Calendarul, noiembrie 1933 (Anul 2, nr. 513-526)
1933-11-01 / nr. 513
ANUJL II W0OLIA PAGEIN! 3 LEI Confederația inteligenții de NICHIFOR CRAINIC In ordinea juridică a sistemului corporativ, „Confederația profesioniștilor liberi și a artiștilor“ e a treisprezecea. Cu ea se încheie întregul ciclu sindical. Dar în concepția fundamentală a statului fascist, această confederație joaca un rol de primul ordin. Ea reprezintă inteligența organizată ca putere în stat. Dacă în ideologia liberală și în cea socialistă capitalul și munca alcătuiesc cei doi termeni ai dramei vieții moderne, — termeni antagoniști al căror conflict nu se rezolvă niciodată într'o pace socială, ci într’un războiu perpetuu, — fascismul a știut să introducă între capital și muncă „al treilea element“ de legătură: inteligența. Ea vine in serviciul capitalului și în serviciul muncii totdeodată, — nu însă cu un rol aservit, ci cu un rol dominant și călăuzitor. Dacă e adevărat că spiritul modelează materia, acest adevăr, pe care omenirea prea de multe ori l-a uitat, își găsește o nouă și splendidă ilustrație în fascism. Capital și muncă, da ! Dar nu e posibilă o civilizație sănătoasă și echilibrată fără o tehnică a spiritului aplicată asupra materiei. Formele civilizatorice ale materiei, înnainte de a se exterioriza concret, există ca prototipuri clare în spirit, precum Universul întreg, înainte de a fi creat, există ca formă ideală în spiritul creator al lui Dumnezeu. Dacă marea operă fascista e atât de sănătoasă, de echilibrată și de armonioasă, dacă e atât de firească, se datorește acestei concepții spiritualiste care a ferit-o de diformitățile sistemului burghez sau ale sistemului comunist. Fascismul ca organizare politică a* vieții are caracterul unei suverane înțelepciuni. Inteligență, adică profesiunile libere și artele, îndeplinește în stat funcțiunea principală și se bucura de o situație juridică limpede și ară egal în statul modern. Confederația națională sindicală fascistă a profesioniștilor și artiștilor (C. N. S. F. P. A.), prezidată de profesorul Ermilio Bodrero, se compune din 22 sindicate naționale plus 2 asociații afiliate. Sindicatele, organizate pe profesiuni, sunt următoarele: Sindicatul național fascist al arhitecților, Al autorilor și scriitorilor, Al avocaților și procuratorilor, Al artelor frumoase Al chimiștilor, Al doctorilor în economie și comerț, Al farmaciștilor, Al geometrilor, Al ziariștilor, Al inginerilor, Al profesorilor particulari, Al medicilor, Al muzicanților, _____ Al notarilor publici, Al moașelor, Al patrocinatorilor legali, Al experților comerciali, Al experților industriali, Al contabililor cu diplomă, Al tehnicienilor agricoli, Al veterinarilor, Al infirmierelor diplomate. Confederația are în plus două asociații aderente : Asociația națională fascistă a inventatorilor și Asociația națională a femeilor profesioniste și artiste. Fiecare sindicat național e compus din sindicate locale, regionale sau, când profesiunea respectivă o cere, din sindicate pe competință teritorială, cele 24 ononizații care alcătui« îi medi.apoi,sinaia se pot împărți în patru mari !»a grupe după natura profesiunilor: sindicatele sanitare, sindicatele juriștilor, sindicatele tehnicienilor, sindicatele artiștilor. Confederația a alcătuit statute tip după care se organizează fiecare sindicat Adeziunea individuală e liberă ca în toate sindicatele corporatismului, dar ordinea stabilită și normele de conducere sunt valabile și pentru cei încadrați și pentru cei neîncadrați. Italia are actualmente 120.000 profesioniști liberi și artiști. Dintre aceștia sunt deja încadrați 102.000, adică aproape toți. Confederația are dreptul să participe la elaborarea tuturor proiectelor de legi care o privesc. Ea apără titlurile de studii ale membrilor. (Al. Mavrodi, bunăoară, care e agramat, n’ar putea în Italia să ocupe nicio funcție!). Ea stabilește și apără contractele colective pentru mebrii salariați și regulează tarifele profesioniștilor liberi. . Ea redactează un anuar al tuturor profesiunilor ce-i aparțin, precum și publicațiile lunare „Bibliografia fascista“ și „Le professioni e le Arti“, controlând în acelaș timp publicațiile organizațiilor în subordine. Ea difuzează prin centrele provinciale marile opere de cultură cum e Enciclopedia italiană. Fiind organizația inteligenții ca funcție în stat, ea are sarcina importantă a culturii și a propagandei fasciste. Sarcina aceasta e de două feluri: pregătirea în tehnica corporativă a conducătorilor de organizații și aprofundarea spiritului fascist în sânul confederației , și propaganda în stil mare și în Continuare în pan. llaț Nr. 513. Miercuri, 1 Noembrie 1933 Director: MiCBif» crainic redacția și administrația București, Bulevardul Elisabeth No. 213.05.46 Redacția și Provincia TELEFOANE 3.11.80 Direcția 3.10.96 Administrația I Pe 12 luui 600 lei . 6 „ 250 , 3 „ 150 . . 1 lună Pentru instituții și Autorități Lei K 00 60 . Pentru străinătate 1700 anuns Mareșalul și cămașa întrunirea partidului poporului, cu delegați din toată țara, la Turnu-Severin, ne-a servit o mică surpriză. Mareșal Averescu era așteptat să scoată sabia. Când colo a scos... numai cămașa... Să nu ironizăm, ci mai de grabă să căutăm să înțelegem. Bătrânii noștri mari — mai avem, mi se pare, până la proba contrarie doi, eventual trei — se găsesc într’o grea situație. Domniile lor pot avea în cap foarte bine situația, dar tot pe cap mai au și partidul. Ori, nimic mai vechi ca un partid vechi în țara românească. Ele ne amintesc de acele Forduri perimate din care la fiecare pas șofeurul trebue să se dea jos ca să întoarcă manivela. Mareșal Averescu în ipostaza de șef al partidului său, ne-a adus de câteva ori aminte de acest șofeur. Iar automobila am urmărit-o și noi atent, numai și numai din dorința de a vedea ceva întâmplându-se în țara românească. Manivela atunci s’a întors abil, automobila a pornit din nou, dar ca să se oprească pe foarte curând, și ca din nou să fie nevoe de o remontare din față. Ultima remontare fusese fixată la 8 Octombrie. Manivela a făcut atunci trei rotații — faimoasele trei sibiline întrebări — și motorului i s’a dat o nouă turație până la 29 Octombrie. Și de data aceasta, însă, o amânare. Lucrurile mari vor fi de văzut peste câteva zile. Nu putem pune la îndoială — mai ales că ghicim de ce e vorba — seriozitatea obiectivă a „evenimentului neașteptat“ care „a stricat socoteala“ Mareșalului punându-i ,tocmai în momentul când trebuia să-și hotărască atitudinea“, în plăcuta situație pentru d-sa, și mai ales pentru partid, de a mai aștepta câteva zile. Dar sântem aproape siguri că și de data aceasta Mareșalul, ușor desamăgit, va avea să se dea jos din automobilă și cu o manivelă definitivă să dea drumul odată și bine mult încercatului vehicul. Cum din restul cuvântărei d-sale, problema economiilor și aceia a refacerei creditului și prestigiului țărei în străinătate, nu constitue decât o cochetă, și deci neînsemnată estompare de program, rămâne ca sensațional, din toată întrunirea dela Severin, scoaterea cămășei d-lui Otetelișanu. Nu l-am văzut niciodată la față pe simpaticul fruntaș averescan. Dar cu toată stima ce-i păstrez, și oricât de frumos la bor d-sa ar arăta, nădăjduesc că dacă e însurat și are copii, n’a fost nimeni din ai d-sale, alaltă ori la Severin. Fiindcă din cele 18 milioane de pașnici locuitori ai țărei, cu siguranță că n’a fost nimeni Dumineca trecută mai ridicul ca d-sa.. Cum și-a pus-o pe dânsul puții interesează. Mai interesant e pe unde și-a scos cămașa d. Otetelișanu. Fiindcă de cum și-a andosat-o, d-sa a început să se lepede de ea. Scuzându-se în fața României întregi că o poartă și demonstrându-ne vreme de un ceas că e și nu-i cămașe galbenă! Cum sperăm să nu fi fost chiuloți, să luăm puțin în serios scuzele gentile ale decolteului d-lui Otetelișanu. D-sa a ținut să ne asigure — de fapt și pe noi, ci pe alții... — să nu se sperie, că a d-sale cămașe nu-i împotriva nimănui, că nicio acțiune împotriva streinilor nu va decurge din buzunarele ei, că partidul poporului, și deci și cămașa d-sale este împotriva deosebirilor de clase și confesiuni. Și iată atunci din frica e mama confuziei. Fiindcă cine i-a spus d-lui Otetelișanu că a îmbrăca o cămașe înseamnă deosebiri de clase și confesiuni, cum și acțiuni împotriva streinilor ? Dar chiar admițând argumentația d-sale: Ori cămașa nu înseamnă acest lucru, și atunci ce atâtea scurte? Ori înseamnă, și atunci de ce și-a mai pus-o d-sa, de ce și-a mai mus-o partidul ? Nu, să fim sinceri cum sântem totdeauna la acest ziar și să spunem d-lui Otetelișanu de ce se leapădă de propria sa cămașe. Fiindcă acatramentul acesta afurisit nu înseamnă nici principii politice, nici cine știe ce program de venit sau ne-venit la putere. Cămașa e un simbol de eroism al unor organizații tinere născute și organizate în spirit național milităresc. E născut și organizat partidul poporului in acest spirit? Eroismul și militarismul național al Mareșalului, au intrat în istorie, dar în drum spre istorie au cam trecut alături de partid. Dovada, că ideia unor „brățări“ și „cete“ a vizitat gândul conducătorului încă din 1922, dar nu s’a realizat. De ce? Fiindcă nu exista spiritul care să îmbrace această formă. Există acest spirit azi? Atunci de ce ni se spune că totul e numai ca să se distingă alegătorii în alegeri“ „și să fie apărați de orice violențe“. Ha, s’a văzut eroism care se apără cu brățara și cu cămașa? Am fi cei dintâi — eu, mai ales care de câțiva ani văd în fața ochilor numai verde — să ne bucurăm că ideia Gărzei de Fier e adoptată și de partidele vechi. Dar când vedem că bieții oameni, mai înainte de a nu știu pe unde să scoată pune, cămașa, ne rezervăm vechea, marea admirație, pentru alte arme ale Mareșalului. Până atunci, să fim serioși, domnule Otetelișanu. Sântem bătrâni. _______Dragoș Protopopescu Domnule primar. Fără să vreau trec zilnic pe lângă operile d-tale edilitare din piața Universității și din piața Cercului Militar, pe cari te lupți încă de la începutul verii să le pui la punct. Le admiram înnainte, când erau pline de verdeață și de flori. Le privește și astăzi, așa rase de orice plantație cum le-ai pleșuvit d-ta, și mă ’ntreb unde vrei să ajungi. In fața Universității, altă dată, când totul era numai arbori, arbuști și iarbă, dintr’un capăt până ’n cellalt al bulevardului, se ascundea în mod cochet partea încă neisprăvită a palatului și publicul nu prea avea de unde să constate blestemul ce se ține de acest vechiu locaș de cultură superioară, care nu reușește de atâția ani să se vadă, in sfârșit, definitiv și ’n întregime construit. In prezent, gol pușcă, cum a rămas tot spațiul dinaintea lui, partea aceea din mijloc, care ne amintește forma de odinioară, apare tuturor atât de caraghioasă, din mijlocul somptuoasei creații urbanistice a d-lui Vasilescu, încât mă mir cum, d-ta, om de gust, ai putut conveni să dezgolești o asemenea oroare înnainte de a fi fost transformată și înlocuită complect. Același lucru l-ai făcut dincolo, înspre imobilul Șuțu, de unde ies acum, în toată splendoarea lor, grajdurile vechii gospodării. Ce te-a silit pe d-ta să faci această piață, până ce statul nu s’a învrednicit să dea palatului Universității fațada hotărâtă în planul inițial ? Și ce te-a silit să învecinezi piața cu grajdurile Șuțu, până ce aceste solide adăposturi de animale boierești, n’au fost dărâmate ? Iată ce eu nu pot pricepe. Circulație prea mare n’ai avut și banii nu te-au supărat prea mult în pungă. Să fie numai megalomania d-tale, de care unii te acuză, vinovată ? Mai știi ? Dar, atunci, ce suntem noi vinovați, cetățenii acestui oraș, să fim insultați in tot simțul nostru este,zic și in ce zace mai nobil in sufletul nostru ? Văd că nu părăsești gândul de-a păstra în această piață, alături de statuia lui Mihai Viteazul, pe acele ale lui I. Heliade-Rădulescu și Gh. Lazăr. Faci foarte rău. Cea dintâiu, dacă ii vei ridica soclul și vei lua dispoziții de-a se face in jurul ei o grădiniță, mai merge. Dar, celelalte două, va fi imposibil să le poți lăsa la locurile lor. Ele trebuie neapărat mutate pe alte piețe ale Capitalei. Piața Universității e prea mică spre a le putea cuprinde. Și, apoi, deschisă cum este, nici nu sufere atâtea statui, așezate la rând, una după alta și fără proporții intre ele. E oribil. In ce privește piața Cercului Militar, așa cum ai modificat-o, se vede perfect de astădată, cât de gâtuit apare palatul ofițerimei noastre. Acolo trebuie dat jos și terasa spre a se deschide toată piața, până in fund, eliberându-se întreaga fațadă. Această piață, spre a fi într’adevăr frumoasă, e necesar să formeze un careu plin, în mijlocul căruia ar putea fi așezată o statuie, — nu in orice caz a regelui Carol I, sau a regelui Ferdinand, cum se zvonește și pentru cari piața ar fi prea mică. Iar după aceste observații de fond, îmi permiți, domnule primar, să fac și o observație de procedură. Atât in ziua de Sf. Dumitru, cât și Duminică, 29 Octombrie a. c„ am văzut echipele d-tale de lucrători lucrând de zor în piața Cercului Militar. Au fost zile de lucru când nu se vedea țipenie de om pe șantier. E posibilă această bătaie de joc de ziua Domnului, tocmai din partea d-tale, părintele Municipiului și păstrătorul datinelor creștine? Cu ce ți-a greșit d-tale Dumnezeul nostru, dei arunci în mod public peste obraz o astfel de palmă ? Nu ți-e frică de răzbunare ? Eu cred că faci rău că în asemenea ocazii nu te afli în mijlocul lucrătorilor cărora le ordoni să muncească în piața publică, pe când bisericile deschise îi așteaptă la rugă, spre a vedea cum știe Dumnezeu să-ți răspundă. Lucrătorii erau indignați. Lumea așișderea. E păcat ce ai lipsit. Ai fi văzut și poate te rușinat. Până atunci, te denunț I. F. S. S. Patriarhul României și-i cer respectuos să intervie în mod energic pe lângă d-ta, pentru ca o astfel de blasfemie față de religia neamului nostru să nu se mai repete. . Sau ești francmason ?. Atunci, cu atât mai vârtos ! Fiindcă, in acest caz, ții să servești neamul lui Iuda! Aceasta nu mă va împiedeca, totuși, ca atunci când d-ta vei face și ceva bun, — cum au fost parcurile dela Snagov și Băneasa —, eu să te laud și să-ți arăt toată admirația mea, cum am făcut-o la timp. In București, ai încurcat-o însă urât și nu vom înceta să ți-o spunem până ce politicianul și demagogul din d-ta vor dispărea complect, spre a face loc gospodarului harnic și cinstit, cum vrem să te știm. Sau, de nu, te vom combate mereu, până la desființare. Să nu crezi că ești etern. A. C. Cusin Italia mussoliniană Vicleimul dela primăria de verde Pe aceia cari doresc să găseasca pe străzi splendorile orașului nostru și cari cred că nu există nimic în această țară în care totuși Românul e născut poet, prin urmare artist, și în care avem un zgârienori (sau zgârie-ochi) al telefoanelor, incălecând peste Teatrul Național sau atâtea latrine publice pe fiecare gard și la fiecare colț de stradă, ea îi invit să se ducă în cartierul Banu Manta, nu departe de gară unde se află într-o piață de zarzavat, o mică primărie amorezată de artă. Toate tramvaele duc acolo iar un turn imens peste un morman de primărie, încă roșie, (nu s’a tencuit încă) oprește pe trecător ca un imens vardist pictat. Toată lumea, toată ziua, se uită la minunea asta cum nu se mai afla In mahala — măcelarii, brutarii, precupeții și bărbierii din cartier stau cu gurile căscate și se îndoapă de dimineață până seara, privind în vârful turnului, unde se găsesc „frescele“ pictate, se îndoapă zic... cu esența misterioasă a artei“. Iar sergentul din post, extaziat, nu se mai mișcă de acolo... El însăș mi-a explicat, mi se pare, de ce cartierul Banu Manta este astăzi în sărbătoare. „Este acolo sus, conașule, unde priviți dumneavoastră o „frescă“ pictată, făcută de un artist“— zicea el mândru... Am cercetat numele pictorului și m’am edificat intr’adevăr că e un artist! Ni chiamă Stoica sau Stoica, dacă nu mă înșel, in orice caz așa ceva și este unul de care poate veți fi auzit, un pictor brav fără îndoială, capabil să-ți facă pe Peneș Curcanul cu căciulă de husar în cap și cu mitralieră în spinare — ca să fie și mai viteaz... Dar ce „freșcă“ a făcut! Ah, duceți-vă in cartierul Banu-Manta, alergați s’o vedeți, e acolo un abundent ghiveci de culori pe care în rândurile mele de aici mi-ar fi greu să-l fotografiez. Nu se poate spune aici cât scuipat multi-multicolor a ieșit din pictor peste biata pensula acestui primărie de la Verde. Dar dacă analizăm inspirația, ne putem veseli deplin căci să mărturisim cinstit aspectul comic n’a fost nicăieri ratat. De unde să v’o arat mai întâi ! Hai, s’o privim din față, unde artistul a avut gândul generos să fixeze in eternitat e imaginea însăși a primăriei de Verde. Ea apare astfel pe „frescă“ subt fustele liliachii și multicolore ale une rațe brutale și teribile, cu toate calitățile, in plus două țâțe formidabile și groasnic de lăptoase, ca să simbolizeze, cred toată prosperitatea sectorului. Primăria de Verde ține in poală pe sfântul Dumitru (patronul orașului) iar în jurul ei se învârtește o drone de copii, nu mai știu câți, dar atâția câți au putut să încapă. Alături e altă femee tot atât de grasă și voluptoasă, cum ar zice Carageale, dar asta e legată la ochi fiindcă e justiția in persoană înarmată cu tot ce trebue : un judecător (cu ochelari, mi se pare), nenumărați soldați (perfect echipați), iar în altă parte o persoană cu un satâr in mână și hotărîtă să dea cu el în capul oricui... al oricui ar spune că pictura e o porcărie. Dar dacă până aici e numai limonada, șerbet de culori și grandoare — vă jur !— în altă parte artistul a mers, cu siguranță mai sus și s’a realizat deplin. Cum credeți că a isbutit el să înfățișeze arhitectura pe o altă latură din această savuroasă frescă? A pictat cinci bărbați dar atâta de bine — al dracului! — și atâta de minuțios... cum eu n’aș fi in stare s’o fac și s-a înconjurat de toate sculele meseriei: echer, compas, un T (foarte bine făcut), un sul de hârtie pe care înțelegeți ușor că e desemnat și un plan — dar tot, tot, tot ce trebue ! Nenorocire numai că turnul fiind prea înalt nu lasă să se vadă prea bine cât de frumoși sunt acești bărbați. Dar toți sunt în haine noui — cu mustăți, cu inelul de logodnă la mână și cu ace de cravadă de la Belmont! Au chiar, dacă nu mă înșel — dar o să mai cercetez (căci data viitoare mă duc cu binoclu) — și câte un creion bine ascuțit după ureche... Mai interesant însă e că’ toți acești bărbați sunt arhitecți adevărați. Sunt luați chiar din primăria de Verde ! Unul, care s’a îmbrăcat in haine gris ca să se urce atâta de sus și care ține chiar sulul de hârtie in mână e architectul Nicu Georgescu. Altul, în haine negre și țeapăn ca pensula pictorului care l-a făcut, e architectul George Cristinel... Dar și mai interesant e că tocmai acești arhitecți au înlesnit pictorului COMANDA IN VALOARE DE 400.000 (PATRU SUTE MII) LEI — FARA SA ȘTIU CARE E CIFRA COMISIOANELOR... Nu e așa că acum stabiliți anumite raporturi, pe care la început poate nu le vedeați ? Și dacă vă voiu spune că în această primărie sunt funcționari superiori și arcitecți plătiți cu 5000 lei pe lună, nu-i așa că veți simți și d-voastră nevoia, trecând prin Banul-Manta, să scuipați ca bunăoară zugravul Stoica, peste atâta vicleim de culori și chiar peste arhitecții de cari v’am vorbit și care se vizează fericiți^ în nemurirea de zeamă de varză, de limonadă colorată și de șerbet de trandafiri a acestei „fresce“ de 400.000 lei?... Noi întrebăm însă cine a fost în stare să aprobe atâta criminală risipă de banul public ? Cine s’a putut gândi la această lucrare — și setea lor de artă cât de scump a fost plătită! — atâta timp cât funcționarii primăriei sunt neplătiți sau plătiți cu lefuri de foame?! Dar întrebăm ca să ni se răspundă — și până atunci vom întreba mereu, căci pentru atâtea sălbatice porcării se va găsi totdeauna în călimara noastră suficientă cerneală. Toma Vlădescu Alte nedumeriri in licăli [, ci Scadența, prima scadență a Conversiunei, se apropie. Nu ne mai desparte decât o lună, până la termenul fatal. Conversioniștii, propriu zis, adică acei cari se bucură de articolele cele mai favorabile ale legei, nu prea au a se teme. Rata lor e în funcție de venit. Dacă ogorul sau via nu au fost prea darnice cu ei anul acesta, nici ei nu pot fi așa de darnici cu creditorii. Legea le-o îngăduie. Dar proprietarii rurali pur și simplu cari nu intră în categoria profesioniștilor exclusiv agricoli, vor începe să plătească prima cincime din capital și dobânzi, chiar din anul acesta. Lucrul până acum e clar. Oamenii își vor împărți datoria în cinci părți egale, vor adăuga dobânda pe un an și se vor prezenta la domnul creditor; iar dacă domnul creditor nu binevoește să-i primească, se vor îndrepta spre percepția respectivă. Deci toate bune și la locul lor. Insă... Insă care e capitalul total, pe care să-l poți împărți în cinci părți egale, etc., etc ? Pentru că legea spune: la datoria existentă la data cu care a început primul moratoriu se vor adăuga dobânzile capitalizate, socotite până la 1 Decembrie 1933. Dar socotite după ce criteriu ? După chipul cum se vor socoti și dobânzile cari trebuesc plătite de la 1 Decembrie înainte er așa cum glăsuește vechea convenție și cum se obișnuia pe vremurile când 20 la sută se socotea drept cel mai cuviincios și mai moral procent ? Legea tace în această privință. Ea lasă priceperei contabilicești a debitorului să facă toate aceste calcule. Și dacă debitorul greșește cumva socotelile, or interpretează legea cum crede el, mă rog ce se va întâmpla cu el ? Este decăzut sau nu din beneficiile legei ? Iată o întrebare, al cărui răspuns pare a fi afirmativ, examinând litera strictă a articolelor. La aceste nedumeriri pe care majoritatea băncilor cată să le țină cât mai de nepătruns, refuzând să stea de vorbă cu debitorii, sau interpretăndu-le după gustul propriu se mai adaugă nedumeririle pe care le-a ridicat deja presa noastră privitoare la dobânzile ce trebuesc să curgă de acum înainte și care interesează toate categoriile de agricultori și pe toți datornicii prevăzuți în lege. Cum și cine va lămuri aceste nedumeriri, cine va face aceste socoteli prealabile, fără de care mecanismul legei se va resimți, scârțâind inutil chiar de la început ? La ce instanță trebue să se adreseze debitorii de bună credință, pentru a fi lămuriți și a ști că fac plățile în conformitate cu adevărata intenție a legiuitorului conversiunei? Gib. I. Mihăescu STELE VERZI D-RUL BANCNOTĂ Șeful partidului țărănesc, d. dr.Lupu, cere la toate răscrucile de drum să i se dea puterea pentru a pune in funcțiune „fabrica de bani“. Mai demult la Teiuș, binecunoscutul nod de cale ferată din Ardeal, d-rul Lupu, congestionat pe o tribună improvizată, spunea acela? lucru într’o avalanșă de vorbe: „Voi aveți bani? N’aveți! Așa-i că n’aveți. Nici tu, nici el, nici eu. Ei bine, voi arăta eu hoților, cari ne fură de n’avem niciunul bani. Când voi veni eu la putere pe hoți îi voi spânzura aici în gară, să-i vadă toată lumea; și tot aici in gară, voi pune într’un vagon mașina de tras bani pentru ca să veniți cu toții să vă luați până vă veți sătura! Hârtie avem. N’avem hârtie? Cine spune că n’avem hârtie? Dar Letea, dar Bușteni, dar Petreștii? Voi confisca toată hârtia fabricator și voi tipări până nu va mai spune nimeni, că n’are bani. Așa să știți!“. Și nădușit, roș ca un rac fiert, coborî în mulțimea entuziastă. Dar un moț, care își lăsase ciubărele și ascultase cu mare atenție vorbirea, se apropie și îl apostrofă: „D’apoi, mă rog frumos, domnule doftor, dacă trabai așa de lesne cum zâci d-ta, mă rog frumos de ce n’o fac ăști de s la putere?“ „Că-s hoți, d’aia. Că-s hoți, să știți și trag bani numai pentru ei", răspunse prompt d-rul Lupu. „Păi, dacă trag ,de ce ne iau și pielea de pe noi? Nu le-ajunge mașina?“ insistă moțul. ,„u le ajunge, că-s hoți“, dădu să scape d-rul Lupu. „Hă, stătu o clipă moțul și se scărpină în cap, dacă nu le-ajunge lor, că-s hoți și sătui, cum o să ne-ajungă nouă ăstora mulți și nevoași mă..1’.a aia d-tale din gară?“ Din șirul scriitorilor noștri, uitați și necruțați de soartă, se desprinde timidă silueta equestră — cu pălăria-i calabreză și cu mantaua-i imensă „cu care ar fi putut acoperi întregul nostru emisfer“ — îndrăgostită de colțurile întunecoase și mistice ale văilor și văgăunelor munților Neamțului, a celui mai modest prozator care a fost „Cuconu Calistrat“. In vara aceasta, la 27 August, s’au împlinit 16 ani, de când, într’o seară târzie, pe când corecta unele manuscrise, mâna nevăzută a destinului l-a surprins și i-a frânt brutal firul vieții. Atunci, o notiță, într’o oarecare revistă,, anunța simplu evenimentul așa de trist pentru literele românești. De atunci, 16 toamne și-au scuturat palidele lor veșminte, și nici un semn de aducere anume, de pioasă reculegere în fața figurii aceluia care întrunea in personalitatea sa trei mari calități: modestia în adevăratul sens al cuvântului, adevărat talent creator imit cu o rară putere de evocare. Cu toate acestea, în jurul „Cuconului Calistrat, o complicitate care frizează indiferența, o tăcere care arată cât de recunoscători suntem, cei de astăzi, față de Înaintașii noștri. Istoria literară nu-i înregistrează, în schimb ea acordă deosebită atenție altora, care sunt departe de talentul lui, iar revistele se întrec în a da traduceri proaste din literaturile streine, în loc să deschidă o rubrică a antologiei românești, în care să fie profitate, operele desmormântate cu de valoare din trecutul nostru literar și așezate la locul ce li se cuvine. Dar Hogaș, a fost un neprețuit al soartei, un necunoscut, ce s’a strecurat sfios prin viață și care a rămas singuratec în mormântul lui modest de la Pura . Enigmatecul Calistrat Hogaș, din neamul răzeșilor tecuceni, s’a născut în Tecuci la anul 1849. Tată i-a fost protopopul Gh. Dimitriu, iar mamă, Marioara, fiica spătarului Gheorghe din Bârlad. Numele de Hogaș, fusese purtat cu câteva generații mai înainte, de către înaintașii părintelui său. Pătruns de credința în legea strămoșească, cuviosul protopop s’a gândit să închine carierei preoțești pe micul Calistrat, dându-l pentru aceasta în grija unui călugăr să-l învețe carte bisericească. Firea copilului insă, nu se potrivi cu aspirațiile părintești, și într’una din zile, Calistrat fugi de la călugăr, ascunzându-se într’o clae cu fân, unde stătu trei zile. Numai când părintele Gheorghe, s’a hotărât să-l dea la liceu, Calistrat s’a coborit din temnița lui de paie. In școală, pasiunea cetitului îi învălui cu totul sufletul. La 13 ani, se născu timid în sufletul lui de adolescent, un sentiment duios pentru una din surorile poetului Theodor Șerbănescu, începu să scrie versuri. Sufletul lui se lumina mereu răsfoind și adâncind cu dragoste nesfârșită de adevăr, nopți întregi, cărțile, care aproape toate i-au trecut pe dinaintea ochilor, din biblioteca Academiei Mihăilene. La Academie, a avut colegi pe : Conta, Demetrescu-Iași, Xenopol, Panni, Lambrior, care au ilustrat cu toții literele românești, devenind tipuri reprezentative din trecutul nostru cultural. Tânăr, nu avea decât 20 de ani, când la 1869, inființându-se gimnaziul din Piatra Neamț, fu numit director și dascăl pentru partea literară. A pus toată dragostea lui de neam și tot entuziasmul tinereții, pentru intrarea școlii și pentru promovarea culturei în acest orășel. Meschini însă, se găsesc pretutindeni. S’au găsit și in Piatra Neamț. O seamă de intrigi se țes în jurul lui, de oameni inculți și inconștienți, în frunte cu conducătorii orașului și județului, lucru ce-l desgustă pe tânărul director și-l hotărî sa și ceară mutarea. In Noembrie 1877, Hogaș se prezentă ministrului de instrucțiune care constatând adevărul, ii oferi direcția unei școli în București, dar firea lui modestă ii impuse refuzul și ce mulțumi cu catedra de istorie și geografie de la gimnaziul din Tecuciu. N’a stat transferându-se decât un an aici, apoi la Școala normală „Vasile Lupu“ din Iași. Atmosfera orășenească plină de convenționalism și lipsită de cadrul pitoresc al naturii, îi apăsa sufletul, izolându-l cât mai mult de mediul in care se afla, trezindu-i nostalgia plaiurilor din munții Neamțului. Simțindu-se un înstrăinat, urmând glasul ascuns al sufletului său, Hogaș se întoarse la Piatra unde ceva mai târziu ministrul instrucțiunii de pe atunci Gr. Tocilescu, a numi și director. Oamenii se schimbă dar obiceiurile rămân. Atacurile și intrigile josnice începură asaltul asupra personalității sale. Tuturor însă, prezența de spirit și ironia sa caracteristică le răspundea cu promptitudine, dezarmând pe incapabilii invidioși ai târgului. Desgustul însă, îi învălui sufletul și după cinci ani de rezistență se transferă la Alexandria, unde nu stătu mult și se mută la Roman, de unde însfârșit, în anul 1900 este numit directorul „Liceului Internat“ din Iași. Ultimii ani și i-a petrecut la Piatra, într-o seară de August 1917, Cuconu Calistrat închise ochii in orașul Roman. Simplu, cum a fost și în viață, fără muzică, fără discursuri pompoase, a fost înmormântat. După un timp, urmașii i-au îndeplinit și ultima lui dorință : l-au mutat la Piatra, în mijlocul naturii pe care a idealizat-o și a descris-o cu atâta talent. Insuccesul l-a pândit în tot cursul vieții. Nici o revistă nu îndrăznea să-i publice lucrările lui literare. Doar „Arhiva“ lui Xenopol, care mai curând era un cavou literar, și „Viața Românească“ de la Iași, i-au acordat ospitalitate. Fatalitatea l-a urmărit pretutindeni. Când înainte de război își strânsese lucrările într-o ediție populară, a trebuit să isbucnească un incendiu care să prefacă în cenușe munca unui om, în 1914, concură și dânsul la premiul „Adamachi“ de 5000 lei, acordat de Academia Română, cu volumul „Pe drumuri de munte“. Nemuritorii au găsit însă că nu-l merită. Ba, unul dintre ei, I. Caragiani își încheia raportul astfel: „Fiind însă că în cartea sa nu ne dă descrierea de cât numai o parte din munții Mol(Confrân Bire în pag. II-a). „Așa e, domnule, cum să ne ajungă?“—făcu mulțimea câștigată de logica strânsă a moțului. Iar d. dr. Bancnotă, strâns în chingile raționamentului, se repezi la lume: „Ia să mă lăsați în pace, bedbiszt, eu vreau să vă luminez, mgplutze și voi heploztmrstr"... Lumea insa începuse a-i da cu „huo!“ și apostolul Bancnotă o șterse repede spre gară, unde îl aștepta vagonul, care nu era cel cu mașina de fabricat bani, dar in care și-a găsit la timp un foarte oportun refugiu. Tustus Calistrat Hogaș Je IOAN ȘT. BOTEZ