Calendarul, noiembrie 1933 (Anul 2, nr. 513-526)

1933-11-01 / nr. 513

ANUJL II W0OLIA PAGEIN! 3 LEI Confederația inteligenții de NICHIFOR CRAINIC In ordinea juridică a sistemului corporativ, „Confederația profe­sioniștilor liberi și a artiștilor“ e a treisprezecea. Cu ea se încheie întregul ciclu sindical. Dar în concepția fundamentală a statului fascist, această confederație joaca un rol de primul ordin. Ea re­prezintă inteligența organizată ca putere în stat. Dacă în ideologia liberală și în cea socialistă capi­talul și munca alcătuiesc cei doi termeni ai dramei vieții moderne, — termeni antagoniști al căror conflict nu se rezolvă niciodată într'o pace socială, ci într’un răz­­boiu perpetuu, — fascismul a știut să introducă între capital și mun­că „al treilea element“ de legă­tură: inteligența. Ea vine in ser­viciul capitalului și în serviciul muncii totdeodată, — nu însă cu un rol aservit, ci cu un rol domi­nant și călăuzitor. Dacă e adevă­rat că spiritul modelează materia, acest adevăr, pe care omenirea prea de multe ori l-a uitat, își găsește o nouă și splendidă ilus­trație în fascism. Capital și muncă, da ! Dar nu e posibilă o civilizație sănătoasă și echilibrată fără o tehnică a spi­ritului aplicată asupra materiei. Formele civilizatorice ale mate­riei, înnainte de a se exterioriza concret, există ca prototipuri clare în spirit, precum Universul în­treg, înainte de a fi creat, există ca formă ideală în spiritul creator al lui Dumnezeu. Dacă marea operă fascista e a­­tât de sănătoasă, de echilibrată și de armonioasă, dacă e atât de firească, se datorește acestei con­cepții spiritualiste care a ferit-o de diformitățile sistemului bur­ghez sau ale sistemului comunist. Fascismul ca organizare politică a* vieții are­­ caracterul unei suve­rane înțelepciuni. Inteligență, a­dică profesiunile libere și artele, îndeplinește în stat funcțiunea principală și se bucura de o situa­ție juridică limpede și ară egal în statul modern. Confederația națională sindica­lă fascistă a profesion­ișt­ilor și ar­tiștilor (C. N. S. F. P. A.), prezi­dată de profesorul Ermilio Bo­­drero, se compune din 22 sindi­cate naționale plus 2 asociații a­­filiate. Si­n­dicatele, organizate pe profesiuni, sunt următoarele: Sindicatul național fascist al ar­hitecților, Al autorilor și scriitorilor, Al avocaților și procuratorilor, Al artelor frumoase Al chimiștilor, Al doctorilor în economie și co­merț, Al farmaciștilor, Al geometrilor, Al ziariștilor, Al inginerilor, Al profesorilor particulari, Al medicilor, Al muzicanților, _____ Al notarilor publici, Al moașelor, Al patrocinatorilor legali, Al experților comerciali, Al­ experților industriali, Al contabililor cu diplomă, Al tehnicienilor agricoli, Al veterinarilor, Al infirmierelor diplomate. Confederația are în plus două asociații aderente : Asociația națională fascistă a inventatorilor și Asociația națională a femeilor profesioniste și artiste. Fiecare sindicat național e com­pus din sindicate locale, regionale sau, când profesiunea respectivă o cere, din sindicate pe competin­­ță teritorială, cele 24 ononizații care alcătui« îi medi­.­apo­i,si­naia se pot împărți în patru mari !»a grupe după natura profesiunilor: sindicatele sanitare, sindicatele juriștilor, sindicatele tehnicieni­lor, sindicatele artiștilor. Confe­derația a alcătuit statute tip după care se organizează fiecare sin­dicat Adeziunea individuală e liberă ca în toate sindicatele corporatis­mului, dar ordinea stabilită și normele de conducere sunt vala­bile și pentru cei încadrați și pen­tru cei neîncadrați. Italia are ac­tualmente 120.000 profesioniști li­beri și artiști. Dintre aceștia sunt deja încadrați 102.000, adică a­­proape toți. Confederația are dreptul să par­ticipe la elaborarea tuturor pro­iectelor de legi care o privesc. Ea apără titlurile de studii ale membrilor. (Al. Mavrodi, bună­oară, care e agramat, n’ar putea în Italia să ocupe nicio funcție!). Ea stabilește și apără contrac­tele colective pentru mebrii sala­riați și regulează tarifele profe­sioniștilor liberi. . Ea redactează un anuar al tu­turor profesiunilor ce-i aparțin, precum și publicațiile lunare „Bi­bliografia fascista“ și „Le profes­­sioni e le Arti“, controlând în a­­celaș timp publicațiile organiza­țiilor în subordine. Ea difuzează prin centrele provinciale marile opere de cultură cum e Enciclo­pedia italiană. Fiind organizația inteligenții ca funcție în stat, ea are sarcina im­portantă a culturii și a propagan­dei fasciste. Sarcina aceasta e de două fe­luri: pregătirea în tehnica cor­porativă a conducătorilor de or­ganizații și aprofundarea spiritu­lui fascist în sânul confederației , și propaganda în stil­ mare și în Continuare în pan. ll­aț Nr. 513. Miercuri, 1 Noembrie 1933 Director: MiCBif» crainic redacția și admini­straț­ia București, Bulevardul Elisabeth No. 21­3.05.46 Redacția și Provincia TELEFOANE­­ 3.11.80 Direcția 3.10.96 Administrația I Pe 12 luui 600 lei . 6 „ 250 , 3 „ 150 . . 1 lună Pentru instituții și Autorități Lei K­ 00 60 . Pentru străinătate 1700 anuns Mareșalul și cămașa întrunirea partidului poporu­lui, cu delegați din toată țara, la Turnu-Severin, ne-a servit o mică surpriză. Mareșal Avere­­scu era așteptat să scoată sabia. Când colo a scos... numai că­mașa... Să nu ironizăm, ci mai de grabă să căutăm să înțelegem. Bătrânii noștri mari — mai avem, mi se pare, până la proba contrarie doi, eventual trei — se găsesc într’o grea situație. Dom­niile lor pot avea în cap foarte bine situația, dar tot pe cap mai au și partidul. Ori, nimic mai vechi ca un partid vechi în țara românească. Ele ne amintesc de acele Forduri perimate din care la fiecare pas șofeurul trebue să se dea jos ca să întoarcă mani­vela. Mareșal Averescu în ipostaza de șef al partidului său, ne-a a­­dus de câteva ori aminte de a­­cest șofeur. Iar automobila am urmărit-o și noi atent, numai și numai din dorința de a vedea ceva întâmplându-se în țara ro­mânească. Manivela atunci s’a întors abil, automobila a por­nit din nou, dar ca să se oprea­scă pe foarte curând, și ca din nou să fie nevoe de o remontare din față. Ultima remontare fusese fixa­tă la 8 Octombrie. Manivela a făcut atunci trei rotații — fai­moasele trei sibiline întrebări — și motorului i s’a dat o nouă tu­rație până la 29 Octombrie. Și de data aceasta, însă, o amâ­nare. Lucrurile mari vor fi de văzut peste câteva zile. Nu putem pune la îndoială — mai ales că ghicim de ce e vor­ba — seriozitatea obiectivă a „evenimentului neașteptat“ care „a stricat socoteala“ Mareșalu­lui punându-i ,tocma­i în mo­mentul când trebuia să-și ho­tărască atitudinea“, în plăcuta situație pentru d-sa, și mai ales pentru partid, de a mai aștepta câteva zile. Dar sântem aproape siguri că și de data aceasta Mareșalul, u­­șor desamăgit, va avea să se dea jos din automobilă și cu o manivelă definitivă să dea dru­mul odată și bine mult încerca­tului vehicul. Cum din restul cuvântărei d-sale, problema economiilor și aceia a refacerei creditului și prestigiului țărei în străinătate, nu constitue decât o cochetă, și deci neînsemnată estompare de program, rămâne ca sensațional, din toată întrunirea dela Seve­rin, scoaterea cămășei d-lui O­­tetelișanu. Nu l-am văzut niciodată la față pe simpaticul fruntaș ave­­rescan. Dar cu toată stima ce-i păstrez, și oricât de frumos la bor d-sa ar arăta, nădăjduesc că dacă e însurat și are copii, n’a fost nimeni din ai d-sale, alal­­tă ori la Severin. Fiindcă din cele 18 milioane de pașnici locuitori ai țărei, cu siguranță că n’a fost nimeni Dumineca trecută mai ridicul ca d-sa­.. Cum și-a pus-o pe dânsul pu­ți­­i interesează. Mai interesant e pe unde și-a scos cămașa d. O­­tetelișanu. Fiindcă de cum și-a andosat-o, d-sa a început să se lepede de ea. Scuzându-se în fața României întregi că o poartă și demonstrându-ne vreme de un ceas că e și nu-i cămașe gal­benă! Cum sperăm să nu fi fost chiuloți, să luăm puțin în serios scuzele gentile ale decolteului d-lui Otetelișanu. D-sa a ținut să ne asigure — de fapt și pe noi, ci pe alții... — să nu se sperie, că a d-sale că­­mașe nu-i împotriva nimănui, că nicio acțiune împotriva strei­nilor nu va decurge din buzuna­rele ei, că partidul poporului, și deci și cămașa d-sale este împo­triva deosebirilor de clase și con­fesiuni. Și iată atunci din frica e mama confuziei. Fiindcă cine i-a spus d-lui Otetelișanu că a îm­brăca o cămașe înseamnă deo­sebiri de clase și confesiuni, cum și acțiuni împotriva streinilor ? Dar chiar admițând argumen­tația d-sale: Ori cămașa nu în­seamnă acest lucru, și atunci ce atâtea scurte? Ori înseamnă, și atunci de ce și-a mai pus-o d-sa, de ce și-a mai mus-o partidul ? Nu, să fim sinceri cum sântem totdeauna la acest ziar și să spu­nem d-lui Otetelișanu de ce se leapădă de propria sa cămașe. Fiindcă acatramentul acesta a­­furisit nu înseamnă nici princi­pii politice, nici cine știe ce pro­gram de venit sau ne-venit la putere. Cămașa e un simbol de eroism al unor organizații tinere năs­cute și organizate în spirit na­țional milităresc. E născut și or­ganizat partidul poporului in a­­cest spirit? Eroismul și militarismul na­țional al Mareșalului, au intrat­­ în istorie, dar în drum spre is­torie au cam trecut alături de partid. Dovada, că ideia unor „brățări“ și „cete“ a vizitat gân­dul conducătorului încă din 1922, dar nu s’a realizat. De ce? Fiindcă nu exista spiritul care să îmbrace această formă. Există acest spirit azi? Atunci de ce ni se spune că totul e numai ca să se distingă alegătorii în alegeri“ „și să fie apărați de orice vio­lențe“. Ha, s’a văzut eroism care se apără cu brățara și cu că­mașa? Am fi cei dintâi — eu, mai a­­les care de câțiva ani văd în fața ochilor numai verde — să ne bucurăm că ideia Gărzei de Fier e adoptată și de partidele vechi. Dar când vedem că bieții oa­meni, mai înainte de a nu știu pe unde să scoată pune, că­mașa, ne rezervăm vechea, ma­rea admirație, pentru alte arme ale Mareșalului. Până atunci, să fim serioși, domnule Otetelișa­nu. Sântem bătrâni. _______Dragoș Protopopescu Domnule primar. Fără să vreau trec zilnic pe lân­gă operile d-tale edilitare din piața Universității și din piața Cercului Militar, pe cari te lupți încă de la începutul verii să le pui la punct. Le admiram înnainte, când erau pline de verdeață și de flori. Le pri­vește și astăzi, așa rase de orice plantație cum le-ai pleșuvit d-ta, și mă ’ntreb unde vrei să ajungi. In fața Universității, altă dată, când totul era numai arbori, arbuști și iarbă, dintr’un capăt până ’n cel­lalt al bulevardului, se ascundea în mod cochet partea încă neisprăvită a palatului și publicul nu prea avea de unde să constate blestemul ce se ține de acest vechiu locaș de cultură superioară, care nu reușește de atâția ani să se vadă, in sfârșit, definitiv și ’n întregime construit. In prezent, gol pușcă, cum a rămas tot spațiul dinaintea­ lui, partea a­­ceea din mijloc, care ne amintește forma de odinioară, apare tuturor atât de caraghioasă, din mijlocul somptuoasei creații urbanistice a d-lui Vasilescu, în­cât mă mir cum, d-ta, om de gust, ai putut conveni să dezgolești o asemenea oroare în­nainte de­ a fi fost transformată și înlocuită complect. Același lucru l-ai făcut dincolo, în­spre imobilul Șuțu, de unde ies acum, în toată splendoarea lor, grajdurile vechii gospodării. Ce te-a silit pe d-ta să faci acea­stă piață, până ce statul nu s’a învrednicit să dea palatului Univer­sității fațada hotărâtă în planul i­­nițial ? Și ce te-a silit să învecinezi piața cu grajdurile Șuțu, până ce aceste solide adăposturi de animale boierești, n’au fost­ dărâmate ? Iată ce eu nu pot pricepe. Circulație prea mare n’ai avut și banii nu te-au supărat prea mult în pungă. Să fie numai megalomania d-tale, de care unii te acuză, vinovată ? Mai știi ? Dar, atunci, ce suntem noi vinovați, cetățenii acestui oraș, să fim insultați in tot simțul nos­tru este,zic și in ce zace mai nobil in sufletul nostru ? Văd că nu părăsești gândul de-a păstra în această piață, alături de statuia lui Mihai Viteazul, pe acele ale lui I. Heliade-Rădulescu și Gh. Lazăr. Faci foarte rău. Cea dintâiu, dacă­ ii vei ridica soclul și vei lua dispoziții de-a se face in jurul ei o grădiniță, mai merge. Dar, celelalte două, va fi imposibil să le poți lăsa la locurile lor. Ele trebuie neapărat mutate pe alte piețe ale Capitalei. Piața Universității e prea mică spre a le putea cuprinde. Și, apoi, des­chisă cum este, nici nu sufere atâtea statui, așezate la rând, una după alta și fără proporții intre ele. E oribil. In ce privește piața Cercului Mi­litar, așa cum ai modificat-o, se vede perfect de astădată, cât de gâtuit apare palatul ofițerimei noa­stre. Acolo trebuie dat jos și terasa spre a se deschide toată piața, până in fund, eliberându-se întreaga fa­țadă. Această piață, spre a fi în­­tr’adevăr frumoasă, e necesar să formeze un careu plin, în mijlocul căruia ar putea fi așezată o sta­tuie, — nu in orice caz a regelui Carol I, sau a regelui Ferdinand, cum se zvonește și pentru cari piața ar fi prea mică. Iar după aceste observații de fond, îmi permiți, domnule primar, să fac și o observație de procedură. Atât in ziua de Sf. Dumitru, cât și Duminică, 29 Octombrie a. c„ am văzut echipele d-tale de lucrători lucrând de zor în piața Cercului Militar. Au fost zile de lucru când nu se vedea țipenie de om pe șan­tier. E posibilă această bătaie de joc de ziua Domnului, tocmai din partea d-tale, părintele Municipiu­lui și păstrătorul datinelor creștine? Cu ce ți-a greșit d-tale Dumnezeul nostru, de­i arunci în mod public peste obraz o astfel de palmă ? Nu ți-e frică de răzbunare ? Eu cred că faci rău că în asemenea ocazii nu te afli în mijlocul lucrătorilor că­rora le ordoni să muncească în pia­ța publică, pe când bisericile des­chise îi așteaptă la rugă, spre a ve­dea cum știe Dumnezeu să-ți răs­pundă. Lucrătorii erau indignați. Lumea așișderea. E păcat ce ai lipsit. Ai fi văzut și poate te rușinat. Până atunci, te denunț I. F. S. S. Patriarhul României și-i cer res­pectuos să intervie în mod energic pe lângă d-ta, pentru ca o astfel de blasfemie față de religia nea­mului nostru să nu se mai repete. . Sau ești francmason ?. Atunci, cu atât mai vârtos ! Fiindcă, in acest caz, ții să servești neamul lui Iuda! Aceasta nu mă va împiedeca, to­tuși, ca atunci când d-ta vei face și ceva bun, — cum au fost parcu­rile dela Snagov și Băneasa —, eu să te laud și să-ți arăt toată admi­rația mea, cum am făcut-o la timp. In București, ai încurcat-o însă urât și nu vom înceta să ți-o spu­nem până ce politicianul și dema­gogul din d-ta vor dispărea com­plect, spre a face loc gospodarului harnic și cinstit, cum vrem să te știm. Sau, de nu, te vom combate me­reu, până la desființare. Să nu crezi că ești etern. A. C. Cusin Italia mussoliniană Vicleimul dela primăria de verde Pe aceia cari doresc să găseasca pe străzi splendorile orașului nos­tru și cari cred că nu există nimic în această țară în care totuși Ro­mânul e născut poet, prin urmare artist, și în care avem un zgârie­­nori (sau zgârie-ochi) al telefoane­lor, incălecând peste Teatrul Na­țional sau atâtea latrine publice pe fiecare gard și la fiecare colț de stradă, ea îi invit să se ducă în cartierul Banu Manta, nu departe de gară unde se află într-o piață de zarzavat, o mică primărie amo­­rezată de artă. Toate tramvaele duc acolo iar un turn imens peste un morman de primărie, încă ro­șie, (nu s’a tencuit încă) oprește pe trecător ca un imens vardist pic­tat. Toată lumea, toată ziua, se uită la minunea asta cum­ nu se mai afla In mahala — măcelarii, brutarii, precupeții și bărbierii din cartier stau cu gurile căscate și se îndoapă de dimineață până seara, privind în vârful turnului, unde se găsesc „frescele“ pictate, se îndoa­pă zic... cu esența misterioasă a ar­tei“. Iar sergentul din post, exta­ziat, nu se mai mișcă de acolo... El însăș mi-a explicat, mi se pa­re, de ce cartierul Banu Manta este astăzi în sărbătoare. „Este acolo sus, conașule, unde priviți dumnea­voastră o „frescă“ pictată, făcută de un artist“— zicea el mândru... Am cercetat numele pictorului și m’am edificat intr’adevăr că e un artist! Ni chiamă Stoica sau Stoi­ca, dacă nu mă înșel, in orice caz așa ceva și este unul de care poate veți fi auzit, un pictor brav fără îndoială, capabil să-ți facă pe Pe­­neș Curcanul cu căciulă de husar în cap și cu mitralieră în spinare — ca să fie și mai viteaz... Dar ce „freșcă“ a făcut! Ah, du­­ceți-vă in cartierul Banu-Manta, alergați s’o vedeți, e acolo un a­­bundent ghiveci de culori pe care în rândurile mele de aici mi-ar fi greu să-l fotografiez. Nu se poate spune aici cât scuipat multi-multi­­color a ieșit din pictor peste biata pensula acestui primărie de la Verde. Dar dacă analizăm inspira­ția, ne putem veseli deplin căci să mărturisim cinstit aspectul comic n’a fost nicăieri ratat. De unde să v’o arat mai întâi ! Hai, s’o privim din față, unde artistul a avut gân­dul generos să fixeze in eternitat­ e imaginea însăși a primăriei de Verde. Ea apare astfel pe „frescă“ subt fustele liliachii și multicolore ale une rațe brutale și teribile, cu toate calitățile, in plus două țâțe formidabile și groasnic de lăptoase, ca să simbolizeze, cred toată pros­peritatea sectorului. Primăria de­ Verde ține in poală pe sfântul Du­mitru (patronul orașului) iar în jurul ei se învârtește o drone de copii, nu mai știu câți, dar atâția câți au putut să încapă. Alături e altă femee tot atât de grasă și vo­luptoasă, cum ar zice Carageale, dar asta e legată la ochi fiindcă e justiția in persoană înarmată cu tot ce trebue : un judecător (cu o­­ch­elari, mi se pare), nenumărați soldați (perfect echipați), iar în altă parte o persoană cu un satâr in mână și hotărîtă să dea cu el în capul oricui... al oricui ar spune că pictura e o porcărie. Dar dacă până aici e numai limonada, șerbet de culori și grandoare — vă jur !— în altă parte artistul a mers, cu si­guranță mai sus și s’a realizat de­plin. Cum credeți că a isbutit el să înfățișeze arhitectura pe o altă la­tură din această savuroasă frescă? A pictat cinci bărbați dar atâta de bine — al dracului! — și atâta de minuțios... cum eu n’aș fi in stare s’o fac și s-a înconjurat de toate sculele meseriei: echer, compas, un T (foarte bine făcut), un sul de hârtie pe care înțelegeți ușor că e desemnat și un plan — dar tot, tot, tot ce trebue ! Nenorocire nu­mai că turnul fiind prea înalt nu lasă să se vadă prea bine cât de frumoși sunt acești bărbați. Dar toți sunt în haine noui — cu mus­tăți, cu inelul de logodnă la mână și cu ace de cravadă de la Belmont! Au chiar, dacă nu mă înșel — dar o să mai cercetez (căci data vii­toare mă duc cu binoclu) — și câ­te un creion bine ascuțit după u­­reche... Mai interesant însă e că’ toți acești bărbați sunt arh­itecți adevărați. Sunt luați chiar din pri­măria de Verde ! Unul, care s’a îm­brăcat in haine gris ca să se urce atâta de sus și care ține chiar su­lul de hârtie in mână e architectul Nicu Georgescu. Altul, în haine ne­gre și țeapăn ca pensula pictorului care l-a făcut, e architectul George Cristinel... Dar și mai interesant e că toc­mai acești arh­itecți au înlesnit pictorului COMANDA IN VALOARE DE 400.000 (PATRU SUTE MII) LEI — FARA SA ȘTIU CARE E CI­FRA COMISIOANELOR... Nu e așa că acum stabiliți anumite rapor­turi, pe care la început poate nu le vedeați ? Și dacă vă voiu spune că în a­­ceastă primărie sunt funcționari superiori și arc­itecți plătiți cu 5000 lei pe lună, nu-i așa că veți simți și d-voastră nevoia, trecând prin Banul-Manta, să scuipați ca bunăoară zugravul Stoica, peste a­­tâta vicleim de culori și chiar pes­te arh­itecții de cari v’am vorbit și care se vizează fericiți^ în ne­murirea de zeamă de varză, de li­­monadă colorată și de șerbet de trandafiri a acestei „fresce“ de 400.000 lei?... Noi întrebăm însă cine a fost în stare să aprobe atâta criminală ri­sipă de banul public ? Cine s’a pu­tut gândi la această lucrare — și setea lor de artă cât de scump a fost plătită! — atâta timp cât funcționarii primăriei sunt neplă­tiți sau plătiți cu lefuri de foame?! Dar întrebăm ca să ni se răspundă — și până atunci vom întreba me­reu, căci pentru atâtea sălbatice porcării se va găsi totdeauna în călimara noastră suficientă cer­neală. Tom­a Vlădescu Alte nedumeriri in licăli [, ci Scadența, prima scadență a Con­­versiunei, se apropie. Nu ne mai desparte decât o lună, până la ter­menul fatal. Conversioniștii, pro­priu zis, adică acei cari se bucură de articolele cele mai favorabile ale legei, nu prea au a se teme. Rata lor e în funcție de venit. Dacă o­­gorul sau via nu au fost prea darnice cu ei anul acesta, nici ei nu pot fi așa de darnici cu creditorii. Legea le-o îngăduie. Dar proprietarii ru­rali pur și simplu cari nu intră în categoria profesioniștilor exclusiv agricoli, vor începe să plătească prima cincime din capital și do­bânzi, chiar din anul acesta. Lucrul până acum e clar. Oame­nii își vor împărți datoria în cinci părți egale, vor adăuga dobânda pe un an și se vor prezenta la dom­nul creditor; iar dacă domnul cre­ditor nu binevoește să-i primească, se vor îndrepta spre percepția res­pectivă. Deci toate bune și la locul lor. Insă... Insă care e capitalul total, pe ca­re să-l poți împărți în cinci părți egale, etc., etc ? Pentru că legea spune: la datoria existentă la data cu care a început primul morato­riu se vor adăuga dobânzile capita­lizate, socotite până la 1 Decem­brie 1933. Dar socotite după ce cri­teriu ? După chipul cum se vor socoti și dobânzile cari trebuesc plătite de la 1 Decembrie înainte er așa cum glăsuește vechea convenție și cum se obișnuia pe vremurile când 20 la sută se socotea drept cel mai cu­viincios și mai moral procent ? Le­gea tace în această privință. Ea la­să priceperei contabilicești a debi­torului să facă toate aceste calcule. Și dacă debitorul greșește cumva socotelile, or interpretează legea cum crede el, mă rog ce se va în­tâmpla cu el ? Este de­căzut sau nu din beneficiile legei ? Iată o în­trebare, al cărui răspuns pare a fi afirmativ, examinând litera stric­tă a articolelor. La aceste nedumeriri pe care ma­joritatea băncilor cată să le țină cât mai de nepătruns, refuzând să stea de vorbă cu debitorii, sau in­ter­pretăndu-le după gustul propriu se mai adaugă nedumeririle pe care le-a ridicat deja presa noastră pri­vitoare la dobânzile ce trebuesc să curgă de acum înainte și care in­teresează toate categoriile de agri­cultori și pe toți datornicii prevă­zuți în lege. Cum și cine va lămuri aceste ne­dumeriri, cine va face aceste soco­teli prealabile, fără de care meca­nismul legei se va resimți, scârțâ­ind inutil chiar de la început ? La ce instanță trebue să se adreseze debitorii de bună credință, pentru a fi lămuriți și a ști că fac plățile în conformitate cu adevărata in­tenție a legiuitorului conversiunei? Gib. I. Mihăescu STELE VERZI D-RUL BANCNOTĂ Șeful partidului țărănesc, d. dr.­­Lupu, cere la toate răscrucile de drum să i se dea puterea pentru a pune in funcțiune „fabrica de bani“. Mai demult la Teiuș, binecunoscu­tul nod de cale ferată din Ardeal, d-rul Lupu, congestionat pe o tri­bună improvizată, spunea acela? lu­cru într’o avalanșă de vorbe: „Voi aveți bani? N’aveți! Așa-i că n’aveți. Nici tu, nici el, nici eu. Ei bine, voi arăta eu hoților, cari­ ne fură de n’avem niciunul bani. Când voi veni eu la putere pe hoți îi voi spânzura aici în gară, să-i vadă toată lumea; și tot aici in gară, voi pune într’un vagon mașina de tras bani pentru ca să veniți cu toții să vă luați până vă veți sătura! Hâr­tie avem. N’avem hârtie? Cine spune că n’avem hârtie? Dar Le­­tea, dar Bușteni, dar Petreștii? Voi confisca toată hârtia fabricator și voi tipări până nu va mai spune nimeni, că n’are bani. Așa să știți!“. Și nădușit, roș ca un rac fiert, coborî în mulțimea entuziastă. Dar un moț, care își lăsase ciubărele și ascultase cu mare atenție vorbirea, se apropie și îl apostrofă: „D’apoi, mă rog frumos, domnule doftor, dacă traba­i așa de lesne cum zâci d-ta, mă rog frumos de ce n’o fac ăști de­ s la putere?“ „Că-s hoți, d’aia. Că-s hoți, să știți și trag bani numai pentru ei", răspunse prompt d-rul Lupu. „Păi, dacă trag ,de ce ne iau și pielea de pe noi? Nu le-ajunge ma­șina?“ insistă moțul. ,„­u le­ ajunge, că-s hoți“, dădu să scape d-rul Lupu. „Hă, stătu o clipă moțul și se scăr­­pină în cap, dacă nu le-ajunge lor, că-s hoți și sătui, cum o să ne-ajungă nouă ăstora mulți și ne­­vo­ași mă..1’.a aia d-tale din gară?“ Din șirul scriitorilor noștri, ui­tați și necruțați de soartă, se des­prinde timidă silueta equestră — cu pălăria-i calabreză și cu man­­taua-i imensă „cu care ar fi putut acoperi întregul nostru emisfer“ — îndrăgostită de colțurile întunecoa­se și mistice ale văilor și văgău­­nelor munților Neamțului, a celui mai modest prozator care a fost „Cuconu Calistrat“. In vara aceasta, la 27 August, s’au împlinit 16 ani, de când, în­tr’o seară târzie, pe când corecta unele manuscrise, mâna nevăzută a destinului l-a surprins și i-a frânt brutal firul vieții. Atunci, o notiță, într’o oarecare revistă,, a­­nunța simplu evenimentul așa de trist pentru literele românești. De atunci, 16 toamne și-au scu­turat palidele lor veșminte, și nici un semn de aducere anume, de pi­oasă reculegere în fața figurii ace­luia care întrunea in personalita­tea sa trei mari calități: mode­stia în adevăratul sens al cuvântu­lui, adevărat talent creator imit cu o rară putere de evocare. Cu toate acestea, în jurul „Cuconului Cali­­strat, o complicitate care frizează indiferența, o tăcere care arată cât de recunoscători suntem, cei de as­tăzi, față de Înaintașii noștri. Is­toria literară nu-i înregistrează, în schimb ea acordă deosebită a­­tenție altora, care sunt departe de talentul lui, iar revistele se întrec în a da traduceri proaste din lite­raturile streine, în loc să deschidă o rubrică a antologiei românești, în care să fie profitate, operele desmormântate cu de valoare din trecutul nostru literar și așezate la locul ce li se cuvine. Dar Hogaș, a fost un neprețuit al soartei, un necunoscut, ce s’a strecurat sfios prin viață și care a rămas­ singuratec în mormântul lui modest de la Pu­ra . Enigmatecul Calistrat Hogaș, din neamul răzeșilor tecuceni, s’a năs­cut în Tecuci la anul 1849. Tată i-a fost protopopul Gh. Dimitriu, iar mamă, Marioara, fiica spătaru­lui Gheorghe din Bârlad. Numele de Hogaș, fusese purtat cu câteva generații mai înainte, de către îna­intașii părintelui său. Pătruns de credința în legea strămoșească, cuviosul protopop s’a gândit să închine carierei preo­țești pe micul Calistrat, dându-l pentru aceasta în grija unui călu­găr să-l învețe carte bisericească. Firea copilului insă, nu se potrivi cu aspirațiile părintești, și într’una din zile, Calistrat fugi de la călu­găr, ascunzându-se într’o clae cu fân, unde stătu trei zile. Numai când părintele Gheorghe, s’a ho­tărât să-l dea la liceu, Calistrat s’a coborit din temnița lui de paie. In școală, pasiunea cetitului îi învălui cu totul sufletul. La 13 ani, se născu timid în sufletul lui de adolescent, un sentiment duios pentru una din surorile poetului Theodor Șerbănescu, începu să scrie versuri. Sufletul lui se lumi­na mereu răsfoind și adâncind cu dragoste nesfârșită de adevăr, nopți întregi, cărțile, care aproape toate i-au trecut pe dinaintea o­­chilor, din biblioteca Academiei Mihăilene. La Academie, a avut colegi pe : Conta, Demetrescu-Iași, Xenopol, Panni, Lambrior, care au ilustrat cu toții literele româ­nești, devenind tipuri reprezenta­tive din trecutul nostru cultural. Tânăr, nu avea decât 20 de ani, când la 1869, inființându-se gim­naziul din Piatra Neamț, fu numit director și dascăl pentru partea li­terară. A pus toată dragostea lui de neam și tot entuziasmul tinereții, pentru intrarea școlii și pentru pro­movarea culturei în acest orășel. Meschini însă, se găsesc pretutin­deni. S’au găsit și in Piatra Neamț. O seamă de intrigi se țes în jurul lui, de oameni inculți și inconști­enți, în frunte cu conducătorii o­­rașului și județului, lucru ce-l des­­gustă pe tânărul director și-l ho­tărî sa și ceară mutarea. In Noem­brie 1877, Hogaș se prezentă mini­strului de instrucțiune care consta­tând adevărul, ii oferi direcția u­­nei școli în București, dar firea lui modestă ii impuse refuzul și ce mulțumi cu catedra de istorie și geografie de la gimnaziul din Te­cuciu. N’a stat transferându-se decât un an aici, apoi la Școala normală „Vasile Lupu“ din Iași. Atmosfera orășenească plină de convenționalism și lipsită de ca­drul pitoresc al naturii, îi apăsa sufletul, izolându-l cât mai mult de mediul in care se afla, trezin­­du-i nostalgia plaiurilor din mun­ții Neamțului. Simțindu-se un în­străinat, urmând glasul ascuns al sufletului său, Hogaș se întoarse la Piatra unde ceva mai târziu mini­strul instrucțiunii de pe atunci Gr. Tocilescu, a­ numi și director. Oa­menii se schimbă dar obiceiurile rămân. Atacurile și intrigile jos­nice începură asaltul asupra per­sonalității sale. Tuturor însă, pre­zența de spirit și ironia sa carac­teristică le răspundea cu promp­titudine, dezarmând pe incapabilii invidioși ai târgului. Desgustul în­să, îi învălui sufletul și după cinci ani de rezistență se transferă la Alexandria, unde nu stătu mult și se mută la Roman, de unde în­­sfârșit, în anul 1900 este numit di­rectorul „Liceului Internat“ din Iași. Ultimii ani și i-a petrecut la Piatra, într-o seară de August 1917, Cuconu Calistrat închise ochii in orașul Roman. Simplu, cum a fost și în viață, fără muzică, fără dis­cursuri pompoase, a fost înmor­mântat. După un timp, urmașii i-au îndeplinit și ultima lui dorin­ță : l-au mutat la Piatra, în mijlo­cul naturii pe care a idealizat-o și a descris-o cu atâta talent. Insuccesul l-a pândit în tot cursul vieții. Nici o revistă nu în­drăznea să-i publice lucrările lui literare. Doar „Arhiva“ lui Xeno­pol, care mai curând era un cavou literar, și „Viața Românească“ de la Iași, i-au acordat ospitalitate. Fatalitatea l-a urmărit pretutin­deni. Când înainte de război își strânsese lucrările într-o ediție populară, a trebuit să isbucnească un incendiu care să prefacă în ce­­nușe munca unui om, în 1914, con­cură și dânsul la premiul „Ada­­machi“ de 5000 lei, acordat de Aca­demia Română, cu volumul „Pe drumuri de munte“. Nemuritorii au găsit însă că nu-l merită. Ba, unul dintre ei, I. Caragiani își încheia raportul astfel: „Fiind însă că în cartea sa nu ne dă descrierea de cât numai o parte din munții Mol­(Confrân Bire în pag. II-a).­ „Așa e, domnule, cum să ne a­­jungă?“—făcu mulțimea câștigată de logica strânsă a moțului. Iar d. dr. Bancnotă, strâns în chingile raționamentului, se repezi la lume: „Ia să mă lăsați în pace, bedbiszt, eu vreau să vă luminez, mgplutze și voi he­ploztmrstr"... Lumea insa începuse a-i da cu „huo!“ și apostolul Bancnotă o șterse repede spre gară, unde îl aș­tepta vagonul, care nu era cel cu mașina de fabricat bani, dar in care și-a găsit la timp un foarte opor­tun refugiu. Tustus Calistrat Hogaș Je IO­AN ȘT. BOTEZ

Next