sau din Grecia mai ales, ţările clasi­ce ale istoriei şi ale artei, pericolul pompierismului e iminent. Dacă te apuci să descrii monumente, statui sau tablouri atunci poţi fi sigur că plictiseşti pe toată lumea şi că spui baliverne — capodop­erile nu se des­­criu, ele se văd şi se trăesc­­— dacă vorbeşti numai de aspectele vieţii moderne rişti să ţi se reproşeze că ai trecut pe lângă capodopere fără să le fi văzut. Totuşi prefer al doilea risc celui dintâi. Când Italia minelor, a catedralelor, a statuelor şi a palatelor a fost ad­mirată şi căutată de un Goethe, şi un Stendhal e absurd, e ridicol să ne mai încumetăm a o descrie noi. Am intrat în Florenţa pe la ora 12 noaptea, într’o Sâmbătă. Era încă multă lume şi animaţie pe străzi. Hotelul «Corona d’Italia» ne-a găz­duit în odăi destul de bune şi ca pretutindeni ieftine (200 lei odaia cu două paturi şi apă curentă). Por­nind in oraş am dat la câţiva paşi de hotelul nostru de o adevărată bi­juterie de marmoră şi sticlă: gara, noua gară a Florenţei terminată în 1935. E una din realizările cu care fascismul se mândreşte pe drept cu­vânt. In oraşul în care marea artă a Renaşterii a dat operile cele mai maestre gara «modernissima» a fas­cismului nu distonează. E un fenomen care merită a fi re­ţinut şi pe care l-am întâlnit pretu­tindeni. Fascismul a îmbrăţişat în plm­ modernismul în arta sa To­tuşi acest modernism — atât de ţi­pător la noi — e armonizat acolo cu cerul, cu peisagiul, cu tradiţia artistică. De aceia poţi întâlni mo­numente fasciste alături de monu­mente antice sau medievale fără ca alăturarea să ţi se pari supără­toare. Florenţa este oraşul în care arta italiană ţi se înfăţişează mai pu­ternic ca oriunde în Italia. Concentrate pe un spaţiu mic Domul, Baptistic­ul, închisoarea, Signoria, Legia Lanzilor, Palatul Oficiilor, Palatul Pitti, Palatul Strozzi se succed care mai de care mai extraordinare, mai unice, mai strivitoare în frumuseţea lor. Ce să admiri mai mult? Imensi­tatea goală a Domului, dantelă­ria Baptisteriului, linia dură, me­dievală a închisorii, bogăţia unică a comorilor din Signoria, statuile din Logia Lanzilor, linia elegantă a Palatului Pitti sau cetatea sum­bră, cu porţile imense a Palatului Strozzi ? Trecem peste Arno, pe podul stră­­vechiu unde legenda spune că ar fi întâl­nit’o întâia oară Dante­le Beatrice. Nenumăraţi sportivi fac canotaj sub soarele arzător al Ma­­lulu­i italian. E Duminică. Din fiecare basilica răsună grave, majore, tonurile or­­gei. In aceiași seară trebue sa so­sească regele Italiei. Se fac pregă­tiri febrile pentru primirea sa. La ferestre au apărut covoare, dra­perii, brocard-uri florentine, cati­fele bogate, mătăsuri cu desene vechi pe culori palide­ ieşite de vreme. Oraşul gâlgâe de viaţă. E un fur­nicar nesecat. Străzile sunt înţesate de lume. Luxul 0 şi aici orbitor. La ora 12 in piaţa Domului spre Pinta Vic­tor Emanuel e o adevărată încân­tare a ochilor să priveşti rochiile şi femeile. In schimb murdăria e şi ea prezentă. Florenţa e singurul oraş italian — din câte am văzut— care face onoare vechii tradiţii de murdărie italică. Sunt o mulţime de pisici viî, mari, misterioase, superbe care-ţi amintesc de celebrele versuri ale lui Baudelaire : Les amoureux fervents et les sa­vants austere» Aiment également dans leur műre saison. Les chats puissants et doux, orgue­­uil de la maison, Qui comme eux sont frileux et eom­­me eux sédentaires. I Intr’adevăr Florenţa ar putea fi botezată oraşul pisicilor şi al amo­­rezaţilor. Peste tot vezi trecând pe­rechi înfrigurate şi strecurându-se motani gravi şi imenşi. Numai ca­­ numărul pisicilor moarte, asvârlite pe străzi, e cam tot atât de mare­­ ca al celor vii.­­ Colindăm mahalale sordide, pline de viaţă şi pitoresc. Ne întoarcem­­ apoi în centru să ne minunăm ia­­­­răşi în faţa monumentelor care constituesc o culme atinsă de ge­niul omenesc. Bin Dom­es, în rochii albe, cu co­­roniţe pe cap­, nesfârşit de mul­t fetiţe care au luat «prima împărtă­şanie» — ceremonia catolică pe care Francezii o numesc «premiere co­­munion» n’are echivalent în orto­doxia noastră. Sunt toate emoţio­nate, au buchetele de flori în mână, se strecoară grupuri, grupuri prin­tre lumea care le face loc râzând. Clopotele sună vesele um­plând ce­rul cu sunetul lor sarbatorhic. Sunt aceleaşi clopote care-l înfiorau Pa Dante, care-1 făceau să viseze pe «secretarul» Machiavelli în cămă­ruţa lui din Sig­noria, care nunau în zilele triumfale când Savanarola stăpânea cetatea şi în ziua când era ars pe rug. Cum te exaltă istoria! Ce siguranţă, ce încredere în viitor îţi dau secolele trecute pline de glo­rie şi de realizări. Nu e de mirare că — având ase­menea trecut — fascismul să nu se sfiască a proclama mândru: «Italia îşi va croi destinul­­ei în lume!» Acest destin şi l-a croit grandios şi acum două mii de ani cu Roma Cesarilor, şi acum o mie de ani cu Roma Papilor, şi acum cinci sute de ani cu Florenţa Medicişilor, cu Veneţia Dogilor, cu Milano-ul Stro­zi­lor. De ce nu sar mai repeta un mi-s racol italian? -fr.

Next