Cinema, 1964 (Anul 2, nr. 1-12)
1964-06-01 / nr. 6
POLITICĂ CU... DELICATESE Schiţele lui Caragiale conţin, asemenea unui insectar, cele mai semnificative specimene din fauna umană care alcătuia societatea romînească la sfîrşitul secolului trecut. Pornind de la premiza artificialităţii acestei societăţi, regizorul Haralambie Boroş, în ecranizarea uneia din aceste schiţe (Politică şi delicatese), concepe acţiunea ca desfăşurîndu-se într-un decor vizibil convenţional, din pînză şi carton (o frumoasă realizare scenografică a pictorului Constantin Pilviţă care afirmă şi cu acest prilej o nouă latură a talentului său). Formula era interesantă, promiţătoare. Ambianţa plastică voit artificială obligă însă la o maximă precizie în redarea caracterului. Altfel, în loc să aibă o funcţie generalizatoare, ea creează senzaţia de viol.Regizorul n-a acordat însă atenţia cuvenită acestei precizii în redarea caracterelor şi de aceea, în ciuda unei distribuţii „de forţă“ (Ştefan Mihăilescu-Brăila, Dem. Rădulescu, Rodica Tăpălagă, Toma Caragiu, Constantin Chesa şi alţii), majoritatea personajelor, liberali şi conservatori, rămîn în stadiul de măşti amorfe cu existenţă umană nediferenţiată, incertă. Senzaţia este evidentă îndeosebi în scena discursurilor, unde o figuraţie pe care o poţi număra pe degete se căzneşte zadarnic să animeze unica stradă a unui oraş de carton. Pe două balcoane, faţă în faţă, doi oratori. Fiecare din ei rosteşte o replică, apoi răbufneşte fanfara topind totul într-un haos sonor. Dispozitivul primitiv de iluminare cu magneziu al fotografului (Horia Căciulescu) declanşîndu-se brusc înnegreşte feţele oratorilor. Le vedem pe rînd neutre, încremenite, fără expresie, fără viaţă, fără nici o reacţie care să trădeze caracterul fiecăruia în parte. Ritmul, exterior, realizat aproape exclusiv prin montaj, măreşte senzaţia de artificios. E ca şi cum am asista la un film de marionete animate destul de abil şi asta pentru că regizorul s-a mulţumit să creeze aparenţa fizică a personajelor, fără să le înzestreze cu psihologiile corespunzătoare. Cele cîteva caractere care există totuşi, sînt greşit determinate. Lambe (Dem. Rădulescu), personaj central al acţiunii, aparţinînd familiei lui Jupîn Dumitrase şi situat tipologic undeva intre acesta şi Chiriac, apare în film ca înrudit cu... Tipătescu, înzestrat de regizor cu un rafinament şi o inteligenţă, care depăşesc cu mult pe cele ale fruntaşilor liberali şi conservatori, Lambe se comportă de parcă s-ar fi întors mai ieri de la Paris. Calm, sigur de sine, pătrunzător, el este eminenţa cenuşie a oraşului şi singură o femeie îl poate dezarma. Evident, este o eroare. Lambe o fi el băiat deştept şi cu „ambiţ“, dar nu trebuie să uităm că nu-i decît un „comersant“ oarecare şi deci nu trebuie văduvit de trăsăturile specifice breslei din care face parte. Există în film şi unele detalii a căror rezonanţă în contextul lui Caragiale este cel puţin bizară. Un exemplu: unul din personaje (Puiu Călinescu) se căzneşte să ridice două valize. Mînerele se rup, dar personajul nu-şi dă seama de asta şi dispare printr-o uşă,încovoiat, răsuflînd greu de parcă ar căra într-adevăr două valize. Alt exemplu: pe unul din pereţii unui interior se află pictată o femeie care ţine în mînă un pahar adevărat. O servitoare umple paharul cu vin, apoi, un personaj real ciocneşte cu toată seriozitatea cu femeia pictată. Exemplele aparţin comicului absurd cu care Caragiale n-a operat niciodată. A-l „îmbogăţi“ cu asemenea „dedalii“ care afectează însăşi natura comicului său înseamnă a-l denatura prin vulgarizare. Mircea MOHOR Personajele filmului nu izbutesc să devină individualităţi distincte, Niu momente maestre, ci monumente“ ar fi exclamat mereu inspiratul Iancu Brezeanu la apariţia în volum al schiţelor şi momentelor celuilalt Iancu — I.L. Caragiale. Cunoscute azi şi mult dincolo de hotarele ţării, capodoperele caragialeşti îşi certifică renumele, autorul „Scrisorii pierdute“ cucereşte generaţii întregi de cititori vrăjiţi de neverosimila-i vervă, de umorul său inimitabil. Era firesc, desigur, ca pe lista ecranizărilor după operele clasicilor să figureze la loc de frunte numele lui Caragiale. Dar dacă transpunerea pentru ecran a pieselor era, în principiu, facilitată de însăşi construcţia lor cinematografică (ceea ce de altfel a scăpat unora din peliculele turnate după teatrul marelui meşter), ecranizarea paginilor de proză a ridicat şi ridică probleme deosebite, îmbinarea într-un spectacol filmic unitar a cîtorva din cele mai cunoscute „momente şi schiţe“ stă în intenţia regizorului Jean Georgescu (semnatar al Nopţii furtunoase), care turnează pe platourile de la Buftea Moment Caragiale (titlul e provizoriu). Ne-am adresat regizorului: — Ce texte literare aţi utilizat la elaborarea scenariului regizoral? — Cinci schiţe binecunoscute: „Diplomaţie“, „Amici“, „O lacună“, „Bubico“ şi „C.F.R.“ — Va fi un „film-omnibuz“, alcătuit din cinci episoade independente? — Nu, schiţele (prin decupajul regizoral) au fost „cusute“, sa u recunoaşteţi? Crainica televiziunii, Sanda Ţăranu, debutează un film interpreting un personaj caragialesc.