Calendarul, mai 1933 (Anul 2, nr. 359-381)
1933-05-01 / nr. 359
Mai Éti idill (tűni! Lumea are nevoie de un suflet nou, de o noua perspectivă pentru înțelegerea vieții, de o noua concepție care să lege personalitatea umană de misterul universal. In prăbușirile necontenite ce se petrec in jurul nostru și ’n noi trebuie să citim prăbușirea concepției materialiste care a stat la temelia întregei vieți moderne. Materialismul se prăbușește prin propriile lui excese, după eterna lege a vieții care nu îngăduie exclusivismul unei puteri asupra tuturor celorlalte puteri. Voind să acapareze totul și să domine totul, materialismul se prăbușește lovit de năpânii excesului. Nu trebuie să înșele pe nimeni spectacolul monstruos al comunismului sovietic : acolo nu se naște o lume nouă, ci moare o lume veche care a tras ultimele consecințe din doctrina materialistă. Dacă viața burgheză europeană, materialistă in esența ei, a făcut totuși concesii puterilor sufletești și personalității omenești, comunismul sovietic vrea sa realizeze materialismul absolut, materialismul pur eliberat de orice amestec și de orice comprom cu puterea spirituală. El nu reprezintă, deci, o concepție nouă, ci forma excesivă, culminantă, a doctrinei materialiste ce-și trăiește agonia pe întregul planetei terestre. Eroarea cea mai de neiertat a acestui materialism absolut al comunismului sovietic e totala negație a sufletului și, prin aceasta, distrugerea personalității omenești. In regimul sovietic omul nu mai contează ca nimic. El e o simplă piesă în mecanismul colectiv, funcționând sub dictatura unei porunci unice, fără voia de a gândi personal, fară libertatea de a se mișca individual și de a crea ca ins, ca om. Omul sovietic e redus la o funcție anonimă și mecanică. Personalitatea lui e distrusă, fiindcă materialismul absolut nu admite spiritul. Iar personalitatea umană se desvoltă în toată întregimea ei numai în raport direct, în raport religios cu spiritul universal și dumnezeesc, împotriva acestei tentative nebune de a ucide pe om reducându-l la două brațe ce se mișcă mecanic la poruncă. Germania hitleristă reacționează încercând reîntronarea concepției creștine, singura care garanteaza desvoltarea maximă a personalității omenești, cultivând raporturile ei cu puterile misterioase ale Divinități. Lupta acesta uriașă de distrugere a marxismului năzuie în realitate să elibereze personalitatea omului din robia materialismului. Momentul pe care îl trăiește Europa de azi e hotărîtor. E momentul renașterii spiritualismului, al ridicării din nou a omului la demnitatea de a întreține raporturi directe cu puterea tainică ce domină Universul, raporturi pe care i le refuză concepția materialistă și i le interzice, sub pedeapsă de moarte, comunismul sovietic. Pentru biserică e, prin urmae, un moment imperios ca toate puterile ei să fie împinse intr’o năpraznică acțiune de apostolat creștin. de Nimeni nu mă poate bănui intenții ofensatoare când voiu spune că biserica noastră n’a intrat încă în ritmul trepidant al unei astfel de acțiuni necesare. E nevoie de un torent vajnic de energie spirituală care să răscolească și să reorganizeze toate puterile sufletești din lume și să le pună în slujba vieții celei noi. Biserica totuși se mișcă greu. Ea face impresia că e încă uluită la această mare răspântie de epoci. Avem un cler luminat în măsură incomparabilă fată de oricare altă biserică ortodoxă. El stă la un nivel cultural apusean. Dar mai mult sta la acest nivel, decât lucrează. E în mijlocul lui o elită de apostoli cari lucrează individual. Sânt alții cari așteaptă porunci, iar unii iremediabil pierduți pentru idealul creștin, deși poartă Haina preoțească. Să apară în sfârșit, marele comandament spiritual, să dea planul unitar al acțiunii, să tune cuvântul de foc al luptei ! Mai mult ca oricând e nevoie de armata lui Hristos. Nichifor Crainic DUMINEC Cufundați in rugăciunea duminicală, credincioșii proslăvesc, în acest ceas pe Dumnezeu, in mii de biserici pentru tot ce au, pentru tot ce sunt și pot fi... Lumina e sufletul focului, căldura dragostea lui. Cât de minunată este firea și simbolul focului ! In lumina credinței, creștinul descopere căldura iubirii. Sece toate isvoarele , inima creștină va dărui, lumii den pururit vieață și nădejde de vieață. Nu-și cresc speranțele noastre îndrăsneala lor din adâncimile suferința ? Când ai smuls inimii tale, toate părerile de rău nu zăbovi s’o culci ușarată sub aripa de aur a îngerului păzitor, ca să n’o mai ajungă niciodată, vârtejul păcatului. Când soarele coboară dimineața pe turle și poleește cu aur, sfintele cruci ! Dumnezeu iți arată, prin el, de unde trebue să pleci ca să ajungi mai repede, la El. Dela cruce după soare !e Mai poți, greși drumul spre cer când mergi după soare ? Și-fi mai pot mușca, din suflet năpârcile indoelii ? Duhurile țărânii ?... Eu am trăit, destul pe marginea de abis a mării și am putut privi, departe și dincolo de val, în umbrele înserării am avut, insă deupurri sub » * . ’ suflet tăria unui mal a urei stanei... Eu știu și ce înseamnă să luneci în abis, aievea nu numai în vis. Pentru că sunt vrăji în adâncimi, care te fură și te minti în clipa_ când pe cerul vieții tale s’a stins o stea Care era un glas și un far ! Aprindem deci, ca în altar, să ardă, zi și noapte, ca o candelă sufletul tău, prinos lui Dumnezeu. Ca să ajungi ce trebue să fii începe a fi Azi o scânteie mâine o vâlvătaie. Ascultă! Bat clopotele !. . Din clopotnițele nevăzute, de dincolo de nori ! Din cereștile isvoare, de sub cortul sfinților, curge aur în potire. Din dumnezeescul trup curge sânge vast în lume in potirele de aur, pentru suflet, Pentru al meu și-al tău și-al tuturor... Bolta bisericii e prididită de scrum. Dar nimbul care încununează capetele sfinților, luminează, dincolo de fum de scrumt de umbră. Pe această isbândă a luminii ne intemeiem și noi azi, speranțele, visurile și bucuriile noastre. E noapte. Dar sfinții se văd. După ei ... Că tot darul desăvârșit de sus se pogoară, dela Tine, Părintele luminilor acum și pururea !...“ Gr. Cristescu » „CASA id amenicală, se așează mâine, Luni 1 Mari, la prat r*,30, Fațada clădirii, a cărei piatră fiind—....... .. .... zile d-lui arhitect I. D. Eliescu, ajutat de d. arhitect T. Marinescu după plan« Trei probleme. și nicio solnițe Intr'un articol anterior, comentând problema șomajului luat în lumina judiciosului intelecpublicat in acest ziar de dr. studiu Gh. Banu, vedeam in această speță de șomaj o plagă specifică tarei noastre tocmai din pricină că nouă ne lipsește o politică de stat in raport cu cele trei surse cardinale ale șomajului intelectual: criza agricolă, străinismul, și analfabetismul. E una din ironiile crunte ale vremei să vedem de ani de zile partide care au ieșit și trăesc din concepția statului țărănesc guvernând fără brumă de politică agrară. In toate țările, de la Canada până în Anglia, și de aci, până 'n Japonia, trecând prin Italia, Germania și Cehoslovacia, asistăm la un puternic reviriment agrar. Fenomenul, care a fost urmărit în Calendarul intr’o serie întreagă de articole, are în centrul lui întoarcerea la brazdă. Dezamăgiții ornelor tentaculare — din celebra frază antebelică a lui Verhaeren—fiii țarinei, atrași de generații, dealungul unui veac industrialist, spre ocupațiile de prestigiu și câștig ale furtucarului, sub pintenul crizei și șomajului se văd azi chemați pâlcuri înapoi la ogor. Institutul Regal pentru afacerile internationale, din Londra, a scos de curând un volum de 314 pagini, asupra Agriculturei Mondiale, cu rapoarte și comunicări de la experții mai tuturor țărilor. Lipsesc însă experții români. Dar cum n’ar făcea ei in afară când tac înăuntru? Și totuși ar putea măcar să ne spună că mare parte din șomajul intelectual al nostru se datorează rătăcirea țăranului, după posturi și ocupații ispititoare odată, la oraș. Acest țăran trebue adus însă înapoi. E o problemă in stare singură să nutrească programul unui întreg partid. Conjuctura nu-i decât foarte favorabilă. Agricultura noastră cu greu — am spus-o de atâtea ori — și-ar mai putea câștiga piețele pierdute. Lupta agrară noi n’o mai putem da cu grânele, ci cu produsele fermiere. Să facem fermieri, iată trei cuvinte care cuprind nu mai puțin salvarea noastră. Statul trebue să aducă toate înlesnirile necesare populării cu ferme a câmpurilor spre care încep să privească cu jind flămânzii și dezamăgiții diplomelor și celorlalte ispite orășene. A doua sursă a șomajului intelectual, streinismul, s-a bucurat de o politică de stat, la noi dar o politică criminală. Cu flagranta călcare a turor legilor în vigoare, întreprinderile noastre comerciale și indisctriale, calcă sau eludează procentul de angajați streini, și lasă elementul românesc pe drumuri pentru o pletoră de profitori venetici din care se hrănește frauda, corupția și spionajul de stat. Campania In curs a Calendarului aduce de la zi la zi date și cifre revoltătoare. Totuși nimeni nu se mișcă. Afară de d. De Re, la banchete și nășiri fructuoase de plozi, prin orice sat prin care trece, pentru binele democrației române. In sfârșit, analfabetismul Avem nu mai puțin de 11.931 șomeri în învățătorime. Și nci am greșit când am spus că ne lipsește o politică de stat. Avem, și încă ce mai politică! Am văzut-o recent cu pritejia noului buget. D. Gusti a vrut să-i substitue alta. Dar se poate una ca aceasta? Cum rămâne atunci cu obscurantismul democrat? In expunerea de motive a proectului de lege a organizărei culturale, pe care democrația încearca, dar nu va reuși, să-l pună la dosar, ministrul școalelor, cel mai îndurerat dintre noi pentru situația ce se creiază învățământului de politica reducerilor și desființărilor, dă totuși date strigătoare la cer în materie de analfabetism. Auzim de procente care variază, după regiuni, sex și vârstă, între 21 și 41 la sută. In Franța procentul analfabetic e de 57, mi se pare, la mie, in Anglia, 8, în Germania, Olanda, Danemarca intre 4 și zero la mie! Negreșit că acest analfabetism e pricina de căpetenie a șomajului printre intelectuali. Ori e neagraianismul? Ori e streinismul politicei noastre de stat?... Faceți, însă ce ierarhizare vreți: trei probleme are șomajul intelectual la noi, și până in prezent nici o soluție. Dragoș Protopopescu [Iii Aliii 1 Dil 11K131 Toată lumea vorbește de economică, dar ceiace este criza mai grav, toată lumea suferă de pe urma acestei crize. Prin urmare criza este adânc simțită, nu închipuită, nu numai declarativă, sau afirmativă declamatorie. Omul de pe stradă, de pe câmp și din atelier, ca și cel din biurou sau de la catedră, nu pricepe însă cum devine cazul că lumea moare de mizerie în mijlocul belșugului. Când nu se fac bucate , mizeriei fiindcă nu se ajung, la toată lumea, și asta o pricepe oricine, când se fac prea multe bucate este iarăși mizerie; dar asta o pricep numai economiștii, cari spun că suferim de supraproducție. Alți financiari sau economiști ne mai spun că nu sunt bani. Și dacă nu sunt bani degeaba sunt atâtea alte bunătăți, ne mai explică alți învățați. Ca și cum omul, când a apărut pe pământ, s’a căutat în buzunare, să vadă dacă are bani, înainte de a întinde mâna să culeagă din frunctele... oprite. De la apariția sa, pe acest pământ, omul s’a tot civilizat și pe măsura civilizației, ne explică învățații, n’a mai putut întinde mâna, la toate bunurile oferite de natură, ci a fost obligat să-și schimbe, cu alți semeni, bunurile ce putea produce singur. La început schimbul s’a făcut în natură, dar pe urmă tot civilizația, care se tine scai de capul omului, l’a obligat să adopte moneda, adică banul, ca mijloc de schimb. Acum însă altă belea, nu sunt bani, adică nu sunt destule instrumente sau mijloace de schimb. Cantități enorme de produse, de tot felul, putrezesc sau ruginesc, intr’un loc și lipsesc în altul, fiindcă nu sunt bani. O parte din lume își oferă brațele de muncă și altă parte n’are ce face cu ele, deși sunt atâtea de făcut, fiindcă nu sunt bani. Statele se sbat între trebuințele de muncă, în toate domeniile și imposibilitatea de a primi ofertele atâtor milioane de șomeri, fiindcă nu sunt bani. Viața economică a înghețat, aparatul circulator de bunuri s’a înfundat, căci nu sunt bani, deși sunt de toate celelalte. Se poate însă să ne lipsească altceva, nu banul. Banul este, ca orice instrument, inventat de om. Invenție ce poate fi modificată sau îmbunătățită, ca omenirea să poată folosi, iar nu ca să se poată o chinui. In această vastă, complicată și șugubeață știință, care se chiamă știința economică, o ramură, știința financiară, nu prea este pusă la punct, dar mai ales știința monetară, care nu ține pasul vremei, trebuie cercetată mai atent. Criza economică, de care suferă lumea, nu este decât o criză a mijloacelor de schimb. Actualul mecanism monetar nu mai corespunde gradului de desvoltare economică, la care a ajuns omenirea. Toată ordinea economică s’a sdruncinat, fiindcă acest mecanism nu prididește să primească, să distribue și să pompeze, în toate celulele organismului economic, produsele tuturor activităților creatoare, în continuă desvoltare. Fără adaptarea acestui mecanism, la necesitățile vieții economice, de azi, criza nu poate fi înlăturată și ordinea națională și internațională nu poate fi păstrată? Banul este un sub produs al muncii. Dacă munca nu lipsește, ci din contră, avem supra-ofertă de muncă, atunci cum se poate spune că lipsește banul? Ceia ce lipsește nu este banul, ci funcția lui. Mecanismul monetar, actual, ori s’a depărtat dela funcția sa, ori nu mai corespunde, în situația de al funcției pentru care a fost creta. Omul politic ignorant și demagog, ca totdeauna, se grăbește să nie ofere inflația, ca soluție salvatoare, adică dacă nu putem măsura cu metrul să măsurăm cu decimetrul sau centimetrul. Sau dacă avem numai o pâine, pentru 5 oameni, să tăem pâinea în cinci părți și am rezolvat problema. să Problema este însă prea serioapentru mintea politicianistă. Vom încerca să o cercetăm. Arhitect. D. Esseseu Mai puțină barbarie De higiena orașului nostru se ocupă în principiu d. Primar. Dar de higiena morală a străzilor bucueștene ar trebui să se ocupe cred, d. prefect sau organe mai înalte chiar de la ministerul de interne. Fără să caut să stabilesc responsabilități — s’o facă cine vrea — ea nu-mi propun decât să denunț aici câteva aspecte barbare din presaigiul bucureștean Cu ce să încep mai întâi o Iată, ca o amintire de asta-vară și de alaltăieri chiar și pe care aproape fiecare zi o împrospătează. Există in Capitală și circulă prin centrul orașului un individ bestial de sănătos, investit cu toată autoritatea poliției) cu șapcă un fel de surtuc de piele, gât mic și ceafă congestionată cu pumni zdraveni bălu-lar Dumnezeu și ochii pururea infectați în sânge de bandit - - un om aproape neverosimil mm'shum horrendem informe, iongens s’ar spune în Emelda și care constituie, îmi închipui un fel de teroare și prostituatelor a vânzătorilor de alune americane și tot felul de mici ne gustori ambulanți. Bestia aceasta bate oribil , crunt tot ce-i cade, subt pumn, la colț de stradă. Astă-vară visă-vis de Teatrul Național, pe o noapte splendidă și nespus de mileasă, a tăvălit subt palme și subt pumni o biată nevrednică femee din acelea care își plimbă profesiunea pe trotnoare ți consolează oricum multe din pământeștile noastre păcate. Alaltăieri acelaș individ —■ și îl întâlnesc merit ca un blestem, de câte ori întârzii noaptea prin oraș — sdrobia sub lovituri, lângă hotel Boulevard un biet copil pe care nimeni nu îl văzuse făcând nicio crimă. Și n'aș ști să număr de câte ori pe bruta aceasta am văzut-o deslănțuindu-și pumnii și picioarele, în plină stradă, subt ochii trecătorilor. Am fost curios să-i cunosc numele și regret că nu-i pot preciza «tei identitatea. Pe acest individ , recomand însă d-lui chestor Paxima,de, cu care l-am văzut alături și căruia eventual m’aș oferi să i-l arăt. Dar barbaria străzii noastre nu e numai aici In fiecare zi întâlnim pe drum condamnați, cu lanțuri de picioare, purtând pe subt ochii noștri toată tragedia ocnei. Astăzi chiar seara târziu am întâlnit un asemenea convoi. Nu se găsește un camion închis un mijloc mai civilizat care să-i conducă la locul de pedeapsă ? Ne greșit se poate căuta în asemenea spectacol o perversă voluptate — acești pușcăriași cari se duc la închisoare și târăsc noaptea după ei până în fundul temnițelor la ora când cabaretele dansează și localurile nocturne petrec o iată cu siguranță^ destulă perversă exaltare aici unui tablou care ar fi interesant pe Baud'Ilaire, pe. Barre d' un patetic tablous?* Goya. Dar aceleași sensibilități delicate se întorc pe deasupra lor, strivite de grozăvia acestei vieți. Deaceea domnilor mai outină barbarie, dacă se poate." Toma Vlădestcu Spre o politică ortodoxă a României de IOAN GH. SAVIN Patriarhia ecumenică Intr’un foileton anterior vorbind despre Patriarhia română am insistat asupra îndatorirei acesteia de a interveni pentru promovarea și soluționarea problemelor generale și vitale ale ortodoxiei. Dintre toate aceste probleme, trei sunt care-și impun urgența: Salvarea Patriarhiilor orientale, reorganizarea în duh ecumenic a celei tane și pregătirea și constantinopoliconvocarea sinodului ecumenic. Referitor la prima problemă am sugerat formula ca deocamdată și evident până când Sinodul ecumenic va hotărî într’altfel, cele 3 Patriarhii orientale: Ierusalimul, Antiohia și Alexandria ar putea fi luate în grija uneia sau unora dintre bisericile autocefale naționale, firește în limita posibilităților materiale de care acestea dispun și al rolului pe care acestea îl au sau vor să-l aibă în cadrul general al ortodoxiei. Și dacă ar fi să precizăm o eventuală repartizare, cred că cea care se ar impune ar fi trecerea Alexandrie în grija Greciei și a Serbiei, a Ierusalimului în grija bisericii române — iar Antiohia în cea a bisericior bulgară și polonă. Știu că această repartizare va ridica obiecții și nemulțumiri, aici în privința Ierusalimului Mai pe care-l vor revendica și Grecii și Sârbii. Decât credem că biserica română ar fi singura în stare să facă față grelei situații din Patriarhia de Ierusalim nu numai sub raport pecuniar ci și al aplanării fricțiunilor dintre elementele arabe autohtone și celor de proveniență nouă a Grecilor, care vor să-și mențină cu orice preț privilegiile ce și ie au creiat. Dispute și obiecțiuni care nu vor trebui să prejudicieze și nici să întârzie prea mult opera de ajutorare absolut necesară pentru aceste glorioase tranșee înaintate ale ortodoxiei, pe care trebue să le păstrăm cu orice preț și cu orice efort. Și dacă sistemul asistenței prin bisericile autocefale singulare, ar naște nemulțumiri, atunci această asistență să se facă prin mijlocirea Patriarhiei ecumenice, ea însăși reorganizată în duh ecumenic și pusă în situația de a corespunde menirei sale de înalt prestigiu și universală autoritate în creștinătatea orientală. Problema reorganizării Patriarhiei ecumenice e una din marile și grelele probleme ale Ortodoxiei, dacă nu cumva chiar cea mai grea dintre toate problemele cu Lucrurile trebuesc spuse pe față și limpede. Cu actuala situație nu mai merge. Așa zisa Patriarhie ecumenică de astăzi e neexistentă. Ea trăește mai mult din amintirea și conveniența celorlalte biserici, care canonicește o presupun — decât din o realitate fizică prezentă. Ceea ce a mai rămas astăzi la Constantinopol sub numele de Patriarhie e doar o umbră, un titlu. Și acela contestat și interzis de stăpânirea turcescă. De fapt Patriarhia ecumenică ispășește astăzi un șir întreg de greșeli înfăptuite de veacuri, încă de când, în Bizanțul imperial, creștinismul ajunsese să se confunde cu helenismul și până când, în noul imperiu turc, grecismul ajunsese să se substitue ortodoxismului. Faptul că aproape toți credincioșii statelor ortodoxe căzuseră sub stăpânirea imperiului turcesc, și că Patriarhului ecumenic i se încredințase dreptul de protecțiune asupra tuturor creștinilor din imperiu, masca încă acest proces de substituire păstrând iluzia ecumenității pe seama patriarhiei de mult și complect grecizată. Lupta pentru câștigarea independenței naționale și constituirea în state independente a diferitelor țări ortodoxe din fostul naționali imperiu turc a demascat însă în chip brutal o situație ajunsă aproape imposibilă. Patriarhia ecumenică se identificase însă în așa măsură cu năzuințele naționale ale grecismului, încât s’a pus fatal în conflict, atât cu celelalte state naționale, care aveau interese divergente sau direct opuse statului grec, cât, și cu stăpânirea turcă, amenințată , subminată de naționalismul gre;, căruia i se afiliase Patriarhul Ecumenic. De aici acea ostilitate înst șrnată a Turcilor, de obiceiu targ, și toleranți, față de creștinii din Imperiu, ostiltate care a mers până refuzul de a mai îngădui rămânerea scaunului patriarhal în Constantinopol și la nenumăratele ,restricțiuni și umilințe la care au fost supuși deținătorii lui în timpul din urmă. Cred că în această prvință ,i fost destul de edificator faptul că în răstimpul dintre 1918’ și 1928 ai fost depuși, deportați sau expulzat patriarhi aleși,, iar celui de acum: numai cu greu i s’a recunoscut vechea titulatură de patriarh înlocuită cu denumirea de, „baș-papez" adică șeful preoților din republică (Continuare in pag. [l-a) 1iî