Calendarul, octombrie 1933 (Anul 2, nr. 487-512)
1933-10-01 / nr. 487
ÄN’JL Ifi W— BOCI) l s- PAGINI 3 LEÍ Malaxismul Cititorii noștri sânt de mai bine de o lună întreținuți de la zi la zi asupra celei mai mari murdării din câte au mânjit fața României Mari. Au trecut prin coloanele noastre — cortegiu august de răni ale statului putred, — sumedenie de campanii. Am văzut rând pe rând miliardele armatei irosite — pe uscat sau pe apă — odată cu întreaga noastră apărare națională — ce specialist are curajul să ne spună că exagerăm cu o iotă?; am văzut fondurile tot de miliarde, de la aviație, ajunse singurele lucruri care în țara românească sboară cu adevărat, în diverse buzunare, am văzut fraude care în curs de numai câțiva ani, au atins zeci de miliarde — adică echivalența împrumuturilor noastre la un loc, — minus câteva sute de milioane ce au putut scăpa, desigur din nebăgare de seamă, în o brumă de investiții în construcții sau mici amenajări edilitare. Da, milioanele scapă din când în când apetitului, sau distracției banditești; se construește atunci un drum, se tac vreun parc; este summumul de realizare la care a ajuns România Restaurației, uneori dacă banii care au fost și ar fi trebuit să rămână ai cărei au curajul să coboare până la modica sumă — să zicem de patru milioane, Țmi se pare cam atât a costat)... apoi acestea nu servesc decât ca să se cumpere un nou diamant doamnei care dintre toate a contribuit și s’a jertfit desigur mai mult decât toți morții și eroii noștri de război, la înfăptuirea României Mari. Șeful oficios. Caponele cocoșat al banditismului nostru de stat e levantinul Malaxa, crucificat de afaceri nerușinate ruinătoare de neam, între presși cura pistruiată, pasca bubonică de Max Aușnit, zis și Apașul roșu, și falitul din ajunul lui 1930, dar funsor al falimentului românesc în 1933, ploșnița palidă care răspunde la numele de Wieder. Să se știe pentru cine mai posedă o globulă de sânge roșu în cuprinsul țărei acesteia, că România Mare, România oficială, nu are altă trinitate decât aceasta. Și că sânt lași, sau numai măgari complici, politicianii, ca și așa zișii oameni de bine ai clipei actuale, care mai pretind că vor putea mișca un singur pas în țara românească până ce n’a fost rasă ies la aceasta imundă a trinității noastre păgâne. Malaxa ! Ați băgat vreodată zece litre de salam prost pe gât, și ați debordat în convulsii și sughițuri? Ei bine, închipuiți-vă că 18 milioane de locuitori, bagă individual aceste zece litre infame pe gât, și pornesc simultan, în convulsii și sughițuri, la o grandioasă debordare colectivă: sunetul pe care cele 18 milioane îl vor scoate, va fi repercutat în ecouri de prestigiu, perpetuat în istorie : Malaxa, Malaxa, Malaxa! Malaxismul acesta e , debordarea ciclică, cu palidități de leșin și sughițuri de zimți, pe gama miliardelor avalate, a României Mare. Uitați-vă la individ (excrocii, bandiții și pederaștii pot fi totdeauna priviți cu folos în față). Malaxa însuși pare că într’una debordează. Fața gălbejită și cercănată ,pieptul scofâlcit ca de convulsii ilicite, gâtul dispărut în trupul deșirat, și întreaga șiră a spinărei încordată într’o supremă cocoașe, e poza în eternitate a debordărei ca funcție vitală. E drept, cocârjarea mai e și o fidelă reminiscență a cochiliței ancestrale, — Malaxa fiind cu decenii înainte de a se naște, și până’n vremea epopeii dela Iași zarzavagiu reputat, cu bine definite coșuri și dugheană’n Lăpușneanu. Dar poza lui de azi integrală, depășește, ca și avuția lui, modesta meserie de la care a pornit, chiar și tinichigeria, la care a fost promovat de ambiții , îndrăznețe și neașteptate salturi de inteligență, imediat după război. Nu, e poza istorică a omului care zi și noapte avaliază și devalează miliarde. Pasionat de studii, am răsturnat toate cărțile și filosofiile, și am cercetat până și grădinile zoologice din China și Siam, ca să găsesc animalul hid și deajuns de cleios, cu care să-l pot compara dezavantajos pe Malaxa. Am găsit superbi ornitorinci, hiene adorabile, cameleoni, șacali, crocodili, șopârle scatofage. Și mărturisesc că oricât de reușite, a trebuit să mă întorc și să mă opresc tot la Malaxa! A, mi s’a întâmplat odată să mă duc la filmul Foamea vorbește; și într’un țarc de Zoo londonez, ni s’a servit o reptilă moastră, cu cap de crocodil și vâscoasă lucru mare, care timp de un ceas a lins și a făcut curte unei surate semene; apoi a început să o lovească ușor, să o strângă de coadă, de pântec, de gât, până ce femela a căzut în nesimțire; i-a oprit atunci capul pe gât, apoi pântecul, apoi coada, lent, în convulsiuni tot mai grele din gușe, până ce în fața noastră rămăsese o singură reptilă. Ea se sculă apoi cu un suprem efort, în vârful cozii, își cutremură solzii, își gâlgâi pântecul frământat în valuri și se prăvăli lată, pe brânci, în neputință chiar de a mai deborda. Mi-am spus: Malaxa! Reptila asta, Domnule, e Malaxa! Și acuma știți și cum va muri individul... Diragoș Protopopescu DUMINICA Sunt biserici cu In realitate, aceste biserici beneficiază, foarte puțin, sau deloc, de averile dăruit de pururea pomeniții lor ctitori și miluitori. Și aceasta, din mai multe cauze. De multe ori, averile lor sunt rău administrate. Sunt unele administrații bisericești invadate de pirați, asociați, pentru exploatare, în beneficiu personal. Iași, cu profesii nedefinite sau cu unele, care nu-i indicau, deloc, pentru locul de gospodari ai unei biserici, (de pildă, cunosc unul, fost acrobat) pozează în salvatori ai instituțiilor, purtând masca celei mai vibrante filantropii. In realitate, ei consumă, parazitar, nenorocitele de averi ale bisericilor, aducăndu-le în sapă de lemn. Unul dintre acești intruși și-a sburat, mai anii trecuți, creerii, copleșit de fărădelegile unei vieți sardanapalice. La una din aceste disgrațiale biserici, s’a făcut, o verificare de gestiune, ordonată de minister. Activitatea inspectorului-delegat n’a putut fi stingherită de nimic și de nimeni. Au lipsit și complezența și conivența. Inspectorul, spre cinstea lui și a instituției, a fost, ni se spune, la înălțimea misiunii. Dar raportul lui, cu grave concluzii, pentru respectiva administrație, așteaptă „învierea morților și viața veacului“, în cimitirul unui birou ministerial. Sunt unele eforii bisericești, în care figurează descendenți din familiile ctitorilor , dar aceștia, terorizați și șantajați de propriile lor creaturi, timizi și abulici, nu pot apara Instituțiile, ctitorite de strămoșii lor, împotriva pirateriei administrațiilor veroase. Iată de ce, bisericile, cu averi proprii, se ruinează, din zi în zi, de ce administratorii lor ajung misionari și uneori... se sinucid. In ziua, în care preoții, care slujesc la aceste biserici, își vor înțelege rostul se va putea începe deparazitarea acestor administrații bisericești. Ctitoriile voevodale trebuesc salvate fără zăbavă. Altfel vom vedea pe Dinu Păturică, zugrăvit pe zidurile, unde strălucesc, azi, chipurile de sfinți, ale blagocestivilor noștri domni și domnite. Gr. Cristescu Campanii de răsturnare Cornl îngălbenește frunza porumbului, cum ar spune un scump poet al nostru și cel mai mare pamfletar pe care l-am avut (Mustul care fierbe), și când frigul aprinde focurile în sobă, printr’o bizară inversiune a anotimpurilor, termometrul democrației înregistrează căldurile cele mai mari. O febră neobicinuită agită cluburile politice, mai mult decât oricând ostile stau față ’n față — partidele sunt gata să se rupă și, toate la un loc, să muște să rupă guvernul nefast care nu mai poate abuza de răbdarea Țării, cum ați citit de atâtea ori la gazetă. In aceste clipe de atâtea eroice elanuri, când din toate părțile se promit asalturi homerice și când, în toate cluburile, fanatismul pentru neam atinge înălțimi inexorabile, în aceste clipe zic, este și momentul supremelor sacrificii. Fiecare șef de grupare și toți șefii de partid, bineînțeles, se înduioșează mai mult ca niciodată de insistențele disperate ale prietenilor cari cer șefului respectiv, în numele Țării, să nu mai ezite niciun minut... Iar șeful nu așteaptă decât atât: să nu mai ezite... Convins de greutatea sacrificiului, el are totul destulă uitare de sine ca să declare că e gata să-și asume răspunderea (cu toată starea de plâns după urma unei guvernări, etc., etc.) — în ceasul solemn în care Țara are nevoie de el... Căci prin tradiția democrației, guvernul în funcțiune nu e niciodată bun și prin aceeași tradiție fiecare șef de partid în parte este singurul om pe care mulțimile chinuite îl vor, un fel de zeu ignorat în forțele căruia zace unica salvare a zilei de mâine. Nici cele mai misterioase personagii ale lui Anatole France, din a sa Revolte des anges, de pildă, n’au atâtea misterioase și secrete puteri câte jură că au șefii partidelor noastre și nici chiar divinul Homer n’a imaginat eroi mai hotărîți și mai devotați... La rândul lui guvernul știe precis — chiar cu câteva zile înainte de a cădea! — că niciodată n’a fost mai bine instalat în sufletul poporului și atacurilor din opoziție le răspunde cu acelaș intransigent eroism verbal... Când a fost țara mai bine guvernată și când a domnit mai multă fericire în ea ! Dacă salariile nu sunt plătite — le-a plătit oare guvernul trecut ?... Ar f n ci ? Dacă administrația este o catastrofă și dacii soția se întinde de la banca ministerială până la ultimul comisar de poliție — când a fost oare altceva, altfel ?... Și firește că toată lumea are dreptate... Și guvernul și opoziția — toți ! Dar recunoașteți aici tabloul imbecil al vieții noastre publice din fiecare zi! O luptă odioasă pe vieață și pe moarte se duce la suprafața țării, o luptă oribilă al cărei paroxism nerușinat se atinge în timpul acestor campanii de răsturnare când mizerabilii briganzi ai democrației înghit orice urme de pudoare odată cu foamea lor de viața acestei țări, de tot ce criminala prostie a sufragiului universal niciodată nu le refuză ! A, jocul democrației e îngrozitor de monoton... Și așa cum mă scut de a-l fi amintit mai sus, in ritmul plictiselei lui cotidiane, așa cum îl vedeți de altfel subt ochii dumneavoastră în fiecare zi, acum mai ales — scârba de el, mărturisim ne este imensă! Ai vrea pare că să ieși, la întâmplare, din lumea mințită a întrunirilor populare, să sari la tribună și la gâtul oratorului ca să-i ceri socoteală și să-i mulțumești pe loc de toate fericirile pe care ți le asvârlă din buzunar ! Căci să ne întrebăm acum un minut măcar, afară de guverne ce s’a schimbat oare în țara aceasta de când avem o vieață parlamentară și până acum Omul nemulțumit de azi, a fost el oare mai fericit subt guvernul Bestiei de la Breasla și prostia lui poate fi oare atâta de inepuisabilă încât să spere să fie răsbunat de nu mai știu care alt guvern care n’ar continua decât aceleași experiențe fără rod care în ultimul timp mai ales ne-au adus la stările de azi ? Eu, firește,... m’aș sinucide dacă cineva în rândurile acestea, nu ar bănui avocatul guvernului de azi! N’am nici o slăbiciune pentru el și înmormântarea lui nu m’ar îndolia deloc... Dar noi toți dela acest ziar, nu vom ști să ne bucurăm decât atunci, într’o zi care poate nu e departe, și când căderea guvernului va însemna moartea regimului, a acestui regim de minciună, de jaf, de mistificare și de teroare subt toată protecția sufragiului universalei prostii populare — și care dacă nu va muri el, ne va omorî pe noi! Toma Vlădescu Naționalismul de dreapta își face drum — Fenomene de orientare spre dreapta în partidele noastre politice — Am semnalat el noua orientare politică, pe care o formulează d. Sever Bocu pe seama partidului național-țărănist. Acest interesant fenomen, în adevăr „revoluționar“ este cu mult mai general decât s’ar crede. D. Sever Bocu are numai meritul de ■ a-i fi dat consistență înaintea altora. Curentul de dreapta își face drum în toate partidele, cari presimt vag „că regimul de partide nu mai poate face față“ gravelor consecințe ale crizei generale, dar ,sau nu, au destulă luciditate să înțeleagă toată importanța momentului istoric ce parcurgem, sau nu au suficientă vigoare să se smulgă din vechile rutine politice. In această stare indecisă întâlnim partidul liberal ducist, partidul poporului și partidul național-agrar. Vechiul partid liberal practică însă un naționalism confuz. E încă posedat de ideea, că un partid de guvernământ se exclude din ordinea succesiunei la putere formulându-și un program de categorie naționalism. Dar, sub imperiul acestei prejudecăți, echipele volante ale partidului lucrează pe sub mână, afirmând în media românescă pur idei, pe care totuși nu le pot mărturisi în auzul tuturor. Nu știu, dacă , pentru aceleași considerente celelalte două partide amintite n’au ajuns încă să se lămurească public pe ce cale merg. Am arătat însă nu de mult, că partidul poporului se reorganizează pe baze naționaliste și știrea publicată de noi a rămas fără desmințire. Ar fi deci o confimare tacită, cea ce, recunoaștem, nu e destul. Dacă în adunarea ce se ține mâine la T. Severin nu vom avea o declarație oficială, partidul poporului înseamnă că nu e încă matur pentru ideea, care i-a străbătut o clipă. D. Octavian Goga s-a întors din călătoriile sale de la Roma și de la Berlin cu predispoziții noui. Cum gândește însă d-sa să orienteze partidul național-agrar nu știm încă. Declarațiile d-sale lasă toate posibilitățile acestui partid tânăr, care totuși ar fi putut să fie sub conducerea unui om cu profunde și necontestate temeiuri în misterele ființei noastre naționale, un organism politic al vremurilor. Ca și d. mareșal Averescu la T. Severin, d. Oct. Goga va vorbi mâine la Bistrița, și cuvântarea d-sale va lămuri, dacă partidul național-agrar rămâne să facă politică cu Osias Melic în așteptarea puterii, sau se hotărăște să ia drumul drept al primarului de rasă, cu toate consecințele lui. Evident, că cu mult mai grav se pune problema în partidul național-țărănist, D. Sever Bocu a gândit just, spunând că partidul trebuie să se revoluționeze pe sine. Naționalii ardeleni au intrat în viața politică a României cu toate cusururile unei ideologii de împrumut, care le-a folosit în lupta de descompunere a conglomeratului austro-ungar, dar care nu se ajustează în cadrele aspirațiilor vieții naționale. Generația d-lui Iuliu Maniu e încă sub tutela ideilor democrate a lui Oszkár Jaszy, sociologul maghiaro-evreu, care n a putut să întrevadă renașterea ideilor de naraționalism integral de după război. Cuvântarea de Duminica trecută a d-lui Iuliu Maniu poartă încă amprenta acestui democratism perimat, iar cuvântarea, prin care d. dr. Aurel Socol deschidea consfătuirea parlamentarilor de la Sovata exprima confuzia, pe care o fac încă intelectualii ardeleni mai în vârstă între democrația internațională socialistă, de caracter industrial și o falsă tendință democrată, rezultată din armonia ce trebuie să domnească la noi între toate păturele sociale. Cu toate acestea, chiar în jurul acestor fruntași respectăți și iubiți, ideile de dreapta își face loc. Tinerimea adunată in jurul d-lui Iuliu Maniu, cu excepția câtorva rătăciri cunoscute, se manifestă în sensul ideilor expuse în articolele din „Vestul“ de d. Sever Bocu. Unul din tinerii, care în ultimele săptămâni a fost pomenit destul de des în legătură cu mișcarea de la Cluj, într’o convorbire la Sovata, la care lua parte și d. dr. Aurel Socol, desigur de altă părere, nu excludea posibilitatea unei conlucrări între partidul național-țărănist și gruparea politică a Gărzii de fier, intri un viitor apropiat. De la această conlucrare astfel întrevăzută, până la grandioasa viziune a d-lui Sever Bocu, a unei acțiuni de autoritate sub conducerea d-lui Iuliu Maniu prin „desemitizarea” partidului național-țărănist, e desigur cale lungă. Important e, că fenomenul orientării spre dreapta e general. Omnirea se sbuciumă de 15 ani în golul utopiilor pe cari le-a formulat, după marele războiu, literatura slabânoagă a lui Romain Roland și cea de ospiciu a lui Andreas Latzko, și pe cari le regăsim, din ce în ce mai puțin active la Liga Națiunilor în moștenirea ideilor de uniune europeană ale lui Aristide Briand. Dar pretutindeni reacțiunea forțelor vii ale națiunilor răstoarnă mincinoasele icoane. La noi a început trezirea. Și e indiferent dacă mâne va fi capabil vreunul din vechile partide să se conformeze vremilor noui, sau din spulberarea tuturor, elementele apte să se manifeste în spiritul unanim al națiunei, vor alcătui împreună organismul politic de reafirmare a rasei. D. 1. Cucu i No. 487 Duminica, 1 Octombrie 1955 Director: Minirott ciminic REDACȚIA ȘI ADMINISTRATIA București, Bulevardul Elisabeta No. 21 TELEFOANE ABONAMENTE IN ȚARA 3.05.46 Redacția și Provincia 3.11.80 Direcția 3.10.96 Administrația Pe 12 mai 500 lei 6 . 3 1 lună 250 150 60 Pentru instituții și Autorități Lei 1000 anunt Pentru străinătate....... 1700 Puncte de orientare de Arhitect I. D. ENESCU Pretutindeni lumea își caută nouă orientare. Pe drumul de până o acum a cunoscut atâtea amărăciuni și atâtea amăgiri, încât părăsirea lui s’ar face fără nici o părere de rău. Se pune însă întrebarea : pe ce drum să apuce ? Pe alte drumuri de abstracțiuni teoretice, nesigure și înșelătoare, ca și cele de până acum ? Sau pe drumul realităților și al bunului Simț ? Orice ar spune idealiștii, cari fac teorii pentru alții și chiverniseală pentru ei, lumea este azi preocupată, mai mult, de problemele economice, cari comandă pe cele sociale și tulbură pe cele politice. Economiștii, nepoliticianizați, caută soluția problemelor politico-sociale pe planul economic, iar politicianii, cu pretenții de economiști, caută soluționarea problemelor economice pe planul politico-social. Or cum s’ar presanta teoretic, practic însă socialul, politicul și economicul merg împreună sau se încurcă împreună . Exemplul Rusiei, Italiei și acum de curând al Germaniei, — care, fiecare, în femei, a eșit de pe făgașul vechilor drumuri. Franța, rămasă până acum, în cadrul vechilor sisteme, își caută și ea, ca și alte țări, o nouă orientare. După faza de frazeologie briandistă, în care pacifismul constituia leac pentru orice suferință, Franța bagă de seamă că pacifismul n’a vindecat nimic și n’a asigurat nicidecum pacea. Poate din contră. Distinsul publicist Pierre Gaxotte, exprimă într’o serie de articole, prin „Je suis partout“, gândurile ce frământă Franța de azi, gândurile tineretului francez, care, ca și tineretul tuturor națiunilor, este cel mai interesat, dacă nu chiar forțat, de perspectivele foarte puțin îmbucurătoare, ale viitorului, oferit de regimul de azi, să-și caute drumul mântuirea. Președintele Wilson a formulat, la încheerea păcii, 14 puncte, cari trebuiau să cuprindă fericirea sumei. Bine intenționat, dar filosof, Wilson a umplut conținutul celor 14 puncte, cu utopii, cari n’au nimic comun cu realitatea. După 15 ani președintele Roosevelt, în al său cod general al muncii, alcătuit tot din 14 puncte, speră să restabilească echilibrul economic al Statelor Unite. D. Galotte încadrează, tot în 14 puncte, realitățile, de cari trebie să țină seamă Franța, pentru a-și regăsi drumul perdut al prosperității. Cele arătate de d. Galotte, putându-se referi la situația generală a omenirii, nu numai a Franței, le reproducem mai jos, cu eliminarea părților specifice Franței și cu comentariile determinate de situația de la noi. I) „încă dinainte de răsboi și înainte de criză, vechile partide politice nu mai reprezintă nici o realitate și nu mai corespund nici unei nevoi profunde a națiunei. Cuvintele dreapta și stânga nu mai oferă nici un sens. Fie de dreapta, fie de stânga, guvernările parlamentare îndeplnesc același rost, de risipă și demagogie, și se fac vinovate de aceiași capitulare în fața forțelor de dezordine interioară și exterioară. Parcă ar fi vorba de partidele noastre, începând cu cel liberal și sfârșind cu cel național-țărănist, cari, la guvern fiind, au fost preocupate numai de interesele partidului, nesocotind pe cele ale națiunii. Liberalii, partid de dreapta, au făcut etatism și socialism ; iar țărăniștii, partid de stânga, au rămas „de stânga“ numai în privința afacerilor, dar au pactizat și operat cu bancherii, ca orice burghez, au concesionat, diferitelor consorții, întreprinderile și averea pul"~ă și au guvernat cu starea de a se...a, ca orice dictatori. Toate partidele au compromis puterea executivă, au aservit intereselor lor pe cea executivă și au făcut din libertatea exprimării voinței naționale o minciună. Tiranice cu cei slabi și lașe cu cei tari, sau gălăgioși, partidele noastre au guvernat sub presiunea din afară, sau sub ceia a partizanilor. II) Liberalismul și marxismul sunt două fețe ale aceleiași erori, fața și dosul aceleași minciuni. Amândouă sunt de aruncat. Liberalismul nostru a reprezentat aservirea forțelor economice partidului liberal, cu carteluri, trusturi și protecționism vamal, cari au suprimat orice libertate introducând monopolurile spoliatoare pentru consumatori. (Continuare în pag. II-a). Gratuitățile la spectacole Cu nouile legiuiri fiscale, s’au creat în sălile de spectacole o mulțime de gratuități, nemotivate și nemeritate. înainte, însăși legea organică a teatrelor și a spectacolelor prevedea, ce persoane pot intra gratuit într’o sală de spectacol. Un procuror, un polițist sau doi, însfârșit câteva notabilități foarte puține in total, a căror prezență în reprezentație putea fi legitimată de diverse motive de ordine publică. In sfârșit, mai aveau acces liber cronicarii gazetelor, dintr’o necesitate, a cărei explicație e prea la mintea omului, ca să mai insistăm asupra ei. De astă dată însă Fiscul român a intervertit rolurile. Pentru un spectacol teatral oi cinemal tografic nu mai e o manifestare artistică, la care odată cu purblicul trebuia să ia parte și cei cari prin definiție pot să formeze și să îndrepte spiritul public pe calea adevărată a artei pure, ferindu-l de confuzii dăunătoare, — ci un simplu mijloc de câștigat bani. Ca atare onorata Vasterie nu s’a mai gândit la gratuitățile ce se cuveneau firesc ziariștilor critici — evident din spirit de economie, ocrotind astfel, chipurile, pe patronul de spectacol pe care îl covârșise in prealabil de cumplite taxe — ci a stabilit altele în loc, pentru oamenii săi însărcinați cu controlul. Evident, acolo unde pui biruri mari, fatal va trebui să-ți plasezi și oameni cari să supravegheze dacă nu ți se șfeterisesc procentele serale din biletul bietului contribuabil, care, în ultimă analiză, tot el plătește carele sparte. Dar ceea ce e de neînțeles în toată această nouă așezare este tocmai acest lucru din cale afară de picant, ce caută nevestele controlorilor la spectacol pe gratis căci biletele sunt pentru două persoane? Nu poate domnul controlor să supravegheze cum trebue, dacă nu-și simte jumătatea lângă dânsul ? Și ce rost au gratuitățile atâtor instituții cari n’au nimic comun cu teatrul și cinematograful și nici cu fiscul: serviciul sanitar (?), pompierii, poliția, siguranța, ministerele (toate, toate, până și al Basarabiei), cenzura, primăriile (iarăși toate, nu fiecare în sectorul ei)? Dacă e totdeauna nevoe de cei doi pompieri tradiționali cari intră fără bilet, ce mai trebue bilet pentru șefii acestora? Și dacă se cuvine un loc pentru poliție, ce mai caută siguranța, desigur, iarăși cu... soția? locuri cu 30 de (Și încă 30 de soții, Doamne Dumnezeule mare!) Ce caută cenzura (12 locuri cu 12 soții) care și-a mântuit rolul înainte de lansarea filmului în public și ce rost are biletul pentru Ministerul lucrărilor publice, or al comunicațiilor? Ce caută consilierul de galben, cu bilet, în cinematograful din roșu? ■ Asta să fie spirit de economie, cu care Fiscul oblăduește pe bieții cinematografiști jupuiți de vii sau e curată... pleșcărie! Gib. I. Mihăescu Un filosof creștin al epocii: Nicolai Berdiaeff Intre puținele rezultate pozitive, pe care posteritatea le va păstra de pe urma revoluției ruse, după ce valurile și dezastrele ei vor trece, unul va fi și acela, că ea a prilejuit o mai justă și mai adâncă cunoaștere și înțelegere a sufeltului rus. A acestui suflet plin de complicații, obscurități și contradicție, încât, dacă pentru Ruși încă, el constitue o enigmă-temă predilectă, a romancierilor și sociologilor slavi, vechi și noui, pentru restul lumii, „fenomenul rus“ constitue un capitol de perpetui studii și comentarii. La lumina flăcărilor, care au răbufnit în fosta împărăție țaristă, s’au evidențiat însă, cu precumpănire, două lucruri: Primul că Rusia nu era ceia ce au afirmat și au crezut despre ea vechii ei apologeți — pansalviștii: Leagănul cu turle de aur al creștinătății pravoslavnice sau patria naivelor idile împletite de Cazacii din stepa cu orizonturi nesfârșite. Dar nici haotica masă incertă a semințiilor fără hotar, patrie și altar, pe care s’o poată mânui după toate utopiile marxiste, cum credeau și sperau prostrații, ei de astăzi. Rusia reală nu era nici atât de sus, pe cât o prezentau panslaviștii de ieri, dar nici atât de jos, pe cât o credeau expermentatorii marxiști de astăzi. Și pentru cunoașterea adevăratei Rusii, duc luptă astăzi mulțimea de scriitori și cugetători ruși refugiați din patrie, care pribegesc dincolo de granițele țării, așteaptă, după trecerea furtunei de astăzi, soarele Rusiei de mâine. Dintre acești scriitori pribegi soarta cea mai tragică o au desigur teologii ruși, sau aceia dintre care-și aveau ca temelie a cugeeitării lor credința și spiritualitatea creștină, care în Rusia a suferit catastrofalul naufragiu adus de revoluție. Rusia, țara ortodoxiei privilegiate, ajunsă deodată țara apostasiei legiferate. Rusia, care se credea menită să dea lumii, o nouă cultură și o nouă eră, sub împărăția Sf. Spirit, căzută sub comanda Anticristului. Și poate tocmai din acest tragic contrast al situațiilor isvorăște și patosul ca și interesul pe care-l aduc cu dânșii acești scriitori cari luptă pentru slăvirea ortodoxiei și descătușarea patriei. Din rândurile lor figura și personalitatea lui Nicolai Berdiaeff este desigur cea mai interesantă și mai proeminentă. Șeful școalei „pnevmatematice“ din Rusia dinaintea războiului și a revoluției, profesorul de filosofia culturei de la Universitatea din Moscova, profundul cugetător creștin și adversar implacabil al marxismului, al cărui adept fusese totuși în tinerețe. Nicolai Berdheff, expulzat din Rusia comunistă în 1932, pentru convingerile sale religioase, după ce în două rânduri fusese încarcerat pentru ele, este astăzi conducătorul spiritual al acelor dintre compatrioții săi, care, ca și el, cred și luptă pentru refacerea Rusiei prin puterea purificatoare și generatoare a credinței creștine. Pentru Berdiaeff actualele stări din Rusia, oricât de grele, nu sunt decât încercări de sus, nu sunt decât reflexe și decupări din marele proces trasat de divinitate, și care-și proectează astăzi umbrele asupra Rusiei îndoliate. E ceia ce se degajează aproape din toate scrierile lui Berdiaeff, și mai ales din acea schiță de filosofie a istoriei, încercată de el în lucrarea sa „Der Sinnme Geschichte“ — care e în același timp și o „Filosofie a destinului uman“ după cum o caracterizează el singur. Fiindcă în Rusia, prima instituție care a fost față de sine, față de oameni și față de divinitate, a fost tocma biserica rusă, care „s’a birocratizat și s’a anchilozat, care s’a „humanizat“ și s’a raționalizat, până s’a „țarisat“ și s’a „rusificat“ până s’a desfigurat și s’a descreștinat. Când a căutat să se elibereze de toate aceste impurități, prin adunarea sinodală din 1918, era deja prea târzui. Revoluția intrase în țară și cu ea începuse și pentru biserică — calvarul! Acesta e înțelesul cuvintelor cu care Berdiaeff își deschide cartea sa, Le Marxisme et la Religion“: „Tineretul rus rămas în patrie cunoaște fals marxismul pentru că e imposibil să cunoști ceea ce-ți este impus prin forță. La fel și noi odinioară, cunoșteam greșit ortodoxia, fiindcă ea ne era impusă „de sus“, cum e în prezent impus marxismul. Și n’am început a o cunoaște decât de când ea a început a fi persecutată“. Singura posibilitate de refacere și salvare, nu numai a Rusiei, dar a Europei întregi și a umanității însăși, amenințată de aceleași dureroase convulsiuni, care-și grăbesc pașii, este reîntoarcerea spre spiritualitate și libertate. E ințelesul și chemarea din lucarea sa, „Esprit et Liberté“ apărută recent în traducere franceză, concepută și scrisă în rusește de el încă din 1911, sub titlul de „Filosofia Libertății“, și despre care Hermann Kayserling a scris că e cea mai reprezentativă carte a epocii. Spiritualitate, care după Berdiaeff nu are decât un singur sens și un singur conținut, o singură existență, decât aceia a credinței creștine și a trăirei după evanghelie In acest sens filosofia sa e o folosofie a existenței, după cum o caracterizează el singur în prefața din „Esprit et liberté“. Către această spiritualitate creștină, trebuie să se reîntorcă azi — nu numai Rusia dar umanitatea, spre a inaugura un „nou ev mediu“, care s’o scoată din „umanizmul“ anarhizant și disolvant de astăzi, început prin „iluminismul“ renașterii și sfârșit prin mașinismul abrutizant și deshumanizant al comunismului. E cunoscută teza din „Un nouveau Moyen Âge“, lucrare de subtilă analiză istorică și profundă cugetare creștină, scrisă în plina vâlvătie a isbucnirei revoluției ruse. „Un nou ev mediu“, adică o nouă reculegere și subordonare a omenirii sub forma credinței creștine, cum a fost relizat odată sub directiva bisericei catolice și cum ar putea fi realizat iarăși sub scutul și directiva bisericei Ortodoxe, care prin puritaeta ei de doctrină a fost ferită de infestațiunile „raționaliste, care au conrupt catolicismul și (Continuare în pagila) de IOAN GH. SAVIN