Cinema, 1977 (Anul 15, nr. 1-12)

1977-01-01 / nr. 1

realismul lor, cum este şi filmul încununat cu «Cupa de cristal», realizat pe un alt tip de şantier, apar totuşi rar în producţia studioului. Filmul românesc în Festivalul „Cîntarea României“ Toate genurile şi sectoarele filmului românesc îşi fac intrarea în marele Festival naţional al muncii şi creaţiei «Cîntarea României». A fost mai întîi, în etapa de masă a festivalului, ampla desfăşurare a concursurilor regionale şi specializate ale cinecluburilor, la care ne-am referit în numărul trecut al revistei noastre. Este acum rîndul fil­melor profesioniştilor, începînd cu genurile cele mai operative: documentarul şi filmul ştiinţific. Fără a se limita la suite de proiecţii şi distribuiri de premii, participarea cineaştilor şi cineamatorilor la această originală manifestare politico-culturală este marcată îndeosebi prin cîştigurile ideologice, prin întilni­­rile de lucru şi dezbaterile de creaţie prilejuite de festival. Premierele filmelor româneşti de lung metraj, succedate într-un ritm mult mai bine susţinut în perioada de cînd a început etapa de masă a «Cîntării României»—nu mai puţin de şase filme noi in decurs de trei luni — amplifică şi aprofundează la rîndul lor dialogul creatorilor cu beneficiarii actului artistic, îndemnînd la o analiză exigentă a rezultatelor, la precizarea obligaţiilor care ne revin în toate zonele cinematografiei noastre. Sînt fapte care atestă ataşamentul cineaştilor noştri la ideile care orientează acest festival, în egală măsură al muncii şi al creaţiei, concepute într-un profund spirit marxist, ca expresie a celor mai înalte virtuţi şi bucurii ale omului liber al societăţii socialiste. Decernarea premiilor la Concursul de calitate al filmelor documentare şi ştiinţifice, dotat cu «Cupa de cristal», ne prilejuieşte, în acest număr, două colocvii de lucru, în domenii diferite ale cinematografiei noastre, dar inspirate din aceleaşi existenţe şi răspunderi. Aşezăm astfel întreaga noastră activitate sub semnul îndemnurilor pe care secretarul general al partidului, preşedintele Nicolae Ceauşescu ni le adresa de la tribuna Congresului educaţiei politice şi culturii socialiste: «se impune să manifestăm toată exigenţa faţă de calitatea filmelor artistice româneşti, acordînd în acelaşi timp atenţia corespunzătoare producţiei de filme documentare şi de popularizare a ştiinţei». «CINEMA» Colocviul revistei „Cinema“ cu membri ai juriilor _________________concursului „Cupa de cristal“_____________ Documentarul: realitatea unei epoci şi demnitatea unei arte însetate de adevăr Cinema: Multă vreme concurs intern al studioului, «Cupa de cristal» se vede ridicată, în ediţia din acest an, la rangul unei manifestări publice de interes naţional, prin însăşi încadrarea sa în etapa iniţială a Festivalului «Cîntarea României». Ca membri ai juriului, sînteţi cei mai în măsură să apreciaţi: 1. Ce a intervenit calitativ nou în ediţia din acest an a «Cupei de cristal»? 2. Cum se prezintă documentarul românesc la orizontul anului 1977? 3. Ce priorităţi credeţi că se impun pentru dezvoltarea acestei specii al cărei interes şi a cărei eficienţă educativă sunt binecunoscute? Aristide Moldovan, director al stu­dioului: Inspiraţi de Programul de măsuri care orientează Festivalul «Cîntarea Româ­niei», la ediţia din acest an, a 8-a, a con­cursului «Cupa de cristal», am precizat mai bine categoriile sale tematice şi am realizat o preselecţie, în aşa fel incât, îna­inte de a intra în funcţie exigenţele juriilor, s-a exercitat propria noastră exigenţă. Cre­dem că documentarul şi filmul ştiinţific românesc şi-au pus astfel mai bine în lu­mină opţiunile şi calităţile, atât prin cele 65 de filme prezentate în concurs, din totalul de peste 200 produse în acest an, cât şi prin palmaresul stabilit de cele două jurii. Pentru că la această ediţie, în primul an al cincinalului revoluţiei tehnico-ştiinţifice, avînd o producţie însemnată atît numeric cît şi prin diversitatea ei tematică, au func­ţionat două furii şi au fost desemnate două filme cîştigătoare ale «Cupei de cristal», pentru documentarul propriu-zis şi pentru filmul ştiinţific. Este vorba, respectiv, de­şi ne-am plimba cu barca de Virel Ilieşiu şi Diatomeele — bijuterii ale na­turii de Dona Barta. Primul prezentat în concurs la categoria «Investigarea şi re­flectarea vieţii şi activităţii oamenilor mun­cii de la oraşe şi de la sate», iar al doilea la gruparea intitulată poate cam prolix. «Probleme generale ale cunoaşterii uni­versului, materiei, vieţii, societăţii şi omului» O cale privilegiată spre actualitate Valerian Sava: Important este că, din­colo de prolixitatea acestor formulări, gra­ţie cîtorva dintre filmele prezentate anul acesta In concurs, documentarul româ­nesc se manifestă acum, mai mult decât in alţi ani, ca o cale privilegiată de defrişare a tematicii actualităţii. Cred că acest cîştig este legat şi de acea degrevare de sarcinile informaţiei curente şi ale reportajului ac­tualităţii imediate, preluate de televiziune, în acest mod, genul a putut cîştiga în pro­funzime şi producţiile sale au căpătat o anumită dimensiune a duratei. Cred chiar că mulţi autori de filme de ficţiune pot să invidieze cel puţin unele fragmente din filmele pe care le-am văzut în acest con­curs. In documentarul O echipă de tineri de Ada Pistiner, distins cu unul dintre premii, am avut uneori senzaţia că nu ne aflăm, în orice caz, în faţa unui simplu reportaj, admirând scene de viaţă surprin­se în toată bogăţia lor de nuanţe, de suges­tii, de subtext. Acei tineri sudori ai con­ductei subterane, filmaţi in timpul lor liber, lîngă barăcile din cîmp sau în curtea mo­destelor lor gazde temporare, spun mult mai mult decît orice gesturi sau cuvinte spectaculoase despre eroii şantierelor în­depărtate, despre spiritul lor de sacrificiu, despre aspiraţiile In perspectiva cărora ei muncesc, nu fără a se priva de unele sa­tisfacţii imediate. Filme documentare de acest tip, atît de elocvente în angajarea şi în Multe filme bune, puţine filme de excepţie Aristide Moldovan: Nu vă contrazic, filmele de excepţie sunt puţine, deşi în 1976 s-a simţit o creştere indiscutabilă a calităţii şi avem un număr de producţii bune şi foarte bune mai mare decît în anul precedent. Aş cita cîteva titluri dintr-o se­lecţie subiectivă, strict personală, care nu angajează direcţia studioului şi nici nu coincide în toate punctele cu palmaresul. Consider film de excepţie Eminescu — scenariul Vasile Nicolescu, regia Jean Petrovici Consider film de excepţie Istoria unui cîntec, în care scenarista Ioana Po­­pescu şi regizoarea Liliana Petringenaru redescoperă emoţionant şi într-o elocventă perspectivă contemporană geneza marşului «Deşteaptă-te române». Consider film de excepţie documentarul de artă Spirala, în care regizorul Pompiliu Gîlmeanu, sus­ţinut de comentariul scriitorului Paul An­­c­hel, încearcă să analizeze unele reprezen­tări plastice ale artei româneşti, dintr-un unghi inedit, deşi poate supralicitînd propria lor descoperire. De excepţie este, cum aţi arătat, o echipă de tineri de Ada Pistiner. Şi cam atît. Lucian Bratu: Mie mi se pare normal ca filmele de excepţie să fie puţine. Asupra mea au făcut o impresie excelentă acele filme în care s-au întîlnit două coordonate: o mare aderenţă la material, la adevărul de viaţă descoperit şi o mare încredere în film, în mijloacele sale de expresie. Din acest punct de vedere, m-aş referi în primul rînd la filmul distins pe drept cu «Cupa de cristal» Şi ne-am plimba cu barca. Ca şi in documentarul O echipă de tineri... despre care s-a vorbit oamenii reali devin aici personaje memorabile. Sătenii care se mută din Belişul vechi, pe deal, în Belişul nou, în timp ce valea lor străbună urmează să fie inundată de apele hidrocentralei, aceşti oameni strămutaţi brusc cu mai multe trepte de civilizaţie în sus trăiesc în faţa aparatului de filmat o experienţă atît de semnificativă, de înălţătoare şi de dra­matică în acelaşi timp, încît, ca autor de filme de ficţiune, pot într-adevăr să confirm că încerc un sentiment de invidie pentru ceea ce autorii documentarelor noastre reuşesc uneori să extragă din contactul lor cu viaţa contemporanilor noştri. Odată cu virtuţile regiei şi imaginii, nu pot să nu remarc comentariul excelent al­ Evei Sîrbu, care face osmoză cu filmul, In aşa fel încît nu mai distingi ce se aude de ce se vede pe ecran, fiindcă totul se transmite armonic şi totul te convinge. Alături de aceste două filme, aş mai cita un al treilea, inclus şi el un palmares, deşi nu se situează chiar la nivelul primelor. Este vorba de Examene, al soţilor Segal, în care intrăm în contact, pe calea unei persuasiuni de mare autenticitate şi fineţe, cu un întreg univers de evenimente şi relaţii umane contem­porane, sugerate limpede şi de titlul filmu­lui. Întîlniri pierdute şi confuzii de adresă Documentarele de excepţie sunt însă pu­ţine nu numai prin definiţie, ci şi cu con­cursul unora dintre realizatori. Pentru ca întîlnirea despre care vorbeam între ade­vărul de viaţă şi încrederea mijloacelor de expresie ale documentarului este uneori pierdută. Sînt cîteva filme meritorii dar eterogene, în care realizatorii par să fi găsit o formulă interesantă, de care sînt atît de încîntaţi încît nu mai ajung să-şi structureze materialul care li se oferea. Spirala, mi se pare că forţează încer­carea de a demonstra cît de cuprinzător şi caracteristic ar fi pentru manifestările noastre artistice şi vitale un singur tipar al formei. Se caută puncte coincidenţiale din universul nostru înconjurător, genera­­lizîndu-se în pripă, deşi pe alocuri sugestiile sunt într-adevăr frapante, mai ales prin calităţile comentariului poetic al lui Paul Anghel. Foarte complezent cu propria sa formulă, contrar cu ceea ce ne obişnuise valorosul său autor, mi s-a părut şi filmul lui Titus Mesaros în care Anton Pan coboară de pe soclu, printre contempo­ranii noştri, cu chipul actorului Alexandru Repan şi se plimbă pe lingă un pom sub care doarme un leneş sau pe terasa unei cofetării unde se comit mici indiscipline, in fine, filmul Nu-l văzurăţi pe Sucă do­vedeşte că nu întotdeauna comperatul ve­sel, susţinut de un bun actor ca Amza Pellea, poate compensa gustul îndoielnic al compoziţiei, cu actorul intercalat între ramele unei cutii de televizor sau urcat pe balconul cofetăriei «Scala», de unde se adresează consătenilor săi din Băileşti. Sigur, e vorba de un simplu film utilitar, de popularizare a regulilor de circulaţie. Dar el este pretenţios, în dublu sens, atît .

Next