Buna Vestire, octombrie 1937 (Anul 1, nr. 178-203)

1937-10-14 / nr. 189

r r’ag. 2-a Nr. 189 In 1917 De câte ori moare cineva, se găsesc îndată oameni să-i cântărească faptele din viaţă şi să spuie o vorbă bună. A scrie de generalul Gheorghe Cantacuzino Grănicerul e foarte greu pentru că oricât ne-am munci noi şi oricât talent am avea, rămânem neputincioşi în faţa vieţii acestui erou, Care trece dincolo de puterile omeneşti. Şi cu cât va trece timpul va fi mai greu. Atunci se va risipi intimitatea, ce cu atât meşteşug ştia de general s’o facă în jurul său, şi ne vom trezi ca în faţa unei stânci, a unui Cea- U, şi vom vedea că slovele neam vor avea putereade a descrie cântări viaţa lui. Gât a trăit, apt să se acopere într’o ceaţă de modestie, aşa încât rareori se zăreau în sclipiri vârfurile înalte ale personalităţii sale. Astfel, aproape de dânsul, trăind şi luptând cot la cot, ţi se părea un om la fel cu noi. Cei ce au avut cinstea să stea lângă d. general, să fie răsfăţaţi de bunătatea lui, să culeagă şi să înveţe din măreaţa lui atitudine, au îndreptat pentru toată viaţa lor. Când cineva va voi să fie om întreg, va trebui să se poarte corect, cavaler, viteaz, cinstit, ca d. general. Şi mi-i aşa de greu mie să scriu despre Tata nostru Bătrân, pentru că nui am nici pregătirea nu iscusinţa de a judeca şi zugrăvi o atât de mare personalitate, încât lăs asta oamenilor pricepuţi. Iar eu mă voiu mulţumi a fi Niculăiţă, cum îmi spunea mie de general, şi voiu povesti cum l-am văzut eu prima oară. In timpul războiului, la Iaşi eram copilandru; mă jucam cu ceilalţi copii, neştiutor de necazurile ce apăsau asupra ţării şi a familiei noastre. De cum se făcea ziuă, porneam cu cercul pe stradă cu băieţii. Luasem de la o plită veche un cerc de schijă! îndoisem o sârmă şi-l goneam din urmă. In ţară şi în Iaşi se întâmplau lucruri grave. Toată lumea era înfrijată. Armatele ruseşti bolşevizate igeau de pe front. Ofensiva romănească, din această pricină, fusese nevoită să rămână pe loc. Prin oraş la maidane, bucătăriile ruseşti fierbeau toată ziua mâncare şi ceai. Toţi stau la sfat, ofiţerii lor intraseră lţi pământ. Câteodată îi găsea poliţia omorâţi şi zvârliţi în lăzile cu gunoi. Cu ochii mei am văzut într’o zi cum ridicau poliţiştii din lada de gunoi din maidanul unde astăzi este Fundaţia Ferdinand, doi ofiţeri străpunşi de baionete. Populaţia era îngrozită de cele ce se petreceau Prin măhăilă şi soldaţii jefuiau şi siluiau femei. Se trăia în nelinişte şi nesiguranţa zilei de mâine. Pe stradă abia mai puteai merge de îndrăzneala soldaţilor bolşevici. Se adunaseră la Iaşi şi împreună cu jidanii, care-i alimentau cu băutură, puseseră la cale bolşevizarea armatei noastre, detronarea marelui Rege Ferdinand şi dominada iudeo-comunistă. Obrăznicia lor ajunsese la culme. O mare adunare a soldaţilor ruşi împreună cu muncitorii, cei mai mulţi jidani căci numai ei rămăseseră acasă pe când românii mureau pe front, are loc în Piaţa Unirei. Atunci se votează în unanimitate detronarea Regelui, încordarea ajunse la maximum. Deodată, ca o nădejde, se aude de numele colonelului Cantacuzino-Grănicerul, care a sosit în Iaşi pentru menţinerea ordinei. In două zile a curăţit oraşul de bolşevici. Viaţa a intrat în făgaşul ei obişnuit. Parcă mă văd pe mine, desculţ, cu capul gol, numai în nişte pantalonaşi scurţi şi în cămaşă, mergeam cu cercul la vale, pe strada Carol. In mâna stângă aveam o sticlă, mă trimisese mama la depozit să iau untdelemn. Treceam prin faţa Liceului Militar în care atunci era Statul Major. Unde strada se face mai îngustă din cauza zidului, văd doi militari venind în faţa mea. Eu o iau pe lângă zid şi în clipa în care ajung aproape de ei, mă opresc dintr’odată, rămân cu gura căscată, iar cercul merge singur la vale printre picioarele ofiţerilor. Era Regele Ferdinand cu un ofiţer mic alături, amândoi cu barbă. Parcă-l văd pe Rege, cum a zâmbit, era foarte cunoscut şi iubit, de copii mai ales. Mergea pe stradă singur printre lume, în urmă numai cu un aghiotant. Oamenii îl salutau cu drag şi răspundea la toţi. Când mă trezesc din uluială trecuseră de mine, în spate doi ofiţeri şi mai la vale, nişte domni care vorbeau. — A fost Regele împreună cu Colonelul Cantacuzino. Şi în clipa aceia, când stăm desculţ, cu mâna întinsă încă să prindă cercul, cu ochii larg deschisi de emoţie, cum mi-aş fi închipuit că peste aproape douăzeci de ani, voi sta lângă d. General Cantacuzino- Grănicerul şi sub comanda lui în luptă, că vom îndura nevoile şi prigoana împreună la Jilava, că voiu fi pe aceiaş bancă a acuzaţilor şi mai târziu voiu putea să mă bucur de prietenia lui şi că într’o toamnă nouroasă, ne va conduce peste ţări şi mări pe calea destinului, ducând Spaniei creştine jertfa de sânge românesc. Neculae ‘rălu ia punerea pietrei fundamentale a sediului central legionar din Capitală. Generalul Gh. Cantacuzino-Grănicerul, ridicat din patul de suferinţe, primeşte salutul legionarilor. CYRANO Literatura franceză a creat dintr un aventurier cu scântei de geniu — Cyrano de Bergerac — un tip reprezentativ al spiritului francez de totdeauna. Calitatea esenţială a eroului lui Rostand este simţul mândriei personale ridicat la culmile sensibilităţii, este acel intraductibil «esprit de panache». Neamul nostru pierde astăzi poate pe ultimul reprezentant al acestei concepţii superlative a simţului onoarei, anacronică în lumea de compromisuri şi de transacţii a României de azi. Dar un reprezentant în carne şi oase, nu o creaţie literară ca Cyrano. Pentru Generalul Cantacuzino un duel era un eveniment curent, banal aproape, oride câte ori i se părea că onoarea lui a fost cât de puţin atinsă. Şi totuşi nu era un duelgiu din bravadă, un om care provoacă pentru că se ştie bun mânuitor al spadei. «Orgoliul personal, o podoabă a omului, (pentru cel carenu exagerează) biciuind în mod fericit susceptibilitatea face «ca vrând neavând codul de onoare și în extremis duelul, să fie «acceptat, tolerat în societate*. «Oricine însă din societate, are datoria prin buna și corecta «sa purtare în lume, ca martor, ca adversar, ca autor, etc., să «caute să împuţineze cauzele de conflicte, deci conflictele chiar «şi mai cu seamă ieşirile pe teren“, spune Generalul Cantacuzino în prefaţa unui Cod al Duelului. Dar acest simţ al măsurei nu l-a împiedecat să aibă drept cel mai neclintit îndreptar al întregii sale vieţi, mândria şi onoarea, Din orice clipă de îndoială în viaţă, alege drumul onoarei şi al mândriei. Fii sigur că nu vei greşi!» ne spunea într’un ceas greu-Si aşa a fost o viaţă întreagă: Cavaler fără frică şi fără pată. Omul care a văzut de zeci de ori în faţă moartea fără să clipească. Care a provocat-o şi a sfidat-o până în ultima clipă a vieţii. De aceia a avut dreptul în visul nopţei din urmă, să se vadă luptând ca Cyrano, în ultima lui întâlnire cu moartea, trăgând spada împotriva tuturor relelor cu care se luptase în viaţă, şi nelăsând să-i cadă sabia din mână decât odată cu viaţa. S’apropie, mă’ncalţă cu marmură şi-mi pune Mănuşi de plumb... Sunt gata! — Să vie! O aştept Cu sabia în mână, stând în picioare, drept! Ce spuneţi?... E zădarnic?... Aşa-i, bine’nţeles! Dar nu te lupţi într'una cu gândul la succes ! E mai frumos atuncea când ştii că e zadarnic! — A, mă pândiţi cu toţii... şi mă urâţi amarnic?. Vă ştiu, sunteţi o mie cu sufletul vrăjmaş! Minciuna! Şi trădarea! Şi compromisul laş! Prejudecăţi! Transacţii nu fac cu Mişelia In veci... în veci! — A, iată că vine şi Prostia! Ştiu bine pân’la urmă că jos voiu fi culcat, Dar nu importă asta: mă bat! mă bat! mă bat! Luaţi-mi tot... şi lauri şi roze, foarte bine! Luaţii Ne-atins de nimeni, tot voiu purta cu mine Ceva, ce când diseară la Domnul voiu intra, C’un larg salut, albastrul din prag va mătura, Ceva, ce fără pată va flutura ’n sălaşul Etern, neatins de nimeni... Acesta e: Panaşul! Vorbeşte Cyrano sau vorbeşte Generalul Cantacuzino!* GRIGORE MANOILESCU La catafalcul unui prieten (Continuare din pagina I) maximum şi că era un gentleman desăvârşit. Generalul Cantacuzino se ridică de pe banca acuzaţilor şi spune că aceasta o ştie o ţară întreagă şi nu are nevoie de certificat de bună purtare. După terminarea procesului şi achitarea în bloc a legionarilor rr’am dus să văd pe prietenul meu şi i-am spus, în glumă, că nu prea a fost politicos cu mine la proces; el a ripostat: dar cred că nu ai pretenţia ca să fiu amabil cu tine care eşti unul din cei mai buni prieteni ai mei ? Când a intrat in «Garda de fer» s’adat cu toată inima şi fără nici o reţinere mintală fiului său sufletesc, cum o numea pe «Căpitan». L’am văzut pentru ultima dată la sfârşitul lunei trecute, pe patul său de suferinţă, slăbit, nehrănit, fiziceşte istovit, — purta pe faţă stigmatul morţii. Ştia oare că zilele îi sunt numărate ? Nu aşi putea răspunde. Mi-a vorbit de planurile sale pentru viitor, de o călătorie, pe care voia s’o facă in străinătate; la despărţire mi-a spus însă : sunt îngrijorat pentru viitorul acestei ţări, servilismul ne va distruge; astfel mai mult ca oricând, el duce la realizarea ambiţiilor, celor mai puţin justificate; numai de la LEGIONARI POATE VENI MÂNTUIREA; voi trăi destul pentru a o vedea ! N’a putut-o vedea. Moruzi BUNA VESTIRI Mitul Generalului Mitul care s’a creiat în jurul Generalului Cantacuzino - Grănicerul, atât în lumea militară cât şi în massele civile — preţuieşte, el singur, cât o bibliotecă întreagă de documente asupra istoriei României contemporane. Mitul acesta mărturiseşte nu numai eroismul medieval al ostaşului şi vrednicia fără seamăn a cetăţeanului, mărturiseşte, mai ales, înspăimăntătoarea descompunere morală a întregei noastre clase conducătoare şi politicianizate. Profilul spiritual al Generalului Cantacuzino capătă parcăl o mai cutezătoare unicitate, înţeleg acum ce înseamnă o tradiţie şi un sânge eroic. Generalul Cantacuzino, născut şi crescut cu o respiraţie medievală, fiind unul dintre foarte rarii contemporani care păstrase înţelesul cuvintelor de „bărbăţie”, „demnitate”. ..credinţă“ , a fost ursit să-şi împlinească munca în mijlocul unei societăţi fără tradiţie eroică şi fără simţul onoarei. De câteva generaţii, clientela politică românească era copleşită de ţigani dezrobiţi („Sloboziile”) şi de copiii iobagilor români, care nu izbutiseră încă să-şi stârpească complexele de inferioritate. In mijlocul unei asemenea societăţi — sensori balcanice, dearobiţii sloboziilor, iobagi neînvăţaţi cu libertatea, slugi, argaţi şi arnăuţi — Generalul Cantacuzino cobora parcă din legendă. Nici un complex de inferioritate, o demnitate aristocratică, bărbătească, românească. După aproape două veacuri de umilinţe, în care neamul românesc îşi pierduse, odată cu libertatea, sămânţa adevăratelor neamuri boiereşti, şi se părăginiseră răzăşiile — era foarte greu să trăieşti liber. Era greu să nu simţi în bătaia sângelui tău umilirea şi frica strămoşilor tăi, să te reîntorci, printr’un salt mistic, la mândria şi bărbăţia din timpurile lui Ştefan sau Mihaiu Bravul. Fecio-jtean, apărându-le împotriva tuturor slugii linguşitoare ca şi feciorul ! roa, iobagului bătut la tălpi — aduceau, într’o Românie liberă, complexele de inferioritate ale străbunilor, le tremurau spinările, le tremurau inimile, le tremurau braţul. In timpul lui Eminescu, ca şi astăzi, laşitatea, linguşirea, turpitudinea, ipocrizia, viclenia — erau armele de luptă şi apărare ale acestor robi dezrobiţi. Slugi care aveau în vinele lor un sânge tot atât de bicisnic, fie că veneau din Fanar, din Balcani sau din Bărăganul nostru... Curajul, vrednicia, simţul onoarei „dus până la absurd” (cum se exprimă belferul modest )— au izolat, în mijlocul unei clase conducătoare corupte, figura imperială a Generalului Cantacuzino. Foarte puţini dintre contemporanii săi II „înţelegeau”; erau mulţi chiar, care, spre onoarea lui, nici măcar nu-l luau „în serios”. Cum să „înţelegi” sau „să iei în serios’’ un om care-şi apără onoarea în orice clipă, care nu primeşte nici o tranzacţie, nici un compromis, nici o „interpretare”?! Un om care-şi respectă cuvântul, îşi înţelege jurământul de oştean ca o logodnă cu moartea şi îşi valorifică viaţa cu o serie continuă de ade de curaj? In clasa sa socială — cu care nu s’a solidarizat niciodată — domnea aceiaşi descompunere morală ca şi in clasa cuceritoare, a slugilor şi levantinilor. De aici profundul desgust pe care-l mărturisea Generalul faţă de „boieria” românească, intrată în marea ei majoritate, în putrefacţie... îmbrăţişând idealurile Legiunii, Generalul Cantacuzino a recunoscut în noua sa familie spirituală aceiaş iubire de libertate, acelaş simţ al onoarei şi demnităţii, aceiaş nepăsare faţă de moarte, de suferinţă şi de prigoană — pe care le păstrase intade în sufletul său de os A recunoscut în Căpitan şi în legionarii săi, morala medievală, bărbătească, românească, pe care deznădăjduise s’o mai vadă stăpânind sufletele contemporanilor. De aceia, a părut multora miraculoasă solidarizarea unui General, din altă generaţie, cu idealul ascetic şi eroic al tineretului legionar. Alături de câteva adevăruri mântuitoare pe care Generalul Cantacuzino le-a dobândit prin integrarea sa in Legiune — şi ce laudă mai mare poate fi adusă unui om care are atâta prospeţime sufletească încât să înveţe în amurgul vieţii, de la nişte copilandri?! — Alături de aceste câteva adevăruri noi, Generalul Cantacuzino şi-a regăsit in idealurile legionare crezul său intact. Opera de educaţie spirituală a Legiuirii, restaurarea străvechilor virtuţi virile în întreg neamul românesc, cultivarea simţului de răspundere şi jertfă — toate acestea şi le recunoştea Generalul Cantacuzino In propriul său trecut... „Mitul” creiat de lumea veche în jurul numelui Generalului, izvora tocmai din „unicitatea” şi „curiozitatea” vieţii sale, care uimea, amuza sau înspăimânta pe contemporani. Dar pilda vieţii sale nu îi era urmată. Credinţa şi vrednicia nu îi erau însuşite. Mitul Generalului Cantacuzino a fost preluat şi fructificat de lumea nouă, legionară. In care viaţa aia de magnific precursor nu mai e privită ca o curiozitate psihologică sau socială — ci e înţeleasă şi urmată firesc, cu admiraţie dar şi cu dragoste. Tinerii cari îşi încep viaţa pregătindu-se de moarte, alcătuiesc astăzi marea familie românească în care virtutea şi bărbăţia pre-fanariotă, realizate de Generalul Cantacuzino, luminează destinele veacului întreg... Mircea Eliade Plecarea Gheneralului Viaţa Domnului Gheneral a fost o solie. Şi-a îndeplinit-o. Şi a plecat. Cutremurătoare solemnitate plecarea acestui soli Pas cu pas, mândru, încet, cu faţa la noi. Într’o mare încordare a lui şi a noastră a celor cari o priveam, omul acesta se retrage de patru luni de zile, mai înapoi, mai înapoi, spre fundalurile istoriei, din care a venit, cu arcada sprincenii ridicată, cu privirea de oţel a tăcerii fixată deasupra noastră. Până în clipa în care a dispărut, nu şi-a coborît arcada sprincenilor ridicate — în încordarea solului conştient de puterea împăratului care l-a trimis — şi nu i-a slăbit o clipă văpaia privirii pătrunzătoare şi solemne. Un sol? Un trimis? Da. De Dumnezeu. In istoria aceasta, în care unii se mulţumesc să vadă întâmplare, alţii determinism, şi în care noi vrem să vedem voia lui Dumnezeu — în istoria aceasta ţesută din neînţelegere şi complicate legături — un fapt de viaţă ca ieşirea Domnului Gheneral în întâmpinarea Legiunii noastre, e un fapt din acelea care se aşează la răscrucea evenimentelor, le hotărăşte (pentru oameni) în mersul lor şi nu se poate să nu deştepte în sufletele cele mai mecanice bănuiala, măcar, a unei voinţe conştiente care orândueşte toate lucrurile, pe dedesubt, pentru un ţel. Aşa de suprinzătoare apar astfel de coincidenţe, în istorie. Intr’adevăr, cine ştie toate evenimentele anului 1933-54, ştie că rezolvarea tragediei noastre a fost legată—hotărîtor legată — de apariţia Gheneralului Cu el, suntem azi, aici. Fără el. — se opreşte mintea să gândească unde ar fi fost Legiunea şi cu ea neamul românesc. Procesul, judecata şi celelalte evenimente, care au fost atunci pe muchia de unde au pornit toate aşa cum au pornit, dar de unde porneau, desigur, altfel, fără Domnul Gheneral în mijlocul nostru — toate aceste evenimente poartă încrustată fiinţa Gheneralului pentru un înţeles în veşnicie. Gheneralul a fost trimis. Gheneralul a venit cu puteri care nu erau omeneşti. Cum i-am putea explica, omeneşte şi biologic, fulgerătoarea tresărire, uimitoarea reînoire a sufletului său, la o vârstă când toţi oamenii — chiar cei mai aleşi, cari, vai, au avut parte de o iluminată tinereţă — se veştejesc şi se anulează sub îngrozitoarea lege a bătrâneţii? De ce el, el singur din toată generaţia lui? Ce înţelesuri sunt aici? Gheneralul a fost trimis să facă punte de înţelegere între generaţia lui şi generaţia noastră. El a fost cheia prin care Dumnezeu a evitat un cataclism — cataclismul care ar fi urmat, dacă anul 1933 s’ar fi rezolvat altfel. Prezenţa Domnului Gheneral a ridicat în ultima clipă perdeaua neagrăde pe ochii unei generaţii complect , rătăcite, complect amorţite. Căci, de unde ieşia Domnul Gheneral, în întâmpinarea noastră, să ne îmbrăţişeze să ne încălzească, să ne ocrotească, să ne apere? Ieşia din mijlocul istoriei Conştient — sau subconştient — Conştient — sau subconştient — până la urmă, acest adevăr s’a impus generaţiei Gheneralului, cu toate adversităţile mişeilor. Gheneralul era însăşi istoria. Venia din fundul ei Noi? Şi noi eram istoria. Veniam din fundul ei, şi noi Dar noi eram nerecunoscuţi Şi el era recunoscut. Şi împotriva Lui nu se puteau ridica nici prostia omenească, nici interpretările călduţe, nici mişelia. In faţa noastră erau toate, coalizate. Şi El a fost trimis înainte, să ne recunoască, să ne legitimeze, să ne uşureze drumul, să evite cataclismul. Lucrul acesta, până la urmă, — cât de greu, de duşmănos şi de neegal — l-a înţeles ţara. Şi cataclismul a fost evitat. Aceasta e prima însărcinare a soliei lui şi ea a fost îndeplinită. Mai e a doua parte a soliei Gheneralului , vestirea Biruinţii. Omul acesta o să strălucească prin faptă, dar a avut şi darul de a se reliefa prin atitudinea lui, prin simpla lui apariţie. Chipul Gheneralului, arcada ridicată a sprincenii, pătrunderea privirii, maestatea dominatoare a glasului, totul avea în el încordarea autoritară a solului care aduce veste de la împăratul. Şi dacă Gheneralul a fost în viaţa lui un prinţ, un om de onoare, un mare general, el a fost mai mult decât toate un vizionar, un iluminat, un trimis, care să mărturisească şi să anunţe lumina vremilor noui. Toată personalitatea lui, cu ce a avut ea mai adânc şi mai complex, s’a deschis cu o mare înflorire în ultimii cinci ani, în care ea a trăit prin Legiune şi pentru Legiune. Da, înflorirea cea mai întreagă a vieţii Gheneralului, bogăţia de trăire incomparabilă revelată, ridicarea ei, apoteoza vieţii Gheneralului în aceşti ultimi cinci ani se desfăşoară. Da. Mai mult decât în toată tinereţea lui fără pată, mai mult decât în avântul maturităţii de la Coţi, mai înalt, mai dens, mai învăpăiat, mai sublim a fost Gheneralul în aceşti sbuciumaţi şi bogaţi cinci ani, în care a mărturisit şi a vestit tuturor adevărul pe care i-l pusese Dumnezeu ca o luminiţă în fundul sufletului, trimiţându-l să candideze, aşa, dintr’odată, pe lista Gărzii de Fer, într’unul din judeţele ardelene ale anului 1933... De atunci, privirea lui, care a rămas solemnă şi pătrunzătoare până în clipa morţii, a vestit, cu aceiaş încordare, adevărul pentru care a fost trimis în solie, în calea noastră... Astăzi, — cine se mai îndoeşte de el ? Spun unii că Domnul Gheneral a murit mai înainte ca să aibă bucuria de a vedea cu ochii ziua biruinţii. Nu. El a fost trimis s’o anunţe. Solia lui a fost îndeplinită. Astăzi nimeni nu se mai îndoeşte de dânsa şi de împăratul care l-a trimis. Şi solul a plecat... Iar noi, suntem covârşiţi de solemnitatea cutremurătoare a plecării lui... Victor P. Gârcineanu Ceasul ln care a căzut generalul Cantacuzino-Grănicerul a fost simţit — ca un cutremur prelung — în inima românismului de pretutindeni. Pentru că inima Eroului a fst una cu inima Naţiei. Marele soldat trăise atât de intens, atât de glorios şi atât de înalt, încât nu mai putea fi prizonierul moral Ceea ce numim obişnuit moarte n’a avut loc. O viată de proporţii neobişnuite nu putea intra in tiparul morţii comune. Ceva din surplusul de energie ce a medaliat viata, biroului de la CoR a robit moartea şi a fixat-o pe poziţia eroică a luptei. In această luptă titanică de câteva luni, vârsta generalului a provocat înclinarea spadei. Din luptă însă, a rămas impresia unei vieţi dinamice, un sens aparte, de viaţă biruitoare, în moarte. Nobil de marcă voevodală şi erou de legendă, şi a trăit viaţa ostăşeşte. Crescut în legea biruinţei sau numai a întoarcerilor pe scut, tranşeele i-au stat pe umerii vieţii ca o armură de cavaler viteaz întârziat în pustiul unor vremuri cari, poate, nu l’au înţeles întotdeauna. Şi era firesc să nu fie înţeles generalul. Pentru că el a depăşit prezentul meschin şi sărac, urcând, tinereşte, piscul idealului Înfipt în mormintele pământului străbun, ca faţa spre Cerul Patriei de mâine. Generalul a legat tezaurul trecutului măreţ, în pas divizionar, cu icoana României biruitoare care va veni. A dăruit tot ce-a avut — viaţă, odihnă, linişte, suflet şi avere — cu dărnicie de prinţ. A dăruit mereu pentru ideal şi s’a dăruit luptei necontenite. Generalul Cantacuzino s’a uitat pe sine. S’a depăşit. A abdicat dela tot ce-a fost comun, oferind prezentului şi posterităţii icoana unui soldat unic. Comunul vremii de azi a fost înţelegerea şi egoismul duse până la animilitate. Generalul a înţeles perfect scriptura zilelor de mâine şi a citit-o în viforul unei vieţi de baricadă. Sa citit în ochii fiecărui tânăr, s’a recunoscut în celula închisorilor tot aşa de bine cum s’a cunoscut în libertatea de obuz a frontului. La început, a ascultat un cântec. Cântecul a fost drumul care la dus spre inima mişcării legionare. Generalul n’a fost un convertit ci un iluminat. A înţeles Minunea şi şi-a îngenunchiat epoleţii de general viteaz în fata ci Tinereţea anilor n’o mai avea generalul. Dar în lupta sublima a clipei de iluminare, bătrâneţea a fost înfrântă. Generalul, printr'o uriaşă bătălie a sufletului, câştigase poziţiile unei alte tinereţi: tinereţea legionară. De când a intrat în Legiune, generalul Cantacuzino a trăit viaţă de tânăr. Şi tot tânăr a căzut în luptă ca moartea. Boer de vită şi erou de legendă, restabilind poziţiile şi reabilitând sensurile adevăratei boerii, s’a risipit — princiar — în luptă, în renunţare, în săngerare, în blinintat, în moarte. Pentru învierea de peste vis, a Neamului. La hotarul dintre două lumi, generalul Cantacuzino a rămas grănicer cu sufletul spre bătăile de inima ale pământului românesc şi cu privirile de soldat, descoperit pentru rugăciune, spre nalta] Célatul. Generalul Cantacuzino sau tinereţea fără bătrâneţe. Generalul Cantacuzino sau biruinţa vieţii asupra morţii. N’a murit un om ci s’a împlinit, pământean, o viaţă care a depăşit lutul. Iată dece nu putem îngenunchia decât pentru rugăciune şi dece nu putem saluta decât în genunchi. Valeriu Cârdu min Grănicer la hotarul Istoriei Un viteaz (Continuare din pagina l) gostea sa, taina artei de a înţelege şi a fi înţeles. Generalul Cantacuzino, comandant de oşti, a dat dovadă că era un admirabil om de războiu. Ca orice şef demn de asemenea renume, el îşi iubea soldaţii, şi-şi trăia viaţa la fel cu viaţa lor, cu toate grijile, cu toate suferinţele, cu toate durerile, cu toate bucuriile. De obârşie voivodală, niciodată nu l-a străbătut fulgerarea credinţei de stăpânire în numele acestei obârşii, totdeauna a iubit să se amestece cu poporul. In lupte îşi menaja soldaţii, dar mai socotea, ca unul ce cunoştea bine meseria, că sunt cazuri „când cheltuiala oamenilor este o economie a sângelui” şi atunci violenţa sforţărilor îi părea susceptibilă, ca să scurteze durata luptei, când pentru împlinirea datoriei se cerea sacrificii; atunci energia lui sălbatecă nu se dădea pentru nimic înapoi, chiar cu preţul sacrificiului vieţei sale. Un asemenea ostaş, când şi-a împlinit veleatul vieţei, se cuvine, fără şovăire, să i se aducă un omagiu de admiraţie şi să-l însoţească adânca mâhnire a acelora care l-au cunoscut sau care l-au ştiut. 10 Octombrie 1937. G-ral Gr. Gonstandache In tabără la Cannen-Sylva