Calendarul, iulie 1932 (Anul 1, nr. 83-113)

1932-07-01 / nr. 83

Francontanie și francofilie O nouă mascaradă a luat fi­­ință. Se numește „asociația firietenilor cugetării și artei r&ftceze”. E inițiată de savan­tul nostru microbiolog d. dr. I. Cantacuzino și alcătuită dintr’o pleiadă de intelectuali distinși și doritori să obțină noi grade ale „Legiunii de onoare“ prin intermediul amabil al d-lui Ga­briel Puaux, ministrul Franței. Ce alt scop poate avea aceea­­stă întreprindere nouă ? Să promoveze la noi gustul pentru literatura franceză ? Dar cercetați, vă rog, librăriile de la un capăt la altul al Româ­niei : 80 la sută din cărțile ce se vând sânt cărți franceze. Vrea această asociație ca desfacerea cărților franceze să ajungă la o sută din sută ? Să răspândească știința fran­ceză în România ? Dar în în­vățământul oficial al Universi­tăților cel puțin jumătate din manualele întrebuințate sânt manuale franceze de știință și filosofie. Să popularizeze artele plas­tice ale Parisului la noi ? Dar există vreun pictor sau vreun sculptor parisian necunoscut la București ? Există vreun cu­rent, vre­o școală, vre­o nuanță tehnică, de la cele istorice până la cele recentissime, să consti­tuie un secret pentru artiștii și amatorii noștri ? Să ne introducă, poate, în far­mecul muzicei franceze ? Dar Tmai e vreo operă de seamă care nu s’a jucat la București ? Vreo simfonie, vreun poem so­nor, vreo bucată de muzică de cameră, care să nu ne fi fost prezentate de „Filarmonica“ la Ateneu ? Există vre-o șansone­­tă, oricât de ușuratică, de la Pa­ris să nu se cânte a doua zi în barurile bucureștene ? Să creeze raporturi intelec­­­tual-­e c­sosale între noi și francezi ? Dar cine dintre noi nu-și are legăturile sale cu in­telectualii francezi, cu oricare vrem și oricând ne place ? îmi pare foarte rău că tre­buie să scriu aceste rânduri de a­frre o ridiculă întreprindere, în rintea căreia se află totuși un nume atât de valoros, ca al d-lui dr. I. Cantacuzino. Dar d-sa, — făcând o respectuoasă și numai momentană abstracție de personalitatea sa științifică, — reprezintă la noi o inconvena­bilă atitudine pe care o credeam înmormântată în vremea dina­inte de războiu : o francomanie care a fost și este încă o primej­die pentru cultura noastră na­țională. Nu o francofilie, fiind­că francofili sân­tem toți, ci o francomanie boierească ce mer­ge, în adorarea Franței, până la negatia lucrurilor noastre româ­nești. In perioada luptei inter­ventionist din neutralitatea României, d. dr. I. Cantacuzino se declara cu două patrii și nu se sfia în discursurile sale să proclame : „Prefer să moară omânia numai Franța să poa­tă fi salvată !‘" Aceasta e francomania care a făcut inutilă și primejdioasă pentru cultura națională, igno­rată și disprețuită, o întreagă clasă de boieri. Francofilia, în schimb, e un sentiment firesc și spontan, care nu cere sacrifica­rea sufletului românesc de dra­gul Franței. Franța ne e dragă fiindcă sântem români, iar nu fiindcă vrem să fim francezi. Ne e dragă pentru geniul ei și pentru cât putem asimila din el întru sporirea forțelor noastre culturale și civilizatoare. O iu­bim stând pe temeiul a­tohtonis­mului nostru, în vreme ce fran­comania neagă acest autohto­nism în tendința de a se con­funda în civilizația pariziană. Ca oameni de cultură suntem datori să reacționăm energic împotriva acestei maladii a spi­ritului românesc avariat. Eu afirm de ani de zile că nenorocirea cărții și a culturii noastre autohtone e seducția peste măsură exercitată la noi de cultura franceză: având-o prea la îndemână și pe toate căile, aceasta ne scutește de propriul efort creator. Nu de­test prin aceasta cultura fran­ceză, ci detest o anumită pasi­vitate admirativă a spiritului românesc, care se mulțumește cu articolul parizian luat de-a gata. Sântem invadați, sântem striviți de această Franță ado­rată. Și în această situație, sosește ca un ecou din trecutul apro­piat de vasalitate culturală, a­­ceastă nouă mascaradă a „prie­tenilor cugetării și artei france­­­«­ze . Ce frumos și ce util era, dom­nilor, să creați o asociație a prietenilor cugetării și artei ro­mânești, care tânjește azi, ui­tată de stat și de domniile voas­tre ! E drept că aici nu vă în­tâlneați cu „Legiunea de o­­noare“, vă întâlneați în schimb cu sufletul românesc. Nichifos­ Crainic SIELE MANIFESTUL LUI N. IORGA 1) Am dat școlii îngenunchiate de­­ politică o libertate cum n'au văzut Toni și Fortu de când mama i-a făcut,­­ plus fel de fel de lefuri. 2) Am introdus în ea sufletul ca­­re-i lipsea (— nu l'aș mai fi intro­dus !) 3) Am asigurat țăranilor un preț mai bun pentru produsele pe care nu le au. 4) Am croit drumurile cele noi ale României și n'am croit și două pe­rechi de palme lui Ziarilă. Asta nu­mai din cauza lui Argetoianu. 5) Am asigurat o judecată mai u­șoară, __ ba chiar ușuratecă. 6) Am pus armata pe temelii noui cerând colonelului Gabriel Marines­­cu să omoare pe studenți. 7) Am ieftenit zahărul și pregătit ieftenirea hârtiei cu fel de fel de legi­ ­ BBZ1 și amendamente în favoarea trustu­rilor. 8) Am scăzut greutatea Statului de la 40 miliarde la 25 și pe a mea per­sonală am urcat-o de la 80 la 120 de kgr. 9) Am pus capăt jafului în admi­nistrațiile publice trimetând la puș­cărie pe autorii celor 19 miliarde fraude și lăsând să opereze singuri numai pe Argetoianu și Ziariță. DEFECȚIUNI ARGETO­IAN­ISTE Trupa „C. Argetoianu“ înregis­trează in fiecare zi, noui defecțiuni (dacă Uniunea agrară, nu este a se considera, ea singură, ca o defecți­une!) In ultimele zile, a fost părăsit și de Raul Crăciun, care s'a înscris in gruparea „țuicarilor". (Pe cuvân­tul nostru de onoare !) Dată fiind ca­pacitatea de consum alcoolic a fostu­lui senator, se crede că va înregis­tra mai multe țuici decât voturi. Semnul listei este „totul". N.­­ORGA SI COROANA ■ • ..... -------­ A fost de ajuns ca șacalii politi­ci să aibe un ospăț în fața lor, — Și ce ospăț de Stat mai impunător ca alegerile? — pentru ca din nou Co­roana să fie adusă în arenă. Nu apărăm niciun partid. Le con­damnăm pe toate. Toate exersă a­­supra Statului acelaș regim de fal­sitate față de instituțiile lui: de la Tron la Școală, de la Parlament la Biserică. Toate aceste lozinci mari de neam au devenit în gura lor mu­zicuțe de bâlci cu care să-și țipe la diferite Sfânte Mării electorale puterea de a salva singure țara pentru a o nenoroci de îndată ce vin la putere. Devotamentul lor pentru cele patru instituții de Stat cardinale e un articol de oportunitate. Și după cum au terfelit parlamentul, au di­strus școala și îngenunchiat Bise­rica, așa și de Tron nu au mai mult habar decât are musca idee că fa­ce parte dintr’un chihlibar­. De două zile, mai ales, de când cu o apariție în balcon, partidele nu mai contenesc. Toți au idei a­­supra constituționalității actului, iar Gr. Trancu-lași a ajuns să aibe chiar spirit. Ne place să ne oprim însă asu­pra lui N. Iorga. Cine nu știe că de când a plecat de la putere marele ziarist insinuia­­ză zilnic în articole de fond stro­pite cu piatră acră, la umbra fri­­­coasă a elegiei, ...îndrăznețe repro­șuri la adresa Coroanei. N’am nimic de profet în mine. Dar adevăr grăesc vouă că va veni curând vremea când N­ Iorga dus de apele amare ale decepției poli­tice va vorbi iar, cum a mai vorbit, de fel de fel de primejdii de stat și trepte pătate de sânge­.. Din fericire, N. Iorga înmormân­tat politicește alături de drăgăsto­sul hoit argetoian, nimeni nu va mai ceti, măcar, asemenea băigueli. Și fiindcă N. Iorga a intrat în is­torie, să vorbim,­l puțin, cronicăre­­ște, de dinasticismul anilor săi din urmă. Eram la Londra, când, cu vreo lună înainte de Restaurație, N. Ior­ga sosea după un turneu de confe­rințe în limba paragueză, ținute sărmanilor și bravilor Români din America. Trecuse prin Paris. In chiar ziua sosirei, Times anunța că :.D. Iorga, în drum spre Londra, a văzut pe Principele Carol la Paris“­Știrea a produs oarecare senza­ție în cercurile engleze care, după o răspicată atitudine de până atun­ci, îl știau pe N. Iorga așa cum îl știau.­. Ca atașat de Presă am fost asaltat de telefoane. Am alergat la marele dinastic și l-am întrebat: ce e cu știrea? Atunci marele dinastic a făcut ochi batracian! și cu toată revolta lui patetică în gest și glas, mi-a continuat. ..Eu să stau de vor­bă cu El? Să se întoarcă întâi la conștiința Lui și apoi să se vadă cu mine. Dă imediat desmințirea!“. Cine nu știe apoi tunetele și ful­gerele care însoțeau pulpana mare­lui revoltat pe culoarele Camerei în chiar dimineața memorabilă de 8 Iunie — revolte și fulgere băgate­­ .mMW’fl­wmmBam—m­aiau­­ ........ In teacă numai după ce i s’au dat câteva satisfacții de ordin protoco­lar? Dar ținem să înregistrăm aci mai ales un moment. Era ziua alegerea noului Regent, Sărățeanu. Cincizeci de deputați luptase pentru Principe. La scrutin s’a dovedit că rămă­sese numai nouă! Printre aceștia nu fusese în nici un caz N. Iorga-Acesta, deși cunoștea acțiunea celor cincizeci, a vorbit și a votat pentru generalul Prezan. Toate bune. La ieșire se întâlne­ște cu un deputat­... Nichifor Crai­nic. — Pentru cine ai votat ? — Pentru Principe. — Cum asta ? De ce? — Fiindcă socot că numai întoarcerea Lui poate întrona or­dinea în Stat. — Ei, D-ta tot poet ai rămas!..., conchide marele pro­zator, cu un zâmbet ironic-Azi N. Iorga — în ultima-i elegie insinuoasă („Pentru ce s’a făcut Restaurația“) afirmă că la vremea aceia „în gândul tuturora era mare hotărîtoare dorință: aceia de o a avea un domn’1... In gândul tuturora, afară de po­litician­, scumpe colega. Politician! care vorbesc de trep­te de sânge sau trepte de aur, du­pă cunoscuta optică a paraponului-Și pe care nu știu ce nenoroc de­­ ară îi oprește de a-și frânge gâtul de treptele mult mai vizibile ale ipocriziei și lașităței lor. Cra­goș Protopopescu Adminiiistrațiv­a comunală a Capita­lei a ținut o ședință recentă, în care s’au discutat diferite probleme între cari și o chestiune în directă legă­tură cu ieftenirea traiului. Este vor­ba de apă, gaz și electricitate In planul nostru de ieftenire, am făgăduit, că vom discuta și specula, pe care chiar instituțiile primăriei o fac cu aceste trei articole. Decla­rațiile primarului municipiului Bu­curești, în ședința dela 28 c, face a anticipa acest capitol, în articolul de astăzi. APA S’AR PUTEA IEFTENI, DAR NU SE IEFTENEȘTE Primarul municipiului a spus că: „cetățenii și unele ziare, cer iefte­nirea apei și luminei electrice". Ne pare bine „că" organele răspunză­toare s’au sesizat de doleanțele ce­tățenilor și de campaniile presei. In special pe noi ne bucură și mai mult întrucât în fruntea programului no­stru, stă tocmai problema ieftenirei traiului sub toate raporturile și dela reapariția „Calendarului“ am cerut zilnic la această rubrică, măsuri în consecință. D. primar recunoaște că cetățea­nul bucureștean, plătește prea scump și apa și curentul electric; mai mult, consideră că s’ar putea face o re­ducere spre exemplu la apă, de la 8 lei cât se plătește astăzi, la 2 lei pe metrul cub. Bucuria însă este de scurtă dura­tă pentru ca tot primarul arată ime­diat, pentru ce nu poate face această reducere. Pentru că Statul, Eforia și alte instituțiuni nu plătesc apa con­sumată (li se acordă gratuități sau mari reduceri). In ceea ce privește Eforia sau alte instituții cu scopuri filantropice înțelegem gratuitatea sau reducerea. In ceea ce privește in­stituțiile de stat, știm că toate au bud­gete și încă destul de grase, așa că s’ar putea să-și plătească consumul de apă și să nu-l lase pe spinarea ce­tățeanului, destul de asuprit cu a­­tâtea angarale. CURENTUL ELECTRIC S’AR PUTEA IEFTENI, DAR SUNT CONTRACTE ONEROASE... Cât privește curentul electric, primarul Capitalei a arătat că avem cel mai ieften tarif din Eu­ropa (cu excepția Elveției). Nu cunoaștem tariful celorlalte ca­­pitale din Europa și am luat mă­suri să­­ aflăm pentru a face o comparație, raportată la prețu­rile materialului brut și a ma­nei de lucru de acolo și deja noi, pentru a demonstra, că această ieftinătate este numai aparentă ca cifră, nu și din punct de ve­dere al calculului de rentabili­tate. Dacă astăzi curentul electric, este scump, aceasta se datore­­ște — după declarațiile d­lui Dem Dobrescu — contractelor scandaloase pe cari primăria le are cu uzina „Dobrești” și cu societatea „Lignitul“. Dar ace­­ste contracte cine le-a încheiat? Tot administrația comunală a municipiului, indiferent cine era în fruntea ei. Pe noi nu ne interesează persoanele, ci insti­tuția în sine. Deci, dacă s’au încheiat „con­tracte scandaloase“ (cum spune actualul­­ primar), cetățeanul bucureștean este obligat să plă­tească curentul scump, pentru a se respecta condițiile unor ast­fel de contracte? Curioasă men­talitate pe care noi nu o putem pricepe. DE CE NU ACȚIONEAZĂ AD­MINISTRAȚIA COMUNALA? Trecând la altă ordine de idei, de ce d. primar nu pune in discuțiunea consiliului general, întreaga proble­mă a ieftenirei traiului în întreg an­samblul ei, așa cum noi o tratăm de atâta vreme? O primă datorie a ori­cărui consiliu comunal, este de a-și alcătui un plan general pentru iefte­­nirea traiului adică, apărarea consu­matorului în contra speculanților. Mijloace sunt destule, numai bună­voință și pricepere se cere. Nu am văzut până astăzi, nici un control în restaurante, bodegi, au­tomate, cafenele, lăptării, cârciumi, hale, piețe etc. Din contra, consta­tăm o indolență desăvârșită în acest control. Ca încheere, un exemplu dintr'o sută. Brutarii nu fabrică pâine nea­gră. Populația este obligată să con­sume numai jimbră“? Pentru ce nu intervine administrația comunală, când știe bine, ce speculă se face cu „pâinea cea de toate zilele“?. Vom continua anchetele noastre și sperăm că până la urmă, condu­cătorii primăriei (și sunt doar des­tui), vor lua în mod serios în cer­cetare problema ieftenirei traiului și a controlului speculei. Ion I »coadă Cum este jefuit consumatorul ? Administralia ciiaiali si misie ? Deciiora^iiSo primoppani sas *.Silpliiir »'ar putea temei prețul apel și cureifuw, «ar nu se poate! Wo. 83 Vineri, 1 iulie 1932 Director: NKwrott chain» redacția și administrația București, Bulevardul Elisabeta Wo. 21. ABONAMENTE ( **“ ‘U '“J” 25« B’U‘­ j­­u­b Pentru Instituții și Autoritat) Lei 1000 anual Pentru străinătate................ . 1700 „ S—1180 Redacția (și Provincia 3—0546 Direcția. 3—1096 Administrația Í „Țari fără tineret“ ....m Intâmplarea ne-a pus sub ochii noștrii zilele trecute, ultimul nu­­măr al revistei d-lui Manoilescu „Lumea Nouă“. D. M. M. constată cu amărăciune că suntem o țară fără tineret Adică mai precis, nu suntem un tineret electrizat de o formulă nouă de viată și pornit cu impetuozitatea acela de șuvoiu de munte la realizarea ei. D. M. M. ne reamintește ca o mustrare de splendida afirmare a tineretelor fasciste și hitleriste. D. M. M. ne vrea uniformizați și standardizați în serie cu credințele ajustate într’un pat procustian ideologic. Ne vrea fermenți de efervescență pentru regenerarea vieții noastre publice. Ne constată însă absenți, inerți. Dar crede D. M. M. că are soclul moral de unde să pună generației noastre un quasi-epitaf? Destinul d-lui M. M. ne-a înduio­șat sincer. Are ceva din prăbușirea tragediilor șaphodi­ene. Când a a­­părut prima dată în arena politică ne-a înfiorat ca o victorie a noas­tră proprie. Se rupea prima dată cu tradiția de prestigii senile, de reumatisme în posturi de înalți dregători și se așeza acolo o forță viguroasă. Ne-a apărut mai târziu, când stătea pe banca acuzării pen­tru a fi ostracizat din viata politi­­­­că, pentru că rostise crezul pe care îl șoptea întreagă națiunea. Ne-a a­­­­părut atunci in postura unui cava­­­­ier „Bayard, sans peur et sans re­ J proche“. A anticipat atunci ceea ce­­ s’a înfăptuit mai târziu cu trăini­cia lucrurilor orânduite prin rostul­­ lor în Istorie. A urmat însă mai a­­­­poi linia sinuoasă a capriciilor de­­ demimondenă politică a d-lui M.­­ M. așa de bizar desenată — avere­ , scan, national-tărănist, teh­nician, dar mereu „en vogue“, mereu om j tare, terorizând guverne și deodată­­ firul de legendă se rupe, fulgerile cu care amenința să-și distrugă toți , adversarii i se iau și devine pur și­­ simplu, d­ M. M. Deja­n conduce p­e un “drum“ de renif­câri și 'uratrășuT ' destul de dureros, e însă tot așa de uimitor de abrupt ca și ascen­­­­siunea. Rândurile închinate nouă de d. M­ . M. au o singură calitate. Sunt foarte puțini dintre înaintașii noș­trii cari să-și aplece ochii cercetă­tori asupra generației noastre. Cei cari o fac rar de tot, nu înțeleg în­frigurarea noastră de a înfăptui ceva, cred a înregistra un plus mai accelerat și dau diagnosticuri alar­­mante. Poate avem o evoluție aparte. Se uită că n’am avut copilărie. In loc de miragiul basmelor, spus de bunică la gura sobei, am cutreerat goi și înghețați, drumuri desfunda­te, refugiul, vremuri de băjenie. Viata ni s’a înfățișat, spulberând toate frăgezimile de suflet ale co­pilăriei, brutală, hidoasă. E mirare că suntem mai oteliți, mai dârzi? E mirare că nu ne mai lăsăm luați de apele entuziasmului juvenil, pentru utopii ieftine? Dar suntem o generație care nu și-a spus încă cuvântul și mă tem că atunci când și-l va spune, nu va fi deloc pe placul tuturor Manoile­­știlor cari îi jelesc cu lacrimi de cerneală sfârșitul. Să știe d. Mihail Manoilescu și ce: „ejusdem farm­­aé“ că tineretul nu sânt numai a­­cei cari fac trotuarul politic, pentru a-și prostitua credințele în speran­ța unei căpătueli modeste și dintre cari și d. M. M. își recrutase o se­rie de târfe, cari constituiau tinere­tul manciiist de pe lângă „Drumul Nou“ la Cluj. Probabil că aceia l-au desamăgit într’atât încât să a­­runce anatema asupra noastră. Mai sunt însă dintre cei ce citesc cu pumnii strânși pe Giovanni Papini, pierd nopți întregi asupra unei pro­bleme și aduc jertfă, o aducere a­­minte satului lor pierdut în munți, la plânsul minor al doinei. D-l M. M. să știe că pentru aceștia a fost cândva un tabu. O nădejde și un precursor. Ii putea cunoaște și aci ca r­ășiunde dar nu culeși dintre ratații cafenelelor, aspiranți de un deceniu la o diplomă universitară, și d. M- M. care e așa de îngrijo­rat de soarta noastră, a fost prin­tre acei cari au smuls tineretul din calmul senin al Bibliotecilor, pentru a-i da pradă străzii. Toți politicie­nii au ridicat demagogia la rang de cult și au inoculat și tineretului virusul acestei demente deslănțuiri de ură care sfâșie Țara azi. Asasinatul moral ce s’a comis contra unei părți a tineretului, tâ­­rându-l în cloaca fid­elismului po­litic e monstruos. De aceia să nu se mire prea mult d. M. M. când ne vom rosti respirat cuvântul im­pudic imboldurile, lorgnetelor bă­buțelor politice, că știm ce avem de făcut pentru regenerarea vieții­ noastre publice. Va ști și d. M. M.­ atunci că Țara are un tineret-L’am zărit nu de mult pe d. M. M. furișându-se pe una din străzile Clujului. Nimic din acea orgolioasă apariție de om stăpân pe destinul­ lui, de altă dată. Tâmplele ninse,, privire incertă. Am avut imagina­ melancolică a unui leu îmblânzit,­ stingherit de limitarea spațiului, după ce cunoscuse orgia de ori­­­zonturi a pustiului. Un om sfârșit.­ Doar spasmuri izolate. Primul semn al acestei senilități prema­­­ture, e că d. M. M­ nu ne mai înțe­lege. Nici n’ar mai isbuti. Candi­datura la Senat e oportună și d. M.­ M. a știut totdeauna­ să ghicească semnele vremii. O singură dată a­ greșit dar bine. O clipă de recule­gere pentru un meteor politic ce se stinge. Poate e semnul premergă-­ torr amurgului unei lumi și a apa­t cursul > “ia. Viața își urmează! _______Ștefan L. Cornea i Poiana-Saratu (Oitai) de G.­RAȘCU Profesor Țara noastră e — după Franța— una din țările cele mai bogate în izvoare minerale din toată Euro­pa. Se numără peste 600 stațiuni balneare, dintre care vreo 60 bine cunoscute de marele public. Câte­va din ele au un renume ce a tre­cut de mult granița, îmi propun de a schița în prezen­tul ziar câteva din frumusețile și bogățiile țarei noastre — în mare parte ignorate — pentru a­­ da un îndemn acum pe timp de vară, a­­matorilor de escu­rsii sau a celor ce au nevoe de a-și îngriji­ sănătatea, să se îndrepte spre frumoșii noștri munți sau spre marea noastră al­bastră. Pentru a merge la Poiana din vechiul regat, te scobori din tren la stația Onești de pe linia Adjud- Palanca. Zeci de vehicule, căruțe sau automobile te pot transporta pe admirabila șosea națională a Oi­­tuzului până la Poiana (30 k­m.). Drumul merge prin satele Filipești și Bogdănești ajungând la Grozești, sat mare, ilustru prin luptele ce s’au dat acolo în decursul războiu­lui trecut, când armatele noastre sub comanda generalului Grigore­­scu au stăvilit invazia nemțească. Un monument falnic — inaugurat în prezența regelui Carol II — se înalță sus pe o colină ce domină tot satul și de unde priveliștea spre munți e dintre cele­ mai pitorești. Monumentul se află construit pe moșia lui Negroponte al cărui pa­lat bombardat își profilează ruinele ceva mai jos. Mai departe începe defileul Oi­­tuzului- Valea se îngustează codrii se apropie, izvoarele murmură lân­gă șosea și aerul devine mai tare. O mare cherestea — proprietatea văduvei generalului — tac păduri­le dimprejur. La confluența cu pâ­râul Lozunțul, orizontul se des­chide lăsând privirea să fugă peste zeci de piscuri împădurite. Șoseaua trece când pe un mal când pe al­tul, oferind în ambele ei părți, pri­veliști tipice de munți. Deodată apare un loc deschis în mijlocul munților, semănat cu po­rumb și cartofi. In dreapta curge chiar prin șanțul șoselei un pârâiaș limpede pe o albie stacojie din cauza depozitelor feruginoase. Cu­rând ajungi la izvor care gâlgâe bo­gat, zvârlind apa în sus ca un ghei­zer, împrejur tot pământul arde cu flăcări aproape invizibile ziua, așa încât aerul frige. Apa grozav de sărată și limpede ca lacrima. Câ­teva cazane ruginite, o sondă pe­troliferă, mașini demontate, îți a­­rată activitatea nemților pe timpul ocupației. Nu departe de acest iz­vor mineral cu gaz metan, necu­noscut și neutilizat, apare satul Hârja deșirat pe o lungime de pe­ste 3 k­m., cu o biserică de zid construită din piatra fostei vămi a Oituzului. Dincolo de sat se vechea graniță. Micul pârâiaș află al Cernicăi a rămas singura amintire din acest nefiresc hotar. Iată și sa­tul Poiana, grupat în jurul frumoa­sei biserici și ocupând fundul ro­tund a unei splendide intra-carpatice. Te afli în depresiuni creerii Carpaților moldoveni, între munții Ciucului și munții Vrancei, în mij­locul pădurilor seculare cari nu se sfârșesc mai aproape de 30 k­m. distanță și la 450 m. deasupra ni­velului mărei noastre. In fund căldarea se închide cu muntele Lipchianu, împădurit pâ­nă în vârf și care a botezat de să­teni ,,barometrul Poianei“ căci după cum apare dânsul în zorii zilei, se­nin sau cețos, așa va fi și vremea în ziua aceea. Munții sânt formați din șisturi argiloase și grezie destul de bună pentru construcții. Satul e închis la răsărit de muntele Runcu (1108 m.) și la apus de muntele Ghisau( 1270 m.) asemănători ca structură geologică. Din cauza a­­­dăpostului munților, satul e lipsit cu desăvârșire de curenți. Vântul bate mai des dinspre Transilvania. Căl­darea e perfect însorită ceea ce per­mite coacerea multor fructe. De multe ori sătenii doresc ploaia și sânt nevoiți să ude prin canale de migație, grădinile lor de zarzavat. Intr’o vară întreagă am notat nu­mai 11 zile ploioase. Aerul de o curățenie ideală, îi simți aroma îm­bălsămată când se scoboară seara de pe vârfurile pline cu brazi și mo­lizi rășinoși­ Oituzul ce curge printr’o parte a satului într’o luncă răcoroasă, o apă iute și cu debit bogat, plină­­ de păstrăvi. Pe dreapta primește pe Halas unit cu Măciucașul, iar pe stânga pe Cernica și Brezaia, care trece prin chei. Când plouă, Oituzul vine cu va­luri negre și cară butuci rupți de pe maluri. Atunci toți sătenii ies cu plasa, căci de frica curentului, pe­știi se retrag spre munți. Apa de băut e filtrată prin gre­zie si se găsește în abundență prin continuare în paff­­e­a numeroase fântâni sau cișmele. Pă­durile din jurul Poienii sânt pro­prietate obștească- Orice sătean are dreptul să taie de unde-i place și să transporte oricât poate pen­tru nevoile lui casnice. Poienile sânt împărțite între locuitori, căci fânul e o mare bogăție la munte. Statul are numai o singură pădure cumpărată de curând pe valea Lip­­cheanului. Fața satului și viitoarea lui dez­voltare atârnă însă de reclama ce își vor face izvoarele minerale să­rate cu gaz metan. Nu departe de confluența Breznei lângă un cimi­tir de eroi inaugurat zilele acestea, se află o fântână adâncă de peste 300 m, din care iese un izvor așa de abundent că umple fântâna pâ­nă la gură, făcând impresia că fier­ 1­­e. Un chibrit aprins produce 1 pocnitură și imediat o flacără ma­­­­­­re se înalță de pe apă dispărând în­­ câteva secunde. Izvorul e bun de băut și de făcut băi. Instalația pri­ v ■­ ,­­ Gonu Mihăiță Sadoveanu... și „Pământul“! A apărut Pământul, buletin poli­tic al faimosului apaș Costică Ar­­getoianu, „directoarea“ principală cu fleici și zgârciuri a Bordeiului a­­­grarian recent înființat. Pe primar, filă a acestei ignobile fițuici, ni s'au oprit ochii la numele lui Mihail Sa­doveanu. L-am citit pe o listă rela­tiv lungă cu tot felul de scursori, ciulini, prefecți și burueni care se întâlnesc de minune ca să facă din PAMANTUL „nenelui“ Costică, cel mai autentic NOROI! Mihail Sado­veanu este aici! E chiar al doilea pe listă. L-am citit cu aceeaș scârbă, cu acelaș dezgust pe care-l încercăm de câte ori întâlnim în stradă pe a­­cest voluminos trântor, ca fierea de rău, perfid și morăcănos, care, timp de un an de zile — Președinte al Se­natului _a știut să bage în buzunar 100 mii lei în fiecare lună în care funcționarii, pensionarii, toată țara, muria de foame! Ce dureros mister apasă asupra lui Mihail Sadoveanu? Ce blestem?! Ce crâncenă predesti­nare?... Cine ar fi spus că acest pa­sionat poet al luncilor și al dumbrăvilor românești trebuia drept orice pământ, să se aleagă cu noroiul Argetoianului! Citiți intra­­devăr infecta listă mai sus amintită. O veți reciti și nu veți găsi, vă asi­gur, ca să dea un gir moral, cât de modest, — niciun nume pe acest ne­rușinat pomelnic! Nici numele lui Mi­­hai Sadoveanu nu va prețui mai mult. Vieața lui în ultimul an a fost o degringoladă sfâșietoare spre pră­pastia unei adevărate sinucideri mo­rale. Șeful masonilor din Moldova și-a terfelit pământul lui natal, sin­gura culme, piscul cel mai înalt de pe care ochiul lui, atât de stins acum, ar fi putut îmbrățișa vastul orizont al universalității... Cu o cruzime de fiară, Mihail Sadoveanu a ucis în inima prietenilor, iubirea... In inima prietenilor celor mai apropiați chiar, o știm prea bine! Iar de când cu Co­moara, cea de penibilă amintiref care va fi necăjit destul pe d. Octavia Goga, suspiciunile cele mai serioase dau târcoale în jurul buzunarelor lui Mihail Sadoveanu... Pe confrați, pe scriitori i-a necinstit, i-a urît, ia umilit. Pe toți aceia cari nu-l cunoș­teau, i-a surprins, i-a stupefiat! A­­cista e Mihail Sadoveanu... iată-l acum, unsuros și gras, ca un bulgăre de bălegar pe un morman , de noroi... agrarian! Coane Mihăiță... Mihail Sadovea­­[ nu, ne doare ce scrim aici! Dar dacă ! te-ar vedea cum ești, cum ai ajuns,­­ te-ar scuipa acum ...tot Neamul Șoi­­măreștilor! Tom­a Vlădescu

Next