Cinema, 1964 (Anul 2, nr. 1-12)

1964-06-01 / nr. 6

POLITICĂ CU... DELICA­TESE Schiţele lui Caragiale conţin, asemenea unui insectar, cele mai sem­nificative specimene din fauna umană care alcătuia societatea ro­­mînească la sfîrşitul secolului trecut. Pornind de la pre­­miza artificialităţii a­­cestei societăţi, regizo­rul Haralambie Boroş, în ecranizarea uneia din aceste schiţe (Poli­tică şi delicatese), concepe acţiunea ca desfăşu­­rîndu-se într-un decor vizibil convenţional, din pînză şi carton (o frumoasă realizare scenografică a pictorului Constantin Pilviţă care afirmă şi cu acest prilej o nouă latură a talentului său). Formula era interesantă, promiţătoare. Ambianţa plastică voit artificială obligă însă la o maximă precizie în redarea caracterului. Altfel, în loc să aibă o funcţie generalizatoare, ea creează senzaţia de viol.Regizorul n-a acordat însă atenţia cuvenită acestei precizii în redarea caracterelor şi de aceea, în ciuda unei distri­buţii „de forţă“ (Ştefan Mihăilescu-Brăila, Dem. Rădulescu, Rodica Tăpălagă, Toma Ca­­ragiu, Constantin Chesa şi alţii), majoritatea personajelor, liberali şi conservatori, rămîn în stadiul de măşti amorfe cu existenţă umană ne­diferenţiată, incertă. Senzaţia este evidentă îndeosebi în scena discursurilor, unde o figura­ţie pe care o poţi număra pe degete se căzneşte zadarnic să animeze unica stradă a unui oraş de carton. Pe două balcoane, faţă în faţă, doi oratori. Fiecare din ei rosteşte o replică, apoi răbufneşte fanfara topind totul într-un haos sonor. Dispozitivul primitiv de iluminare cu magneziu al fotografului (Horia Căciulescu) de­­clanşîndu-se brusc înnegreşte feţele oratorilor. Le vedem pe rînd neutre, încremenite, fără ex­presie, fără viaţă, fără nici o reacţie care să trădeze caracterul fiecăruia în parte. Ritmul, exterior, realizat aproape exclusiv prin montaj, măreşte senzaţia de artificios. E ca şi cum am asista la un film de marionete animate destul de abil şi asta pentru că regizorul s-a mulţumit să creeze aparenţa fizică a personajelor, fără să le înzestreze cu psihologiile corespunzătoare. Cele cîteva caractere care există totuşi, sînt greşit determinate. Lambe (Dem. Rădulescu), personaj central al acţiunii, aparţinînd familiei lui Jupîn Dumitrase şi situat tipologic undeva intre acesta şi Chiriac, apare în film ca înrudit cu... Tipătescu, înzestrat de regizor cu un rafi­nament şi o inteligenţă, care depăşesc cu mult pe cele ale fruntaşilor liberali şi conservatori, Lambe se comportă de parcă s-ar fi întors mai ieri de la Paris. Calm, sigur de sine, pătrunzător, el este eminenţa cenuşie a oraşului şi singură o femeie îl poate dezarma. Evident, este o eroare. Lambe o fi el băiat deştept şi cu „ambiţ“, dar nu trebuie să uităm că nu-i decît un „comersant“ oarecare şi deci nu trebuie văduvit de trăsătu­rile specifice breslei din care face parte. Există în film şi unele detalii a căror rezo­nanţă în contextul lui Caragiale este cel puţin bizară. Un exemplu: unul din personaje (Puiu Călinescu) se căzneşte să ridice două valize. Mînerele se rup, dar personajul nu-şi dă seama de asta şi dispare printr-o uşă,încovoiat, răsuflînd greu de parcă ar căra într-adevăr două valize. Alt exemplu: pe unul din pereţii unui interior se află pictată o femeie care ţine în mînă un pahar adevărat. O servitoare umple paharul cu vin, apoi, un personaj real ciocneşte cu toată seriozitatea cu femeia pictată. Exemplele apar­ţin comicului absurd cu care Caragiale n-a ope­rat niciodată. A-l „îmbogăţi“ cu asemenea „de­­dalii“ care afectează însăşi natura comicului său înseamnă a-l denatura prin vulgarizare. Mircea MOHOR Personajele filmului nu izbutesc să devină individualităţi distincte, Niu momente maestre, ci monu­mente“ ar fi exclamat mereu inspi­ratul Iancu Brezeanu la apariţia în volum al schiţelor şi momentelor celuilalt Iancu — I.L. Caragiale. Cunoscute azi şi mult dincolo de hotarele ţării, capodoperele cara­­gialeşti îşi certifică renumele, au­torul „Scrisorii pierdute“ cucereşte generaţii întregi de cititori vrăjiţi de neverosimila-i vervă, de umo­rul său inimitabil. Era firesc, desigur, ca pe lista ecranizărilor după operele clasicilor să figureze la loc de frunte numele lui Cara­giale. Dar dacă transpunerea pentru ecran a pieselor era, în principiu, facilitată de însăşi construcţia lor cinematografică (ceea ce de altfel a scăpat unora din peliculele tur­nate după teatrul marelui meşter), ecranizarea paginilor de proză a ridicat şi ridică probleme deosebite, îmbinarea într-un spectacol fil­mic unitar a cîtorva din cele mai cunoscute „momente şi schiţe“ stă în intenţia regizorului Jean Geor­­gescu (semnatar al Nopţii furtu­noase), care turnează pe platourile de la Buftea Moment Caragiale (titlul e provizoriu). Ne-am adresat regizorului: — Ce texte literare aţi utilizat la elaborarea scenariului regizoral? — Cinci schiţe binecunoscute: „Diplomaţie“, „Amici“, „O lacu­nă“, „Bubico“ şi „C.F.R.“ — Va fi un „film-omnibuz“, al­cătuit din cinci episoade indepen­dente? — Nu, schiţele (prin decupajul regizoral) au fost „cusute“, s­a­ u recunoaşteţi? Crainica televiziunii, Sanda Ţăranu, debutează un film interpreting un personaj caragialesc.

Next