Calendarul, septembrie 1932 (Anul 1, nr. 145-174)
1932-09-01 / nr. 145
ANUL’ V WZtul Hifosei SEVER BOCU1 JIMBOLIA /• [Nr- O 9 $ Contribuții la istoria restaurației . N. Iorga și Restaurația Se știe care a fost atitudinea d lui N. Iorga la 4 Ianuarie 1926, o categorică îmbrățișare a cauzei Prințului. Se părea chiar că marele protest al țării icuite se va închega simbolic in această personalitate excepțională care nu odată știuse să fie craterul lavei izbucnite din adâncuri. După faimoasa ședință a Camerelor, care echivalase cu o ghilotină, d. N. Iorga trecea la clubul partidului național unde a ținut una din zguduitoarele sale cuvântări în care s’a recunoscut de atâtea ori sentimentul acestui neam. Cuvântarea se termina în această dilemă profetică: „Ori alături de dinastie la glorie, ori împotriva ei până în fundul prăpăstiei!“. Se părea că un mare semnal de acțiune a sunat. Dar d. N. Iorga era grăbit. A doua zi pleca la Paris, unde lecțiile de la Sorbona erau mai urgente decât soarta dinastiei noastre. Totuși atitudinea d-lui N. Iorga a mai durat o bună vreme. In al doilea an, Prințul i-a vizitat chiar lecțiile de la Sorbona. Dar mai apoi, nu știu ce s’a întâmplat că d. N. Iorga, coborînd din Simplon pe peronul gării de nord, a ținut să facă ziariștilor niște declarații ce sunau a blesteme împotriva aceluiaș Prinț. Pentru noi, cuvintele acelea, aruncate încă de pe scara trenului, au căzut ca un trăsnet din senin, înțelegeam să le fi rostit d. Barbu Știrbey, dar d. N. Iorga ! D. N. Iorga !’ Comentatorii acestei schimbări de front explicau glumi^ț că în acel an Prințul nu asistase la lecțiile de la Sorbona. In acelaș timp însă, „Viitorul“, oficiosul liberal, îl primia pe d. N. Iorga cu osanale, numindu-l „ambasadorul sufletului românesc“ — când ? — după ce voise să-i fixeze ca domiciliu casa de nebuni ! Ionel Brătianu a avut totdeauna o influență covârșitoare asupra apostolului național. Știa cum să-l ia, îl măgulea pentru a-l domina. E ceea ce se cunoaște mai puțin în public. Când a fost alegerea regentului, — am povestit, — d. N. Iorga se găsea în fruntea celor câțiva cari combăteau furios ideea de a vota pe Principe. După ce d. Sărățeanu a ieșit din urnă, bătrânel, încovoiat, mic Și fără aspect, am strigat după dânsul s’audă cât mai mulți : — E frumușel, bată-i norocul! — Să vă trăiască ! Voi l-ați ales ! — îmi replica d. N. Iorga dintr’un numeros grup de parlamentari cărora le exprima regretul că nu s’a ales d. general Presani — Eu nu l-am votat ! — îi răspund. — Dar pe cine-ai votat d-ta, d-ta, drăguță? („Drăguță“ ăsta la d. N. Iorga are o nuanță de dispreț). — Pe Principele Carol ! — Și de ce, drăguță ? — Fiindcă numai astfel se va întări dinastia și pacea înlăuntrul țării ! -- Vai, tot poet ai rămas, — încheie d. N. Iorga cu o figură care făcea din cuvintele lui aproape un scuipat. E limpede prin urmare : D. N. Iorga a îmbrățișat la început integral cauza. (Vorbia atunci marele său instinct). D. N. Iorga a părăsit apoi cauza și nu-l mai voia pe cel exilat nici măcar în regență, (instinctul său nu mai funcționa acum, avariat de diferite influențe). Dar ascultați ce spune d-sa în broșura Doi ani de restaurație : „Când acum doi ani mi s’a anunțat în faptul zilei sosirea Prințului Carol, am întrebat în ce calitate și cu ce gând vine. Față de situația creată, față de jurământul luat de armată și de funcționari copilului regal, credeam că o atitudine se impune : aceea ca tatăl să intre în regență pentru a apăra tronul fiului său“. Va să zică a treia față : acum, fiindcă venise, îl admitea regent. Dar întrebarea aceasta : „In ce calitate și cu ce gând vine“ exprimă toată ostilitatea și, poate, toată lașitatea unui om surprins incomod de evenimente. Câtă distanță amețitoare de la înălțimea apostolului din 1926 până la acest chestionar de meschin comisar de poliție ! Și pe urmă fraza a doua . ..Față de situația creată“... Dar situația era creată artificial și silnic de dușmanii pe care d. N. Iorga îi înfierase. Era situația contra căreia se revoltase și pe care acum voia... s’o apere ca și cum nu l-ar fi chemat N. Iorga, ci Barbu Știrbey sau Ionel Brătianu ! Să mai discutăm această incoherență de judecată care socotea că intrarea în regență nu știrbește „situația creată“ ? Cunoaștem, toată atitudinea sa din ziua de 7 Iunie 1930. Și toate insistențele ce s’au depus și la care singur face aluzie în broșura citată. E atitudinea unui om alarmat că, prin marea schimbare de lucruri, îi fuge terenul de sub picioare și va rămâne un izolat. Și știm că nu și-a schimbat-o decât după ce i s’au dat asigurări. Adevărul e că d. N. Iorga, marele apostol al neamului românesc, a negociat în acele ceasuri ca un samsar ordinar în chestiuni capitale pentru țara aceasta. Iar când, peste un an, d-sa devenia prim ministru și ruina România prin iresponsabilitatea actelor sale, și când peste un alt an i se retrăgea funesta onoare de a mai guverna, d. N. Iorga se așeza grăbit la masa de scris să se răzbune. Broșura sa Doi ani de restaurație, pe care noi am considerat-o primul document de literatură republicană, e o delațiune cu greu deghizată împotriva cui nu l-a ținut patru ani la putere. In fond e o nemulțumire similară în vanitatea ei rănită cu aceea a d-lui M. Manoilescu. Dar e o deosebire : pe când unul se înfurie și denunță, celallt suferă, se laudă, dar strigă „Trăiască Regele !“. In interesul păcii interne, preferabilă atitudinea d-lui M. Manoilescu. Nichifor Crainic /<0&K ^ ,*!tfilAT!U 6 PAGINI 3 LEI No. 145 roi I Septembre 1932 Director: NicmroR crainic REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA Bucureștii Bulevardul Elisabeta Nr\ 21» P* 12 luni 500 IU , ABONAMENTE IN ȚARĂ. 250 • 3 • ■ 1 luni ist g ® Pentru Instituții si Autorităti LeUXL astwt Pentru străinătate..... . 1700 m*—"11^0 Redacție și Provincia S 0946 Direopa. •«“1094 Administrat)» NOI Figura abatelui Zavoral, printre noi zăbovită cu prilejul aniversărei sale, atât de cald îmbrățișată de întreaga presă, a evocat tuturora mai mult decât una din însușirile cu care e betonat neamul frumoasei republici de Sus. Și ar fi, cred, o stearpă convenționalitate dacă, mulțumind unui om rar, pentru dragostea ce o poartă limbei, doinelor și poporului nostru, nu am căuta să punem într’o nouă actualitate problema raporturilor dintre noi și Cehi. Mai întâi, există un institut cehoromân la Praga. Există ceva echivalent și la București? Cine se ocupă aci cu recepționarea materialului sufletesc ce ne sosește de la Nord? La Universitate slavona e reprezentată prin profesori moși, care au poposit cândva secu folos la Praga; nu știu — sau cel puțin nu se aude nimic — de vreo asociație româno-cehă; cunosc numai una cu acest caracter, și alta polono-română, la Cernăuți, activate zelor de profesori universitari distinși. Știu că deocamdată relațiile noastre cu Cehoslovacia se reduc la trimiteri reciproce de studenți bursieri. Dr. Staca a erudit profesor de română la Universitatea din Praga și dr. Jindra Huskova- Flaishanova, colega sa de la Universitatea din Bratislava, împreună cu prof. Cancel, slavonistul nostru, se ocupă sârguincios cu acest schimb, care trebuie numai intensificat ca număr și tot mai selecționat. Dar e un alt schimb, de natură mai practic, ce n’ar trebui neglijat, cu țara cea mai practică, poate» din Europa- Ne numim „popor eminamente agricol“. Și închiși în găoacea acestei predestinări, credem că agricultura noastră va putea merge numai dacă se modifică cu fiecare nou ministru de finanțe legea conversiunei! Mai mult, credem că fiind „popor eminamente agricol“ e de ajuns să ne prezentăm cartea de vizită peste granite ca toate să se deschidă în favoarea grâului și porumbului nostru. In deosebi avem pretenția aceasta fată de Cehoslovacia, pe care noi o numim soră și rară eminamente industrială — atribute ce merg... fatal la preferirea cerealelor noastre!... (De unde și până unde asta, nu ne ’ntrebăm). Ba mai uităm un lucru capital: industriala Cehoslovaciei are de bine de rău aproape 50 la sută terenuri agricole. Mai mult de 40 la sută din populația ei, e rurală, nu mai puțin rurală ca a noastră- Și bobul trimes de noi industrialei țări lasă mult de dorit în comparație cu cel indigen» lasă cam tot atât cât lăsa în porturile olandeze... Am mai spus-o: inferioritatea grânelor noastre ne va face cu neputință recucerirea piețelor de odinioară. Putem da asalturi cu derivate ale agriculturei: vite, pasări, ouă, vinuri, produse de fermă. Cu acestea putem compensa pierderile și înfrângerile suferite pe câmpul larg al bătăliei agricole. Ori, din toate punctele de vedere, dar mai ales din acela al industriei agricole — singura industrie reală ce putem avea — multe sunt de invățat de la Cehi. E de ajuns să spunem că Olanda, Danemarca, Polonia, fac cu dânșii schimb de practicieni agricoli, — fii de țărani găzduiți pe moșii, participând la muncile agricole, și întorcându-se înapoi cu tot ce se poate achiziționa mai ideal în materie — ca să înțelegem cu cât mai mult lucrul ne-ar folosi nouă. Numai cât ar folosi viticultura, ferma, crescutul vitelor, aflate la un standard atât de ridicat în Cehoslovacia! Schimbul de o parte și de alta ar fi apoi adevărata Mică înțelegere — dincolo de sofismul politic — între două țări apropiate pe tot ce fiecare posedă mai sănătos și mai vibrant: țărănimea. Ministrul de agricultură are, deci, cuvântul. Să nu uite că aparține unui partid agrarian — mă rog partidul „statului țărănesc“ — și că în Olanda, Danemarca, Cehoslovacia și Polonia tocmai partidele agrare au fost acelea cari au fi lucrul în dinți-Douăzeci de flăcăi țărani pot u găsi moșiile care să-l găzduiască reciproc. Douăzeci de flăcăi! A fost vreodată ceva mai simplu pentru un început? Dragoș Protopopescu SI CEHII Dezastrul căilor ferate Inovfifiuni admistrative și organizatoriL Élecii: perturbări și incnrcatiuri gratuite In articolele, cari urmează, ne vom ocupa de activitatea d-lui general M. Ionescu la cfr. din punct de vedere administrativ și organizatoriu, pentru că inovatiunile d-sale, și din aceste puncte de vedere, trebuiesc relevate. Tot ce a existat, a fost declarat că nu mai este bun, indiferent, dacă fusese orânduit de oameni, cari au trăit o viață întreagă în această administrație și aveau dreptul la titlul de specialist, cel puțin în aceeași proporție ca d-l general M. Tonescu. Fără să țină seamă, de sfaturile cari i se dădeau, fără să dea atențiune la perturbările provocate de schimbările fără niciun rost, în organizația și administrația cfr., numai din simpla dorință de a „face ceva" sau să zicem, de a „creia ceva nou“, a efectuat schimbări, a căror efect, a fost unul singur: acela de a dezorganiza serviciul. Organizme, al căror rost fusese statornicit de experiența multor ani, au fost desființate, pentru a se creia altele, al căror rost, nu-l poate nimeni afla. TREI EXEMPLE EDIFICATORII A fost desființat — spre exemplu — grupul de inspecții de la Bacău. Ne întrebăm în ce scop? Bacăul este un centru important industrial și a cărui circumscripție își avea un rol ușor de controla. In afară de pagubele locale, prin desființarea inspecțiilor din Bacău, s-au mărit peste măsură inspecțiile adiacente, lăsându-se în același timp linia principală București-Cernăuți,0Xn niimn organ intermediar de supraveghere, de la București și până la Cernăuți. Alt exemplu: S'a desființat grupul de inspecții Arad, alt mare și important centru, lăsându-se centrului Temișoara, peste 1800 km. de linie, adică mult, prea mult, pentru o bună și rațională supraveghere și conducere. (Inspecțiile noastre dinainte de răsboiu, aveau maximum 6—700 km.). La Arad însă, balamucul este și mai mare. Din lipsa de localuri la Temișoara și de locuințe pentru personal, o parte din inspecții au rămas totuși la Arad, altă parte la Temișoara. Oici rostul acestor inspecții (de mișcare, tracțiune, întreținere etc.), este tocmai să fie cu toate la un loc, pentru o cât mai strânsă colaborare. Deci, nici avantajii de ordin administrativ, nici de ordin tehnic, ci numai simpla dorință, de a modifica ceva! Al treilea exemplu. Inspecțiile din Satul-Mare, parte au fost mutate în Oradia Mare, iar parte au fost lăsate la Satul Mare, provocându-se astfel, aceleași grave inconveniente, ca și la precedentul caz. Rațional ar fi fost, ca toate aceste inspecții să rămână la Satul Mare, ca mai centric situat față de rețeaua cfr. și unde erau foarte bine instalate în clădirile proprii ale administrației, cari astăzi stau goale. EFECTELE INOVAȚIUNILOR D-LUI GENERAL IONESCU Cine a înțeles vreodată rostul acestor desființări sau mutări de inspecții? Sânt doar atâtea vechi elemente în administrații cir.», cari își pot ușor aminti, modul cum funcționau căile noastre ferate, pe timpul unei inteligente și practice repartizări pe inspecțiile astăzi de stințate sau mutate, fără niciun rost. In cazul desființărilor, nu poate fi vorba, de niciun principiu de economie, câtă vreme personalul respectiv a rămas în cadrele administrației și a fost doar mutat in altă parte, dar cu cheltueli de strămutare (plătite de administrație) și cu tot dezastrul, pe care o asemenea schimbare, îl provoacă pentru cei mutati. In aceste conditiuni, au fost mutați, câteva mii de oameni, cu foarte importantă cheltuială pentru administrație, ținând seama, că spezele de strămutare, in asemenea ocaziuni, reprezintă pentru fiecare din cei mutați» salariul pe o lună» cu toate accesoriile lui. Astăzi încă, cea mai mare parte a personalului» din lipsă de locuințe sau din cauza intereselor, care îi leagă de localitatea respectivă, locuesc spre exemplu în Satu Mare și fac serviciul la Oradea Mare, sau locuesc la Arad și fac serviciul la Temișoara, cu toate imensele inconveniente atât pentru administrația cir, cât și pentru nenorociții de funcționari, cari sunt toată vremea în trenuri. ȘI REGULAMENTUL A FOST CALCAT . Toate aceste schimbări de organizație, sunt însă și în contrare-Continuare în pag. ll a Coeficientul parlamentar țărănesc în discursul său dela Senat, d. V. Madgearu s’a prezentat studiat» cu problemele puse pe afișe. D-sa nu e omul care să ia lucrurile ușor, e doctrinar și științific. Vorbește definitiv, e dogmatic până la mare suferință dacă cineva îl contrazice. Nu știm întrucât se încadrează figura aceasta doctorală în vremurile prin care trecem. In orice caz ea este de formație antebelică. Are toate calitățile și cusururile tipului intelectual dinainte de răsboiu. Cel mai mare neajuns este că un asemenea intelectual se înțepenește în câteva formule, care schimonosesc realitățile, pe când epoca actuală cere deja omul politic suplețe, maleabilitate, veșnică adaptare. D- Madgearu nu face concesii structurii acestei epoci. D-sa a intrat în ardtica politică imediat după răsboiu, cu o mentalitate gata făcută, și nu înțelege să o schimbe. Tot ce survine nou, tot ce nu se cuprinde în fișele d-sale seminariale de economist îl deconcertează și de aceea respinge din răsputeri. Respinge orice noutate, nu în virtutea înțelegerii politice, ci din sistemul d-sale științific fix, intransigent și exclusivist-Așa a făcut d-sa cu Statul corporativ în discursul amintit. Scurt ti peremtoriu, d. Madgearu l-a combătut pur și simplu. Cel mai puternic sprijin d-sa l-a găsit în acest chip: „cum veți organiza Statul corporativ cu 80 la sută țărani? Sau poate socotiți că țăranii sunt elemente cari vor admite să aplicați un coeficient inferior situațiunii lor numerice și putinței lor economice în Statul român?“. Acest argument impresionant ar fi și convingător numai într’un singur caz din partea d-lui Madgearu, ca doctrinar țărănist, anume, atunci când partidul d-sale ar fi respectat și ar fi aplicat coeficientul țărănesc în reprezentanța parlamentară. Iată că partidul național-țărănesc se află pentru a doua oară la guvern fără ca să fi reprezentat în Parlament țărănimea după situația ei numerică. Dar nu după această stuație de 80 la sută din populația țării, ci după un procent redus, măcar de formă. Dacă în trecutul Parlament al acestui partid cel puțin de formă figurau câțiva reprezentanți de la țară, în Parlamentul actual nu e nici unul, căci cei câțiva târgoveți cu haină nemțească și cămașa pe dinafară numai coeficientul majoritar țărănesc nu reprezintă. In această privință partidul național-tărănesc, trebue să recunoască d. Madgearu, nu se deosebește întru nimic de celelalte partide , toate la un loc sunt burghezia orășenească ce-și ia asupra sa reprezentarea parlamentară a țărănimii.Ea, țărănimea, are sub sufragiul universal, mai puțin cuvânt decât în adunările parlamentare din timpul revoluției de la 48. Pentru prima oară și ultima oară țărănimea a fost direct reprezentată numai în parlamentul lui Mihail Kogălniceanu sub Cuza Vodă. Atunci pentru prima și ultima oară a răsunat la apelul nominal al deputaților, în locul foștilor privilegiați, numele nouilor parlamentari luați direct din rândurile țărănimii. Și Kogălniceanu numai Stat țărănesc nu vrea să întemeieze! El vrea și a întemeiat Statul român modern. După mai bine de o jumătate de veac de atunci, partidul care voia să întemeieze Stat țărănesc nu are nici un țăran nici la Cameră și nici la Senat. Independent de considerentele lui că țăranii nu-și pot susținea singuri și direct interesele, constatăm că acest partid trece exclusiv în sarcina intelectetualilor burghezi. Și când aceasta este practica lui electorală sub două guverne, cu ce autoritate combate d. Madgearu Statul corporativ? D-sa se teme că acest Stat nu ar ținea seama de coeficientul majoritar țărănesc, ca și cum partidul d-sale l-ar fi respectat în toate alegerile Căci numai în acest caz, când partidul național-țărănesc ar fi avut permanent în Parlament un număr de reprezentanți proporțional cu situația numerică a țărănimii, numai atunci ar fi îndreptățit să se ridice împotriva oricărui regim politic care ar sacrifica această situație. D. Madgearu zice în discursul de la Senat: Stat corporativ ? du, insă „în Germania, unde structura economică l-ar indica“, nu la noi „unde breasla plugarilor reprezintă 80 la sută din populație“. Încă odată, acest mod de a argumenta sună nelalocul lui din partea d-lui Madgearu. Căci dacă d-sa condiționează reprezentanta parlamentară de structura economică, partidul național-țărănesc nu este câtuși de puțin reprezentant structurii noastre economice țărănlnești, ci după parlamentele lui, reprezentant pur și simplu al unei țări, ca Germania. Discursul d-lui Madgearu departe de a reuși să combată Statul corporativ, a scos la iveală criza principală și în practică parlamentară din ilustrul partidului national-țărănesc. Radu Dragnea Greșala inflamentatî In propaganda noastră aeronautică de N. ANDREESCU Urmărim, cu un deosebit interes încă din primele zile care au urmat măcelul trecut, tânguirile, cu un ecou de scurtă durată și cu rod miniatural, ale propagandiștilor noștri pe tărâm aeronautic. De zece ani se bate, pe diferite tonuri și game, darabana a propagandei pentru căile aeriană azurului și — privind în juru-ne — în comparație cu țările civilizate, ne întrebăm foarte mirați: unde este câștigul real al acestei propagande ? In hârtiile dăm-de-seamă ? In fondurile anonime și vaporizante care par a se ridică la câteva milioane despuse în seama A. R. D. A. ? In filialele județene ale aceleiași A. R. P. A., filiale care au rol pur figurativ ? In fostul capitonat pus pe droturi al Aeroclubului Reșigal al României ? Nu. Să fim serioși... Cine crede oare gluma-propagandă desfășurată e drept, cu destul elan, dar fără onlănțuire logică? Noi credem că nici chiar actualii propagandiști... De ce ? Pentru că în propaganda națională a aeronauticei, s’a procedat așișderea propagandelor electorale ale partidelor politice, înlocuindu-se elementul „vot5”, prin elementul „ban”. S’au răspândit afișe, broșuri sugestive, în cari, plancarte, pompos și paradic, s’au decretat „zile ale aviației”. In aceste zile, s’au ținut conferințe în mai toate orașele țării. S’a cerut „cîtolul” (acesta pare să fie ținta supremă a propagandei noastre aeronautice) tuturor fiilor țării. S’a arătat, pur teoretic, pericolul aero chimic care rânjește la Est, Vest, sau Sud, etc... Poporenii au răspuns chemărilor. Au venit în număr mare — ades impozant — la aceste manifestațiuni. Au aplaudat și au urlat, nu atât din grija ce trebuie să poarte aeronauticei naționale, cât — mai ales — atrași de faima și noutatea însăși a scopului: propagandă pentru aviație. La care, trebuie să adăugăm și curiozitatea mulțimii, profană în materie, de a vedea și a mai afla ceva despre ceace încă pare supranatural: avionul Propagandiștii, ale căror bune intenții desigur nu pot fi puse la îndoială, amăgiți de succesul repurtat — succes sporadic și întru totul neechilibrat — au pus baza pe vuetul mulțimii, vuet destul de ieftin, și au purces, cu un curaj vecin cu tupeul, la lansarea de liste de subscripție, vânzări de insigne, broșuri, etc.... Au aranjat în mânuțele lăcuite ale unor doamne și domnișoare din „înalta societate“, faimoasele cutiuțe sigilate, cietele. Au exploatat toate mijloacele ce pot produce un ban pentru aviație. Au subordonat interesului material, scopul moral al propagandei. Bazați pe constatările făcute timp de peste 14 ani, afirmăm : în această subordonare irațională, a stat și stă toată greșeala celor ce voesc să mobilizeze forțele acestui neam, pentru cauza treburilor zburătorești. Pentru justificarea afirmației de mai sus, să ne întoarcem în toamna anului 1921. Pe atunci, un mănunchiu de oameni de bine, aviatori și neaviatori, cu capiital moral îndestulător, au purces să închege o asociație de propagandă aeronautică, cu scopul precis : răspândirea în păturile largi ale poporului a ideii de promovare a aeronauticei. Asociația se numea „Aeroliga română” cu sediul în Bul. Elisabeta, București. Am aci o declarație de aderare la Aeroligă, din cuprinsul căreia se pot deduce toate intențiile făuritorilor ei. Ei bine, în toată acțiunea acestei asociații, nu se vedea de loc grija de a educă pe acei la banul cărora apelă, în sensul unor colaborări morale sufletești, care să facă toate cugetele să raționeze la fel și toate inimele să bată la unison. Tocmai de aceea, ideea, care era splendidă în forma ei embrionară, a ratat și, numai după câteva luni de existență, „Aeroliga Română“ a dispărut cu o simplitate uimitoare, cu fonduri, cu oameni, cu inițiative cu tot. Și avea la conducere câteva somități în ale aeronauticei !... Desigur, nu se poate contestă că la acest eșec — ca și la cele aproximativ similare suferite mai târziu de alte societăți — a contribuit în mare măsură și indiferența crasă a oficialității. A trecut o vreme stagnantă în acest domeniu. Alte griji au absorbit lumea. Când cineva — ales cu alură oficială — încerca să pună chestiunea pe tapet, era întâmpinat cu aceiași dezolantă indiferență, de către cei ce tocmai trebuiau să sprijine acțiunea. Și în timp ce noi dormeam liniștiți, în Rusia sovietică ideia de propagandă a aeronauticei, făcută cu misticism rusesc și cu tehnică germană, prindea de minune, iar societatea „Ossoaviakim“ număra milioane de aderenți din toate păturile sociale. " Prin 1925, desigur sub influența acestui progres ruso-german, dar — mai ales — sub imboldul unui energic gest princiar (M. S. Regele era pe atunci inspector general al aeronaaticei), a dat Dumnezeu de s'au trezit și oficialitățile noastre. Și astfel sa dat un sprijin oamenilor cari oricând se găsesc să-și jertfească timpul și foarte ades, sănătatea, pentru o cauză. Asociația Română pentru propaganda Aeronautică (A. R. P. A.), ia ființă. I se dă o publicitate încă necunoscută la noi în acest domeniu. Se cheltuiesc bani și energie. Se înființează filiale în mai toate județele țării. Fiecare județ este îndemnat sa-și cumpere avionul său. Se țin conferințe. Se organizează meeting-ur aeriene.. Lumea — ca deptieciu — se entuziasmează. Iar conducătorii, exact ca în cazul decedatei aeroligi, în loc să purceadă la drum cu pas domol, nefurați de freamătul momentan, să se coboare în mijlocul poporenilor să le explice, în cuvinte cât mai simple, grozăvia viitoarelor războaie aerochimice, să le arate că numai dacă vom avea o aviație solidă, vom putea și în viitor exista ca națiune, să-i convingă de necesitatea prevenirei din timp a răului, aruncă mii de broșuri cu prețul de... insigne care costă atât, pornesc chete (și se știe ce ori care are românul de chetă), organizează conferințe, serbări, baluri, toate cu „entrée“, cu scopul exclusiv de a strânge bani. Mulțimea, în entuziasmul de atunci, răspunde cu frenezie, chiar, acestor multiple cereri ale propagandei pentru aeronautica națională, înfierbântată fiind de retorica conferințiar ilor, de looping-urile curagioase ale aviatorilor, de cuprinsul broșurilor-manifeste. Nu credem că s’ar putea găsi cineva, care să afirme că cei mulți și-au dat obolul din con Continuare în pag. lla1 REGELE In discursul de crâncenă nerușinare pe care Argetoianu l-a ținut la mesaj, și despre care noi am scris în coloanele acestea cu toată indignarea țârii ultragiate, un pasagiu caracteristic trebue totuș relevat aparte, ca un semn profund dureros, al timpului și ca o supremă infamie argetoianistă. Bătrânul tâlhar a spus de la tribuna Camerei, și vasta scris în Monitor ca o permanentă neciște a Parlamentului român, un cuvânt cinic revelator care s’a dus ca o copită să loviască în plin Coroana Regală. Am aflat astfel că prima electorală, „zestrea guvernamentală“ e fructul bastard născut din simpla voință, bunul plac al abjectului bandit care a terorizat țara (și pe nenorocitul Iorga) timp de un an de zile. A fost inutil consensul prolivnic al tuturor factorilor autorizați ai Țării, dar ceea ce ne va reține aici e că în fața Bestiei s'a frânt voința însăși a Regelui. Strâmbul pezevenghi a mărturisit-o singur într’un acces de mârșavinism, în discursul lui de Vineri.. „D. Mirto a venit cu un procct (pentru desființarea primei), toate partidele au vrut, REGELE A FOST DE ACORD... „N’AM VRUT EU!” (v. Monitorul Oficial). N'a vrut el — a spus-o cinic mizerabilul, iar Regele, câteva secunde a fost strivit subt bocancii lui și in incinta moartă, în care atâția lași dormiau, nicio palmă nu s’a ridicat ca să se aștearnă pe obrazul de lovai al tâlharului care scuipa atât de sus!. Noi lăsăm dincolo de disprețul nostru pe bolii inviolabili de subt cupola din dealul Patriarchiei, și sunăm aici alarma de pe urmă a apărării principiului monarhhic! Denunțăm acum, cu aceste condec. ale noastre, care au luat din suferință puteri noui de revoltă, și au primit într’o bătălie inegală onoarea combatanților, denunțăm pe C. Argetoianu cel mai mare tâlhar al României de azi și cel mai ascuns, cel mai neîmpăcat dușman al Regegelui! Și în vacarmul strident de azi în care moare sugrumat glasul atâtor conștiințe cinstite, acum când mâna Stăpânului se pierde parcăl tot mai mult în fumul gros al lozincelor anarhhice care urcă din destrăbălarea străzii și a democrației parlamentare, noi strigăm aici Trăiască Regele, de ieri de azi și de totdeauna, Trăiască principiul monarchic — strigătul Românilor neapărați, strigâtul României care moare! Tonta Vlădescu